Unde ne sunt eroii ?

        Unii au fost eroi, alţii au trădat. Unii au luptat până la capăt, până la ultima amintire ce-au simţit-o învăluindu-i, poate cu mama care îi strângea în braţe protector, zâmbindu-le senin. Unii au fost eroi, alţii au rezistat pentru o zi, pentru două, pentru o lună, pentru un an. Dar când metalul din ei a atins punctul de fierbere, au cedat şi vorbind au umplut universul cu remuşcările, durerea şi neputinţele lor. Şi căinţa dincolo de morminte … Ce-i face pe unii eroi şi pe alţii vrednici de dispreţul nostru şi de condamnarea posterităţii?

        Dar ce ne face pe noi vrednici să îi judecăm, să le căutăm cu asiduitate defectele, să le expunem cu un zâmbet superior în agora, să le partajăm faptele în bune şi rele şi astfel să-i categorisim după un sistem de valori al timpului nostru? Ce ne îndreptăţeşte pe noi să facem asta, ce ascendent moral formidabil ne situează deasupra lor, ca pe nişte judecători imparţiali?

        Oare noi am dormit cu ei în munţi pe o rogojină mustind a apă, terorizaţi că nu putem aprinde un firicel de foc ca să nu fim găsiţi?

        Oare nouă ne-au fost luată mama din casă în scrâşnet de dinţi şi înjurături şi flegme? Şi sora de cinci ani a noastră care s-a prins disperată de fusta mamei, apoi a fost aruncată din maşină în viteză în praful drumului amestecat cu sânge şi transpiraţie şi groază de neînchipuit a unui copil inocent?

         Oare nouă ne-a bătut securistul în poartă şi ne-a întrebat - ,,Spune bandito, îl recunoşti, ăsta e capul lu’ nemernicul de fit –o? Credeai că mai trăieşte, ăăă?’’

        Oare pe noi ne-a băgat paznicul la carceră că am îndrăznit s-o privim, sărutam şi să-i spunem ,,Sărut-mâna’’ pentru ultima oară mamei noastre? Care urma să se prăpădească după câteva luni…

        Oare pe noi ne-a apostrofat miliţianul când am îndrăznit să venim la procesul tatălui nostru şi fiindcă s-a ţinut cu uşile închise, am aşteptat cu teamă şi speranţa să-l mai văd măcar odată? Şi l-am văzut, şi m-a recunoscut şi inima lui de ţăran simplu i-a sărit din piept…

         Oare nouă ni s-a răpit copilul de la sân, copil născut în închisoare, dat la orfelinat, deşi tatăl său bătea de atâta amar de vreme la porţi să afle ce s-a întâmplat cu el?

         Oare nouă ne-a albit părul într-o singură noapte, când rugându-ne la Biserica unde am slujit toată viaţa, Dumnezeu nu ne-a ascultat ruga şi a fost dusă  în temniţă şi fiica însărcinată în 7 luni?

         Oare nouă ne-au fost executaţi doi fraţi, mama şi tata ne-a murit în închisoare, soţul dat afară din serviciu, eu însămi primind ani de închisoare pentru nimic?

         Oare noi am fost atât de  batjocoriţi şi torturaţi încât, după 50 de ani, cu vocea încă plină de spaimă, să-i zic unui professor de istorie - ,,Ne-a chinuit, maică, ca pe Cristos, ăştia, să fi omorât toată  Nucșoara şi nu ne chinuia aşa!’’

       Oare noi i-am ajutat pe partizani, am intrat în închisoare şi când am ieşit după șase ani, primul lucru a fost să îi căutăm din nou? Şi apoi, după ani şi ani, am mărturisit pe morţii şi vii din familia mea: ,, Din neam au făcut puşcărie o droaie, să vă spui: Naie, Luca, fraţi, cumnatu Vlădescu, Petre Vlădescu, o ţine pe Elena Vlădescu, soră-mea, Laurenţia, fata mea, eu, Gheorghe, bărbată-miu, Vasile, bărbatu lu Lenuţa, ailaltă fată, Belu ȋi zicem noi, Belescu, şi cu taică-su lu Belu, Ghică Belescu, socru Lenuţii. Ei?! Şi nu-i mai zic pe ăilalţi, câţi ȋi lua din casă de unde dormea, noaptea, din pat, pentru cercetări.’’

         Oare nouă Securitatea ne-a trimis cu misiune diabolică un ins ca să ne farmece, să ne vrăjească, să ne fure inima şi apoi să ne ceară în căsătorie? Ca sub acoperământul sfintei taine a cununiei să  afle secretele şi ultima ascunzătoare a partizanilor?

         Oare nouă ne-a luat din casă cu violenţă fată  ca să spunem unde ne ascundem în munţi şi a fost tratată atât de dur încât chiar şi unii securişti s-au sesizat şi au scris şefilor - ,,A fost ridicată fata fugarului Jubleanu Titu în etate de 17 ani, aceasta a fost bătută, mai mult, i s-a dat foc la partea de jos a corpului, astfel copilul fiind nevoit să spună diferite minciuni, la care a revenit spunând că nu-i adevărat, ci a spus numai minciuni de frică.’’ ?

         Oare noi am fost puşi în situaţia de a alege între partizani şi fratele soţului nostru, tot partizan şi el, dar care şantajat cu faptul că i s-au dus copiii la orfelinat, a fost obligat să trădeze? Ce am fi ales?

         Oare noi am fi putut striga cu ultimele puteri, încercând să scăpăm viaţa alor noştri: ,,Trage, Titule, să scape băieţii !’’?

        Oare noi îl putem învinovăţi pe Titu că, după ce şi-a îngropat soţia în prundul Vâlsanului, săpându-i groapa cu lacrimi sub înjurăturile securiştilor, a fost torturat teribil să spună ceva despre partizani? Şi le-a dezvăluit locurile câtorva bordeie. Iar după ani de zile, un prieten  întâlnindu-l în închisoare a mărturisit: ,,Acuma ne-am văzut şi el mi-a arătat, pot să depun mărturie, mi-a arătat gura cu dinţii rupţi cu cleştele de cuie. Da! Şi acest lucru ȋl spune şi Ioanid ȋn Ȋnchisoarea noastră cea de toate zilele, că i-au smuls dinţii cu cleştele de cuie. Avea un dinte rupt la nivelul gingiei şi erau porţiuni unde cleştele muşcase şi o bucată de gingie. I-au făcut asta atunci, când l-au prins, ca să-l silească să spună unde sunt băieții.’’

         Oare noi am stat lângă tânăra mamă căreia i se luase copilul născut în închisoare şi, în pragul unei disperări fără de margini, am fost alinaţi de un obiect atât de banal, precum un săpun pe care scria abia vizibil : ,,Te iubesc mereu, Nicu’’ ? Şi aşa a ştiut că soţul ei nu a abandonat-o...

Oare noi am primit sentinţa condamnării la 20 de ani de închisoare şi am chiuit de bucurie încât mi s-a părut vor cădea zidurile închisorii? Fiindcă aveam 29 de ani şi eram încredinţat că voi fi executat, aşa cum ceruse procurorul...

         Oare noi am aşteptat seara de iulie a anului 1959 ca paznicii să ne scoată din celulă şi să ne târască spre locul execuţiei din Valea Piersicilor? Preoţi, învăţători, ofiţeri, ţărani... În faţa morţii toţi au fost egali...

         Oare noi am aşteptat să cadă comunismul o jumătate de secol şi să ne strigăm durerea şi victoria? Pentru ca să mai treacă încă 3 decenii până când prima Cruce a Haiducilor să fie ridicată la Nucşoara? Şi doar cu doi ani înainte prima Cruce lângă Mateiaș - Câmpulung  şi în acelaşi an Troiţa de lângă casa Elisabetei Rizea? Oare de ce nu ne-am pus eroii la locul lor, în inimi, în modele de urmat, în manuale? Eroi şi oameni cu calităţi şi slăbiciuni, aşa cum suntem toţi. Însă toţi trebuie amintiţi.

         Deci unde ne sunt eroii ?

           

Cardinalul Iuliu Hossu – între credinţa faţă de neam și ţară și misiunea sa apostolică

       Acum 49 de ani, la data de 28 mai 1970, în spitalul Colentina din București, pleca la Domnul cel care a fost Cardinal Iuliu Hossu, Întâistătătorul Bisericii Greco-Catolice și martir al neamului!

      A făcut parte din delegaţia care a prezentat regelui Ferdinand hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 de unire a Transilvaniei cu România; a desfăşurat o intensă activitate culturală în cadrul Asociaţiunii Transilvane pentru Limba Română şi Cultura Poporului Român; membru de onoare al Academiei Române din 1945; la 28.X.1948 a fost arestat şi dus la Dragoslavele; transferat apoi la Căldăruşani, iar în 1950 la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei; în 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la mănăstirea Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii (n. 1885) Iuliu Hossu s-a născut în comuna Milașul Mare, plasa Teaca, aflată pe atunci în comitatul Cluj, din părinții Ioan, preot greco-catolic, și Victoria, născută Măriuțiu.

A început studiile în satul natal, numit în vremea aceea Milașul Mare, apoi la gimnaziul lutheran din Reghin, la liceul romano-catolic (clasa a IV-a), la Târgu Mureș, iar clasele a V-a - a VIII-a, la liceul confesional greco-catolic din Blaj. În 1904 și-a început studiile teologice, fiind trimis în scurt timp la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. În 1906 a primit titlul de doctor în Filosofie, iar în 1910 cel de doctor în Teologie. În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, a fost hirotonit preot de episcopul Vasile Hossu. Acesta era văr primar cu Ioan Hossu, tatăl lui Iuliu Hossu. Începând cu anul 1910 a activat la Episcopia greco-catolică de Lugoj, unde a ocupat, pe rând, funcțiile de protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi vicar și secretar al episcopului Vasile Hossu, pe care îl numea „unchiul Viluc”. Acesta se afla în relații de prietenie cu primul ministru István Tisza. Iuliu Hossu a participat în luna august 1914 la colecta inițiată de Primăria Lugoj pentru ajutorarea familiilor soldaților mobilizați în Corpul VII-Timișoara al Armatei Austro-Ungare. Frații lui Iuliu Hossu, avocatul Vasile Hossu și medicul Traian Hossu, au fost mobilizați ca ofițeri austro-ungari. Al treilea frate, inginerul Ioan Hossu, a fost mobilizat ca ofițer de căi ferate în stația Oradea. Acesta a pus ulterior la dispoziție locomotiva care a transportat delegația unirii de la Alba Iulia la București.] Vărul lui Iuliu Hossu, căpitanul austro-ungar Iustin Hossu, a luptat pe frontul sârbesc și apoi a murit pe frontul rusesc. După aflarea veștii morții vărului său, Iuliu Hossu s-a înrolat voluntar, ca preot militar, în grad de sublocotenent, la Serviciul Spiritual al Corpului VII de Armată-Timișoara. La începutul lunii decembrie 1914 sublocotenentul Hossu a plecat de la Timișoara la Viena, împreună cu Infanterieregiment 64, detașat pentru paza capitalei imperiale. Acest regiment, IR 64, avea încadrați patru preoți militari ortodocși și patru greco-catolici. La Viena a acordat asistență spirituală atât militarilor care asigurau paza Palatului Schönbrunn, cât și internaților din infirmeriile pentru răniții aduși de pe fronturi. Preotul profesor Ioan M. Bota menționează că Iuliu Hossu „încă de atunci devine un adevărat apostol al înfăptuirii unității naționale între militarii români, adevăr recunoscut de Adunarea Națională de la 1 Decmbrie 1918 la Alba Iulia”. La 3 martie 1917, pe când încă era preot militar, împăratul Carol I al Austriei l-a numit episcop în scaunul rămas vacant al Episcopiei greco-catolice de Gherla, ca urmare a decesului episcopului Vasile Hossu. Numirea a fost confirmată de papa Benedict al XV-lea în data de 17 aprilie 1917, iar hirotonirea episcopală a avut loc în data de 4 decembrie 1917.

       Tot Iuliu Hossu a fost cel care a citit la 1 decembrie 1918 din însărcinarea Marelui Sfat Național Român, mulțimilor adunate la Marea Adunăre Naționale de la Alba Iulia, proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României. 

(Discurs recitit dupa circa 4 decenii pentru noi, românii)

      Ulterior acesta s-a îmbrățișat cu episcopul ortodox Miron Cristea (viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Române) și a spus următoarea frază memorabilă: „Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români”. Episcopul Iuliu Hossu, alături de alți trei fruntași ardeleni (episcopul Miron Cristea, Alexandru Vaida-Voievod și Vasile Goldiș) au dus la București Declarația de Unire, în Parlamentul României. Cu acest prilej Iuliu Hossu a spus: „Dacă pentru strămoșii noștri romani toate drumurile duceau la Roma, pentru noi, românii ardeleni, toate drumurile duc la București. Acesta este Sionul Neamului Românesc.” Tot el a fost cel care i-a înmânat Actul Unirii Regelui Ferdinand I al Românilor. În anul 1924, Episcopia greco-catolică de Gherla a primit, cu titlu de donație din partea Sfântului Scaun, Biserica Minoriților din Cluj. Dispunând de un astfel de edificiu reprezentativ, ridicat la rangul de catedrală, vechiul centru episcopal de la Gherla a fost mutat în orașul Cluj, numele instituției devenind Episcopia greco-catolică de Cluj-Gherla. Iar vechea Catedrala din Gherla, cu hramul "Intrarea în Templu a Maicii Domnului" a primit statutul de co-catedrală. În vechiul sediu episcopal din Gherla (actualmente muzeu municipal), episcopul Iuliu Hossu a așezat școala greco-catolică de institutori (învățători), desființată ulterior de autoritățile comuniste. Reședința episcopală mutată la Cluj a fost stabilită în imobilul cumpărat prin efortul episcopului Iuliu Hossu de pe strada Moților nr. 26 - 28. Tot prin grija sa, Catedrala Schimbarea la Față din Cluj a fost prevăzută cu un iconostas. În calitate de senator de drept în Parlamentul României Mari, episcopul Iuliu Hossu a apărat suveranitatea și integritatea țării, împotriva revizionismului vremii. În decembrie 1932, în cadrul unei adunări populare, la care au participat circa 30.000 de persoane, ținută în Piața Centrală a Clujului, a spus: „Marea revizuire s-a făcut la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, când Dumnezeu, judecând ca un atotputernic, a șters nedreptățile veacurilor și a restabilit dreptatea imanentă. Biruința acestui neam a fost biruința lui Dumnezeu.” 

      Anii 1940-1944, ani în care Ardealul de Nord s-a aflat sub administrație maghiară, nu l-au dezlipit pe episcopul Iuliu Hossu de Cluj. Tot acolo s-a aflat și în perioada de început al regimului comunist (1945-1948). S-a opus cu eroism la mascarada autointitulată întoarcerea credincioșilor greco-catolici români la Biserica Ortodoxă. La 1 octombrie 1948, a dat un Decret de Excomunicare (ipso facto) a participanților la Adunarea de la Cluj, a celor 37 de preoți greco-catolici care urmau să hotărască ruperea credincioșilor greco-catolici români de Biserica Romei, la ordinul lui Stalin și al slugilor sale din România ( de fapt au semnat doar 36 de preoți dintre cei participanți). La 28 octombrie 1948 a fost arestat din reședința sa episcopală de la Cluj și dus la vila patriarhală de la Dragoslavele, unde a fost ținut închis, sub pază, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici arestați, în foame și frig. Atât autoritățile comuniste cât și conducerea Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul Iustinian Marina personal, i-au propus scaunul de mitropolit al Moldovei, în schimbul renunțării la credința catolică și la legătura cu Roma, cu Scaunul Papal.  

         Refuzând trecerea la ortodoxie, episcopul Iuliu Hossu a fost transferat mai întâi la Mănăstirea Căldărușani, iar în 1950, la penitenciarul din Sighet. 

        În anul 1955, a fost dus la Curtea de Argeș, iar în anul 1956, la Mănăstirea Ciorogârla, apoi din nou la Căldărușani, unde a stat cu domiciliu obligatoriu până la sfârșitul vieții. Aici, s-a consacrat rugăciunii, meditației și unei munci dificile, în clandestinitate, pentru viitorul Bisericii Greco-Catolice, interzise. La 28 aprilie 1969, a fost creat cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea deoarece, din cauza regimului comunist din acea vreme, o astfel de titulatură, făcută publică, i-ar fi adus și mai multe neajunsuri. La 5 martie 1973, Papa a dezvăluit acest fapt, că episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, dr. Iuliu Hossu, a fost creat cardinal, la ceva timp după decesul ierarhului român. Cardinalul dr. Iuliu Hossu a murit în 28 mai 1970, la Spitalul Colentina din București, ultimele lui cuvinte fiind: "Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă". La căpătâiul său a stat cel care a devenit următorul Cardinal român, mitropolitul Alexandru Todea. Mormântul lui Iuliu Hossu se află în Cimitirul Bellu catolic. Cardinalul dr. Iuliu Hossu este și autorul unor tulburătoare Memorii apărute, ulterior, în anul 2003, într-un volum tipărit la Editura "Viața Creștină" din Cluj sub titlul: "Credința noastră este viața noastră - Memoriile cardinalului Dr. Iuliu Hossu".

       Domnul Dumnezeul Nostru Să-i dea odihna cea veșnică și de acolo de Sus să aibă grijă de poporul său!

(Rânduri preluate de la domnul Ion –Andrei Gherasim, președintele Fundaţiei Corneliu Coposu)

105 ani de la nașterea lui Corneliu Coposu

         De câţiva ani, cred eu,  am înţeles cu adevărat cine a fost Corneliu Coposu şi am aflat mai multe despre dumnealui, despre anvergura morală, rezervorul uriaş de experienţe politice şi de viaţă din care s-a plămadit acest om, amprenta ce  a lăsat-o asupra celor care l-au cunoscut şi au rezonat cu valorile sale. A fost o trezire târzie, la mult timp după moartea Seniorului, dar aşa se întâmplă lucrurile în viaţă, nu ştiu dacă neapărat cu un anumit scop, dar cu siguranţă nu când vrei tu. Poate atunci când eşti copt să primeşti ceea ce ţi se oferă.

        Mi-am dorit să le cunosc pe surorile domnului Coposu şi prin ele să simt puţin din atingerea de peste ani a acestui ,,supraom’’ cum l-a numit domnul Valentin Ajder, situat undeva între oameni şi îngeri. Dar nu numai pentru asta, ci totodată pentru ceea ce reprezintă dumnealor, dincolo de rudenia care le-a plasat pentru totdeauna într-o anumită umbră. Căci din ceea ce am aflat despre doamnele Rodica şi Flavia, o întâlnire cu dumnealor este nu doar una cu istoria mare, ci îţi poate oferi o experienţă de viaţă, pe viaţă, cu care te vei mândri până vei mai şti cine eşti. O întâlnire cu bunul simţ, demnitatea, modestia, fidelitatea, dragostea, credinţa, bunătatea. Doamna Flavia spunea într-o mărturie în faţa camerei de luat vederi că în viaţa sa a avut parte de câteva întâlniri memorabile ce i-au rămas în suflet pentru tot restul vieţii – cele cu Iuliu Maniu şi papa Ioan Paul al II-lea. Am înţeles-o bine, fiindcă şi eu am avut parte de genul acesta de întâlniri, similare prin trăirile intense. Şi mai pusesem una pe lista – cea cu doamnele Rodica şi Flavia.

       Aşa că m-am bucurat să primesc o invitaţie la sărbătorirea a 105 ani de la naşterea lui Corneliu Coposu, la care urma să se prezinte şi cartea  doamnei Flavia Bălescu-Coposu. Mă gândeam că voi reuşi să ajung să iau un autograf şi poate o amintire sub forma unei fotografii, câteva clipe acolo alături de un model. Evenimentul a avut loc la Hanul lui Manuc, o locaţie la rândul ei încărcată de atâta istorie. Era prima oară când intram acolo, mi-am făcut loc printre persoanele venite ca şi mine, am văzut-o pe doamna Ana Blandiana şi am salutat-o. Mi-am propus să o caut la sfârşit, dar a plecat mai repede şi nu am mai reuşit să schimb câteva vorbe cu dumneaei. În sala primitoare, plină de oaspeţi, am recunoscut pe mai mulţi, de obicei îi văd la televizor sau le citesc articolele din ziare sau de pe net. De asemenea câţiva dintre foştii deţinuţi politic, colegi de suferinţă cu Corneliu Coposu, printre care și domnul Paul Lăzărescu.  Eram bucuros, eram atent la atmosferă, eram singur şi puţin intimidat. Căci nu e uşor să respiri alături de asemenea oameni aerul istoriei pe care ei au făcut-o şi în acelaşi timp care s-a făcut pe spatele lor croit de lovituri şi umilinţe adunate în ani mulţi de închisori. Iar apoi în ani şi mai mulţi şi poate şi mai dureroşi în marea închisoare România.

       L-am zărit pe domnul Ion Andrei-Gherasim, gazda noastră, preşedintele Fundaţiei Corneliu Coposu. Cu gesturi energice i-a adus pe invitaţii de vază la masa oficială pentru ca evenimentul să înceapă la ora fixată în program şi  a nu se întârzia, în atât de previzibilul stil românesc !

       PS Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic de București  a rostit o rugăciune în memoria Seniorului, domnul Gherasim a spus câteva cuvinte, apoi ne-a dezvăluit că doamna Flavia Balescu-Coposu nu va putea veni, dar a înregistrat un mesaj video pentru noi. Într-adevăr, dumneaei s-a scuzat că, din cauza vârstei şi sănătăţii, nu poate fi alături de noi, apoi şi-a omagiat fratele şi a spus câteva cuvinte despre cartea de amintiri, despre Bobota copilăriei…

       A trebuit să accept că nu o voi cunoaşte, dar cartea va trebui  să suplinească această dorinţă neîmplinită.

        Apoi a vorbit doamna Ana Blandiana, cea care l-a cunoscut atât de bine pe Senior. A făcut un apel la cei care au nevoie de modele, să le caute aici atât de aproape, în paginile acestei cărţi, a elogiat aceste familii ardelene, strâns unite în jurul bunicilor, străbunicilor, toţi pătrunşi de ideile latinităţii şi unităţii romanilor. ,,Nici nu mi-l pot închipui pe domnul Corneliu Coposu decât alături de surorile lui, în casa familiei, care era plină de nepoate, de nepoţi, de copii ai prietenilor.’’ Dar mai bine să o ascultăm:

        Domnul Ion Caramitru a urmat la microfon şi a citit câteva fragmente din carte, despre care ne-a spus că a citit-o dintr-o suflare, cu bucuria redescoperirii originilor celui pe care l-a cunoscut, stimat, urmat, în acei ani atât de tulburi de după 1989.

         Domnul Tudor Călin Zarojanu, autorul unei biografii a lui Corneliu Coposu, a completat povestea familiei, povestea cărţii, citind rânduri semnificative. Înainte de 1940, anul distrugerii României Mari, când Bobota a intrat în component Ungariei, toţi membrii familiei Coposu au învăţat să fie demni, cinstiţi, uniţi. L-au avut alături pe Iuliu Maniu, o prezenţă obişnuită în casa lor, l-au admirat şi i-au urmat îndemnurile.

         Doamna Otilia Ţeposu, scriitor, s-a ocupat de redactarea cărţii şi a povestit mai întâi despre întâlnirea cu doamna Flavia, pe care şi-a dorit-o mult şi nu a ştiut dacă se va putea realiza. Ne-a vorbit despre perioada în care Corneliu Coposu se găsea în domiciliu obligatoriu în Bărăgan şi rugămintea ca de acasă din capitală să i se aducă un lacăt pe care să îl pună pe poarta sa de nuiele. Un lacăt simbolic de fapt, pentru că îşi dorea ca după atâţia ani în care a fost ţinut închis sub lacăt, să poată să-şi  exercite atributul atât de obişnuit al unui  om liber – acela de a-şi încuia locuinţa ! Chiar dacă şi o pală de vânt mai puternică ar fi putut spulbera totul ! Iar acea pală a comunismului nu l-a mai slăbit practic până la sfârşitul vieţii, fiind gata oricând să-l arunce iar şi iar în temniţă…

        O veste bună este şi aceea că a reuşit să o convingă pe doamna Flavia să continuie amintirile de unde le-a lăsat, din anul 1940. Sperăm că vom avea astfel şi volumul al doilea, cel al calvarului, dar şi al demnităţii şi rezistenţei până la capăt al acestei familii, a Seniorului…

        Un scurt cuvânt a avut si domnul Valentin Ajder, directorul Editurii Eikon ce a publicat cartea, exprimându-și bucuria că a putut face acest lucru.

          Evenimentul s-a încheiat cu un ultim cuvânt al domnului Ion-Andrei Gherasim, un cuvânt încărcat de emoţie şi poate şi de lacrimi. Ne-a făcut o mărturisire – cu ani în urmă, mama sa, Lia Gherasim, i-a cerut doamnei Flavia să aibă grijă de el pentru că ,,Pe tine te ascultă mai mult decât pe mine, care sunt mama lui !’’ Nu cred ca mai e nimic de adăugat.

( Sursa foto: cele impecabile apartin domnului Florin Esanu, celelalte sunt facute de mine)

5 ZILE PE EL CAMINO

          Buen Camino !

Au fost cuvintele pe care le-am auzit cel mai des, mi –a făcut cea mai mare plăcere să le aud şi la rândul meu le-am rostit din inimă şi cu zâmbetul pe buze.

Probabil n-o să ajung vreodată să parcurg tot drumul ce începe în Franţa  la Saint-Jean Pied de Port, aşa că aceste câteva zile pentru mine, pentru noi, parcă au condensat toţi cei 840 de km în doar 115. Şi nu doar distanţe, ci mai ales senzaţii, trăiri, emoţii, dureri, boli, vânt, ploaie şi …puţin soare.

Am plecat pe El Camino fără aşteptări, dorind şi sperând să putem lua totul aşa cum ni se va oferi, cum va veni. Ideea, în fapt visul, au fost ale soţiei mele, vechi de aproape zece ani, când a auzit prima oară despre el la Facultatea de Geografie, graţie domnului profesor Nicolae. Apoi, acum un an,  mă pregăteam sufleteşte de o intervenţie la genunchi pentru menisc şi ligament încrucişat și  mă aflam la Nucşoara, unde m-am oferit să ajut şi eu cum pot la realizarea ,,Casei Memoriale Gheorghe şi Elisabeta Rizea’’. Aici am întâlnit, pur întâmplător, pe finul unui prieten, care locuieşte în Spania, chiar la Pamplona. Un oraş prin care trec pelerinii. Nu ştiu dacă a fost un semn, dar vorbind cu acest om, mi-a venit deodată în minte – ,,Ce-ar fi dacă?’’ Odată ajuns acasă am vorbit cu Manu şi ,,nebunia’’ asta a mea, care încă nu mă operasem la genunchi, a prins-o repede şi pe ea. Şi a rămas latentă luni şi luni până când eu mi-am revenit după intervenţie, m-am recuperat fizic şi am putut spune – ,,Pot să o fac, hai să mergem !’’

Am pregătit bine aproape toate aspectele călătoriei. Mai ales că am extins-o cu trei zile la Madrid, o zi pe drum cu trenul spre Sarria, cele 5 zile pe El Camino, zbor la Barcelona şi apoi trei zile în oraşul lui Gaudi. Ceva complex pentru noi, care mai mult de trei zile singuri într-o singură destinaţie nu mai experimentaserăm.

Începând din martie am făcut  ,,antrenament’’, de obicei 5-6 km pe zi şi în câteva rânduri 12 km cu rucsacul în spate pe Valea Păcurarului. Părea că suntem în regulă. Şi chiar era, până aproape de plecare când Manu a răcit zdravăn, iar vremea se anunţa foarte proastă în Spania. Şi aşa a şi fost. Am căutat soarele în Madrid, apoi 115 km de la Sarria la Santiago şi l-am găsit doar o jumătate de zi în …Barcelona. Peste tot întrebam de însorita Spanie, stârnind zâmbete sau hohote de râs. De multe ori făceam haz de necaz cu alţi pelerini care căutau şi ei căldura şi soarele.

În fine, am ajuns în Spania, am văzut Madridul, care ne-a lăsat o impresie puternică şi deosebit de plăcută. Un oraş civilizat, curat, cu obiective minunate, o gastronomie răpitoare pentru un gurmand ca mine. Nu a contat nici faptul că a doua zi la restaurant mi s-a furat sacul așezat  lângă piciorul scaunului! Probabil că hoţul avea grabnic nevoie de-o pelerină de ploaie! Deşi la Madrid n-a plouat, dar nici temperaturile n-au trecut de 13-14 grade !

Am ajuns la Sarria pe 22 aprilie seara, ne-am cazat şi am luat cea mai bună decizie, care a fost fără îndoială hotărâtoare pentru terminarera cu succes a drumului nostru. Rucsacul meu avea mai mult de 10 kg şi am reuşit să-l trimit la Santiago, rămânând cu strictul necesar, jumătate din greutate. Mă simţeam deja ca un fulg!

Dimineaţa de 23 aprilie arăta frumoasă, deşi se anunţase, normal, ploaie. Însă doar de la ora 11 ! Am luat o cafea şi un croisant lângă un grup gălăgios de spanioli simpatici. Unul dintre ei, clar sufletul petrecerilor, se întreba unde este soarele, fiindcă în Spania, se ştie, nu plouă aproape deloc. Era fix ideea mea şi cu ea am mers şiroind de ploaie şi transpiraţie pe sub pelerine ce făceau condens până la capăt de drum !

        Am mers ceva timp prin Sarria, apoi printr-un peisaj idilic, calm, senin încă, vreme de 2-3 ore. Am urcat primul nostru deal. O stare de bucurie, de bine, m-a cuprins. Poate chiar puţină exaltare. Sau poate un pic de fericire pură, din aceea când inima îţi tresaltă şi nu ştii exact de ce. Începusem bine !

        Spuneam ,,Buen camino’’ şi primeam ,,Buen Camino’’!

        Peisajele se schimbau şi simtem nevoia irepresibila să fotografiez, fiindcă ştiam că voi uita la un moment dat detaliile drumului şi că voi dori să le revăd în viitor. Şi am făcut-o de sute de ori până la destinaţie…

        Pe drum la un moment dat am auzit din faţă strigăte, râsete, gălăgie. Hop, nu mai semăna cu liniştea de până atunci, armonia cosmică se ştirbea. Aşa că i-am judecat pe gălăgioşi până i-am ajuns din urmă și ne-am ruşinat. Fiindcă i-am depăşit şi am văzut că era un grup de tineri având boala Down. Însoţiţi de profesorii lor. Ne-am gândit că e un lucru extraordinar să meargă pe El Camino. Poate câteva ore, poate o zi. N-aş fi crezut că îi vom reîntâlni în fiecare zi, că îi vom depăşi în fiecare zi, îi vom vedea cum trag de ei, pas după pas, susţinuţi şi încurajaţi de însoţitorii lor. Asta a fost prima lecţie oferită - ,,Să nu judeci! Să nu te crezi mai  bun.’’

        Aici i-am văzut prima oară pe doi tineri sud-americani pe biciclete. Bărbatul trăgea o mică ,,remorcă’’ în care se aflau doi copii mici de 3-4 ani. Cât curaj…

        Şi gardurile lor de piatră de un farmec deosebit, atât de plăcute privirii…

        Am continuat şi au apărut şi primele picături de ploaie, apoi soare, din nou ploaie şi tot aşa până la Portomarin. Picioarele au făcut faţă relativ  uşor celor 25 de km, entuziasmul primei zile a contribuit din plin la aceasta. Coborârea spre Portomarin a fost tare frumoasă, pe pietre tocite de sute de mii de pelerine şi de urgiile naturii. 

          Apoi Raul Millo, podul peste această apă care e cam ca Oltul nostru la Vâlcea şi… ditamai treptele ce trebuiau urcate fix la finalul drumului. Fiecare treaptă o simţeam până în ultima celulă a tălpilor!

        Am găsit o cazare doar pentru noi doi, dar cu baie comună. Eu credeam că ar trebui să înnoptăm la albergue ca toţi pelerinii, adică mai mulţi într-o cameră. Să simţim că facem împreună cu ceilalţi acest drum, să îi auzim vorbind, să încercăm să ne înţelegem şi noi cu ei, forţând engleza noastră rudimentară. Dar Manu a insistat pentru puţină intimidate, ca să ne putem odihni în linişte, fără să fim deranjaţi sau să deranjăm pe alţii. Într-adevăr, aici aş fi fost puţin complexat, fiindcă ştiu că sunt campion la sforăit în satul meu, poate chiar şi în comună !

         A doua zi, cum m-am uitat pe geam, cum m-am descurajat. Nu se vedea mai nimic, ploua zdravăn. Când am plecat însă, ploaia a stat şi am mai prins niţel curaj, fiindcă aveam în faţă un alt deal cu o pantă destul de lungă.

        În vârful dealului, complet descoperiţi, ne-a întâmplat un vânt straşnic ce mi-a amintit de Sibiul studenţiei mele! Şi o ploaie ce-ţi intră peste tot aţâţată de vântul nebun. Dar călătorului îi şade bine cu drumul, nu? Ne şedea, nu ne şedea, trăgeam de noi! În plus Manu mai trăgea şi de nas ! Râdeam de ea, până la sfârşit, a reuşit să nu lase să treacă vreun km fără să-şi sufle nasul. Dar mai în glumă, mai în serios, asta a fot încercarea ei !

        Încercarea mea se prefigura, o simţeam în gambe, în coapse, dar mai ales în tălpi. Lichidul se acumula cu fiecare kilometru în bube şi dureri mici, dar ascuţite anunţau ceea ce va urma. Drumul nu mai era atât de ofertant ca ieri, am mers uneori şi de-a lungul unor şosele, mai puţin prin păduri. Aici am întâlnit-o prima oară pe fata din Italia imobilizată în scaun cu rotile, dar care era pe  un tip de vehicul gen bicicletă acţionat prin forţa braţelor. O maşină o însoţea şi îi acorda asistenţă de câte ori avea nevoie. O adevărată luptătoare !

        Fiindcă vântul îmi spulbera pelerina şi ploaia mă uda, am apelat la ingeniozitatea care nu mă caracterizează pentru a rezolva situaţia: am folosit beţele de drum ca ,,beţe de cort’’ înfigându-le în marginea pelerinei şi mergând cu ele astfel, scăpând oarecum de apa ce-mi curgea pe genunchi şi mai jos pe picioare. Iar Manu a găsit şi ea la alte improvizaţii. Când era atât de simplu să ne fi dotat cu pantaloni impermeabili. Dar lipsa noastră de experienţă şi-a spus cuvântul. Arătam ca ultimii novici, nu cred că am văzut prea mulţi ca noi. Mai ales nordicii erau foarte bine echipaţi. Şi cred că se simţeau ca acasă, că atunci când ploua temperatura nu trecea de şase grade. Dar transpiraţia continua să curgă, efortul fiind intens.

        După vreo 10 km ne-am oprit să mâncăm şi să ne uscăm, să ne încălzim un pic. Ne-a picat extrem de bine popasul, aici am servit prima oară supa galiciană, care mi-a amintit puţin de ciorba de urzici pe care o face primăvara mama mea. Ca şi consistenţă, culoare, căci gustul e altul. A fost binevenită ! Păşeam prin sate mici, cu câteva case, de obicei din piatră, foarte pitoreşti. Din loc în loc câte o bisericuţă, unde Manu intra dacă era deschis. Începeam să recunoaştem tot mai des pe unii sau pe alţii dintre pelerini. Dintre companionii noştri de drum… Buen camino… Şi la fel ni se răspundea cu un zâmbet pe buze sau în suflet. Ori aşa simţeam eu?!

        Am ajuns la Palas de Rei. O mică localitate de circa 3500 de suflete. Palatul Regelui – un rege vizigot de pe vremuri imemoriale, poate din secolul V d.H. Situat pe un deal, cochet, curat, primitor. Am găsit o cazare un pic peste preţul prognozat, dar cu baie în cameră, căldură, apă fierbinte. După ce ne-am odihnit am ieşit să căutăm un supermarchet, ne-am aprovizionat, iar Manu a căutat Catedrala. Eu am căutat patul, dar n-am avut timp să-l găsesc, căci  m-a chemat repede la telefon să vin într-un pub unde cântă un nene ciudat la un cimpoi bizar. Sau invers ! Când am ajuns eu însă, ciudatul cu al său  bizar dispăruse şi rămăseseră doar vreo zece tineri gălăgioşi, pelerini şi ei, voioşi nevoie mare. Unii de la bere, alţii de la înaltele sentimente încercate pe drum, alţii şi de la una şi de la alta. E însă doar o bănuială a mea! Şi o judecată, da? Doar nu credeaţi că o să mă dezbar de obiceiul de a judeca oamenii în doar două zile ! Oricum, am băut aici prima bere într-un pub spaniol şi m-am uitat câteva minute la un meci de fotbal din campionatul intern. Apoi spre hotel, unde am căzut într-un somn adânc… Nu înainte ca soţia mea, cu o milă nemărginită, să-mi spargă buba de la călcâi ca să iasă lichidul rău din mine şi să mă transforme într-un better om ! Ceea ce nu s-a şi întâmplat, căci a doua zi buba era la loc, iar eu mă simţeam ….neschimbat  ca om !

        Cafeaua de dimineaţă am luat-o într-o cafenea micuţă care s-a dovedit a fi a Aurei, o româncă din Buzău căsătorită cu un spaniol. Am povestit  puţin cu ea, deja sta de 17 ani în Spania. Dar totuşi vorbea de România ca de  ,,acasă’’. Chiar dacă toţi cei patru fraţi ai ei şi mama sa sunt aici. Înduioșător…

        Am citit undeva, în experienţele altora de drum, că zilele 3 şi 4 sunt cele mai grele pe El Camino. Din păcate mie mi s-a potrivit. De la prima la ultima oră ! Dar în acele zile, trăgând de mine, am reuşit să-mi demonstrez că pot. Cu Manu lângă mine, simţind și ea aproape ceea ce şi eu simţeam. A fost dificil, dar a fost minunat. În a treia zi atât de greu mi-au pornit picioarele la drum, muşchii super contractaţi s-au încălzit şi au făcut posibilă mişcarea… Fiecare pas călcând pe punga de lichid proaspăt refăcută, a doua pungă de lichid acumulând la celălalt picior… După circa doi km am intrat în ritm şi am tras de mine, amândoi am tras de noi! Încă 25 de km. De fapt încă un kilometru, încă unul, încă unul… Şi bornele care ne însoţeau, la 200 de metri, la 300, 400. Mereu cu ochii după ele şi după scoica Sfântului Iacob! Primul dintre apostolii Domnului Iisus Hristos care a suferit o moarte de martir. Pe urmele lui, pe urmele paşilor lui în Săptămâna Patimilor… Şi pentru prima oară în viaţa mea am păşit, am călcat pe durere. Şi am reuşit să trec dincolo de ea.

        Dar nu am putut însă să păcălim  ploaia. Care în a treia zi ne-a prins şi mai ales ne-a cuprins mai mult ca niciodată până atunci. Ploaia mocănească se transforma dintr-o dată în aversă, apoi în ploaie măruntă şi persistentă, apoi iar în aversă. Scurte moment de întrerupere, poate 3-4 minute de soare, norii alergau cu insolenţă pe cer scârbiţi de păcatele noastre. Sau de aşa zisele calităţi ale noastre. Ori doar nepăsători, cum poate au fost şi când Sfântul Iacob îşi împlânta toiagul în noroiul încă nenumitei Galicii…

        De acasă făcusem planul ca să frângem această etapă de mers teribilă până la Arzua de 29 de km. Simţeam, ştiam că e prea mult pentru noi ! Aşa că am hotărât ca în a treia zi să mergem tot  25 km, undeva la Castaneda, un sătuc, la Casa Milla. Şi tare bine am făcut, căci a fost o zi nesfârşită. Şi mai ploioasă ca niciodată ! Peisajele au încercat să ne îndulcească din oboseala şi din micile sufeinte, reuşind de multe ori să o facă. Auzisem despre experienţa unei doamne din Timişoara care mergea singura pe El Camino şi trei zile a plouat mereu, de nu mai ştia ce e cu dânsa, aproape să cedeze. Şi în a treia zi, într-un sătuc neînsemnat, o bătrână o aştepta în poartea unei case cu un măr în mână. A fost tot ce i-a trebuit ca să treacă peste, ca o atingere a divinităţii! O experienţă de El Camino ! Aşa că şi noi mergeam, mergeam, mergeam prin ploaie şi vânt şi 6 grade şi o întrebam pe Manu: ,,Spune-mi, unde e bătrânica noastră cu mărul, unde e?’’ Bătrânica noastră cu mărul nu s-a arătat, nu eram atât de extenuaţi şi de terminaţi ca să avem nevoie de un astfel de ajutor divin ! Dar ceva s-a întâmplat -  experienţa mult aşteptată pe acest drum, comuniunea sufletească cu alţi caminante s-a produs ! Aşteptam să se mai domolească ploaia într-o șură ,,apărată’’ de un câine înţelept care se uită la noi şi îşi zicea - ,,Eu nu ies la voi, nu vă latru, că nu-s nebun ! Păi asta e vreme să dai un câine afară din casă?!’’ Şi atunci s-au adăpostit lângă noi americanii, Karen şi familia sa – soţul, cele două fete şi Johnatan, prietenul uneia dintre cele două surori. Am început să-i maltratăm cu engleza noastră şi s-a legat o urmă de conversaţie. De la început m-a atras faptul că străbunicii lui Karen veneau din România, undeva în jurul lui 1900 au emigrat în Canada. Mai târziu s-au îndreptat spre SUA. Dar mai multe nu ştia despre rădăcinile ei această doamnă atât de comunicativa, gentilă, curioasă, cu inima largă şi bună ! Unde credeţi că urmau să rămână peste noapte simpaticii americani? Tot la Casa Millia, normal ! Alt semn? Altă coincidenţă?

       Ei au plecat mai repede din locul ferit, noi am tras speranţa să se mai domolească ploaia. Dar nu a fost să fie, aşa că au urmat cei mai ploioşi şi nesuferiţi ultimi patru km. Prin păduri bătrâne şi misterioase, prin păduri tinere şi indolente, peste  păraie liniştite şi noroaie șiroinde, călcând cu paşii noştri pe urmele paşilor a sute de mii de pelerini în sute de ani trecuţi. Şi simţind puţin din frigul, durerea, boala, dorinţa lor de a ajunge la adăpost. Sentimente omeneşti amestecate şi încărcate de înţelegere, de empatie faţă de celălalt.

        Căutam din ochi borna 43 care să ne indice că mai avem puţin până la adăpostul nostru… Am întrebat în trei rânduri, apoi în sfârşit am ajuns şi m-am aşezat direct pe treptele de la recepţie. Greu…

        După duș, în camera caldă, ne-am revenit puţin câte puţin. Nu ne mai ardea de cină, dar dorinţa de a sta de vorbă cu americanii a fost mai puternică. Şi i-am găsit la masă, într-adevăr. Care s-a prelungit în atmosfera prietenoasă şi destinsă creată de ei, cu glume, cu râsete, cu ironii şi autoironii. Înţelese sau doar percepute. Karen era a doua oară pe El Camino, mai fusese anul trecut cu Paul, soţul ei. Iar acum îşi convinsese şi fetele şi pe Johnatan să le împărtășescă să vină și să trăiască ,,calea’’. Karen iubeşte Spania, a trăit aici trei ani în tinereţe, a muncit în Barcelona. E clar că e visul ei, revenirea în ţara tinereţii sale. Momentele petrecute   cu ei ne-au oferit experienţa aşteptată, de care aveam nevoie, pe care o doream. Comuniunea cu oameni care acum, în acest momente, în aceste zile, trăiesc ca noi, fac eforturi precum noi şi simt ca noi.

        A patra zi se anunţă în sfârşit fără ploaie. Doar cer acoperit şi circa 10 grade, dar fără să fim muraţi ca până acum. Sătuce şi păduri, păduri şi sătuce…Metru după metru, pas după pas, durere după durere. Manu zice că îmi place să mă plâng. Cam are dreptate aici! Dar cum s-o spun altfel? Ca să nu pară că mă plâng? Căci a fost prea greu şi prea frumos ! O bucurie amestecată cu neputinţă, dar tot te ridicai şi mergeai mai departe ! Mai departe până la Melide, orăşel cunoscut pentru fructele de mare, aşa că am încercat aici caracatiţă şi a meritat. Cea mai bună ever ! Nu din foarte multe, dar a fost la Melide ! Şi chelneriţa foarte simpatică, spunâdu-ne cuvinte româneşti aflate de la prietenii ei români ! Şi vrând să înveţe alte vorbe de-ale noastre !

        Soare printre nori, flori plutind deasupra gardurilor şi înmiresmând raiul de deasupra…

        Extenuare…

        Înnoptare la Pedrouso, un simplu loc unde să-ţi pui capul şi să intri prin pat cu totul.  Pentru că a doua zi este de fapt ultima zi şi trebuie să o duci până la capăt, până la capătul fericirii !

        Doar 20 de kilometri, atât. Atât.

        În prima parte a zilei am avut parte de două întâlniri interesante. Puţin spus. Am prins din urmă un grup mare de copii. Cam 12-18 ani. Portughezi. Când să-i depăşim la marginea unei păduri, unul dintre profesori ne-a invitat, dacă dorim, să ne alăturăm lor. Se opriseră şi intraseră în pădure pentru o rugăciune şi câteva vorbe spuse de câţiva profesori. Nu am înţeles ce ziceau, dar mi-e uşor să-mi dau seama, ce le-aş fi zis şi eu unor elevi de-ai mei cu care aş fi pornit pe El Camino. În ultima zi… Am rostit cu ei Tatăl Nostru… Şi am primit două mandarine, cele mai bune pe care le-am gustat vreodată. Nu a fost să fie o bătrână cu un măr, ci un profesor cu o mandarină. Am înţeles mesajul ! Mulţumesc !

        Şi iar păduri, şi iar flori, şi iar frumos !

          Depășim un grup de tineri spanioli cu mare chef de viaţă, plini de voioșie.

                                           

        La un popas am auzit pentru prima oară vorbindu-se româneşte. Pe drum, pe El Camino. Şi aşa i-am cunoscut pe Denisa şi Alex din Timişoara. Doi viteji pe biciclete venind din Pamplona, de 15 zile pe drum ! Deci noi suntem nişte ,,pisoi’’ în comparaţie cu ei! În apărarea noastră – cei doi sunt mai tineri cu 15 ani, mai sănătoşi, mai sportivi, mai slabi. Şi mai frumoşi, asta nu ştiu dacă se pune !

        Reiau – Alex cu Denisa vin din Pamplona. Cam de unde vine finul lui Coşti, de mi-a venit mie ideea drumului anul trecut. Alex se trage dintr-o localitate din Bihor, Nucşoara ! Dar ei locuiesc în Timişoara. Pe strada Elisabeta Rizea ! Semne? Coincidenţe ! Cine mai ştie…Pe El Camino totul pare posibil, chiar ca eu şi Manu să terminăm drumul ! Cei doi sunt faini, am vorbit poate 20 de minute şi am tras această concluzie. De ce ? Pentru că aici trebuie să te hotărăşti repede, să decizi repede. Pentru că pe El Camino majoritatea oamenilor sunt faini. Altfel n-ar mai fi aici…

        Şi… Din nou la drum. Ultimii 10 km, strazi, ultimele păduri, ultimii eucalipţi ridicându-se spre cer drepţi ca nişte lumânări care aşteaptă să fie aprinse doar de către Dumnezeu…

        Aşteptam să ajungem la Monte de Gozo, să vedem de pe înălţimea sa înălţimea Catedralei din Santiago. Şi am ajuns… 

        Ultima piedica pusă doar ca să fie trecută  și izbânda mai dulce-dureroasă: Manu aproape că nu mai poate călca pe un picior. Eu o ajut, îi iau şi sacul ei şi …normal… după puţină vreme, eu nu mai pot călca …pe ambele tălpi ! Însă oraşul se vede, intrăm în el, căutam mereu din ochi turlele Catedralei. Mai facem un popas, sărim peste gardul de piatră pe iarbă. O ultimă frecţionare energică a picioarelor, ultimele încurajări şi hai… la drum. Intrăm pe străduţele oraşului vechi, simţim că mai e puţin, hai, hai, ultimii paşi… Coborâm spre Piaţa Catedralei Santiago, intrăm în Piaţă, în jur zeci de oameni, poate sute, înfrăţiţi de aceleaşi trăiri. Se strigă, se râde, se îmbrăţişează, se felicită, se plânge, se prăbuşeşte pe jos, se împrăştie totul spre turlele Catedralei într-o efuziune comună greu de înţeles pentru orice alt loc. Dar aici nu e orice alt loc. Pentru cel care nu a mers măcar cinci zile pe El Camino…

        Ce am simţit noi? ………… Nu o să vă spun. Trebuie să mergeţi acolo ca să mă credeţi…

        La puţin timp au sosit şi tinerii de la Asociaţia Asindown, în aplauzele şi strigătele celor din Piaţă. Ochii se împăienjenesc…. Ce exemplu !

        Ne întâlnim apoi la Ctedrală şi cu surorile americance. E ora patru şi părinţii lor încă n-au sosit. Deşi îi văzuserăm depăşindu-ne. Sper că nu s-a întâmplat nimic neplăcut pe ultimii km. Pentru că, deşi am convenit să ne întâlnim la messa de la ora 7 pentru pelerini, nu am mai reuşit. Căci după momentul culminant de la final, lucrurile nu s-au mai potrivit. Cred că nu am găsit Biserica în care se ţinea messa petru pelerini. Sau poate am înţeles greşit şi  nu avea loc slujba decât la ora 12 în fiecare zi. Şi nu am putut lua certificatul oficial de pelerin, fiindcă oamenii stăteau la coadă circa două ore pentru el. Şi eram prea extenuaţi pentru asta. Până la urma ce-mi dovedeşte o hârtie? Eu am totul în suflet.

        Am ajuns, am reușit… În faţa Catedralei atât de dorite…dar în care nu putem intra… se restaurează. Dar mai contează, până la urmă?

        A doua zi am plecat devreme la Barcelona, la 6, 30 din Santiago.

        Ne-am dat seama târziu, prea târziu, că nu trebuia să mai urmeze nimic după El Camino. Nu Barcelona, orașul acesta nu merita asta. Pentru că noi eram încă acolo, pe drum, pe calea noastră. Şi am spus ca Ulise ce odată demult, dacă nu o fi minţit poetul  – ,,Eu am rămas sub zidurile Troiei !’’

        Eu am rămas pe El Camino !