JURAMANTUL HAIDUCILOR MUSCELULUI DIN NUCSOARA

Cu o mână pe Biblie şi alta pe pistol, partizanii din Nucşoara au depus jurământul în faţa colonelului din Armata Regală a României, Gheorghe Arsenescu !

,,În numele lui Dumnezeu Atotputernicul şi pe Sfânta Cruce, eu, ….……………………………………………..........................................,

Jur să mă fac haiduc, de bună voie şi nesilit de nimeni, pentru a lupta la salvarea şi eliberarea Patriei şi neamului din ghearele fiarelor comuniste – bolşevice şi de sub jugul greu al ruşilor.

Jur credinţă Majestăţii Sale Regele Mihai I, regele tuturor românilor;

Jur credinţă Guvernului liber al Patriei;

Jur supunere şi ascultare fără murmur şi fără şovăire şefilor haiducilor;

Jur să ucid fără milă şi fără cruţare pe toţi străinii şi ticăloşii  care ne-au trădat şi vândut Patria şi neamul şi au adus dezastrul ţării;

Jur să nu mă despart de fraţii mei de luptă decât după Victoria finală. În caz de trădare sau de călcare a jurământului, să fiu ucis ata eu cât şi întreaga mea familie.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu !''

( Colonelul Arsenescu; sursa: Historia.ro )

(Grigore Constantinescu, Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraș)

Toma Arnăuţoiu. Partizanul - poet cu o mână pe Biblie și cealalată pe pistol

REGIMULUI P.C.R.  DIN ROMÂNIA R.P.R.

De vre-o 5 ani mă cauţi asiduu

Iar faptele vorbesc ca în poveşti

Să mă pupaţi în CURtea de Argeş ca raion

Şi mai vârtos în regiunea Bucureşti.

Izbiţilor mei ţigani

De aţi fi şi voi bandiţi, uşor ne-am prinde în horă

Căci cui cu cui se scoate TRĂDĂTORI!

Dar voi sunteţi TÂLHARI.

ŢIGANI, BORFAŞI ŞI VÂNZĂTORI !!!

De vre-o 5 ani vă scremeţi să mă prindeţi

Iar firele vorbesc ca în poveşti

Să mă pupaţi în CURtea de Argeş ca raion

Şi mai vârtos în regiunea Bucureşti.

                                                                   (Sursa - Adevarul.ro)

( N.a. - partizanii ii numeau tigani pe securisti)

(Din lucrarea  în pregătire - ,,Rezistenţa armată anticomunistă de la Nucșoara (1949-1958)’’.

Poeziile partizanilor. Toma Arnăuţoiu

         

          Ultimii partizani din gruparea Haiducii Muscelului au fost descoperiti si prinși pe 19 mai 1958 la Poenărei, Corbi. Toma și Petre Arnăuţoiu, Maria Plop și micuţa Ioana au intrat în temniţă, Tică Jubleanu a luptat până la moarte cu trupele Securităţii.

          Au fost descoperite nouă caiete pe care partizanii și-au scris și descris viaţa, gândurile, rugile, dorinţele. Tică a murit, dar a rămas ceva după el – un jurnal de partizan. Toma a fost executat, a lăsat în urmă zeci de poezii pe care securiștii le-au transcris cu mare grijă, multe din ele alterate probabil de condiţiile în care au fost păstrate. Poezia de mai jos e dedicată mamei sale, închisă atunci și e foarte semnificativă. De asemenea și mama sa Laurenţia a scris, se cunoaște cel puţin o poezie, cea prin care își plânge fiul, pe Ion, primul născut, ucis pe front, în Crimeea.

           Aceasta este inclusă în volumul în pregătire - ,,Rezistenţa armată anticomunistă de la Nucșoara (1949-1958’’.

                                                              (Sursa: Adevarul.ro)

SCUMPĂ MAMĂ

O,  scumpa noastră mamă

Închisă în depărtări

Legată în zăbrele

Dar regăsită în zări.

Apari ca niciodată

Cu sufletul curat

Tu blândă fără seamă

Un suflet cald mi-ai dat.

Te-am ascultat în totul

Ţi-am învăţat credinţa

Cu munca şi cu cinstea

Să culegi biruinţa.

Nici viaţa nici odihna

Nu am precupeţit

Noi ţi-am păstrat oglindă

Şi  neamul oropsit.

Ne-a răvăşit furtuna

Ne-a împrăştiat pe valuri

Nu ne-a învins primejdia

Nu ne-a împins pe maluri.

Furtuna desnădejdii

Cu pieptul am înfruntat

Urgia omenească

Nimic nu ne-a schimbat.

Cu sacra ta icoană

Am răsturnat toţi munţii

Cu crezul tău cel sacru

Avem seninul frunţii.

Pe cele patru vânturi

Plutim cu toţi ! o mamă!

Dar sufletele-s albe

Candide pe năframă.

Şi cerul se-ndura-va

Pe toţi să ne adune

În jurul  tău, martiro

Durerea să răzbune.

Doar nu va fi ursita

Să sfârşim în noroi!

Să n-ai tu mângâiere

Ca mamă de eroi.

Tu,  Doamne,  tu părinte

Nu ne lasă a fi

Noroi pentru morminte

Căci ai destule mii.

Adună-ne părinte

La casa în ruine

S-o reclădim bătrâne

Spre zile de mai bine.

Să vină scumpă mamă

Cu toţi să lăcrimăm

Uniţi în bucurie

La tine-ngenuchem.

Să-ţi înălţăm o rugă

Cum numai ţie dăm.

Primește-ne- o Doamne

Viaţa doar ţie ţi-o închinăm.

7 ianuarie 1954

Marina Chirca – o mărturie din Nucșoara

În 2010 le-am cunoscut pe surorile Ana Simion şi Marina Chirca, cu rol foarte însemnat în sprijinirea partizanilor din munţii Făgăraş. Tanti Ana a fost prima care a aceptat să-i iau un interviu, primul meu interviu cu un fost deţinut-politic. Şi care m-a marcat cel mai mult. De la blajina tanti Ana vizitată de mine pe patul de spital, am ajuns la Marina Chirca în Slatina, comuna Nucşoara. 9 ani fără întrerupere i-a ajutat pe partizani, mai mult probabil decât oricine. Un alt gen de om, parcă i-am simţit îndârjirea şi devotamentul pentru cei ce nu mai sunt de mult, de atât de mult. Acum pe 19 iulie se împlinesc 60 de ani de la execuţia celor 16 luptători în Valea Piersicilor, Jilava. Da, genul acela de om care îşi risca totul pentru a adduce prin filtrele Miliţiei arme de foc din Câmpulung la Nucşoara, pe jos, pe o distanţă de peste 40 de km. 2 pistoale mitralieră şi 5 pistolete altă dată ! Da, genul acela care le spune curioşilor că duce în desagă lumânări ! Şi care jură credinţă în faţa conducătorului organizaţiei, colonelul Arsenescu, pe Biblie. Şi nu-şi încalcă jurământul !

      Şi când află că e gata să fie arestată, în februarie 1958, o ia pe sora sa, fuge în localitatea învecinată şi se ascund 5 ani de zile într-un pod de casă la finul ei, Florea Ion ! Şi supravieţuiesc !

      Am vorbit o oră cu tanti Marinica atunci. Puţin, foarte puţin, lipsa mea de experienţă m-a trădat, n-am reuşit să pun cele mai bune întrebări. Dar am rămas cu imaginea unei bătrâne cuminţi, cu mâinile aşezate inocent în poală, îmbrăcată în costuml popular şi mirosind a nuci şi toamnă. O femeie care a fost mai bărbată decât mulţi bărbaţi! Demnă, dreaptă, dură ca muntele pe care l-a urcat de 1.000 de ori. Am avut ocazia anul trecut să povestesc despre tanti Marinica şi tanti Anica în cimitir la Slatina în faţa crucii unde am ajuns în sfârșit să pun o lumânare.  Unor străini veniţi la un brunch. Şi de nu ştiu câte ori elevilor mei. Şi o să mai povestesc, o să le ţin memoria cât o să pot, măcar atât, fiindcă  - ,,Atunci când justiţia nu poate să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie.’’

                             ( La spital la Domnesti, tanti Ana Simion cu dna dr. Floarea; arhiva personala)

                                           (Marturia primita de mine de la tanti Ana Simion)

ADEVĂRUL DESPRE TĂMĂDĂU

Tămădău, Tămădău! Un nume care-mi răsună neîncetat în minte, încă din fragedă copilărie. Un nume despre care ai mei vorbeau cu durere și tristețe, uneori în șoaptă, alteori tare ca să fie auzit. Un nume care a schimbat viața familiei mele.
14 iulie 1947 - teribilă înscenare de la Tămădău. Se împlinesc azi 72 de ani. Mama mea, Lia Lazăr-Gherasim, a scris un articol tulburător despre acel moment, pe care am să-l redau an de an, deoarece reprezintă ceea ce avem nevoie cu toții, pentru a ieși dintr-un întuneric din care nu am ieșit încă în totalitate.  (Ion-Andrei Gherasim)

                                ADEVĂRUL DESPRE TĂMĂDĂU

De-ar fi să ne împărţim viaţa, amintirile, în capitole, ea a început pentru mine în toamna anului 1947, când pentru mulţi n-am mai fost decât “fiica trădătorului de la Tămădău”. Ştiam, eram convinsă că tatăl meu, cel mai tânăr semnatar al Actului Marii Uniri, reprezentant al plasei Ocna Şugatag, ştiam că el este asemeni prietenilor săi, un erou, deci această privire aruncată asupra destinului meu de către alţii (care nu aveau de unde să ştie, ori nu aveau interesul să o afle), această privire străină, nu m-a umilit niciodată. Mă dureau însă umilinţele şi suferinţele bunicilor şi a rudelor mele (mama era la închisoare, alături de celelalte “fugare”, doamna Mihalache şi doamna Carandino). Ne-a povestit mai târziu mama, cât de impresionant era să o vezi pe marea şi frumoasă Lilly Carandino cum urcă pe prici şi recită “De la Nistru pân’ la Tisa” cu atâta pasiune încât şi gardiencele ce ascultau la uşă şi se uitau prin vizeta, cereau : “ mai zi o dată, doamna artistă!”.
        O prietenă din generaţia tânără mi-a spus : “ De ce nu povestiţi mai multe despre Tămădău, dumneavoastră care aţi fost considerată   <<fiica trădătorului Ilie Lazăr>>  şi aţi purtat cu demnitate şi mândrie acest apelativ? Suntem puţini cei din generaţia tânără care ştim de la părinţii noştri că aceasta diabolică capcană a securităţii a fost pretextul desfiinţării PNŢ, dar, cei mai mulţi, tineri sau mai puţin tineri, ştiu doar ce au învăţat la şcoala din manualul lui Roller, din volumele lui Ioan Scurtu, din articolele apărute în Magazin Istoric şi din filme, care încercau să murdărească memoria celor mai curaţi şi mai demni fii ai acestui neam.”
       Fireşte, memoria afectivă poate uneori să ne înşele asupra unor amănunte. Dar ce-ar face istoricii dacă nu ar exista şi amintirile celor care au trăit evenimentele consemnate în scripte. Există presa vremii, exista dosare de anchetă, cu adevăruri şi minciuni, exista descrierile celor ce au răspândit minciună. Dar, Dumnezeu a vrut să mai trăiască oameni pe care înscenările, capcanele şi suferinţele nu i-au terminat, şi spre onoarea lor, exista istorici şi slujitori ai Adevărului, care nu lasă să se înece în negura uitării ceea ce trebuie să rămână în ştiinţă şi conştiinţa generaţiilor ce vin. Am văzut şi am trăit multe, am cunoscut eroi şi pseudo eroi. Când întâlnesc unele relatări ale evenimentelor pe care le-am trăit, mă întreb : “ Cum se poate ca nume prestigioase să vrea să mintă, de ce nu situează evenimentele în contextual lor real, de ce răstălmăcesc fapte, sau uită ceea ce le place să fie uitat?”

                                             (Înscenarea de la Tămădău – 14 iulie 1947)

   S-a străduit neobositul Cici Ioaniţoiu, s-au străduit redactorii de la “Memoria”, s-au publicat cărţi ce au însemnat capătul cumplitei nopţi. Dar există oare preoţi care să dea canon, spre cunoaştere şi ispăşire, acolo unde mai există conştiinţă, lectura acestor amintiri ? În anul 1964, tatăl meu ieşind din închisoare, după 17 ani, și văzând filmul serial, ce a durat mai multe săptămâni, cu “banda” ce pleca în America, ca” să-şi salveze averile”( aproape toţi erau săraci) şi să ”trădeze ţara”, spunea cu amărăciune : “ Noi am fost trimişi în misiune de prezidentul Maniu să încercăm să facem ceva dincolo, când în ţară nu se mai putea face nimic” Cel care a făcut filmul cunoştea şi oamenii, şi realităţile, dar, ori a considerat o tragedie naţională, scenariul potrivit pentru un film de succes, ori a fost cumpărat să o facă.
        “Istoricul” comunist Roller scria în manualul sau la pagina 740 “ Partidul lui Maniu s-a transformat într-o grupare de trădători şi de spioni, organizaţie împotriva regimului democratic şi independent de stat al României.” La pagina 741 scrie “ îndemnul cercurilor imperialiste americane şi engleze a determinat pe Maniu şi conducerea PNŢ să încerce trimiterea peste hotare a unui grup din conducerea partidului. Acolo cu ajutorul şi la adăpostul imperialiştilor, acest grup urma să realizeze hotărârile partidului, în frunte cu Maniu, prin acţiuni menite să ştirbească suveranitatea naţională, să primejduiască pacea, să declanşeze războiul civil şi să conducă acţiuni de spionaj şi diversiune în ţară. Datorită vigilentei MAI, trădătorii au fost prinşi şi arestaţi.” Aceste minciuni sfruntate n-au fost o piedică pentru odraslele celor ce-au îndrăznit să le pronunţe, să zăbovească îndelungat şi să culeagă foloase materiale în “lumea imperialistă”.

                                 (Doamna Lia si tatal dumneaei Ilie lazăr)

         Tatăl meu, ţinut în lanţuri şi bătăi, cu oase rupte, 12 ani de izolare, când a scăpat din închisoare ne-a tot povestit. “Ce-a fost pentru mine Tămădău?” Tata era ascuns la prietena mamei, Miluţa Antal Dumitrescu, unde erau şi chiriaşi de la Legaţia Britanică. În ziua de 13 iulie 1947 a venit la locuinţa noastră de pe strada Poştei, nr.2, Romiti Boilă, nepotul lui Maniu, să-i ceară mamei să pregătească un geamantan cu cele de cuviinţă pentru un drum lung, şi să ne întrebe dacă nu vrem să-l însoţim şi noi pe tata, aşa cum doriseră doamnele Mihalache şi Carandino. “ Dacă pleacă în misiune, familia i-ar fi spre greutate”, a răspuns mama, “şi eu am părinţii bătrâni la Copalnic Manastur şi nu pot să-i părăsesc”. În ziua următoare au venit două automobile care urmau să ne ducă la ascunzişul tatălui meu, ca să ne luăm rămas bun. După evenimentele din decembrie 1989 a apărut în presa clujeană o relatare elogioasă despre şoferii Steanta şi Paleacu, care fuseseră şi ei “deţinuţi” şi aveau cu ce să se laude. Tata ne-a povestit în 1964, ca cei doi “şoferi” au fost primii lui anchetatori. Noi n-am ştiut nimic despre tatăl meu, dacă trăieşte sau nu, deoarece nici fostul lui coleg de facultate, Petru Groza, nici Nicolski nu au vrut să ne spună nimic. Când după condamnarea de 12 ani, a mai primit şi o condamnare administrativă de 5 ani, la Periprava, am aflat printr-o carte poştală, că este în viaţă şi are drept la pachet. Până la Periprava, tata nu avusese cu cine vorbi, se ruga şi cânta. Acolo a întâlnit deţinuţi mai tineri, care erau de mai demult la muncă. Şi le-a povestit, şi le-a tot povestit, ca să ştie şi tinerii istorie. Un tânăr l-a întrebat ironic : “ Da’ de ce aţi venit la puşcărie cu geamantanul ăsta elegant de piele?”. “ Păi, pe mine Şeful m-a trimis peste ocean” a răspuns tata. Când au desfăcut valiza ce stătuse atâţia ani în magaziile puşcăriilor prin care trecuse, Râmnicu-Sărat, Galaţi, Sighet, Malmaison, au văzut zdrenţe cu miros de putred şi un tânăr machedon a spus celorlalţi “ Uite, să nu-l lăsăm în zdrenţe, să ne desfacem noi hainele, să facem din cuie andrele şi să-i facem ca la noi, “cămaşa mirelui”. În câteva ceasuri l-au îmbrăcat din cap până în picioare. Distrofic şi neputincios, tata a fost dus la infirmierie unde avea să-l îngrijească cel care a fost soţul meu, Ioan Gherasim, şi care l-a îngrijit şi –n ultimele clipe ale vieţii, până în 1976.
      Mama rămăsese închisă în dormitor păzită de doi securişti, apoi arestată şi ea. Eu am plecat la Copalnic-Mănăştur, la bunicii mei, şi pe drum, în gara din Cluj, am aflat din ziarul “Scânteia”, că în loc să ajungă în America, tata ajunsese în lanţuri. Aşa s-a încheiat tinereţea mea. În martie 1949 aveam să fim alungaţi şi din casa strămoşească. Dar, n-am pierdut nimic, nici credinţa, nici speranţă, nici dragostea celor ce ne cunoşteau. Domnul fie lăudat.
       Afirmaţiile pe care le fac, le fac de dragul Adevărului, am trăit şi am văzut multe, ştiu multe de la tata, căci mărturia lui este dreaptă. El nu a inventat nimic, nu a regretat nimic, radiografiile făcute în 1964, la eliberare, stau dovadă despre bătăile cumplite care i-au rupt coastele. Verişoara mea, Anisia Brătescu, ai cărei nepoţi mergeau să pescuiască în lacul de la Tămădău, cunoscuse în sat un bătrân de peste 90 de ani, care-şi amintea cum o grămadă de securişti stătuse în noaptea de 13 spre 14 iulie 1947, tupilaţi în păpuşoi, aşteptând să vină avionul ce trebuia să-i ducă pe fugari, şi cum i-au prins vitejeşte; dar avionul despre care Iuliu Maniu ştia că are 14 locuri, nu era decât un avion mic de 2 locuri. Tata nu dorea să vorbească despre Vladuţ Haţeganu, care făcuse legătura cu piloţii. El spunea :” De ce să spurci un nume atât de drag ardelenilor, când poate securitatea a vrut anume să-l compromită, când poate că el nici nu ştia că este folosit cu un anume scop?”
Când venise Romiti Boilă cu dispoziţie din partea şefului, totul părea foarte tainic. Dar, în ziua următoare a sosit dl. Ciupercescu cu adrese ale unor prieteni din Istanbul, unde ar fi trebuit să fie prima oprire, înainte de pornirea spre alte zări. Eu ascultam pe la uşi, şi ştiu că tata n-a dus nimic cu el. Dusese de la mine o iconiţă cu Maica Domnului, căci eu i-am spus : “ Ea să-ţi conducă drumul unde va şti Ea”. Şi când la proces, avocatul Ursu a îndrăznit să-l apere, spunând aceste lucruri, a fost dat afară din barou şi şi-a sfârşit viaţa ca dulgher. Cine-l mai pomeneşte dintre cei ce am rămas în viaţă, ce vitejeşte s-a purtat acest om, atunci când atâţia oameni mari au refuzat să fie martori ai apărării?
      Datori suntem a nu uita, datori suntem a rămâne uniţi şi recunoscători, datori suntem a învăţa pe urmaşi, că aici sub această glie, zac eroi!

                                                                                        Lia Lazăr Gherasim

(Articol obtinut prin bunavointa domnului Ion-Andrei Gherasim, fiul doamnei Lia Lazăr Gherasim)

Anton Arnăuţoiu – eroul încă necunoscut

       Anton Arnăuţoiu a purtat un nume celebru, numele unei vechi familii nucșorene care şi-a pus amprenta până în zilele noastre asupra locurilor şi oamenilor din, probabil, cel mai frumos sat din România – Nucşoara. Dar e şi un nume la auzul căruia, în 1950, şase securişti săreau în picioare cu armele în mâini, în propriul lor birou ! Este un nume care a ne-a redat din demnitatea furată sau, poate, părăsită ori şi mai rău, vândută pe arginţi.

       Anton a fost al patrulea copil al familiei învăţătorului Ioan şi al Laurenţiei. Nu ultimul, acela fiind Petre, mezinul. Fraţii Ion, Toma, Anton au luptat pentru ţară în al doilea război mondial şi, din nefericire, Ion  a fost ucis de explozia unei mine în Crimeea. Toma şi  Anton au plătit şi ei cu sânge, ambii fiind răniţi în luptele purtate în 1944 contra germanilor.

      Apoi, în 1949 Toma şi Petre s-au implicat în organizarea rezistenţei armate anticomuniste de la Nucşoara. În acel moment ei apucaseră pe o cale ce se va sfârşi după mari greutăţi, suferinţi, teamă, dar şi curaj şi model de dârzenie, în Valea Piersicilor de la Jilava. Nu ştiu dacă ursitoarele nu cumva l-au sortit pe Anton aceleiaşi sorţi ca şi pe fraţii săi şi, undeva, la bariera de la Băneasa, un scurtcircuit al destinului l-a îndreptat spre altceva. Căci acolo gloanţele care trebuiau să-l ucidă,  l-au rănit doar suficient cât să îl salveze de la o soartă comună cu fraţii săi. Acele gloanţe au făcut ca, mai târziu, să o cunoască pe viitoarea soţie, cea care l-a îngrijit cu un devotament şi o iubire din cele ce numai scriitorii ştiu să pună în pagini. Boala sa, atât de gravă, care revenea tot timpul, nu i-a permis să meargă în munte alături de ei. Dar i-a dăruit în schimb o soţie, doi copii, apoi nepoţi…

       Fiica sa Laurenţia, care poartă numele mamei iubite, este mereu cu gândul la tata, la Anton. Tot ce face, face în memoria lui, pentru el, pentru familia mândră din Nucşoara. O cunosc pe doamna Laurenţia de câţiva ani şi am colaborat suficient încât să înţeleg bine devotamentul său, modul cum  îşi dedică o parte însemnată a vieţii pentru a cultiva memoria tatălui.

       Anton nu a fost în prim-planul luptei anticomuniste nucșorene. Anton este însă un erou, în primul rând prin obolul de sânge  pentru ţara noastră. Şi pentru lunga sa suferinţă, căci rănile l-au însoţit toată viaţa. Din nefericire, acest erou de război, a fost tratat îngrozitor de Securitate, care a sperat să stoarcă informaţii despre fraţii lui. Căci el a ştiut mereu în cei nouă ani că ei sunt în viaţă, că se ascund şi astfel,  mai există o rază de speranţă.

        Acest erou de război a fost arestat discreţionar în mai multe rânduri, a fost torturat, a fost interogat, a fost alungat din bătătura casei părinţilor săi din Nucşoara, s-a ascuns în Ardeal ca să i se piardă urma şi măcar copiii săi să ducă o viaţă cât de cât normală.

                           (Fotografii luate din emisiunea despre Anton Arnautoiu)

      Doamna Laurenţia, atunci un copil de șase ani, își amintește de fuga aceea, dintr-o noapte de mai, cu lună plină, care i-a ajutat  peste dealuri si păduri, dar nu și pe dușmani…

      Prin amabilitatea doamnei Laurentia, vă invit să vedem o pagină de istorie vie, aşa cum dumneaei a povestit-o în emisiunea de la Muscel Tv - ,,Amintiri şi istorie’’, pe 6 mai 2019. Vă invit să o ascultaţi cu sufletul, să îi simţiţi iubirea şi emoţia, dăruirea filială şi frumuseţea verbului. Şi să vă întrebaţi dacă în locul dumneaei, aţi fi putut onora atât de frumos memoria tatălui dumneavoastră !