Totalul afișărilor de pagină

vineri, 25 martie 2011

Copilăria – singurul paradis pierdut

În secolul trecut au existat câteva perioade de mari suferințe si nenorociri aduse omenirii de războaie crâncene în care umanitatea a părut ca va pieri. Greu încercat în perioada celui de-al doilea război mondial a fost poporul evreu, asupra căruia s-a produs o acțiune organizată şi comandată de la cel mai înalt nivel de exterminare, de ștergere de pe faţa pământului. Nimeni nu a fost cruțat, fie copil, fie bătrân, femeie sau bărbat. Nevinovații au plecat spre o lume mai bună, lăsând în urma lor durerea şi lacrimile supraviețuitorilor care îi vor pomeni până la ultima suflare. Ce înseamnă să supraviețuiești unui cataclism teribil în fapt? Putem noi oare să ne imaginam prin ce au trecut acei oameni? Iată ce răspuns a dat Ruth Glasberg Gold ,,Lumea consideră îndeobşte că un supravieţuitor e un om norocos; în realitate, supravieţuirea e de multe ori o povară grea, încărcată cu sentimente de vinovăţie şi amintiri dureroase ce nu pot fi şterse. E o stare de neapartenenţă, de dezrădăcinare, de singurătate şi, în cazul meu, un avertisment tainic că o parte din mine a murit.”
Poveștile copilăriei sunt de cele mai multe ori fantastice, încărcate de mistere si senzații irepetabile. Să fii copil, așa cum atâţia alții au fost înaintea ta, înseamnă sa reinventezi lumea, s-o redescoperi, sa-i vezi frumusețea şi căldura atunci când trăiești în siguranța unui cămin plin de dragoste părintească. Lucrurile au altă culoare, alt miros şi se supun altor legi fizice când le priveşti de la înălțimea unui copil. Toți copiii dintotdeauna au fost la fel, au avut aceleași curiozităţi, aceleași pofte, dorințe, răsfăţuri, aceleași mici obraznicii sau mici răutăţi. Prin ochii lor se vede divinitatea în cel mai simplu lucru, chiar dacă adulții vor să-i dea un nume diferit: Dumnezeu, Yahve, Allah şi în numele dragostei de El sunt gata să pornească războaie şi să șteargă de pe faţa pământului lumi.
Poveștile copiilor sunt minunate.
Dar nu toți copiii au avut șansa de a intra în viață într-o lume calmă şi pașnică.
Gavril Marcuson şi-a petrecut copilăria în Bucureștii anilor de război şi apoi ai celor de după Marele Război. Primele sale amintiri sunt legate de spaima de a vedea cum soldați germani intră cu forţa în casa familiei sale, ţipă şi lovesc, cerând să li se facă loc pentru a se adăposti. Mai târziu soldaţii au devenit mai cumsecade, s-au mai îmblânzit, stăteau pe jos rezemaţi de perete şi cântau în gura mare niște cântece pe care şi le amintește şi astăzi. Lui Gavril îi ziceau „tzigoinerkind”, ceea ce însemna copil de ţigan, fiindcă era mic şi negru.
Războiul a trecut, aventura copilăriei a continuat, alte spaime au apărut, spaime teribile de copil: ,,Când eram eu mic, nici nu umblam la şcoală, într-o zi părinţii mei au rămas miraţi că nu mai vroiam să ies în curte să mă joc. De obicei mă jucam în curte cu băiatul unui vecin, da nu mai... vroiam să stau numai în casă. Părinţii mă întrebau mereu: <> Eu nu răspundeam nimica, tăceam din gură, părinţii erau miraţi, dar şi îngrijoraţi. Şi într-o zi au chemat medicul să vadă ce am, că nu vreau să ies, medicul a venit, m-a examinat, a găsit că sunt sănătos, a stat de vorbă cu mine, şi a aflat de ce nu vreau să ies în curte. Stând eu în curte într-o altă zi, observasem că pe jos umblă nişte insecte mici, şi am rămas mirat că până atunci nu mai văzusem furnici, şi n-am mai vrut să ies în curte de teamă că dacă calc peste ele să nu le omor. Nu vroiam să le omor că mi-erau simpatice, şi atuncea ca să nu mai le omor nu mai ieşeam în curte ca să nu le mai calc. Aveam conştiinţă, deşi eram mic, nu umblam încă la şcoală, dar natura sădise în mine o conştiinţă, nu vroiam să omor şi de aceea nu mai ieşeam în curte.’’ Impresionantă amintire a acestui episod al copilăriei care ne duce cu gândul la păţanii asemănătoare prin care am trecut poate şi noi!
Primul său prieten a fost Claude, copilul unui taximetrist român de origine franceză, iar unele din jocurile lor de atunci, acum mai bine de 80 de ani seamănă cu cele ale tuturor copiilor de azi.
Un joc favorit era cel cu bilele, altul cu abțibilduri. Claude venea în curtea familiei Marcuson, aceasta având o grădină frumoasă cu un chioşc şi cu straturi de căpşuni şi făceau acolo o groapă mică şi aruncau cu bile în ea. ,,Azi copii se joacă cu calculatoare, cu de-alde astea, bilele au dispărut, nici nu se mai găsesc. Aşa...mă jucam cu <>. Astea erau, cum să le spun, nişte poze colorate pe care le udam cu apă şi pe urmă le lipeam pe caiete şi apăreau pe caiete, nu mai există nici astea’’ Prietenul sau era foarte necăjit fiindcă îl băteau părinţii şi intr-o zi, cu ochii trişti, cu privirea încețoșată şi cu glasul plâns i-a spus ceva ce n-a putut uita până astăzi, la vârstă nonagenară:
,, << Mă, ce tată bun ai tu! Că nu te bate niciodată şi te poartă mereu încălţat”>>. Era atâta sărăcie în Bucureşti şi atuncea, că mulţi copii umblau desculţi, n-aveau încălţăminte şi prietenul meu se mira că eu umblu încălţat. Asta era lucru de mirare în Bucureşti, un copil preşcolar încălţat, nu prea se vedea şi asta în Bucureşti, în capitala ţării, într-un cartier central al oraşului, unde mai târziu s-a clădit palatul cel mare al lui Ceauşescu. Se mira că sunt încălţat şi că nu mă bate tata niciodată, când ieşeam verile în curte la portiţă, veneam pe stradă, zeci, zeci de bărbaţi mari, copii şi femei descălţaţi.’’Iata ce amintire i-a rămas domnului Marcuson din fragedă copilărie, când încă nu începuse să meargă la școală. Este şi un exemplu al sărăciei şi înapoierii societăţii românești din marile orașe. Dar astăzi ce să mai spunem, când pe ulițele multor sate vedem zburdând copii desculți de primăvară până toamna! Iar despre corecția aplicată de părinți, nu știu daca proverbul ,,bătaia e ruptă din rai’’ nu are o mai mare vechime chiar decât…raiul la români!
Primele zile de școală au fost deosebite pentru copilul Gavril sau Guţu, cum îi spuneau părinții. Când învăţătorul a strigat catalogul, ajungând la numele sau, el nu s-a ridicat în picioare, căci Gavril îi suna străin, el se recunoștea cu numele de alint – Guţu. De aici, dar şi din cauza unei alte păţanii, a ieşit o eticheta pe care a suportat-o cu greu primii patru ani de primară: ,,Pe mine nu mă cheamă Gavril, pe mine mă cheamă Guţu. - Aaaa, zice învăţătorul, Guţu te strigă părinţii tăi, dar, aici la şcoală eşti elevul Marcuson Gavril, noi aşa te chemăm”. Şi le-a povestit apoi elevilor cum m-a găsit pă stradă aproape plângând că nu găsesc şcoala, şi cum m-a adus el la şcoală. A fost un râs nemaipomenit în toată clasa. Eu ajunsesem <>! Ajunsesem în clasa a IV a şi tot aşa îmi ziceau băieţii, <>, care n-a nimerit la şcoală de prost ce era.’’
Târziu şi-a dat seama copilul că nu este chiar asemenea cu ceilalți, că are de fapt o alta moștenire şi religie. Îşi amintește cu emoție de școala lui, de clasa mare si frumoasa şi de fiece început al orelor. Cum intra învăţătorul în clasă, elevii se ridicau în picioare, îl salutau, apoi urma rugăciunea cu faţa către peretele de răsărit unde se afla o icoană. Unul dintre băieți spunea ,,Tatăl nostru’’, pe urma se închinau toţi, se așezau în bancă, iar lecția putea începe. Văzând că toţi băieţii se închinau şi spuneau rugăciunea, se închina şi el, până când într-o o zi învăţătorul a venit de la catedră şi punându-i o mâna pe umăr, i-a zis cu blândeţe: „ -Tu să nu te închini!” Gavril nu a înţeles de ce i-sr spune una ca asta. Dar venind acasă la masă, tatal sau avea un obicei în fiecare zi de a-i pune cate o întrebare. „ << - Eii, te-a ascultat domnul învăţător>> Şi dacă răspundeam că da, urmau alte două întrebări.<< - Ai ştiut să răspunzi? Şi ce notă ţi-a pus?>> Aşa m-a întrebat şi azi...<<-Te-a ascultat învăţătorul?>>Eu spun nu, nu m-a întrebat nimic, nu m-a ascultat, dar în timpul rugăciunii a venit la mine şi mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus: ,, -Tu să nu te închini!>> Tata a rămas ca trăsnit, a rămas uimit. N-a ştiut ce să-mi spună. A stat aşa... şi într-un timp m-a întrebat: <> Ştia că mai sunt încă vreo doi sau trei băieţi evrei în clasa mea. << - Nu, numai mie mi-a spus, că numai eu m-am închinat, că aşa s-au închinat toţi!>> Tata n-a mai zis nimica. Ne-am aşezat la masă, am mâncat, şi după masă m-a tras de-o parte şi a început să îmi explice unele lucruri despre care până atunci nu vorbisem niciodată. Mi-a vorbit de Dumnezeu, mi-a spus că există o o religie, că există mai multe religii şi că noi, familia noastră, avem altă religie decât ceilalţi băieţi ai noştri şi d-aia învăţătorul mi-a spus, ei se închină, da noi nu obişnuim să ne închinăm. Iar ceilalţi doi sau trei băieţi, elevi evrei, erau mai învăţaţi decât mine, mai deştepţi şi ştiau că au altă religie şi nu se închinau. Numai eu din spirit de imitaţie mă închinam văzând că aşa fac şi ceilalţi colegi ai mei, dar pe viitor să nu mă mai închin. Nu mai ţin minte dacă am continuat să mă închin sau nu...’’
Iată cum copilărea un băiețel evreu în Bucureștiul interbelic, încă necontaminat de excesele verbale, legale şi în cele din urma fizice de mai târziu. Un copil normal, printre atâţia alți copii, cu gândurile, dorințele, convingerile specifice vârstei, caracteristice oricărui copil al timpului său.
În timpul celui de-al doilea război mondial umanitatea a regresat ajungând la nivelul sentimentului şi conștiinței până în negura istoriei primitive şi poate mai mult de-atât. Alți copii n-au mai avut șansa de a-şi trăi cei mai frumoși şi nevinovați ani în siguranța şi liniștea căminului părintesc. Fiara din om stătea la pândă gata să sfârtece şi să înfulece cu botul sângerând inocenţa copilăriei. În ghetoul din Varșovia copiii trăiesc drame cumplite alături de familiile lor. Dar ei, atât cât încă este o linişte relativă, se joacă, se ceartă, se contrazic. Într-o zi, un băiețel construia ceva iar o fetiţă îi dărâma mereu complicata structură de blocuri. „Eu construiesc o pădure – spunea băiatul – şi îi explic ei că acesta este un copac verde numit stejar. Stejarul este un copac cu frunze verzi. Iar acesta este un pin şi are ace. Atunci ea îmi distruge aceste blocuri şi spune că nu există copaci nicăieri în lume. Dar mama mi-a spus că sunt mulţi copaci pentru că ea i-a văzut, iar când voi fi mare am să-i văd şi eu”. „Minţi, nu există copaci”, spunea atunci Anulka. „Vezi, nu mă crede. Niciodată nu mă crede, dar mama nu minte. Ieri nu m-a crezut că există o apă numită râu [...]. „Las-o în pace, Szymus”, a intervenit Krystyna. Poate Anulka vrea să construiască şi ea ceva”. „Ea vrea să se joace doar de-a zidul şi jandarmii”, a răspuns băiatul. „Ea întotdeauna construieşte ziduri, apoi strigă la mine: Eu sunt poliţistul şi acum te omor. Dar eu nu vreau să joc un astfel de joc.” Cuvintele sunt, cred eu, de prisos, scena e grăitoare pentru modul în care copiii reflectau realitatea înconjurătoare în jocurile lor. Ei nu credeau în existenţa copacilor, a râurilor, a spaţiului, dar în schimb, ştiau atât de multe despre ziduri, poliţie, contrabandă şi moarte.
În alta parte a ghetoului două fetiţe mergeau pe stradă şi vorbeau despre vremea când nu erau nevoite să trăiască închise. Cea mai mare dintre ele, care avea nouă ani, i-a spus tovarăşei sale, de cinci ani, despre parcul Lazienki din Varşovia. Suna ca un basm. ,,E o grădină imensă, şi poţi intra în ea fără să plăteşti nimic.’’ ,,Zău? Nu costă nimic?’’ întreba fetiţa mai mică. ,,Da, şi acolo sunt poteci şi straturi de flori’’. ,,Ce este un strat de flori?” ,,Şi este şi un lac cu lebede care înoată. ,,Ce înseamnă un lac? Ce este o lebădă?’’Conversaţia s-a împotmolit, pare-se, în explicaţii complicate şi «note de subsol» la acest basm despre viaţa din trecut.
În altă zi o femeie care a văzut câteva mlădiţe de liliac în borcanul cu apă dintr-un birou a cerut funcționarei să îi ,,împrumute’’ o mlădiţă. Vroia să i-o arate copilului ei. Se pare că băieţelul nu văzuse în viaţa lui o floare de liliac, şi îşi tot necăjea mama cu întrebări ca ,,Mamă, ce este o floare de liliac?’’, ,,Este o floare.’’ ,,Şi ce este o floare?’’
Cuvintele nu-şi mai găsesc aici rostul.
În ghetou foamea îi împingea pe copii la lucruri pe care altfel nu le-ar fi făcut vreodată. Un băieţel în vârstă de 7 ani, cu o şapcă mare pe cap îl trăgea după el pe frăţiorul lui de 3 ani, şi îşi începea astfel ruga: „Respectaţi domni şi doamne, stimate doamne şi stimaţi domni, aveţi milă de aceşti copii sărmani şi daţi-le o bucăţică de pâine, o fărâmă sau o coajă de pâine. Şi în schimb, nu veţi mai fi niciodată înfometaţi şi nu va trebui să cerşiţi.” Un altul, surprins în timp ce sustrăgea o felie de pâine din pachetul altui băiat la cantină, striga urmăritorilor: ,,Nu sunt un hoţ, sunt doar o victimă a foamei!’’ La urma urmei, a ,,fura de foame’’ era mai respectabil decât a fura!
În septembrie 1942 situaţia din ghetoul din Lotz devenise cumplita şi cele mai înfricoşătoare zvonuri s-au adeverit: s-a trecut la evacuarea copiilor sub 10 ani şi a oamenilor în vârstă, peste 65 de ani. Cei mici au fost încărcaţi într-o căruţă şi stăteau cuminţi; copiii din ghetou, băieţi şi fetiţe mai mici de 10 ani, erau deja maturi şi obişnuiţi cu lipsurile şi cu suferinţa. Ei se uitau în jurul lor, cu ochii larg deschişi şi nu ştiu ce să facă. Pentru prima dată în viaţa lor se aflau într-o căruţă trasă de un cal adevărat şi credeau ca îi aşteaptă o plimbare veselă. Unii săreau de bucurie, în timp ce mamele lor zăceau pe pământ şi îşi smulgeau părul din cap de disperare. Era dificil să le convingi să-şi dea copiii spre moarte de bună-voie asemenea unui sacrificiu. Copiii însă nu înţelegeau ce li se întâmplă şi au plecat spre moarte aşa cum alergau spre jocul preferat alături de prietenii lor!
În ciuda intenselor persecuţii, au fost copii care au găsit diverse căi de supravieţuire. Unii au fost membri activi în mişcările de rezistenţă; alţii au scăpat cu ajutorul partizanilor. În această istorie întunecată merită amintite şi orele de educaţie ilegală. Aflăm despre ele din mărturia unei fete care a supravieţuit, Pola Rotszyld: „Aceste lecţii erau fericirea şi uitarea noastră. Afară era război, se auzeau suspinele oamenilor care mureau de foame şi strigătele animalice ale germanilor care loveau trecătorii pe stradă. Şi undeva, în colţul unei camere, câteva fete cu vârsta de 13-15 ani stăteau, împreună cu profesorul lor în jurul unei mese şi învăţau. Cu toţii uitau lumea în care trăiau şi uitau că erau înfometaţi. Cel mai important era să lucrăm asupra noastră înşine: să spunem adevărul, să ne rugăm, să devenim mai bune cu ceilalţi şi să rezistăm dorinţei de a lenevi. Fiecare dintre noi îşi nota, zilnic, fie şi cea mai măruntă minciună în <>, care era citit cu voce tare în fiecare sâmbătă.” Iată cum rezistenţa demnă a acestor copile le mai oferea o rază de speranţă şi împreună puteau să gândească la un viitor care le-ar putea oferi şansa supravieţuirii. Toţi aceşti copii au fost ca noi, ca voi, ca orice alt copil al acestei lumi, dar ei au dispărut în cea mai oribilă crimă a istoriei – holocaustul, lăsând umanitatea golită, îndoliată şi vinovată, veşnic stigmatizată că nu s-a putut opune acestei barbarii. Astăzi, la Ierusalim, în Memorialul Yad Vashem răsună pentru eternitate numele copiilor pierduţi ai omenirii amintind peste timp, nume cu nume, într-un şir nesfârşit, pentru ca ei nu mai sunt.


( lucrare aparuta la Conferinta internationala ''Taina Povestii mele - cheia sansei tale'' din iunie 2010 de la Turnu Magurele, Teleorman)

Un comentariu:

  1. Daca lucrati in educatie, ar trebui sa respectati si sa citati sursele. Interviul cu domnul Marcuson are o sursa si un autor. http://www.idee.ro/holocaust/plan_copil.html

    O zi mai buna, Anca Ciuciu

    RăspundețiȘtergere