A rămas
un comitet după o bătaie generală condus de un student medicinist, Dan Diaca,
mare specialist, avea lovitura lui de pumn la ficat. Îți dădea două la ficat de
ăla erai. Așa… Și la un moment dat, unul din…eram unii chinuiți, unii
călăi și unii victimele. Între victime Dan Diaca avea un cunoscut, tot un
student cu care fusese la altă pușcărie și despre care știa ceva și ăla nu vrea
să recunoască. Stimate domn, l-a bătut până l-a omorât. Și, mă rog, spre durerea
mea și surprinderea mea, placa la monumental ăla care e pus acolo la Pitești,
mort… așa… Dan, nu Zamfirescu…24 aprilie 1951. L-a omorât, a bătut în ușă,
totul se derula ca şi când administrația închisorii nu știa nimic. A bătut în
ușă- ,, I -a venit rău unui coleg’’, îl împingea afară și ăla era. Bun! A mai
trecut puțin timp, o zi, nu știu cât și îl ia pe un altul și ăsta disperat a
început… Te luau gealații, te prindeau, te țineau de mâini, unul de-o mâna,
unul de-o mâna, unul de-un picior, unul de-un picior și Dan Diaca îți dădea cu
pumnul în plex, la ficat. Și când ăsta a zis ,,Săriți fraților că mă omoară’’,
stimate domn, eram înfometați, eram, nu știu cum, distruși aproape. Apropo,
când îți aperi viața… Și-a urmat o bătaie, ei erau cu fiare, cu răngi, cu
astea. A urmat o bătaie pe viață și pe moarte. Și i-am bătut! Eu cu încă unul
i-am bătut și i-am băgat sub pat. Așa… Și am bătut noi în uși și ȋn ferestre să vină administrația…nu știam ce-I cu
ăștia, ce hram poartă. A venit ofițerul de servici, Mândruţă. Auzeam zilele
trecute pe la televizor, a fost ceva cu episodul Pitești. I-am spus
,,Domne, ați băgat pe unii peste noi care ne omoară, luați-i de aici că ne
omorâm unii pe alții’’. A zis - ,,Fiți cuminți’’ și a închis ușa. Am mai
stat nițel, s-a deschis din nou ușa. Și în cadrul…Ușile de la pușcărie se
închid pe afară. S-a deschis din nou ușa și în cadrul ușii, domnule, Eugen
Țurcanu. Cu mâinile la spate, așa…structura lui era așa de băga groaza în tine.
Era și un tip voinic, legat, bine hrănit la pușcărie, noi ăialalţii ca niște
ţâri și pentru moment ne-am retras, era singurul loc liber în față ușii, doi
metri pătraţi. Ne-am retras, eu personal am avut impresia că la spate ținea un
pistol ceva, că ținea o mâna la spate, parcă de-asta mi-a fost frică. Și
dup-aia a zis unul dintre băieți ,,Puneți mă mâna p-asta’’ și când am buşit pă
el, spre el, imediat a închis ușa. Și ai lui au încercat să iasă de sub pat,
paturile erau niște priciuri de lemn. Iar i-am mai bătut nițel și i-am băgat la
loc. Am mai stat puțin, s-a deschis ușa din nou. Stimate, domn, mi-aduc aminte
că la școală primară unde am învățat eu cu taică-meu (n.a. – tatăl său, Virgil
Marinescu a fost ȋnvăţător) era un tablou așa
mai mare care arată năvălirea barbarilor. Așa am văzut domnule, niște capete,
cu mâinile sus și fiecare cu lemnul, cu fierul, cu câte ceva venind ȋnspre noi. Așa, o imensitate de capete. Am
încercat noi, ăştia, condamnaţii, amărâţii…numai, ce să mai opui rezistentă,
ne-am strâns ca broaștele în fundul ăla, mâinile la cap, să ne protejăm. A
urmat o bătaie așa de neînchipuit. Dădeau cu fierul în ține, nu conta că sar
ochii, că sar dintîi, că sar creierii, indiferent, nu există ! A urmat o
bătaie generală. Așa… La un moment după aia s-a făcut liniște. Țurcanu -
a rămas cu trupa lui acolo, înghesuiți - ,,Cine a făcut rebeliunea?’’ că așa
era, rebeliunea legionară, noi făcusem rebeliunea legionară. Și ai lui ne-au
indicat pe mine și încă un băiat, nu mai știu prea bine, nu mai puteai să
comunici unul cu altul, cine-i ăl de lângă ține. Şi… l-a luat p-ăla ȋntâi, l-a bătut Țurcanu până l-a omorât. Erau…
fazele. Te bătea până şedeai pe picioare, dup-aia cădeai jos, te bătea cantr-un
sac, dădea ȋn tine. Cât mai aveai
viaţă, mai făceai ....ȋh, ȋh. Cât nu mai aveai viaţă, nu mai făceai nimic,
erai terminat. A pus apă pă el, nimic, a bătut ȋn ușa -,,I-a venit rău la un coleg.’’ L-a dat afară, apoi am urmat
eu, aceeași rețeta, aceeași apă și m-a împins cu piciorul sub pat. Probabil oi
mai fi icnit niţel, oi mai fi scos ceva voce. Și…au plecat. Au plecat Țurcanu
cu ăia cu care au venit, am rămas noi cu comitetu’, am luat-o de la capăt.
Parcă nu ne mai băteau chiar așa rău. Dar…așa din nenorocirea în care ne
aflăm…domnule, uite mâna, nodurile ies în evident…așa. După bătaia asta mâna
toată, pumnul era tumefiat, nodurile rămăseseră undeva înăuntru, carnea care
mai era se umflase și ne uităm la ăia, desfiguraţi, bătaie cu pumnul, nu
avusesem altceva.
Și după un timp au continuat cu porcăria
lor, cu bătăile, cu chinurile, totul era chin. Iţi aducea spre exemplu….venea
masă de prânz. Ȋţi luai gamela cu mâncare,
o pui lângă ține, şi aştepţi. Fie că te punea să sufli ȋn ea până la ora cinci când venea masa de seară,
adică, vorba aia, să salivezi şi să simţi foamea cum te scurge din tine… Aşa…
Sau dacă era mâncare fiartă te punea ca porcul să ȋnghiti din gamelă fără lingură, dac-o ȋnghiti din cinci ȋnghitituri ai mâncat-o ! Și o ȋnghiţeai din cinci ȋnghitituri că era viața ta… Aşa… Sau te bătea, bătaie la tălpi, te
punea cu fața-n jos, te bătea la tălpi până când se făcea piciorul ca o pâine,
domnule, negru tot, umflat şi-ntr-un colţ al camerei era o otreapă de-asta de
pătură, punea apă pe ea şi bate. Te punea, mă rog, să păşeşți aşa, să mergi un
fel de pas alergător să pui sângele ăla ȋn circulație că altfel făceai cangrenă acolo, ce dracu făceai. Și
la un moment dat…Treaba asta n-a rămas fără ecou, ştia administrația
închisorii, a aflat, știa totul . Şi pe mine personal m-a dus într-o altă
camera la subsol unde toți erau reeducaţi. Acolo, singurul eu eram…acolo am
făcut Paştele lui 1951. Şi ȋn noaptea de Paşti - ,,Bă,
Paştele, ocolește biserica. M-a pus să ocolesc de-a buşilea pe sub priciurile
ălea, să ocolesc biserica de trei ori şi mi-a băgat ȋn gură din hârdăul de fecale, domnule, mi-a
băgat… M-a ţinut de gură şi mi-a băgat acolo…nu le-am… nu știu…nu le-oi fi ȋnghitit, Dumnezeu ştie, dar mi-a băgat ȋn gură mizeria aia. Și…ascultăm…aici nu m-au mai
bătut, mă chinuiau doar. Mă puneau să stau cu mâinile în sus ore și aveai
impresia, mental, că ești cu mâinile în sus, da’ tu erai cu ele pe lângă tine.
Da, da. Și șefu de comitet de aci, cum îi zicea, bă?! Zice - ,,Pregătește-ti materialul că mergi să
scrii’’ , asta era faza terminală, declaraţie în fața ofițerului politic sau
securității în care trebuia să spui pe alții. Nu de tine sau de tine…Da’ de tine
nu mai aveai ce spune. Și - ,,Sistematizează materialul că mergi să scrii.’’
Iar a mai trecut o zi, două, n-am mers la scris. Și după-aia iarăși a venit. Ȋi scotea p-ăştia, pă şefii ăştia de comitete, ȋi scotea Țurcanu la… mă rog, la directivele lor.
A venit ăsta ȋntr-una din zile. Zice -
,,Vedeţi c-o să vină o vizită mare, să nu vorbiți cumva ce se ȋntâmplă aci că vizită pleacă și tot cu noi
rămâneți aci. Și într-adevăr a venit o somitate, un șef de-al lor, colonelul
Zeller, colonel de securitate. Și… provocator. Noi, aci, eram circa 50 de inși
în cameră și erau mulți domnule de pe vremea lui Antonescu, erau studenți mai
bătrâni, eu eram de 20 de ani, ăia aveau 26-27 de ani. Altă generație. Și zice
- ,, Văd că sunteți de vârste diferite, cum vă ȋntelegeti?’’ Aia - ,,Biiine !’’,,Dar nu există între voi puncte de
vedere diferite, neȋnţelegeri?’’ ,,Nu există
!’’ A întrebat două trei întrebări de-astea mai delicate, totul ok. Și…eu nu
zic că ceea ce am făcut noi a pus… bătaia aia, bătălia aia a noastră că n-a mai
făcut-o nimeni în Pitești, a pus punct, cruce puşcăriei de la Pitești. Poate
era hotărârea luată dinainte. Că iară, după câteva zile, a venit, printre alții
și doctorul închisorii. Domnu’…coleg, vizită medicală pentru a ne trimite la
Canal. Eu eram cu burta spartă după operația aia, copcile care au fost mi se
desfăcuseră. Și-acuma burta e ieşită aşa acolo, n-am mai intervenit cu
operație. Ticăia inima când m-am dus în față… Te punea să-ti dai pantalonii jos
să vadă cum stai cu herniile. Dacă n-aveai hernia erai bun de Canal, bun de
roabă. Așa… M-am dus și ticăia inima în mine, aoleu, că știam că am hiba asta, rămân
iar cu ăștia aicea, iar moartea pe mine. M-a întrebat doctorul - ,,Ai ceva,
suferi de inimă?’’ ,,Nu domnu’ doctor, nu sufăr de inimă, vreau să mă duc la
muncă.’’ Şi ȋn sfârsit am plecat
de-acolo, din infern, da !
Mărturia domnului Alexandru
Marinescu, partizan din gruparea Haiducii Muscelului din Nucşoara, din iunie
2010, aflată ȋn arhiva personală.
Absolut atroce ! De o ferocitate inimaginabilă !!! Câtă cruzime în a chinui un suflet de om....adică atâtea suflete... Acei oameni au fost martiri,victime ale unor călăi psihopați ! Respect și considerație amintirii lor !
RăspundețiȘtergereInfiorator! Mai rau decat in iad!
RăspundețiȘtergere