Totalul afișărilor de pagină

joi, 8 mai 2014

Sunt profesor...


În copilărie am ascultat de nenumărate ori o poveste spusă de mama mea despre momentele în care a fost dusă la spital  fiindcă îi venise sorocul de a naşte. Primul născut, Cătălin, un copil nedorit, venit accidental, care a bulversat teribil viaţa celor două familii, ce au fost nevoite să facă o nuntă în pripă. Înainte de a aduce pe lume, mama mea a visat ceva deosebit – un pom sau un copac mare la care veneau mulţimi de oameni pentru a primi fructele sale binecuvântate. Moaşa i-a tălmăcit visul în felul următor: vei zămisli un copil care va aduna în jurul său mulţi oameni şi îi va ajuta, ori îi va hrăni, ori le va face bine, oricum copilul va fi unul cu un destin însemnat.
Aceasta este povestea. Şi de atunci am tot aşteptat să se adeverească interpretarea  făcută de moaşă acelui vis… Bineînţeles că mama, ca orice mamă iubitoare, găsea în mine toate calităţile posibile şi aştepta cu răbdare să dau semne că voi deveni un  om mare. Un doctor ar fi fost perfect. De aceea, când în clasa a XI-a m-am decis (timp de o lună) să mă pregătesc pentru medicină, deja mama mea vedea că vechiul ei  vis începe să poarte contur. Am renunţat repede şi bine am făcut, nu aveam nimic de-a face cu acest domeniu. Aşa că m-am orientat spre ceea ce era în trend atunci, la modă – dreptul. Probabil că mama s-o fi întrebat în acel timp ce are de-a face asta cu visul ei de demult. Şi poate că s-o fi gândit că voi ajunge un judecător bun, care va împărţi dreptatea cu bună măsură Ori vreun avocat milostiv, care va ajuta oamenii în nevoie fără să îi jecmănească cum am auzit, deşi sunt sigur că sunt exagerări, că fac unii în zilele noastre. Nu ştiu.
Ceea ce ştiu e că doar  după un an în care am învăţat cu râvnă am reuşit să intru la facultate. Dar după cinci săptămâni de cursuri mi-am dat seama că locul meu nu e acolo. Îmi greşisem iar vocaţia! Aşa că, tăind răul de la rădăcină şi înfruntând nu doar mânia paternă, dar şi o imensă dezamăgire produsă amândurora, am renunţat la drept. Şi m-am reorientat spre domeniul pe care îl plăceam cel mai mult, spunandu- mi că, a treia oară trebuie să fie cu noroc! Dar oare ce şi-o fi zis biata mea mamă? Visul de a deveni un copac al alinării şi dărniciei părea tot mai departe, istoria chiar nu putea conduce la închiderea cercului întrevăzut în acea noapte!
Îmi plăcea istoria şi lecţiile particulare pe care mi le-a dat doamna Alexandru au produs în mine, un biet năuc, un ecou tulburător. Această doamnă a fost pentru mine omul providenţial. Vine câte un moment în viaţă în care cineva te influenţează decisiv, dânsa a apărut în cel mai greu, dar şi mai potrivit moment al vieţii mele de adolescent fără busolă. Oră de oră simţeam cum, pe lângă informaţie, mintea mi se deschide, rotiţe despre a căror existenţă nu bănuiam nimic, se pun în mişcare, scârţie, trepidează, dar încep să rotească mecanismul eului. Aşa, scârţâind şi tremurând, a început  lungul drum al devenirii mele ca intelectual.
Am ajuns la facultate, am intrat triumfător, după un efort colosal, în ultimele luni de pregătire ajungând să mă cufund în manuale de la trezire până la culcare. Atunci mi-am dovedit prima oară cine sunt şi de ce sunt capabil, mi-am demonstrat, fără să mă gândesc o clipită la asta că am un potenţial deosebit de muncă atunci când îmi urmăresc scopul.
Iar scopul, odată atins, s-a dovedit vrednic de cele mai frumoase aşteptări – cei mai frumoşi, mai liberi şi mai nepăsători ani ai vieţii mele mă aşteptau. A fost pur şi simplu minunat.
Însă după ce am dat lucrarea de licenţă şi am părăsit Sibiul, viitorul nu arăta deloc bine. Criza cumplită, atât economică, cât şi morală, răsturnarea şi forfecarea valorilor cu care am fost crescut şi care stăteau la baza personalității mele, au pus la grea încercare viitorul nostru comun. Căci acum eram doi. Responsabilitatea era cu atât mai mare.
 Am devenit profesor, ultimul lucru la care m-aş fi gândit atunci când am intrat în facultate. Şi mi-a plăcut. Primul meu an a fost cu adevărat providenţial fiindcă am primit un sprijin incredibil de la colegii mei mult mai mari din şcoala Petreşti, unii chiar foşti profesori ai mei. Vreau să spun  doar câteva nume – doamna Orița, domnul Mircea, domnul Ion, domnul Nae. Oamenii aceştia prin felul cum s-au purtat cu acel tânăr oarecare ce eram, mi-au dat o mare putere şi încredere şi, de câte ori întâlnesc, la rândul meu, un debutant care încearcă să pătrundă în hăţişul sistemului educativ, fără să mă gândesc prea mult, aplic ceea ce am învăţat de la dânşii. Poate că, dacă aş fi avut atunci experienţa negativă a celui de-al doilea an de învăţământ, aş fi renunţat, aş fi plecat oriunde altundeva. Dar aşa a fost să fie şi, de oricâte ori am vrut să plec, mi  s-a întins o ultimă mână de ajutor. Și am rămas.
Profesor fiind, de atâţia ani, povestea veche a visului meu, părea sortită unei dureroase neîmpliniri. Oare îşi mai aducea aminte mama mea de ea? Nu mi-o mai spusese de mai bine de zece ani.



Acum câteva săptămâni vorbeam cu elevii mei despre libertate, despre libertatea de a spune ce vrei, de a face ce vrei, dar fără să jigneşti sau lezezi pe altul. Aşa cum se întâmplă des cu un asemenea subiect, am divagat în varii direcții atât  eu cât şi copiii. La un moment dat discutam despre cum ar fi să alegi să mori, apoi am sărit la moartea din vis, pe care mai mulţi o ,,experimentaseră’’. Ajungând la conceptul oniric, mi s-a părut potrivit să le povestesc acel vis de acum aproape 38 de ani. M-au ascultat în linişte, iar la sfârşit, am încheiat autoironic - ,,Şi de-atunci mama mea tot aşteaptă să i se împlinească acel vis.’’ Reacţia lor a fost minunată şi flatantă, mai mulţi spunându-mi că visul, de fapt, i s-a împlinit: acel copac sunt într-adevăr eu, iar cei ce îi culeg roadele sunt ei, elevii şi o fac la fiecare oră. Mi-am dat seama că într-un fel chiar au dreptate. Nu trebuia, de fapt să aştept şi să caut atâta timp un răspuns când el era la îndemână, în faţa mea de atâţia ani. Dar fiindcă roadele pe care le-am oferit cui a vrut să le primească, dar şi atâtor altora, care le-au călcat în picioare, erau de natură spirituală, şi nu materială, nu m-am mai gândit că valoarea lor poate fi comparată cu ceea ce oferă, să zicem, un doctor. Că asta e menirea mea, până la urmă. Uneori îţi fixezi un ţel, un scop teribil de greu de atins. Dar cu adevărat important este drumul pe care îl parcurgi până acolo, cu toate meandrele sale, cu toate greutăţile şi căderile. Acel drum te transformă, te întăreşte, e menirea ta să îl duci până spre finish, tot mai aproape de sfârșit. Aceşti copii au intuit bine, visul mamei mele îl trăiesc zi de zi, nu i s-a împlinit, ci i se împlineşte zi de zi, ora de oră prin ceea ce fac, prin felul cum mă lupt cu mine însumi şi cu demonii mei interiori spre a fi un om mai bun. Un om care să dăruiască fără să ceară la schimb, fără să gândească la centimă, fără să se laude pentru ceea ce este şi face. De altfel este drumul nostru al tuturor şi eforturile tuturor; ţelul meu nu este mai bun ca al altora.
Sunt profesor şi în fiecare zi sufletul meu se freacă de sufletele copiilor pe care îi am în clasă. Zeci de perechi de ochi mă privesc și mă judecă după propriile valori mai mult sau mai puțin formate. Este foarte dificil să fii profesor. Unul care să empatizeze cu elevii, care să se facă apreciat şi iubit pentru ceea ce poate oferi. De mai multe ori am vrut să nu mai fiu profesor din cauza dificultăţilor materiale, dar înainte de a lua decizia, s-a întâmplat ceva important care m-a ţintuit pe loc, ceva care m-a făcut să cred că, până la urmă, aceasta poate că e menirea mea. Cu toate astea cred că în câţiva ani sistemul mă va rejecta, mă va arunca precum o măsea stricată, nu voi mai avea loc. Am studiat cifrele de şcolarizare şi va trebui să accept că viitorul meu alături de elevii din această localitate va fi barat de un zid uriaş, de netrecut,  încă neconstruit. Dar pe care îl simt, apoape că e palpabil, aproape că îi văd contururile în zare..
Până atunci însă voi continua să împart fructele minţii şi ale sufletului, aşa cum mama mea a visat odată demult. Și o voi face bine.



4 comentarii:

  1. Adanci radacinile,...bogata coroana si minunate fructele, primite vad, cu bucurie simpla. Ferice de cei care isi descopera harul! Si care gasesc asemenea multumire sufleteasca,
    Curaj si ..."carpe diem"!

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc, doamna Aurora, numai cineva care e asemenea poate sa faca astfel de comentarii.

    RăspundețiȘtergere
  3. Felicitări! Uite așa poți da sens atât cuvintelor, cât și vieții tale și vieților celor care-ți sunt elevi. Respect, Domnule Profesor!

    RăspundețiȘtergere
  4. Felicitari pentru articol! Ramai optimist, e meseria care ti se potriveste cel mai mult...cred.(Gabi)

    RăspundețiȘtergere