Angajamentul unui trădător

Dosar R 1259

Declarație-angajament  

    Subsemnatul Poinăreanu Grigore născut la 18 iulie 1922 în Com. Corbi R.C. De Argeş fiul lui Iosif si al Virginiei de profesie agricultor cu ultimul domiciliu în Com Corbi R. de Argeș reg. Pitești declar în mod sincer şi nesilit de nimeni că în zilele de 17,18, şi 19 martie 1958 în declarațiile făcute în faţa organelor Securității de Stat am recunoscut şi susțin prin prezenta următoarele: că am avut legături în perioada      1951-1958 cu bandiții Toma si Petre Arnăuțoiu şi C-tin Jubleanu sprijinindu-i cu alimente şi bani şi dându-le unele informații legate de securitatea lor pentru a nu fii prinși de organele de stat, deși cunoșteam că bandiții au la activul lor crime şi jafuri pe care le-au comis în perioada în care din banda făcea parte şi Marinescu în a cărui sarcină după spusele bandiților amintiți mai sus, erau puse; că am cunoscut ca legături principale de sprijin a bandei pe numiții Pr. Andreescu Nicolae, Pr. Constantinescu Ioan, Nae Sorescu, comerciantul Grigore zis Lepărău, două femei din Slatina şi un oarecare Tomeci din  Com. Brăduleț.

     Cu parte din aceste legături am discutat în repetate rânduri despre situația bandiților recunoscându-mi în mod sincer faptele pe care le-am săvârșit eu precum şi faptele pe care le-au săvârșit ceilalţi complici ai bandei şi regretând faptele pe care le-am comis în dorința de a mă reabilita prin prezenta declarație-angajament  cer să mi se acorde posibilitatea de a aduce servicii în scopul prinderii bandei în cel mai scurt timp (1 Mai 1958) .

    Mă angajez să fac acest lucru pe lângă regretul personal şi dându-mi seama de pericolul  ce-l reprezintă acești bandiți pentru societate.

    De asemenea mă angajez să păstrez cu deosebită străjnicie secretul colaborării mele cu organele Securității Statului, luând în acest sens cunoștință de consecințele ce decurg în cazul când voi divulga acest secret indiferent cărei persoane ( indivizi implicați în cauză, cunoscuți, prieteni, rude), precum şi însărcinările pe care  le-am primit în legătură cu prinderea bandei şi  declarațiile ce le-am făcut în faţa organelor securității Statului.

     În caz de nerespectare întru totul a prezentului angajament s-au de trădarea secretului încredințat în scopul întârzierii prinderii bandiților, să fiu considerat principalul vinovat şi tras la răspundere penală potrivit legilor R.P.R. în vigoare.

     Dată în faţa organelor Securităţii din Pitești azi 20 martie 1958.

  Gri. Poinăreanu

     Odată cu aducerea la îndeplinire totală a prezentului angajament am asigurări totale din partea Organelor Securității Statului că voi fi absolvit de orice pedeapsă penală ţinându-se total secret cu privire la aportul meu cu privire la prinderea bandei.

   Gri. Poinăreanu

(Sursa: Grigore Constantinescu, Rezistenta armata anticomunista de pe versantii sudici ai muntilor Fagaras) 

(Moartea tanarului Jubleanu la Rapele cu Brazi, Poenarei, in mai 1958)

(Capturarea Mariei Plop si a fiicei sale si a lui Toma Arnautoiu la Rapele cu Brazi din Poenarei)

(Toma Arnautoiu, fotografia din arest, in 1958)

(Petre Arnautoiu, fotografia din arest, in 1958)

      Grigore Poinăreanu a fost colegul de bancă din şcoala generală şi prietenul lui Toma Arnăuţoiu. I-a ajutat pe partizani până când Securitatea a ajuns la el şi i-a pus ȋn faţă cele două opţiuni – el sau partizanii. Ceea ce a urmat e uşor de anticipat…

Un erou de legendă: Colonelul (r) Gheorghe Arsenescu

      Peste sacrificiile și suferinţele celor implicaţi în mişcarea de rezistenţă de pe plaiurile mioritice ale Muscelului parcă s-a aşternut mantia uitării. Sunt zeci de ani de atunci, răni care s-au cicatrizat în marea suferinţă suportată de neamul românesc. Revoluţia din decembrie 1989 a instaurat o nouă eră în viaţa politică a ţării, dar amprentele lăsate de aceste decenii de oprimare comunistă sunt încă vizibile. În majoritate victimele acestui regim odios au trecut în veşnicie. Societatea liberă de azi refuză să-şi mai aducă aminte de suferinţele lor.

        Confruntat cu oprimarea comunistă după abolirea monarhiei, judeţul Muscel a fost desfiinţat. Dăduse prea mult de lucru conducătorilor marxişti. Ca o reacţie firească în faţa acţiunilor de abolire a proprietăţii, de abolire a tuturor libertăţilor prin instaurarea unui regim totalitar, societatea conştientă a muscelenilor a început să strângă rândurile şi să acţioneze clandestin împotriva măsurilor de comunizare a ţării. Printre conştiinţele care au înţeles să acţioneze împotriva regimului instaurat la adăpostul tancurilor sovietice s-a aflat şi colonelul Gheorghe Arsenescu, ostaşul de elită al oraşului voievodal Câmpulung. Despre el s-a scris prea puţin, deşi numele lui a intrat în legendele difuzate atunci la poalele munţilor din Muscel.

       Născut la 31 mai 1907, anul furtunilor ţărăneşti, Gheorghe Arsenescu a primit de mic copil educaţia ostăşească de la tatăl lui, căpitanul Ion Arsenescu, unul dintre ofiţerii eroi rănit grav în luptele dramatice din 6 august 1917 la Mărăşeşti şi decedat într-un spital de campanie. Rămasă văduvă, mama celor şase copii a trebuit să muncească din greu pentru a-şi creşte copiii. Fiind cel mai mare, Gică i-a fost un sprijin preţios la muncile agricole şi gospodăreşti, prilej cu care a cucerit simpatia rudelor şi prietenilor.

      Înclinat spre uniforma militară, Gheorghe Arsenescu a intrat în 1926 la Şcoala de infanterie pe care a absolvit-o printre primii cu nota maximă de ”foarte bine”. Avansat locotenent, a fost repartizat pentru scurtă vreme la un regiment de grăniceri de unde s-a înscris la Şcoala superioară de infanterie de la Sibiu pe care a terminat-o cu brio, fiind clasat printre primii cinci din cei 225 de ofiţeri cursanţi.

      Din grija şi dragostea pentru mama sa, ca şi pentru cei cinci fraţi mai mici, el a cerut să fie mutat la Regimentul 30 Dorobanţi din Câmpulung. Dotat pentru meseria armelor, trăgătorul de elită a intrat la Şcoala de Război pe care a terminat-o tot printre primii, după care a plecat la Târgovişte pentru a-şi efectua stagiul ca ofiţer de stat major cu gradul de căpitan. Aici, cu prilejul ”rebeliunii legionare” din 22 ianuarie 1941, în fruntea unei unităţi de tancuri a zădărnicit tentativa rebelilor de a ocupa sediul prefecturii şi al instituţiilor publice din cetatea Târgoviştei. Revenit la Câmpulung, a contribuit la refacerea casei părinteşti.

     Declanşarea celui de al doilea război mondial l-a găsit pe Gheorghe Arsenescu şef al biroului de operaţii al Diviziei 20 a Vânătorilor de Munte sub comanda generalului erou Dumitrache, participând la campania din Răsărit pentru redobândirea provinciilor furate. A fost rănit în Crimeea. Refăcut, s-a întors pe front, iar în august 1944 a fost avansat maior. După terminarea războiului, a fost numit şef al Comisiei judeţene pentru aplicarea armistiţiului. Prin abilitatea sa a reuşit să stăvilească pretenţiile exagerate ale sovieticilor. În 1947 a fost avansat locotenent-colonel. Neîmpăcat cu noul model de educaţie militară instaurat în armată, copie fidelă a celei sovietice, ofiţerul de elită decorat cu ordinul ”Steaua României” a fost trecut în cadrul disponibil.

      S-a retras la Câmpulung unde îşi construise o casă şi o mică fermă care a aprovizionat o perioadă de timp piaţa oraşului cu lapte, unt şi smântână. S-a înscris în Partidul Naţional Liberal unde a fost cooptat în conducerea orăşenească a partidului. Izgonirea Regelui şi instaurarea regimului de democraţie populară l-a revoltat. Considerând că situaţia politică internaţională va duce la declanaşrea unui nou război, ceea ce va obliga guvernul comunist să decidă arestarea ofiţerilor deblocaţi şi a oamenilor politici adversari, ca şi eliminarea tuturor elementelor de valoare din ţară, Gheorghe Arsenescu, împreună cu Nicolae Enescu şi fraţii Ion şi Gheorge Purnichescu, industriaşi, a iniţiat la locuinţa acestora din Cetăţeni înfiinţarea unui grup de rezistenţă cu angajamente ferme de a acţiona pentru apărarea libertăţii şi proprietăţii, pentru restaurarea monarhiei. La această iniţiativă au aderat şi alţi prieteni dintre care s-au evidenţiat: avocatul Ion Constantinescu, inginerul Radu Rosetti, colonelul Gheorghe Duţeanu, căpitanul Petre Cojocaru, Gheorghe Chiriţă, Florian Potcoavă, învăţătorul Dumitru Burtea şi mulţi alţii, încât acţiunea lor a luat amploare în nordul judeţului.

     La finele lunii martie 1949, fiind informat prin omul său de legătură Miron Grigore că, datorită unei escapade de neiertat a lui Traian Marinescu, au fost arestaţi câţiva dintre membrii grupului, Gheorghe Arsenescu a părăsit capitala unde se refugiase în timpul iernii pentru extinderea mişcării şi s-a deplasat pe valea râului Doamnei, în satul Nucşoara. În casa învăţătorului Ion Arnăuţoiu s-a întâlnit cu grupul condus de Toma Arnăuţoiu, ofiţer deblocat, printre care se aflau intelectuali şi ţărani din sat, pentru a trece imediat la acţiunea de extindere a mişcării de rezistenţă, de a acţiona împotriva organelor de securitate care sufocau viaţa austeră a populaţiei din zonă. În acea perioadă s-a întâlnit şi cu grupul avocatului Dumitru Apostol din Curtea de Argeş, care avusese deja câteva confruntări cu Securitatea, soldate ceva mai târziu cu arestarea întregului grup.

        Într-o noapte (19 iunie 1949) câţiva din conducerea grupului, fiind înconjuraţi de trupele de securitate chiar în casa bătrânului învăţător, au reuşit să se desprindă din încercuire, prin împuşcarea a doi subofiţeri de securitate care au năvălit asupra fugarilor. A fost o noapte grea. Arestările au fost extinse.

       Câteva săptămâni mai târziu, Gheorghe Arsenescu, însoţit de un ţăran, a părăsit zona lăsând grupul Nucşoara să acţioneze sub conducerea lui Toma Arnăuţoiu. În drum spre Câmpulung, cei doi aflaţi în casa unui bătrân din Bughea au fost înconjuraţi. Au reuşit să iasă din încercuire şi s-au refugiat la stâna unui perceptor din Măţău.

        Prin curajul şi experienţa sa, Gheorghe Arsenescu a reuşit să deruteze vigilenţa urmăritorilor, strecurându-se printre ei. S-a refugiat în zona Dragoslavele şi Rucăr, continuându-şi acţiunea cu alţi fugari din munţii Muscelului.

Loviturile Securităţii au continuat. Primul grup de 40 de arestaţi a fost anchetat sub cele mai odioase torturi şi condamnat la ani grei de muncă silnică. A urmat arestarea şi condamnarea fraţilor Ion şi Gheorghe Purnichescu, cu soţiile şi prietenii lor, arestarea şi condamnarea altor localnici, ţărani şi intelectuali suspectaţi că au contribuit la aprovizionarea cu alimente a fugarilor.

După arestarea și condamnarea unui grup de ofiţeri activi din grupul maiorului Dumitrache, Gheorghe Arsenescu, aproape singur, a trebuit să treacă prin toate capcanele întinse. În noaptea de 14 septembrie 1951, traversând vârful Măgura spre râul Târgului, a fost surprins într-o ambuscadă în care a fost împuşcat în abdomen şi în umărul stâng, fără să fie capturat. Revenit în ascunzătoarea oferită la marginea oraşului de către bătrânul Apostol Poştoacă, şi-a aplicat singur tratamentul cu medicamentele aduse de bătrân de la socrul lui, Gheorghe Buduluca. Traiul în condiţii de totală izolare şi permanente riscuri nu i-a fost uşor.

         Marea lui dezamăgire a fost capturarea şi anihilarea grupului de la Nucşoara, cu aproape o sută de arestări. Într-o noapte fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, printr-o imprudenţă de neiertat ce le-a fost fatală, s-au aflat în casa prietenului lor Grigoruţă Poenăreanu din Corbşori, unde fuseseră invitaţi de acesta. În complicitate cu căpitanul Cârnu, şeful trupelor de intervenţie şi anchetator în acelaşi timp, gazda, bunul lor prieten, le-a pus somnifere în băutura oferită, astfel încât Securitatea i-a capturat fără dificultate. A urmat arestarea tuturor fugarilor ascunşi în ascunzătoarea săpată în peretele unei râpe. Patru din cei ascunşi au fost împuşcaţi în ambuscadă. Arestările au continuat, intelectuali şi ţărani fiind anchetaţi şi judecaţi. Prin hotărârea Tribunalului Militar Bucureşti nr. 107 din 19 mai 1959 au fost condamnaţi la pedepse grele, din care 12 condamnaţi la moarte. În noaptea de 19 iulie 1959 au fost executaţi la Jilava: preotul Ioan Drăgoi, preotul Ion Constantinescu, preotul Nicolae Andreescu, Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Gheorghe Tomeci, Titu Jublean, Nicolae Băsoiu, Ion Săndoiu, Benone Milea, informatorul lui Cârnu, Nicolae Ticu, învăţătorul Ion Nica.

       Viaţa în ascunzătoare devenise dramatică pentru Gheorghe Arsenescu. După eliberarea din închisoare a soţiei sale, a luat legătura cu ea, prin scrisori în care Maria îşi îneca lacrimile şi suferinţa.

     ,, Fii tare, îi scria ea. Du-ţi crucea mai departe cu credinţa nestrămutată că Dumnezeu nu ne va uita. Nu fac decât să trăiesc cu amintirea clipelor petrecute împreună şi speranţa că va veni şi ziua fericită a revederii noastre. M-am întors suferindă. Mă văd cutreierând străzile capitalei în căutarea unui adăpost pentru mine şi băiatul nostru, fără lucru, fără un ban. Din tot ce-am avut n-am mai găsit nimic. Cunoştinţele de altădată se feresc de frică de mine, de parcă aş fi ciumată. Nici la fratele tău n-am mai fost de când mi-a spus să nu mai merg la el că şi lui îi este frică.

       Mi-am găsit un serviciu ca vopsitoare la o cooperativă de tâmplărie unde lucrez cu doi bătrâni de la 6 dimineaţa la 6 seara pentru câţiva lei, pentru că nu reuşim să facem norma. Nici pentru mâncare nu ne ajunge la două persoane. Sunt urmărită peste tot, atât eu cât şi băiatul, dar ne-am oţelit. M-au dus cu Jeep-ul la miliţie şi mă presează cu insistenţă să divorţez de tine. Dacă n-o fac mă vor duce la Aiud. Mă tem că n-am să mai rezist. Ţi-am rămas credincioasă şi demnă. Mă zbat pentru Gigi, acest copil care este şi el arătat cu degetul. Este al 8-lea Paşte pe care-l petrecem despărţiţi de tine. Totuşi Sfânta Înviere ne dă putere să ducem acest calvar până la capăt. Nu ştiu cât voi mai putea rezista”.

       Demoralizat şi bolnav, Gheorghe Arsenescu şi-a purtat suferinţa cu scrâşnire din dinţi în ascunzătoarea din care evada uneori pentru a păstra contactul cu alţi fugari de pe valea Dâmboviţei, pentru a face mişcare. Se împliniseră aproape 11 ani de singurătate, hăituit şi bolnav, fără să vadă vreo lumină la capătul tunelului. Aflase între timp de la soţie că primul lot de 42 condamnaţi în care figuram şi eu, judecat de două ori, a fost readus la judecată pentru a treia oară în urma recursului în anulare depus de procurorul general al ţării, Alexa Augustin, la Tribunalul Suprem, iar instanţa de fond după 17 şedinţe extenuante i-a condamnat la pedepse mult mai mari.

         Un vecin al bătrânului Poştoacă l-a zărit pe Gheorghe Arsenescu într-o noapte în grădină. Ieşise pentru mişcare. Fiind arestat pentru sabotaj, individul Croitoru a deconspirat prezenţa lui Arsenescu în schimbul promisiunii că va fi achitat pentru infracţiunea lui. În noaptea de 1 februarie 1960 Gheorghe Arsenescu a fost capturat. Supus unei anchete îndelungate de 2 ani, cu cele mai sadice torturi, fiind internat şi la spitalul de psihiatrie de la Poiana Mare - Dolj, el a fost judecat şi condamnat la moarte prin sentinţa penală nr. 107 din 11 februarie 1962.

(Sursa - www.memorialsighet.ro)

(Fisele matricole penale ale colonelului Arsenescu; sursa: IICMER)

      Izolat în vestita celulă zero din Jilava, cu pereţii verzi de igrasie, cu beton umed pe jos, cu tavanul din care picurau broboane de apă, fără pat, fără rogojină şi hrănit doar cu un sfert de pâine şi o cană cu apă caldă la două zile, Gheorghe Arsenescu îşi aştepta ziua execuţiei. În noaptea de 29 februarie, la ora 20.30 consemnează procesul verbal: ”Noi, lt. col. Csako Eduard, judecător la Tribunalul Militar al Procuraturii Militare şi maior Alexandrescu Gh., directorul penitenciarului Jilava pentru punerea în aplicare a sentinţei nr. 107 din 11 febr. 1962 prin care Arsenescu Gheorghe a fost condamnat la moarte. După identificarea lui, condamnatul la moarte a fost scos din celulă, legat la ochi şi executat prin împuşcare cu pistoletul de către o echipă formată din trei militari reangajaţi din personalul locului de deţinere. Medicul penitenciarului a constatat moartea condamnatului după care corpul celui executat a fost preluat de comandantul penitenciarului Jilava care a dispus înmormântarea la locul unde se înhumează ceilalţi deţinuţi decedaţi în penitenciar.”

        Copia de pe certificatul medical eliberat de către dr. Gheorghe Alexandrescu certifică: Arestatul Arsenescu Gheorghe de 53 ani suferă de boală hipertensivă, boală ulceroasă (operat pentru sindrom stomacal), tahicardie sinusală, amigdalo-faringită acută având şi cicatrice după plagă în coapsa dreaptă, în regiunea stângă a abdomenului şi umărul stâng.

       Aşa a căzut eroul de legendă despre care au fost lansate multe zvonuri printre locuitorii din nordul judeţului. A fost capturat în somn înainte de a mai folosi grenada pe care o purta lângă pernă pentru ultimele clipe de libertate. Mi-am imaginat ultimele lui gânduri din seara dramatică a execuţiei:

Zăbrele de gheaţă-n ferestrele sparte
îmi stau priveghere în ultima noapte,
în ceasul de rugă când printre şoapte
îmi cântă ciuvica prohodul de moarte. 

Mi-e inima arsă, iar trupul o zdreanţă
şi-n juru-mi nu-i nimeni s-audă
când picură sânge în temniţa crudă
şi nu-mi mai adie vre-un zvon de speranţă. 

Degeaba mă-ncearcă un palid îndemn
când totul se-nvârte în nouri de fum,
pe Tine Isuse sfielnic Te chem
să-mi fii călăuză pe ultimul drum. 

De ce să mai sper când gâdele-n poartă
m-aşteaptă să-mi curme cătuşa de-osândă,
când setea şi foamea lăsate la pândă
nu-mi mai suportă bicisnica soartă. 

E clipa supremă. Golgota mă cheamă
să urc cu zăvozii la groapa comună
în care nu-s lanţuri, nici teamă.
Hai vino Isuse de-mi pune pe frunte cunună.

(Ion Constantinescu Mărăcineanu, Un erou de legendă: Colonelul (r) Gheorghe Arsenescu - ȋn Revista Memoria nr 49,  din 2004. )

Gala Corneliu Coposu - ,,Generația Unirii. Personalități, demnitari și martiri’’

         Sâmbătă 10 noiembrie am participat la Gala Corneliu Coposu - ,,Generația Unirii. Personalități, demnitari și martiri’’ la Ateneul Român. A fost o onoare pentru mine să mă aflu acolo și îi mulțumesc, gazdei, domnul Ion – Andrei Gherasim pentru această neașteptată invitație. Pentru mine invitația a fost cu atât mai atrăgătoare cu cât aveam șansa să o reîntâlnesc pe doamna Ana Blandiana, care este, fără să o știe, modelul și mentorul meu.

      Clădirea Ateneului, prima oară când intram aici, m-a impresionat și mi-a amintit de Atena pe care am vizitat-o cu un an în urmă. În foaier așteptau peste o sută de personae, pe unele le-am recunoscut din emisiuni de la televiziune, pe altele le-am văzut la Sighet la Școala de Vara din cadrul Memorialului. O atmosfera selecta cu persoane de mare calitate și ținută. Cu bucurie am observat-o pe doamna Ana Blandiana sosind, însoțită fiind de  Ioana Boca, directorul executiv al Fundației Academia Civică.

 Înainte de a începe evenimentul, am trecut prin față expoziției cu demnitarii și personalitățile Marii Uniri realizată de cei de la Academia Civică.

        Gala a debutat la 11, la ora exactă, domnul Gherasim, preşedintele Fundației Corneliu Coposu, prezentându-ne momentele și invitații evenimentului. Fiecare intervenție a fost urmată de mici capodopere muzicale ale formației Ansamblul Baroc Transylvania de la Cluj. Domnii Andrei Dimitriu – directorul Filarmonicii ,,George Enescu’’, Sorin Mȋndruţescu -  președintele Festivalului de Film și Istorii Râșnov, Cristian Borz – preotul din Bădăcin, localiatatea natală a lui Iuliu Maniu, au avut intervenții legate de sărbătorirea marilor personalități ale Unirii de la 1918. S-au făcut însă și paralele cu situaţia actuală.

       Domnul Cristian Borz a vorbit mai întâi despre personalitatea lui Iuliu Maniu și rolul său crucial în realizarea Unirii de la 1 decembrie, în organizarea instituțiilor Transilvaniei, în menținerea funcționarii provinciei până la unirea deplină cu țara.

       O a doua intervenție a dumnealui ne-a arătat eforturile incredibile duse de zeci de ani pentru salvarea casei lui Iuliu Maniu de la Bădăcin. Aflată într-o stare accentuată de degradare, ani de zile fiind adăpost pentru copii cu dizabilități, a fost pur și simplu în pragul colapsului. După  ce cu mare greutate, statul român a cedat-o Parohiei Bădăcin, s-a realizat în etape reconstrucția ei și în curând va fi oferită tinerilor, așa cum și-a dorit Iuliu Maniu. Se vor deschide expoziții, tinerii vor putea veni în tabere și astfel memoria lui Iuliu Maniu și a părinţilor Unirii va fi făcută cunoscută. Memoria celor care au făcut Unirea și după 3 decenii au fost pedepsiți pentru aceasta cu ani și ani de detenție în închisorile comuniste…

(Fotografii obtinute cu acordul dl. Cristian Borz)

        La final juriul condus de doamna Ana Blandiana a oferit premiile tinerilor studenți ce au realizat lucrări despre personalitățile Unirii. Premiul I l-a primit Victor Constantin Vlăduţ cu o lucrare despre Iuliu Maniu. M-a bucurat să văd că era unul dintre elevii Școlii de Vară de la Sighet. Deci un produs al Sighetului, așa cum mă consider și eu, chiar dacă am fost acolo ca profesor. Doamna Blandiana a spus câteva cuvinte, așa cum numai dumneaei o poate spune, așa cum am văzut-o de zeci de ori făcând la Sighet: cu emoție, cu sufletul încărcat de sentimente contradictorii – o bucurie tristă, cum a zis. Mai jos o puteți urmări.

      Emoțiile premiaţilor au fost mari, dar au vorbit cu curaj, sunt toți demni de laudă, atât pentru lucrările lor cât și pentru cum s-au prezentat în fața unei asemenea adunări !

      La final am reușit să vorbesc cu premiantul Galei, l-am felicitat, am discutat puțin despre Școala de Vară de la Sighet.  Apoi am vorbit câteva minute și cu doamna Ana Blandiana, așa cum s-a putut, fiindcă era asaltată de prieteni, de cunoștințe, de admiratori.  Dar a fost suficient cât să-i povestesc ce am mai făcut în ultimul an. Și din păcate să îi zic și despre eșecul încercărilor noastre comune de a pune un panou de identificare aproape de Crucea Haiducilor Musceleni de lângă Mateiaș. Eșec pe care nu am cum să mi-l asum, din moment ce doar cei din Asociația de la Câmpulung au dreptul să facă demersurile pentru aceasta.

          Nu am mai reușit să îi spun doamnei Blandiana ceva – cât de mult m-a bucurat și m-a impresionat colaborarea dumneaei cu formația Firma. Chiar dacă nu are legătură cu Gala, vreau să las acest clip aici, încă o bucurie spirituală pentru mine și alții care știu cum și de ce a apărut.

      

Cărţile mele – Timpul care ni s-a dat. Memorii ( 1944 – 1947; 1947 – 1959)

       Nu mai știu cum am ajuns în posesia cărții doamnei Annie Bentoiu acum opt ani, dar cu siguranță că a fost în momentul cel mai potrivit al căutărilor mele. Citeam mult literatură de detenție, memorii din perioada interbelică și postbelică și aceasta  a venit la timp pentru a-mi stabili reperele schimbărilor din societatea românească, pentru a-mi clarifica modalitățile prin care aparatul de stat comunist a pus stăpânire pe fiecare aspect al vieții oamenilor. Annie Bentoiu este o aristocrată a spiritului, o intelectuală fină care pentru a supraviețui vremurilor noi a trebuit să  îmbrace haina de simplă truditoare, să se înghesuie într-o cămăruță, să tremure pentru prietenul ei, Pascal Bentoiu, al cărui tată, fostul ministru Aurelian Bentoiu, fusese arestat, pentru propriul tată arestat şi el, pentru atâtea rude ridicate pe neaşteptate de Securitate.  Cartea este o frescă a perioadei celei mai negre din istoria noastră, cea a instalării și consolidării comunismului. Autoarea descrie cu talent, încercând să fie cât mai obiectivă, transformările acelor ani, are și pagini în care vorbește despre situația politică internă și internațională pe care se inserează viața ei și familiei sale, bătută și aruncată într-o parte și alta de vântul aparent întâmplător al marelui plan comunist. Numai că nici vorbă de întâmplare, planul urmarea clar schimbarea din temelii a fostei societăți, confiscarea a tot ce aveau, aruncarea în închisoare a reprezentanților elitei politice, economice, militare, intelectuale și impunerea unei terori sistematice asupra familiilor acestor elite.

           Când îi citești rândurile simți că intri în istorie, scrisul învie momente și situații cruciale, dar te introduce și în intimitatea momentelor familiale cu sensibilitate și nostalgie. Citești memoriile cum ai citi un roman, te identifici cu personajul, oftezi la nedreptățile pe care le îndură, te întrebi cum ai fi reacționat tu, dacă ai fi reușit să treci mai departe sau ți-ai fi pierdut mințile în fața tăvălugului arbitrariului. Și e tare greu să te pui în situația sa și să gândești cum ar fi fost dacă…

         Anul 1948 a fost unul al nesiguranței, terorii: ,, Arestările se produceau în <<valuri>> și pentru că dispozițiile legale nu prea erau cunoscute, de multe ori cei arestați nu se așteptau la ele. Mereu se spera că ultimul <<val>> să fie chiar ultimul, dar nu era, ci dimpotrivă. Noile dispoziții creaseră categorii de deținuți pestrițe, necunoscute până atunci. Nu se mai aflau închiși doar opozanți și foste elite politice, sau participant ai mișcării de extremă dreapta și colaboratori ai regimului antonescian, ci fel de fel de fiinţe: studenţi și liceene care participaseră la demonstrații sau răspândiseră câteva manifeste, țărani fruntași care-și exprimaseră neîncrederea în viitoarele colhozuri, curajoși care încercaseră să treacă granița ilegal, negustori acuzați de sabotaj pentru tot felul de fapte, o sumedenie de preoți ( în 1948 , Biserica Greco-catolică a fost asimilată forțat celei ortodoxe). Și așa mai departe. Uneori deținuții dădeau de veste familiilor, alteori nu. Pe măsură ce se înmulțea numărul celor întemnițați, se schimbă și sensul cuvântului <<pușcărie>>. Dacă la început el mai păstra ceva infamant, legat de soarta deținuților de drept comun, pe parcurs situația intrase într-un soi de normalitate ( ,, a, și pe Cutare l-a luat, nu știai?’’); ba chiar, de la un punct încolo puteai socoti rușinos să nu faci parte din categoria celor persecutați, să fi trecut prin viață atât de discret încât să nu meriți nici măcar să nu faci închisoare.’’

          Arestarea lui Aurelian Bentoiu la sfârșitul lui 1948, anchetarea sa și judecarea într-un grup de doisprezece personae care nu se cunoșteau toate între ele, s-a înscris în registrul clasic stalinist al proceselor acelor ani. Singura vină care i s-a găsit a fost că a figurat pe o listă cu un fictiv  guvern unde ar fi trebuit să fie ministru de justiție. Iar în România acelor ani primeai opt ani de închisoare pentru așa ceva! Soția și fiica sa au fost arestate, intimidate, bruscate, silite să declare ce au vrut anchetatorii. Dar cel puțin Pascal Bentoiu fusese salvat, deocamdată.

                                              Aurelian Bentoiu in arest
                                                         sursa - www.corneliu-coposu.ro

       Încercările doamnei Annie Bentoiu, proaspăt căsătorită cu Pascal, de a-și găși o slujba de stenodactilograf  sunt sortite eșecului. În naivitatea ei a crezut că poate să câștige concursul pentru această slujbă de la ,,România Liberă’’, dar tovarășul Roman de la cadre a lămurit- o: ,,Vasăzică, a spus el despărțind foarte atent silabele, dumneata, fiică a unui fruntaș țărănist, te căsătoreșți cu fiul unui fost ministru liberal și vii la noi să te angajăm. La noi, adică la al doilea ziar al Partidului !’’

           Cu mare greutate, această fiică și noră de duşmani ai poporului, și-a putut găși de lucru dintr-a patra încercare, la o fabrică de cauciuc din Jilava. Însă acel loc de care fugeau toți, din  care toți doreau să plece spre Bucureșți, a însemnat totuși pentru tânăra noastră o ancoră de salvare și mijlocul prin care și-a putut asigura existenţa, cu atât mai mult cu cât soțul său era încorporat pentru doi ani în armată. Pentru ea a fost o școală de viață, o ocazie de a cunoaște oamenii și de a înțelege structura noii societăți, de a-și face prieteni, cu  unii rămânând în legătură toată viață. Dar încă din prima zi a simțit cum este pusă la locul ei, ostracizată, dar în același timp i s-a dat și o mică portiță spre ,,reeducare’’. Directorul a trecut pe la biroul unde ea bătea la mașină și i-a spus ,, Ei, nu-i nimic! Munca regenerează!’’Deci, deși era evident că se dorise  a fi o declaraţie de încurajare, el  credea că ,, …eu eram  atinsă de o boală gravă, de care din fericire aveam șanse să mă vindec. <<Originea nesănătoasă>> nu era pentru el o figură de stil, o imagine goală, ci o realitate cât se poate de concretă.’’

          Anul 1950 a fost dramatic pentru familia sa, mai întâi unchiul său Ionel, apoi tatăl său fiind arestaţi. Sentimentele Anniei față de ai ei s-au schimbat total, a renunțat la agresivitatea postadolescentină - ,,…sentimentul care m-a copleșit atunci a fost unul de milă, o milă adâncă atotcuprinzătoare, care nu m-a mai părăsit niciodată. Nu ei, părinții, aveau să mă mai protejeze sau să mă îndrume, ci eu eram pusă în situația să-i apăr pe ei. Iar respectul și dragostea care li se cuveneau trebuiau înzecite, pentru că fuseseră pedepsiți pe nedrept. Alteori mă cuprindea o pornire de revoltă pe care n-aveam cum s-o exteriorizez și pe care de obicei o potoleam  afundându-mă în muncă sau lectură. Dar, cum îi scriam lui Pascal , <<Evangheliile sunt singurul lucru pe care mai pot să-l citesc>>. Și-a chemat mama la ea și au locuit împreună, încurajându-se reciproc și sperând să-l mai vadă în viață pe cel închis. La mulți ani după aceasta, când tatăl ei a fost eliberat, i-a povestit de prima zi de detenție, când adunați în curtea închisorii, el s-a împiedicat și a căzut. În timp ce se ridica greu de jos, cineva a spus în spatele său -  ,,…ăsta nu mai iese viu de aici !’’ Iar el mereu s-a gândit la momentul acela și era extrem de mândru de  faptul că i - a dezmințit pronosticul!

Constantin Deculescu, tatal Anniei

sursa - www.corneliu-coposu.ro

       Pe de altă parte socrul său i-a povestit despre lungile ceasuri de carceră într-un spațiu strâmt și fără acoperiș în curtea închisorii, despre  emoția care l-a încercat când o frunză de toamnă a fost adusă de vânt. A luat această banală întâmplare că pe un mesaj personal adus de o natură mai blândă decât temnicerii săi. Atunci a compus în gând versurile:

,,O foaie veştedă-a căzut,

E-a toamnei galbenă scrisoare…

…………………………………………………..

Un gând mă prinde-apăsător:

Oare-am trăit, ori fu părere?

Eram un tânăr visator,

Azi sunt o rană, o durere.’’

       Cu cei apropiați la închisoare sau departe de ea - Pascal trecând din stagiul militar la muncă dură într-un batalion disciplinar de muncă, Annie nu mai vedea speranţa pentru mai bine: ,, În definitiv eram încă tânără și n-aveam decât o singură viață. Voiam să știu, să aflu, să văd. Nu mi se arăta  decât o față a lucrurilor. Voiam să călătoresc, să aflu ce mai e pe lume dincolo de ograda în care mă găseam, să privesc mai de aproape, cu un ochi de adult, acea țară îndepărtată care era puțin și a mea, să învăț a gândi şi a scrie în acea limbă fascinantă care e a ei, să cunosc şi alte feluri de a trăi şi de a fi, nu neapărat mai bune decât ale noastre, dar diferite. Nu era voie. Voiam măcar o baie în care să mă spăl, dar nu era posibil. Voiam să pot conta pe timpul meu liber, nu să asist ca un animal ȋmpăiat la câte o şedinţă ȋn fiecare zi. Voiam, de fapt, să-mi organizez altfel ȋntreaga  existenţă, studiile, devenirea, programul. Nu puteam. Voiam pur  şi simplu să-mi văd iubitul ochi în ochi, să stau de vorba cu el când mă descumpăneam, să mă ia în braţe ca să nu plâng, dar nu era îngăduit. Voiam să-i ştiu pe părinţi şi pe cei dragi  în siguranţă, şi-i vedeam hăituiţi de colo, colo. Voiam, voiam… N-aveam dreptul să vreau. Execută-ţi programul de gimnastică şi taci din gură. Imită figurile pe care le fac ceilalţi. Termină odată cu teoriile. Şi vezi că poate fi şi mai rău. Aşa mi se încheiau unele zile, după care adormeam.’’

                                      Tanarul compozitor Pascal Bentoiu

       Accesele de revoltă și le suprimă înainte de a – și face rău, se autocenzurează și încearcă să-și ducă viața cât mai neobservată, cât mai departe de ochiul vigilent al partidului. Dorul de soţul sau Pascal nu ȋi dă pace, dar în cele din urmă rugăciunile îi sunt ascultate și acesta se întoarce acasă, reuseşte să își găsească de lucru și astfel situația lor devine mai bună. Apariția copilului, o fetiță, în viața tinerilor, aduce acea mare bucurie atât de așteptată, dar și griji legate de creșterea și educarea sa într-o cămăruță, un loc neadecvat pentru un nou-născut. Dar familia este împreună și trebuie să se acomodeze tuturor restricțiilor, la fel ca alte sute de mii de tinere familii.

Aurelian Bentoiu cu nepoata sa Ioana

sursa - www.corneliu-coposu.ro

        În final aș vrea să spun că oriunde ai deschide această carte, ți se relevă o bucățică din imensul puzzle al noii societăți în formare, în fierbere forțată, având ca scop final constituirea omului nou. Dar mult mai bine decât mine o spune scriitoarea Ioana Pârvulescu, care a cunoscut-o bine pe Annie Bentoiu și a avut un rol hotărâtor în publicarea acestor memorii:  „O carte cu adevărat mare, memorii, scrise cu o mână de romancieră şi cu o minte de istoric corect, imparţial, nuanţat şi, nu în ultimul rând, prietenos faţă de cititor. Una dintre acele cărţi de neocolit, fără de care înţelegi mai puţin din lumea în care trăieşti. […] Autoarea, Annie Bentoiu, avea 20 de ani şi era studentă la Drept când a căzut în istorie, cum spune Eliade, sau subt vremi, cum scrie cronicarul. Personajul proustian al cărţii, timpul, se schimbă-ntruna: curge moale ca mierea în Olteniţa copilăriei, un târg interbelic bine rânduit, apoi se răsuceşte brutal în anii ’40-’50 ai secolului trecut, în Bucureşti, şi, în fine, se transformă, azi, într-un interval echilibrat al povestirii. Personajul feminin al cărţii, tânăra care ştie să vadă, este unul de care vă veţi simţi aproape. O persoană cu judecată sănătoasă, fire calmă şi condei nervos: sense and sensibility, adică bun-simţ şi simţire, înţelepciune şi emoţie. Toate acestea se cer şi se dau înapoi la lectură. Titlul, Timpul ce ni s-a dat, care ne atinge pe toţi, ar fi putut fi pentru generaţia autoarei Timpul ce ni s-a luat. O carte cu memorie. O carte vie.”

                                     Soţii Bentoiu; sursa - www.lapunkt.ro