Totalul afișărilor de pagină

joi, 2 aprilie 2020

Tragedia de pe Vâlsan



În iulie 1951 s-a petrecut pe Valea Valsanului un episod dramatic al luptei dintre partizanii de la Nucșoara şi Securitate. Acesta i-a fost povestit lui Cornel Drăgoi în închisoare chiar de către Titu Jubleanu, unul dintre protagonişti. În acea zi ca oricare alta Titu Jubleanu, soţia sa Marioara, fiul lor Ţică şi Ionel Marinescu (zis Doctorul) au fost surprinşi de trupele de securişti total nepregătiţi. Ultimele cuvinte ale mamei au fost ,,Trage, Titule, să scape băieţii!’’, băieţii au scăpat, dar ea a fost  împuşcată cu un glonţ de zebeu. Titu a fost nevoit să se predea. Povesteşte în continuare Cornel Drăgoi cum ,,L-au pus să sape oleacă de mormânt, cu unghiile, cu degetele, a săpat şi cu o ruptură de lespede. Iute, iute!... A săpat ca un lat de palmă şi au spus: Ajunge!...<<Am pus peste ea cu mâinile nisip şi bolovani, după ce am sărutat-o, şi atât a fost tot…>> Şi pă el l-au dus la Piteşti, la Securitate, unde ne-am văzut şi el mi-a arătat… Mi-a arătat gura cu dinţii rupţi cu cleştele de cuie…I-au smuls dinţii cu cleşte de cuie… Avea un dinte rupt pe jumătate, un dinte rupt la nivelul gingiei şi erau porţiuni unde cleştele muşcase şi o bucată de gingie. I-au făcut asta atunci, când l-au prins, ca să-l silească să spună unde sunt băieţii.’’

Titu Jubleanu in inchisoare

      Această tragică istorisire am aflat-o când am citit ,,Povestea Elisabetei Rizea. Urmată de mărturia lui Cornel Dragoi’’ acum mai bine de zece ani. De atunci am transmis-o şi eu mai departe elevilor mei şi cititorilor paginilor mele de facebook. De curând am găsit însă o altă mărturie, a unui alt participant la acea vânare a partizanilor. Redau mai jos un fragment din jurnalul ţinut de Tică Jubleanu, luat de Securitate după ce acesta şi-a pierdut viaţa în ultima confruntare din istoria mişcării muscelene, în mai 1958.
     ,,Am mâncat şi ne-am culcat şi dimineaţa tata cu mama s-au sculat mai de dimineaţă şi eu m-am apucat să pingesc ………..şi după ce am terminat m-am încălţat şi în timpul ăsta s-a făcut şi masa gata şi am mâncat şi după aceia eu m-am dus şi am luat nişte lucruri de la o scorbură că aveam de gând să facem baie. Mama a adus apă şi a pus-o să se incalzească și în timpul ăsta doctorul mi-a zis, hai să facem o partidă. Ne-am apucat noi de joc şi am făcut câteva partide şi doctorul se enerva şi vorbea tare şi mama ne tot sucea să terminăm că s-a încălzit apa şi la un moment dat auzim uite unul cu o puşcă ! Vai miliţia !!! Doctorul la auzul acestor cuvinte n-a mai aşteptat şi a rupt-o la fugă desculţ şi fără armă. Eu am apucat pistolul mitralieră şi mama fiind în urma mea a călcat pe el până să-l ridic de jos şi mi-a scăpat din mână şi cum eram pornit nu m-am mai întors după el şi i-am dat şi eu drumul după doctor, iar tata a apucat să ia mauzerul cu patru focuri care erau în el şi cum am plecat individul care era  maxim la 5…….. de noi  a tras dar nu m-a lovit fiindcă n-a tras ochit sau i-a tremurat mâinile şi cum ne-am despărţit noi câţiva metri l-am auzit strigând la ceilalţi, hai încoa băă, că au fugit şi tata a zis să fugim mai iute că au văzut că ne-au rămas armele şi vin după noi şi doar ne-am depărtat noi puţin şi au luat-o şi ei după noi, strigând stăi! şi trăgând la focuri de armă. După o fugă de un km şi ceva i-am auzit cum foșneau frunza pe urmele noastre şi la un moment dat se făcea şi o coastă repede. Doctorul era înainte, tata după el şi eu am luat pe mama de mână şi am ajutat să coboare și când ne aflam sub coastă am auzit unul zicând , hai că uite-I şi mama cu lacrimile în ochi ne-a zis fugi mamă cel puţin să scapi tu şi eu atunci am rupt-o la fugă şi am nimerit la un izvor cu nişte bolovani şi nişte buturi de credeam că nu se mai termenă şi în urmă se auzeau focuri de armă şi strigând stai, sus mâinile şi când m-am văzut la gârlă şi trecut dincolo am zis în sinea mea că am scăpat şi am luat-o la pas că nu mai puteam deloc, abia am mai urcat până am dat de doctor şi acolo am stat puţin de m-am odihnit şi i-am spus că pe tata şi pe mama i-au prins mai mult ca sigur că erau numai acolo ţiganii de ei şi după ce am stat puţin am plecat mai departe.’’
           Am citit acest fragment de mai multe ori, la prima vedere pare că el contrazice o parte din vorbele lui Cornel Drăgoi. Stilul lui Tică Jubleanu, care spune parcă totul dintr-o suflare, torente de propoziţii şi loc prea puţin pentru sentimente, nu -l avantajează pe cititor. Dar poate că trebuie citit printre rânduri şi aşa am putea înţelege groaza celui care fuge de moarte pe munte în picioarele goale, groaza celui care vede cum se trage înspre el de la câţiva metri, dragostea filială când o ţine de mână, încercând s-o ducă cât mai departe şi apoi neputinţa şi spaima când mama nu mai poate, cedează şi ,,[…]cu lacrimile în ochi ne-a zis fugi mamă cel puţin să scapi tu […]. Iar Titu, care se afla înaintea lor, s-a întors şi şi-a înfruntat destinul alături de soţia sa…
       O tragedie care s-a repetat cu sute şi sute de partizani încolţiţi din ţara aceasta, o picătură în marea de amar şi suferinţă a istoriei rezistenţei armate din munţi.
     Tică nu a ştiut o vreme ce s-a întâmplat cu mama sa, a crezut că amândoi au fost prinşi şi s-a temut pentru ce urmau să păţească. Şi atitudinea lui de la final, de la Râpele cu Brazi, unde a luptat până la capăt, cred că are legătură şi cu soarta părinţilor săi. Tânărul erou nu le-a dat satisfacţia deplină să fie prinşi în viaţă toţi partizanii care îi păcăliseră atât timp de  9 ani de zile. S-a dus să se alăture mamei sale, ale cărei ultime cuvinte trebuie să-l fi bântuit, ca şi sentimentul cumplit că a abandonat-o şi n-a putut-o salva…

                                       Familia Jubleanu din Nucsoara