Toma Arnăuţoiu a fost conducătorul partizanilor din Nucșoara, a fost
urmărit timp de nouă ani de Securitate intre 1949-1958 și a trecut prin numeroase momente
periculoase, scăpând totuşi cu bine atâta vreme datorită planurilor bine gândite
şi a isteţimii sale, a loialităţii rudelor şi
prietenilor care l-au ajutat riscându-şi libertatea, cu siguranţă şi datorită
norocului. În perioadele de acalmie îşi
petrecea timpul exersând versuri care ne dezvăluie ce gândea, ce spera,
ce simţea în acele clipe. Unele poezii le-a reluat în mai multe variante, le-a şlefuit
până au sunat în concordanţă cu starea sa sufletescă din acele momente. O astfel de poezie o redau şi eu
mai jos, mi se pare sugestivă pentru cum el îşi vedea rolul de partizan, de
luptător în vremurile acelea sumbre. Am
păstrat ortografia originală a poeziei.
Spovedanie
Eu
sunt metal nepieritor
Din
lumi topite ce-au lăsat cenușe
Eu
sunt cerul veșnic sunător
Din
lumi de ierni, din lumi apuse.
Şi
dacă soarta mă alese
Acestor
lumi să-i fiu fosilă
Dece
mocirla să mă ţese
Dece
să cer a soartei milă?
Cu
zâmbetul înfipt pe buze
Aștept
destinul să mă așeze
Sus
peste munţii plini de muze
Iar
nu stropșit între speteze.
Că
azi doar la voi râmnesc adesea
Cu
sufletul îmbătat de voi
Vreau
ca metalul ce rămase
Să-mbrace
frunţile de eroi.
August 1955
( Sursa: Adevarul.ro)
