Am găsit zilele trecute această mărturie dată acum mai
bine de două decenii pentru revista ,,Memoria’’. Este scrisă de o nucșoareancă
din familia Jubleanu, cea care a avut enorm de suferit în urma participării la
mișcarea de rezistenţă anticomunistă de la poalele Făgărașilor, versantul
sudic. Prima a căzut mama, Maria, strigând - ,,Trage, Titule, să scape băieţii!
‘’ Titu a fost interogat și torturat sistematic ani și ani până să fie executat
în 1959 alături de camarazii săi. Băiatul cel mare, Constantin, a pierit cu
arma în mână la Râpele cu Brazi, preferând moartea decât să fie prins de viu.
Surorile Verona și Matilda au încăput pe mâna torţionarilor Securităţii, care s-au
întrecut pe ei în a le smulge mărturii despre partizani. Singur fratele cel mic
de doar doi ani nu a intrat în acest malaxor satanic. Dar cu siguranţă că a
avut și el de suferit ca adolescent, ca adult apoi, fiu de ,,bandiţi’’. Mărturia Veronei, în
propoziţii scurte, simple, sacadate, se citește cu lacrimi în ochi. Când treci
dincolo de cuvinte, nu poţi rămâne decât cu imaginile cumplite, care au populat
coșmarurile de noapte și de zi ale bieţilor oameni. Varlam Şalamov spunea
undeva în povestirile sale că gulagul nu a făcut eroi, ci martiri. Eu cred însă
că acești oameni martirizaţi de brutele securiste sunt și eroi…
Mă
numesc Popescu Verona, fostă Jubleanu, și în 1949 părintii mei erau plecati cum
știe toată lumea; și pe noi ne schingiuia să spunem de ei, să spunem unde sunț.
Erau plecati în pădure, partizani, si nu veneau acasă să știm noi unde... Dar,
ne mai întâlneam pe colo, pe dincolo, și m-a luat la Câmpulung. Eram 5-6 femei
arestate, toate pentru așa ceva.
Eram gravidă în luna 7-a. Și bietul copil
se zbătea de ziceai că... Eram cu preoteasa părintelui Drăgoi si dormeam lângă
dânsa. ,,Verona, ce s-a zbătut, copilul tau azi-noapte", zice, ,,îl simteam".
Ne băgam una într-alta de frig. Era pe la sfârsitul lui noiembrie si dormeam,
era o pătură pusă peste scânduri. Nu era saltea, nu era nimica. Asa dormeam. Am
stat nu știu cât am stat, vreo trei săptămâni, dacă nu patru, acolo.
A venit un unchi al meu cu pachet să-mi
aducă; să-mi aducă pachet că știa că eram asa cum eram; nu stiu câte kg, că erau
putine. O bucată de brânză, din toate
câte ceva, s-au completat kg, si ea a vrut să-mi mai puna,avea si mere,sa-mi
puna si mie un mar, doua. Si daca la cantar n-a mai permis, a taiat un mar in
doua si mi-a dat o jumatate de mar; si noi eram cam sase. Ce să împarti dintr-o
jumătate de măr?
Si câte și câte am indurat, dar după ce am
venit acasă, în decembrie am născut si copilul în martie a murit. L-am născut
debil și... bătăi. Cine tinea cont că sunt gravidă? Ne lua la Securitate, mă
lua si mă bătea, ne dădea drumul înapoi acasă și ne punea termen, până în
cutare timp să te duci să dovedești de ei. Era Securitatea la Domnesti, mă lua
și mă tinea câte 2-3 zile acolo. Să spun de ei, să spun de ei, eu ce era să
spun? Ca mi-era groază, crezui că-i prinde și-i omoară și tot i-a omorât.
Degeaba i-am ocolit. Şi i-am ocrotit.
Tot morti au fost.
Pe tata l-a prins după doi ani, doi ani a
stat în pădure. Atunci a împușcat-o pe maică-mea. A împușcat-o și l-a pus pe
tata de i-a făcut groapă. Aproape cu mâinile. L-a pus pe el și i-a făcut groapa
și a ingropat-o pe Vâlsan. Și pe el l-a arestat și l-a condamnat 25 de ani. A
rămas fratele meu de 2 ani. Și mama lui tata era bătrână, bolnavă și mai era o
soră a lui tăticu, acolo, și o soră a mea care a rămas; câte bătăi a mâncat și
bolnavă; s-a îmbolnivit de plămâni și de astm. A tras-o la Brăduleț; era acolo
Securitatea într-o clădire, acolo n-am fost; a tras-o pe roată și, când cădea
în neștire, o dădea jos si turna apă pe
ea cu găleata, să-și revie, de trei ori la
rând; și-o bătea la fundul gol, ziceai că-i crapă pielea.
Ce să facem? Am suferit, ea e și acum
bolnavă, nu și-a mai revenit. După ce i-a prins, pe el l-a rejudecat, din nou
la adus, că era condamnat la 25 de ani, trecuse 7 ani, 7 ani făcuse în
pușcărie.
(Sursa: memorialsighet,ro)
Și
ne-am dus la Pitești, că era si bărbatul meu arestat, nu știam în ce lot e; îl judecă. Era în primul lot atunci. În 1959,
dacă aveam băiatul, era născut în '51 , și l-am luat cu mine, că zic, o fi
taică-su, să-l vadă și el. Doamne, ne-a impins, Securitatea pesțe un gard, și eu
am fost mai la spate cu copilul, zic, să-l salt în brațe dacă tot n-o vedea,
dacă o fi taică-su. Și mi-a făcut vânt, și ne-a împins peste gardul ăla, și
ne-a dat peste cap și toată lumea a venit peste noi. Așa ne împingea ca pe
dobitoace. Și el a plecat seara, n-a mai stat de frică, copilul era de 6 ani,
neluat la școală. Când a venit taică-su din pușcărie trecuse în clasa a șaptea.
Si când i-a scos de acolo din sală, îi scotea și îi ducea la wc, câte unul câte
unul, cu cinci santinele după ei, si când văd, adică îl văzusem pe tata când
l-a dat jos din mașină, l-am văzut că e și el, și vai am zis către fată:
,,Marie, uite-l pe tata". "Care a fost, care?" Zic: Uite, ăla mai bătrân". Era bătrân, slab,
l-a scos la wc. Eu atunci, mi-am făcut loc printre mulţimea care era, mă mai și
certa, că de ce mă bag; și de ce nu? le-am spus, ce era să le mai spun? Ba
uite, de asta, că e tata, că poate mă lăsa oricare. Nici nu mai puteam nici
vorbi. Și am trecut în fața la toată lumea. Și când l-a scos de la wc, eu am
fost drept în fața lui. A pus niște ochi pe mine și a rămas ca stana de piatră;
ziceai că l-a bătut în cuie, n-a mai putut mișca. Și pe urmă, l-a lăsat santinela
un pic și l-a împins. Și au plecat, l-a dus înapoi în sală. Femeile care erau
au zis: De ce nu ne-ai spus, că te-am certat.
Ce
era să mai spun, că mi-era teamă că-l scoate și eu nu mai ajung la el. M-a
întrebat un securist, o fi fost mai cumsecade cum o fi fost, că zice: ,,Cine
era bătrânul de n-a mai putut merge când te-a văzut?" Zic: ,,Tatăl
meu". ,,Şi de câți ani e arestat?" De opt ani, îi spun. Aia a fost,
pe urmă nici că l-am mai văzut; ori l-a mai adus pe undeva, ori l-a condamnat
la moarte și s-a terminat.
(Verona Popescu, ,,Degeaba i-am ocolit. Şi
i-am ocrotit. Tot morţi au fost.’’, în Memoria, 1997)
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergereUna din marile nedreptăți ale comunismului,n-au fost multe comparativ cu ce trăim în zilele nostre.Aceste abominabile și nefondate fapte n-ar fi trebuit să se petreacă,în nicio era,în niciun secol!Soarta acestor oameni nevinovați,reprezintă tragedia supremă!De atâția amar de ani încerc să mă pun în mintea lor,să-mi dau seama ce gândeau ei despre ''aproapele lor'',cei care îi injosea și îi duceau spre pierzanie.Cinste lor,celor nevinovați ce au pierit de pe acest pământ fără a purta vină de NIMIC!Amin!!
RăspundețiȘtergereComunismul a fost cea mai oribila formatiune politica de exterminare a omului de catre om.
RăspundețiȘtergereEi sunt singurii care meritau pensii speciale.
RăspundețiȘtergereComunismul a fost doar crimă!
RăspundețiȘtergere