Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 11 iulie 2018

O întâlnire la Închisoarea Piteşti


De fapt nu a fost chiar întâlnirea mea cu domnul Demostene Andronescu, ci întâlnirea domnului Andronescu cu câțiva tineri și nu numai, interesați de istorie vie, istorie scrisă cu suferință și frig, cu sânge și remușcări. Cu jertfa celor mai frumoși ani ai tinereții…
De multă vreme îmi doream să îl cunosc personal, să îl aud vorbind. Acum doi ani am avut prima ocazie, tot în timpul unei conferințe susținute la Memorialul Închisoarea Pitești. Atunci însă domnul Teodor Palelogu a povestit despre tatăl domniei sale, cunoscutul Alexandru Paleologu, iar domnul Andronescu s-a mărginit la câteva scurte intervenții.



( Acum doi ani la Inchisoarea Pitesti )

            Așa că am mai așteptat prilejul ca autorul minunatelor versuri ale poeziei ,,În seara asta, Doamne, te vei culcă flămând’’ să revină la noi la Pitești.
În această sâmbătă de iulie am ajuns la Memorialul Închisoarea Pitești pregătit să îl ascult și să am propria mea ,,întâlnire’’ cu acest om deosebit. Mi-am cumpărat cartea sa despre reeducarea de la Aiud cu gândul să îi cer un autograf și cu acest prilej l-am întâlnit în librărie pe Mihai, un tânăr cercetător al memoriei perioadei comuniste cu care am avut de multe ori plăcerea să conversez pe net. Ne-am găsit apoi împreună două locuri aproape de domnul Andronescu și am așteptat cu interes să apară. La cei 90 de ani pare că își duce cu relativă ușurință  bătrânețea. Și cu o demnitate a omului înțelept, care a văzut multe la viața lui. Foarte ușor s-a acomodat cu microfonul și a intrat în stare după ce Maria Axinte, gazda discretă a evenimentului, i-a făcut o scurtă prezentare.



A început să povestească cu ușurința celui care are totul bine structurat în minte. O memorie prodigioasă, o luciditate dezarmantă, un suflet sensibil și luminos.
Priveam fotografiile din tinerețea sa, de la 24 de ani de când a fost arestat. Un bărbat frumos, hotărât, cu o privire dârză se uită la mine din paginile cărții. De-ar fi știut acest tânăr prin câte i-a hărăzit destinul să treacă… Oare cum s-ar fi comportat? Cu siguranță că la fel ca și atunci. Cred asta pentru că simt intransigența în vorba bătrânului cu părul alb, micșorat de anii care au trecut peste el, dar mărit de aura rezistenței și curajului avut. A făcut parte din cei puțini pe care regimul nu i-a putut compromite în ultimii ani înainte de eliberarea de la Aiud în 1964. A făcut parte dintre cei puțini care au preferat, ca și brazii liberi să se frângă decât să se îndoiască. Și a ieșit cu capul sus din supliciul reeducării de la Aiud. Doar pentru aceasta și trebuie să i se strângă mâna cu cel mai mare respect. Este respectul datorat celui care a făcut un lucru esential de care tu poate că nu ai fi fost în stare.



(Sursa - Reeducarea de la Aiud; Demostene Andronescu)





( Sursa - IICMER )


V-am strâns mâna domnule Andronescu și v-am mulțumit pentru cuvintele dumneavoastră, dar mai multe nu v-am spus. Acum însă vă scriu. Sunteți un reper într-o vreme când atât de mult ne lipsesc reperele. Veniți dintr-altă lume, la care avem atât de greu acces, pe care cu dificultate o mai putem înțelege. Și suntem atât de puțini cei care mai încercăm să o facem. Însă dumneavostră încercați din răsputeri să răspândiți cât mai mult, cât mai multora, această experiență incredibilă și de necontestat a rezistenței în condiții de oprimare de-a dreptul barbare. Pentu a se face o diferența cu adevărat ! Vă adresați câtorva zeci de persoane venite cu sufletul deschis și  curiozitate în loc să stați în față unor săli de mii și mii de oameni, așa cum meritați, așa cum ar merita românii să vă cunoască. Vocea dumneavoastră ajunge clar și distinct la noi și ne zugrăviți o frescă formidabilă a suferinței și rezistenței din închisorile comuniste, comparabilă cu cea realizată de Ioan Ioanid în ,,Închisoarea noastră cea de toate zilele’’. Vă aduceți iar și iar mărturia în față unor oameni avizi să afle, să înțeleagă, să pună întrebări. Cum a fost cu putință? Oare vom mai fi vreodată în față acestui pericol? Cum trebuie să acționăm?
Ați vorbit neîntrerupt mai bine de două ore, ați mai fi putut să ne țineți încă multă vreme sub vraja povestirii dumneavoastră. Doar o gură luată din paharul de apă v-a mai dat răgazul câte unei mici pauze. Cei ce vă ascultau aveau multe întrebări să vă pună, dar șirul lor a trebuit oprit la un moment dat. Câteva aș fi avut și eu și, probabil, una ar fi fost despre reeducarea de la Aiud. Îmi pot cu greu închipui prin ce ați trecut la 10, 11, 12 ani de închisoare când unii colegi, poate prieteni, făceau compromisul cu regimul și erau eliberați. Sau când liderii în care v-ați pus atâta încredere au trecut de partea cealaltă. Aș fi vrut să vă întreb ce ,,îndoire’’ v-a afectat cel mai mult, v-a făcut să tremure eşafondajul moral și cum vi s-a schimbat percepția  față de acei oameni. Iar acum, privind retrospectiv, cum mai vedeţi lucrurile.
În închisoare domnul Andronescu a aflat multe. Mai ales despre sine. Călătoria către sine s-a soldat cu descoperiri revelatoare – l-a primit pe Iisus în ființa sa și I s-a dedicat cu o mare ardoare. Apoi, i s-a relevat cine este și cine va fi de atunci încolo – un Poet care va lua cuvintele din toate ungherele memoriei sale și le va pune în versuri dătătoare de speranța. Pentru el însuși, dar cu siguranță și pentru mulți alții… Poetul din el s-a născut în temniță ca o un anticorp puternic, deși atât de sensibil, ce trebuia să ducă lupte crâncene pentru salvarea trupului tânărului cu privirea dârză. Dar și a sufletului său. Versurile ticluite în taină și repetate de zeci de ori pentru a fi memorate l-au ajutat să reziste și i-au desăvârșit personalitatea, făcându-l omul pe care azi îl avem în față. Seninătatea sa, calmul și blândețea contrastează puternic cu ceea ce trebuie să fi fost în acei ani de lupte lăuntrice, de izolări, de frig și foamete. În treacăt ne-a zis că a intrat de multe ori la izolare, uneori iarna când viața îți atârnă de un fir de păr în celula înghețată. Deci a fost un recalcitrant, mereu un răzvrătit.
O amintire a sa mi-a rămas cu deosebire în minte, atât de semnificativă pentru momentul când s-a născut Poetul. Se găsea la Aiud la izolare, așteptând să se dea stingerea pentru a mai bifa cu înfrigurare încă o zi din cele 7 pentru care fusese pedepsit. Era luna decembrie și celulele erau neîncălzite, nu aveau nici un fel de mobilier, nu aveau pur și simplu cum să doarmă decât sprijiniți de zidul rece ca moartea. Seară de seară gardianul trecea și le arunca o pătură murdară, ceva care fusese o pătură, de fapt o zdreanță. Caraliul i-a zis ,,Na, ia pijamaua și te culcă’’ și a trecut mai departe, satisfăcut de glumă făcută. Apoi și-a continuat drumul din celulă în celulă repetând stupid și plin de el ceea ce îl amuza atât de tare. Când a ajuns la a cincea sau a șasea celulă, deținutul de acolo i s-a adresat foarte sfios și rugător, cu un glas sfârșit - ,,Domnu’ plutonier, vă rog, scoateți-mă de aicea că dacă mă mai țineți și în noaptea asta, eu mor !’’ La care replica brutei a venit imediat cu glas tare, să fie auzit de toată lumea - ,,Mori în paștele mă-tii, că de-asta te-am adus aici, să mori!’’ Aceste cuvinte atât de mult i-a revoltat pe cei închiși la izolare încât au început să bată în ușile de tablă care au produs un zgomot infernal. Caraliul s-a speriat, a încercat să-i potolească, i-a amenințat, apoi a recurs și la rugăminți, dar oamenii odată porniți nu se mai opreau. Au început să strige să vină procurorul și atunci gardianul a plecat să aducă ajutoare. Atunci deținuții au aflat cine era bătrânul pentru care au început această mică revoltă, nimeni altul decât Constantin Gane, autorul cărții ,,Trecute vieți de doamne și domnițe’’. În câteva minute au venit mai mulți paznici, ofițerul politic și în cele din urmă chiar colonelul Crăciun, directorul închisorii. Un deținut i-a cerut să îl scoată pe Moș Gane de la izolare și a promis că apoi toți se vor potoli. Într-adevăr, directorul a acceptat să îl transfere pe bătrân la infirmerie, ceea ce probabil i-a salvat viața.
Peste celule s-a lăsat o liniște grea, ca de ,,promoroacă’’ și fiecare a căzut în muţenia sa iniţială. Domnul Andronescu a încercat să se roage, dar era prea răvășit sufletește și iritat după evenimentul de mai înainte și și-a dat seama că nu se va putea ruga. Și atunci, deodată, s-a pomenit zicând - ,,În seara asta, Doamne, te vei culca flămând.’’



 Și toată noaptea și-a petrecut-o zămislind din umilință, din suferință, revoltă și credință o poezie cu miez. Iar de atunci încolo, muza poeziei l-a vizitat în cele mai sumbre și neprietenoase lăcașuri, dându-i un nou sens vieții și hrănindu-i speranța. Versurile sale la rândul lor au populat universul interior a zeci, poate sute de colegi de suferință și le-au uşurat puțin lanțurile legate pe nedrept de picior.  Poetul s-a născut în închisoare și s-a eliberat din închisoare cu fruntea sus continuând cărarea pe care Dumnezeul sau flămând i-a așternut-o la picioare. Până în această zi frumoasă de iulie în care l-am cunoscut și i-am putut spune doar atât - ,,Mulțumesc, domnule Andronescu!’’