De 11 ani cercetez cu asiduitate regimul comunist
în Romania, mai precis un aspect al acestuia – rezistenţa anticomunistă și
represiunea. Am trecut printr-o bibliografie amplă, din ce în ce mai generoasă,
an cu an. Era inevitabil să îl ,,întâlnesc’’ pe domnul Mihai Rădulescu, care
alături de Cicerone Ioniţoiu și Romulus Rusan, este un cercetător împătimit al
istoriei recente a României, un depozitar al memoriei. Mai mult, a trăit acea
parte de istorie tragică pe propria piele, în gulagul autohton. Este primul
care dupa 1990 încearcă să inventarieze lucrările despre detenţia politică,
scriind o istorie a literaturii de acest tip. Eu am avut bucuria să descopăr
întâmplător lucrarea ,,Sânge pe Râul Doamnei’’, care mă interesa enorm. Iată că
după mai bine de 15 ani am început să calc și eu pe urmele domnului Rădulescu,
ascultând mărturii, luând interviuri, încercând să înţeleg cât mai mult din
evenimentele tragice de la Nucșoara. Așa că l-am simţit și mai apropiat pe
domnul Rădulescu, la fel, stilul dumnealui mi se potrivește, scrie din suflet,
scrie cum simte, nu ca un istoric, ci ca un martor. Așa cum mai târziu am
descoperit că scrie, de-a dreptul fabulos, Svetlana Aleksievici. Zilele acestea
folosindu-i cartea pentru a posta pe pagina mea de facebook ,,Destine frânte în
închisorile comuniste’’, am avut bucuria de a găsi o scriere a unei doamne
despre mentorul său, Mihai Rădulescu. Am reușit să iau legătura cu dumneaei și
mi-a transmis un articol scris atunci când s-au împlinit zece ani de la
trecerea la Domnul a acestui truditor întru adevăr. Îl postez și eu aici,
pentru a-i face cunoscute eforturile și străduinţa.
Suntem în pragul lui 2019. Anul acesta, pe
19 ianuarie, se împlinesc zece ani de la trecerea lui Mihai Rădulescu la cele
veșnice. Cifra rotundă îndeamnă la retrospectivă și bilanț, căci multe se pot
întâmpla în răstimpul unui deceniu, fie ca este vorba de viața noastră
personală sau cea a unei întregi societăți. Dar înainte de a continua, se cade
să răspund la întrebarea pe care unii dintre cititorii acestor rânduri probabil
și-o pun – cine a fost Mihai Rădulescu și ce a reprezentat el pentru cultura și
lupta de rezistență spirituală a poporului român?
Nu este ușor să prezinți un om căruia
destinul i-a hărăzit încercări aspre și grele, condamnându-l în cele din urmă,
pe nedrept, la nerecunoaștere și uitare. În ceruri sunt sigură că cel în
memoria căruia scriu se bucură de veșnica pomenire, însă în lumea noastră
trecătoare și de multe ori atât de nedreaptă cu semenii săi, scriitorul Mihai
Rădulescu a fost și este prea puțin cunoscut; din ignoranță sau din rea voință,
neprețuit la adevărata sa valoare. Personalitate remarcabilă a culturii române
din cea de a doua jumătate a secolului XX, demn să ocupe un loc de cinste în
memoria poporului său, Mihai Rădulescu s-ar fi putut număra printre nemuritorii
acestui neam, dacă veșnicia nu i-ar fi fost ascunsă sub straturi groase de
indiferență și ideologie, dacă mesajul sau nu ar fi fost ignorat. Din păcate,
cei zece ani scurși din 2009 au mai adăugat un strat gros de uitare la cel
existent deja.
Revenind la întrebarea de mai sus, aș putea
cita din pagini de wikipedia, prezentându-l pe Mihai Rădulescu ca pe un
luptător anticomunist, scriitor de beletristică – prozator, poet și dramaturg
-, cercetător de antropologie stilistică și al artelor plastice, armenolog
pasionat și editor de excepție. Oricât de elogioasă ar fi această prezentare,
ea îmi pare formală și rece.
Aș putea să povestesc că Mihai Rădulescu
mi-a fost profesor în clasa a IX-a, în scurta perioadă în care a predat engleza
la Liceul nr. 33 din cartierul Drumul Taberei. Mi-l amintesc ca pe un dascăl de
excepție, profesor remarcabil și bun cititor al sufletelor noastre de
adolescenți în căutare, neîntrecut în arta de a ne susține pe calea
descoperirii și cunoașterii de sine. Dar și aceste rânduri cu notă atât de
personală, deși izvorâte din inima, îmi par a reda prea puțin din câte ar
trebui spuse despre un om atât de special.
Având în vedere că vorbesc despre un
creator prolific cu o arie de manifestare deosebit de larga, în încercarea de
a-i creiona personalitatea complexă poate ar fi mai potrivit să trec la creația
de vârf a lui Mihai Rădulescu, cea care-l consacra în 1998 drept primul și
singurul istoric al literaturii române de detenție. “O istorie salvatoare, o
intreprindere mântuitoare pe care se cuvine să o omagiem“, concluziona Nicolae
Balota în prefața lucrării care reunea într-o forma organizată întreaga
memorialistică de detenție sub comunism. Scrisă nu întâmplător de un fost
deținut politic, Istoria Literaturii de Detentie la Romani reprezintă cea
dintâi lucrare de acest gen nu numai în literatura națională, dar și în cea
universală, o întreprindere de lungă respirație, specială prin faptul că
autorul “nu rămâne doar la planul obișnuit al unei istorii literare, la
interpretarea obișnuită a textelor adăugându-se bogate considerații
psihologice, morale și spiritualreligioase.” (Nicolae Balota)
Încă de la apariție, cartea din ale cărei
pagini răzbătea mesajul salvator că memoria unui neam poate fi resuscitată
chiar și după o jumătate de secol de aneantizare, a fost prea puțin răsfoită;
mărturiile prețioase și înfiorătoare despre ororile petrecute în închisorile
comuniste au fost primite cu dezinteres de către contemporaneitate. Pe plan
oficial, Istoria literaturii de detenție la români sub semnătura lui Mihai
Rădulescu nu s-a bucurat de nicio recunoaștere. Surprinzător pentru un popor
care număra 9 ani de la trecerea sa la democrație.
Multa vreme m-am întrebat cum de a fost
posibila o asemenea reacție, atunci, la data publicării, dar și în prezentul
acestor rânduri? Cum de nu s-a schimbat nimic în răstimpul a douăzeci de ani?
Răspunsul l-am primit chiar de la Mihai Rădulescu, printr-o reflectie care îi
aparține. Citind-o, am înțeles în ce sens ororile petrecute în cadrul așa
numitelor ,,reeducări” nu au rămas în trecutul în care s-au petrecut, ci
continuă să ne afecteze conștiințele, influențându-ne faptele. Iată fraza la
care mă refer: “Ne întrebăm dacă cele ce vedem petrecându-se în România, în
anii neocomunismului succedând Revoluția din Decembrie 1989, nu constituie tot
tributul plătit acelei nebunii colective induse de comunism în mințile noastre,
pe un gol religios, cultural, etic, logic, educativ, absolut, ce a germinat o
dezorientare națională și, ca urmare, o neputință a românului de a se regăsi,
prin regăsirea valorilor tradiționale, batjocorite și urate până ieri, ceea ce
a condus la pieirea lor aparent definitivă”.
Acestea au fost, fără nici urma de
îndoială, premizele nașterii ,,omului nou” despre care vorbește Ana Blandiana,
,,omul fără memorie, omul nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-și
amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism.”
În condițiile în care amintitul regim politic dispăruse ca sistem, dar nu ca
metode și mentalități, salvarea memorialisticii de detenție devenea o
necesitate de prima urgenta; un act de rezistență și împotrivire la scenariul
de groază descris mai sus.
În anii imediat urmatori lui 1989, nu știu
câți oameni din generația lui Mihai Rădulescu au realizat gravitatea
avertismentul lui Cicerone Ionițoiu, care își prevenea poporul: ,,Un neam care
nu ține cont de trecut și-l uită, încet-încet dispare.” Știu doar că cei care
au luat atitudine și și-au susținut punctul de vedere prin fapte, au constituit
o minoritate. Printre cei care au acționat în vederea reconstituirii și
păstrării memoriei martirajului românesc din timpul comunismului, la loc de
cinste se afla si Mihai Rădulescu. A dezgropa adevărul despre infernul
închisorilor comuniste și a-l consemna în scris departe de a fi o sarcina
ușoară. Cât de tulburător suna cuvintele prin care scriitorul se descrie pe
sine în confruntare cu tensiunea creată în conștiința sa: “Cine ești Mihai
Rădulescu? Sunt un anonim, conștient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea
literaturii naționale din detentie, într-o forma, oricare, organizată, munca la
care s-a înhămat, aceasta memorialistica riscă sa se piardă în uitarea unei
lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai știu să spun astăzi despre
mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc…”
Pe măsura ce scriu realizez ca nu-mi stă în
putere să-i fac dreptate scriitorului căzut în uitare și nici să înlesnesc
cititorilor acestor rânduri – prin comentarii elogioase la adresa celor scrise
de el – cunoașterea creației sale. Știu că dacă domnul profesor ar fi fost prin
preajmă, aruncându-și privirea peste umărul meu ca să vadă ce scriu, mi-ar fi
sugerat să-l citez pe Montaigne. Dintre zecile de aforisme ale marelui filozof,
traduse și postate pe site-ul sau personal – intitulat sugestiv “Literatura și
detenție” – Mihai Rădulescu l-ar fi ales pe cel care spune: “Mi-ar plăcea sa
fiu mai puțin lăudat, în schimb temeinic cunoscut”! pentru ca apoi să-mi
explice cu glasul său domol: Cel care știe să se folosească de literatură, că
este ea beletristică sau pioasă, adaugă experienței proprii de viață experiența
autorilor și personajelor acestora. Pe astă cale cititorul își lărgește aria dreptei
socotințe, a sensibilității, a rațiunii și-și crește puterea de a se apropia de
aproapele și de Dumnezeu.“ Scrisul își dovedește astfel puterea sa
transformatoare. Revin asupra celor spuse, nici un scriitor nu poate fi
cunoscut prin mijlocire. Mihai Rădulescu trebuie citit!
Adevărul este că ani în șir după întâlnirea
de pe băncile școlii n-am știut cine a fost cu adevărat Mihai Rădulescu. Au
trebuit să treacă aproape patru decenii pentru ca o întâmplare fericită să ne
înlesnească regăsirea în octombrie 2008, când am reluat legătura pe cale
virtuală, corespondând pentru scurt timp pe net. Atunci am aflat că fostul meu
dascăl era de fapt un scriitor prolific, condamnat politic în comunism, marcat
în destin de urmările celor 4 ani de detenție din tinerețe. În acel memorabil
an am început să-l citesc pe Mihai Rădulescu și astfel s-au deschis în fața mea
porțile unei lumi până atunci complet necunoscute. Așa a fost să fie, ca
,,domnul profesor” sămi dezvăluie adevărul despre suferințele și martiriul
victimelor comunismului. ,,Adunați din toate păturile sociale, din toate
profesiile și meseriile, din câte pregătiri intelectuale se pot închipui, cei
declarați vrednici de pedeapsă au umplut sub pământul nației cu spaimele și
curajul lor, cu abdicările și speranțele lor, cu prostrarea și cu energia lor
creatoare. Toți au suferit datorită faptului că gândirea independentă și
individuală era interzisă.”
Când
pe 19 ianuarie 2009 Mihai Rădulescu a trecut la Domnul, știam doar că am să
continui să-i citesc scrierile, dar nu mi-am închipuit care va fi efectul lor
asupra mea. Nici prin gând nu mi-a trecut că ,,lecțiile” sub îndrumarea
domnului profesor vor continua și că ma voi număra și eu printre acei elevi
care încearcă să descopere și să înțeleagă istoria pentru a se înțelege pe ei
înșiși.
Mihai Rădulescu a scris toată viața
literatura de detenție, mărturisind că de fapt nu s-a eliberat niciodată, cu
adevărat, din temnițele în care a pătimit. Scrieri precum “Rugul Aprins.
Duhovnicii Ortodoxiei, sub lespezi, în gherlele comuniste”, ”Sânge pe Râul
Doamnei: Până când atâta suferință?”, “Casa lacrimilor neplânse: martor al
acuzării în procesul “reeducătorilor””, ”Martiriul Bisericii Ortodoxe Române”,
“Flăcări sub cruce”, “Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim la Aiud”, “Preoți în
cătușe”, au văzut lumina tiparului la editura Ramida înființată de autor,
pentru ținerea de minte, pentru învățătură și îndreptare. Nu pot să nu le dau
dreptate celor care susțin că adevărata istorie a umanității este scrisă în
cărțile de literatură și nu în manualele diferitelor forme de învățământ.
Parcurgând scrierile menționate mai sus –
lista fiind departe de a fi completă – am realizat că în ansamblul sau, creația
a lui Mihai Rădulescu reprezintă un Memorial!
Este cu neputință să stabilim câți oameni
nevinovați au pătimit în temnițele comuniste. Presupunând că am reuși să
definim cu exactitate acest număr imens, greu de închipuit, am simți fără
îndoială că nu este suficient, căci cifrele prin definiție sunt reci si
impersonale. Ceea ce nu se cade să uităm este că ,,în fiecare atom al acestui
univers de suferința se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile
infernului, dar își păstrează gândurile, sentimentele și memoria proprie. Nu
toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le
uitam.” (Romulus Rusan)
Am citit o destăinuire a lui Mihai
Rădulescu, în care mărturisea că dacă s-ar întâmpla să nu consemneze în scris
suferința vreunui om năpăstuit, despre care a luat cunoștință, acesta ar rămâne
de veghe în conștiința sa, să-l mustre pentru a-l fi trecut cu vederea. “Este
ca și când m-ar fi ales morții să le țin lumânarea aprinsa cât voi trăi.”
Desigur, este vorba de un exercițiu imaginativ, căci în fapt Mihai Rădulescu
și-a făcut din plin datoria de a ține aprinsă lumânarea ținerii de minte în
memoria celor care au suferit și s-au jertfit în închisori; a creionat zeci și
zeci de portrete impresionante, a strâns nenumărate mărturii, a reconstituit
pagini întregi de istorie necunoscuta. Am avut curiozitatea să reunesc numele
foștilor deținuți politici care apar în scrierile lui Mihai Rădulescu. Recunosc
că încă nu mi-am dus sarcina la sfârșit, însă chiar și așa, la mijlocul
drumului, numărul celor consemnați este impresionant.
Întreaga literatură de detenție scrisă de
Mihai Rădulescu pentru contemporani și generațiile viitoare continuă să-și
aștepte cititorii. Aidoma stelei Magilor, ea dorește să le arate celor
interesați direcția adevărată. Chiar dacă Memorialul din creația lui Mihai
Rădulescu se adresează în prezent unei minorități, există speranța ca “singura
cale posibilă pentru a ne salva din trecut” (Ana Blandiana) va fi urmată de cât
mai mulți. ———————————-
Monica LEVINGER
Israel 19 ianuarie 2019
