Degeaba i-am ocolit. Şi i-am ocrotit. Tot morţi au fost.

         Am găsit zilele trecute această mărturie dată acum mai bine de două decenii pentru revista ,,Memoria’’. Este scrisă de o nucșoareancă din familia Jubleanu, cea care a avut enorm de suferit în urma participării la mișcarea de rezistenţă anticomunistă de la poalele Făgărașilor, versantul sudic. Prima a căzut mama, Maria, strigând - ,,Trage, Titule, să scape băieţii! ‘’ Titu a fost interogat și torturat sistematic ani și ani până să fie executat în 1959 alături de camarazii săi. Băiatul cel mare, Constantin, a pierit cu arma în mână la Râpele cu Brazi, preferând moartea decât să fie prins de viu. Surorile Verona și Matilda au încăput pe mâna torţionarilor Securităţii, care s-au întrecut pe ei în a le smulge mărturii despre partizani. Singur fratele cel mic de doar doi ani nu a intrat în acest malaxor satanic. Dar cu siguranţă că a avut și el de suferit ca adolescent, ca adult apoi,  fiu de ,,bandiţi’’. Mărturia Veronei, în propoziţii scurte, simple, sacadate, se citește cu lacrimi în ochi. Când treci dincolo de cuvinte, nu poţi rămâne decât cu imaginile cumplite, care au populat coșmarurile de noapte și de zi ale bieţilor oameni. Varlam Şalamov spunea undeva în povestirile sale că gulagul nu a făcut eroi, ci martiri. Eu cred însă că acești oameni martirizaţi de brutele securiste sunt și eroi…

 Mă numesc Popescu Verona, fostă Jubleanu, și în 1949 părintii mei erau plecati cum știe toată lumea; și pe noi ne schingiuia să spunem de ei, să spunem unde sunț. Erau plecati în pădure, partizani, si nu veneau acasă să știm noi unde... Dar, ne mai întâlneam pe colo, pe dincolo, și m-a luat la Câmpulung. Eram 5-6 femei arestate, toate pentru așa ceva.

Eram gravidă în luna 7-a. Și bietul copil se zbătea de ziceai că... Eram cu preoteasa părintelui Drăgoi si dormeam lângă dânsa. ,,Verona, ce s-a zbătut, copilul tau azi-noapte", zice, ,,îl simteam". Ne băgam una într-alta de frig. Era pe la sfârsitul lui noiembrie si dormeam, era o pătură pusă peste scânduri. Nu era saltea, nu era nimica. Asa dormeam. Am stat nu știu cât am stat, vreo trei săptămâni, dacă nu patru, acolo.

A venit un unchi al meu cu pachet să-mi aducă; să-mi aducă pachet că știa că eram asa cum eram; nu stiu câte kg, că erau putine. O bucată de brânză,  din toate câte ceva, s-au completat kg, si ea a vrut să-mi mai puna,avea si mere,sa-mi puna si mie un mar, doua. Si daca la cantar n-a mai permis, a taiat un mar in doua si mi-a dat o jumatate de mar; si noi eram cam sase. Ce să împarti dintr-o jumătate de măr?

Si câte și câte am indurat, dar după ce am venit acasă, în decembrie am născut si copilul în martie a murit. L-am născut debil și... bătăi. Cine tinea cont că sunt gravidă? Ne lua la Securitate, mă lua si mă bătea, ne dădea drumul înapoi acasă și ne punea termen, până în cutare timp să te duci să dovedești de ei. Era Securitatea la Domnesti, mă lua și mă tinea câte 2-3 zile acolo. Să spun de ei, să spun de ei, eu ce era să spun? Ca mi-era groază, crezui că-i prinde și-i omoară și tot i-a omorât. Degeaba i-am ocolit.  Şi i-am ocrotit. Tot  morti au fost.

Pe tata l-a prins după doi ani, doi ani a stat în pădure. Atunci a împușcat-o pe maică-mea. A împușcat-o și l-a pus pe tata de i-a făcut groapă. Aproape cu mâinile. L-a pus pe el și i-a făcut groapa și a ingropat-o pe Vâlsan. Și pe el l-a arestat și l-a condamnat 25 de ani. A rămas fratele meu de 2 ani. Și mama lui tata era bătrână, bolnavă și mai era o soră a lui tăticu, acolo, și o soră a mea care a rămas; câte bătăi a mâncat și bolnavă; s-a îmbolnivit de plămâni și de astm. A tras-o la Brăduleț; era acolo Securitatea într-o clădire, acolo n-am fost; a tras-o pe roată și, când cădea în neștire, o dădea  jos si turna apă pe ea cu găleata, să-și  revie, de trei ori la rând; și-o bătea la fundul gol, ziceai că-i crapă pielea.

Ce să facem? Am suferit, ea e și acum bolnavă, nu și-a mai revenit. După ce i-a prins, pe el l-a rejudecat, din nou la adus, că era condamnat la 25 de ani, trecuse 7 ani, 7 ani făcuse în pușcărie.

(Sursa: memorialsighet,ro)

 Și ne-am dus la Pitești, că era si bărbatul meu arestat, nu știam în ce lot e;  îl judecă. Era în primul lot atunci. În 1959, dacă aveam băiatul, era născut în '51 , și l-am luat cu mine, că zic, o fi taică-su, să-l vadă și el. Doamne, ne-a impins, Securitatea pesțe un gard, și eu am fost mai la spate cu copilul, zic, să-l salt în brațe dacă tot n-o vedea, dacă o fi taică-su. Și mi-a făcut vânt, și ne-a împins peste gardul ăla, și ne-a dat peste cap și toată lumea a venit peste noi. Așa ne împingea ca pe dobitoace. Și el a plecat seara, n-a mai stat de frică, copilul era de 6 ani, neluat la școală. Când a venit taică-su din pușcărie trecuse în clasa a șaptea. Si când i-a scos de acolo din sală, îi scotea și îi ducea la wc, câte unul câte unul, cu cinci santinele după ei, si când văd, adică îl văzusem pe tata când l-a dat jos din mașină, l-am văzut că e și el, și vai am zis către fată: ,,Marie, uite-l pe tata". "Care a fost, care?" Zic:  Uite, ăla mai bătrân". Era bătrân, slab, l-a scos la wc. Eu atunci, mi-am făcut loc printre mulţimea care era, mă mai și certa, că de ce mă bag; și de ce nu? le-am spus, ce era să le mai spun? Ba uite, de asta, că e tata, că poate mă lăsa oricare. Nici nu mai puteam nici vorbi. Și am trecut în fața la toată lumea. Și când l-a scos de la wc, eu am fost drept în fața lui. A pus niște ochi pe mine și a rămas ca stana de piatră; ziceai că l-a bătut în cuie, n-a mai putut mișca. Și pe urmă, l-a lăsat santinela un pic și l-a împins. Și au plecat, l-a dus înapoi în sală. Femeile care erau au zis: De ce nu ne-ai spus, că te-am certat.

 Ce era să mai spun, că mi-era teamă că-l scoate și eu nu mai ajung la el. M-a întrebat un securist, o fi fost mai cumsecade cum o fi fost, că zice: ,,Cine era bătrânul de n-a mai putut merge când te-a văzut?" Zic: ,,Tatăl meu". ,,Şi de câți ani e arestat?" De opt ani, îi spun. Aia a fost, pe urmă nici că l-am mai văzut; ori l-a mai adus pe undeva, ori l-a condamnat la moarte și s-a terminat.

(Verona Popescu, ,,Degeaba i-am ocolit. Şi i-am ocrotit. Tot morţi au fost.’’, în Memoria, 1997)

N-o mai bateţi pe mămicuţa mea, lua-v-ar naiba de comuniști!

Dupa 11 ani de căutari Securitatea află unde se ascunde colonelul Gheorghe Arsenescu și procedează la arestarea sa. Acest eveniment dramatic a fost vazut și trăit de fiica sa Maria Marilena și i-a ramas adânc ancorat în toate coșmarurile vieţii sale. Tatăl ei dispărea pentru totdeauna, mama pentru ani de zile, iar cand se întorcea era pierdută definitive, bolnavă psihic din cauza torturilor inimaginabile la care a fost supusă. Mătușile erau arestate, bunicul la fel. S-a întors după doi ani doar pentru a muri acasă… Singură bunica i-a alinat nopţile și a ajutat-o să treacă peste zilele de fiică de ,,bandit’’ și de ,,dușman al poporului’’…

,,La 7 dimineaţa casa a fost înconjurată de poliţiști cu câini. Eu aveam 5 ani și jumătate pe atunci. L-am văzut pentru ultima oară pe tata, eram în dreapta lui pe verandă. În stânga tatălui era bunicul meu, acum mort. În momentul în care a fost somat să se predea, tatăl meu s-a îmbrăcat într-o uniformă militară cusută de el, cu acul, pentru că nu exista nici o mașină de cusut în casă. Tresele le-a făcut din cutii de conserve. A venit în faţa celor care l-au somat, cerând să discute cu un superior, că el nu se va preda oricui. În momentul când acesta a venit, i-a smuls tatălui meu tresele de pe umăr și a mai venit din spatele lui un soldat, care l-a lovit cu patul armei peste faţă. De acolo m-au luat și m-au dus jos în curte unde era maică-mea, bătută de Toma Codreanu - căpitan, mi se pare un securist. […]

 În momentul în care am coborât în curte, mama era plină de sânge, au dus-o de păr zeci de metri, așa am înţeles. Atunci eu am sărit la ei și le-am spus: <<N-o mai bateţi pe mămicuţa mea, lua-v-ar naiba de comuniști! >> După care pe mine m-au dus în spate și m-a păzit un câine, culcată pe zăpadă, până când au plecat toţi.’’

Maria Melania, fiica colonelului Arsenescu

Mama Mariei Melania, Elena Stanciu

(sursa: https://constantinvasilescu.wordpress.com)

Colonelul Gheorghe Arsenescu

(sursa: memorialsighet.ro)

Am găsit aceasta mărturie impresionantă într-un articol din România Liberă din august 1993  scris de Corina Caramete - ,,Acesta a fost tatăl meu’’.

Moartea lui George Brătianu

Numele meu este Alex. Todea, episcop grecocatolic, condamnat pe viaţã, în 1950, de Tribunalul Militar București. De la Ministerul de Interne din capitalã, am fost transferat la închisoarea Sighet, unde am ajuns pe 2 martie 1952. Am fost încarcerat în celula 45, unde se mai aflau și alţi deţinuţi, toţi episcopi sau preoţi greco-catolici și romano-catolici, în total 13 persoane. Dupã câteva luni, în 1952, un ofiţer politic a venit și ne-a informat cã am fost propuși sã lucrãm în cadrul închisorii; eu am fost numit șeful acestei grupe de muncã, pentru cã eram mai tânãr și mai viguros decât alţii. Munca noastrã consta în mãturatul închisorii, curãţirea WC-urilor, pompatul apei la instalaţia din beci. Apa era necesarã întregii închisori, iar în zilele rezervate spãlatului rufelor era nevoie de doi și chiar patru oameni pentru a învârti manivela (pânã la 7000 de ori pe zi), deoarece pompa era veche și greu de manevrat. Noi am lucrat întotdeauna cu tragere de inimã pentru cã știam cã munca noastrã era utilã tuturor deţinuţilor și mai ales celor singuri, izolaţi în celule, unde existenţa se confunda cu suferinţa, izolarea, cu toatã mizeria închisorii comuniste.

În general, în timp ce mãturam, cãutam sã luãm contact cu deţinuţii din diferite celule, sã aflãm cine a mai fost încarcerat la Sighet și, totodatã, sã ne dãm seama dacã îi putem ajuta sau încuraja: noi, fiind preoţi, am încercat sã-i încurajãm, chiar fãrã a avea argumente faţã de ceea ce se petrecea acolo în acea vreme.

Încetul cu încetul, tot mãturând și adunând praful dinaintea diferitelor uși, am reușit sã aflãm cine se gãsește în fiecare celulã. Într-una din zile, spre sfârșitul anului 1952, dacã îmi amintesc bine, am aflat cã în celula 73 se afla profesorul George Brãtianu. Evident, nu puteam întreţine o conversaþie lungã, ci doar un schimb de câteva cuvinte, deoarece eram supravegheaţi și ni se spusese de la început cã dacã vom vorbi și vom fi descoperiţi, creierul nostru va rãmâne pe ziduri și nici nu vom avea timp sã regretãm ce am fãcut.

În ciuda ameninţãrilor, am încercat sã ne organizãm în așa fel încât sã putem vorbi. Așa am aflat unde se aflã George Brãtianu, Iuliu Maniu și mai mulţi generali. Printre ei, un general Ilcuţ, care pierduse simþul realitãţii, cu alte cuvinte, înnebunise. Mai târziu am aflat cã fusese un militar de mare ţinutã, dar cã izolarea timp de mai mulþi ani, ca și suferinþele, îl aduseserã în starea în care era. El a beneficiat totuși de o mare favoare, pentru cã episcopul greco-catolic Ioan Ploscariu, și el încarcerat, a fost plasat în celula sa, pentru a-l ajuta. Acesta îl calma în clipele când vocifera și a reușit sã-l convingã sã-și înceteze manifestãrile, deoarece miliţienii își bãteau joc de el. Am reamintit aceste fapte pentru a reda atmosfera în care, la Sighet, se urzea firul existenţei deţinuţilor.

Așa cum am spus, am aflat de prezenþa lui G. Brãtianu, dar el a dispãrut subit din celula 73; totuși, când am întrebat la celula 71 (în primele luni ale anului 1953) cine se aflã acolo, mi-a rãspuns G.B. Acesta a fost un prim contact și noi aveam sã comunicãm mereu, pentru a ne da seama ce personalitãþi se aflã în celulã. În aceastã închisoare sinistrã erau încarceraþi între 100 și 120 de deţinuţi, nu mai mulţi, majoritatea izolaţi câte unul în celulã, iar în câteva celule mai mari se gãseau câte 10 sau 20 de persoane. Cu toate acestea aici viaţa era mai ușoarã.  Dupã ce am stabilit contactul cu celula 71, știind acum cine se aflã acolo, am remarcat cã vocea lui G. Brãtianu era alteratã. Noi aveam destulã experienţã  pentru a ne da seama, dupã felul oamenilor de a rãspunde, dacã erau sãnãtoși sau bolnavi, ceea ce se confirma în urma scurtelor conversţþii cu cei din dosul ușilor.

           Într-o zi, întrebându-l pe G.B. cum se simte, mi-a rãspuns: „Sunt bolnav.” Asta a fost tot. Iar într-o altã zi: „De ce suferiţi, domnule Brãtianu?”. „De stomac”, mi-a spus el, și a adugat, „Dizenterie, diaree care s-a transformat în dizenterie.” Am fost foarte impresionat, mai ales pentru cã nu remarcasem niciodatã nimic deosebit la ușa lui, adicã vreo vizitã medicalã sau cel puţin o persoanã care sã vinã sã-l examineze, într-un gest de omenie, pentru a nu lãsa un om sã ajungã într-o stare atât de gravã, încât sã nu se mai poatã ajuta singur. Altã datã mi-a spus cã a venit o comisie – asta a fost expresia lui – o comisie de la București care i-a promis un tratament medical, cu o singurã condiţie, sã revinã asupra a ceea ce scrisese, cã Basarabia și Bucovina erau pãmânturi românești și sã afirme într-o nouã ediţie cã ele aparţineau Rusiei.   G.B. mi-a relatat și rãspunsul sãu: „N-am sã-mi trãdez niciodatã ţara, patria; nu pot dezminţi o realitate istoricã și nimic în aceastã lume nu va putea argumenta cã eu aș afirma neadevãruri în ceea ce privește istoria românilor.” La care persoanele respective i-au spus: „Atunci nu vei fi îngrijt, n-o sã ai parte nici de tratament, nici de medicamente și vei pieri aici.” G.B. le-a spus: „Şi voi veţi pieri într-o zi, dar nu în același fel: una e sã mori în mod demn, și alta în mod laș.” Ei l-au privit fix în ochi, dupã care au plecat fãrã sã spunã nimic. Iar el a rãmas singur în celula 71 a închisorii de la Sighet. Am auzit asta chiar din gura sa.

                                                        (Sursa - ziaristionline.ro)

Zilele treceau și noi nu puteam sã ne oprim deloc la ușa sa, deoarece totul depindea de numãrul de gardieni care ne supravegheau și de ofiţerii care treceau pe acolo. Din timp în timp, tot mãturând Şi adunând praful dinaintea ușii vreunei celule, apucam sã schimbãm câteva cuvinte sau sã dãm de știre câte unui bolnav cã eram acolo, ca el sã ne vorbeascã dacã avea ceva de spus. Dupã acest episod, de fiecare datã când am pronunţat cuvântul „laudatur”, care era un consemn dintre cei dinafarã și cei dinãuntru, el nu ne-a mai rãspuns niciodatã, iar noi auzeam doar o respiraţie profundã și grea. Aceastã respiraþie se auzea foarte bine pe culoar, din dosul ușii. Ne-am dat seama cã este grav bolnav. Îi cunoșteam boala și au trecut câteva zile, poate 10 sau 12, iar boala se agrava cu fiecare orã și chiar minut. Am înţeles cã nimeni nu-l ajuta. Când, în timpul zilei, eram trimiși la muncã chiar când ne duceam la subsol sã pompãm apã, ochii noștri cercetau peste tot, pentru a observa (asta era psihologia noastrã) și a ne da seama de tot ce se petrece și de a putea astfel, sub o formã sau alta, fie și printr-o vorbã, sã ajutãm sau sã consolãm pe careva.

Astfel ne-am dat seama cã în celulã (71) domnește o tãcere de moarte și nimeni nu intrã acolo. În ce privește hrana, am constatat cã, în locul obișnuitului terci, i se aduceau doi sau trei cartofi copţi, prea copţi, cu coaja neagrã. Observam totul cu coada ochiului – psihologie de deţinuţi! Când ieșeam la curãţenie, dimineaţa pe la orele 10-11, cartofii se aflau deja la ușã. Nu am vãzut dacã erau introduși în celulã. Era clar cã nu asta era ceea ce trebuia fãcut în cazul unei boli atât de grave ca dizenteria și mai ales lipsitã de orice tratament.

În preajma Sfântului Gheorghe – eu sunt convins cã G. Brãtianu a decedat pe 23 aprilie – noi, cei doi care fãceam curãţenie și adunam praful, am remarcat cã în celulã nu se mai aude niciun suflu, nicio mișcare. Într-un penitenciar, simţurile deţinutului se dezvoltã, ascuţindu-se faţã de tot ce privește situaţia sa, în sensul cã el vede, aude și simte mai bine decât în viaţa normalã. Ceva s-a petrecut în celula lui G.B., aceasta era concluzia care se impunea: sau a fost luat de acolo pentru a fi îngriit, ori a decedat. Într-o noapte, s-ar putea sã fi fost noaptea de 23/24 aprilie 1953, am auzit zgomotul sinistru al unui furgon militar și am avut certitudinea cã cineva a murit și, fãrã sã avem justificarea pãrerii noastre, ne-am întrebat a doua zi dacã G.B. nu era mort. Tot mãturând, am trecut și prin faţa ușii lui; niciun semn de viaţã, favorabil sau nefavorabil, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat acolo – niciun zgomot, nicio mișcare.

Într-o duminicã dimineaţã, imediat dupã soneria care anunţa deșteptarea, a venit un gardian, însoţit de ofiţerul politic (nu-mi mai amintesc bine data, ar trebui verificat dupã un calendar vechi când a cãzut 23 aprilie, deoarece eu știu cã era o duminicã apropiatã de aceastã datã). Cei doi m-au chemat și mi-au zis: „Ia pe cineva cu tine” și am apelat la cel care era întotdeauna gata sã lucreze cu mine, în doi, când era vorba de a munci în cadrul închisorii, chiar dacã asta se întâmpla de mai multe ori pe zi. Era un preot din Moldova al cãrui nume era Gheorghe Pãtrașcu. Ofiţerul mi-a spus: „A fost un bolnav în celulã, noi l-am dus la spital pentru a fi îngrijit pânã se va face bine, și celula este murdarã. Veniţi sã faceţi curat.” Când am intrat în încãperea respectivã am fost foarte impresionat, nu atât de ceea ce am vãzut, cât de pagina de suferinţã (pe care o dezvãluia) a profesorului G.B.; insist și declar cã de dânsul era vorba și nu de altcineva, în pofida consideraţiilor și supoziţiilor de orice naturã care s-ar putea întemeia pe observaţii fãcute cu bune intenţii.

Așa cum G.B. a afirmat în tratatele sale de istorie cã Basarabia și Bucovina au fost întotdeauna pãmânturi românești, afirm și eu, ca și colegul meu, cã acolo, în celula aceea, a trãit și a murit G. Brãtianu. Şi asta fãrã comentarii, nici discuţii. Iar noi n-am fost emoţionaţi de ceea ce vedeam și putea sã ne indispunã, ci de extraordinara paginã de suferinţã care se înscria în acea celulã, unde acest om excepţional fusese lãsat fãrã niciun ajutor. (...). Am admirat întotdeauna atitudinea profesorului G. Brãtianu, care n-a fost aceea a tuturor; și prin asta nu vreau sã arunc în nimeni piatra, pentru cã suferinţa este greu de suportat și crucea foarte grea.

         Odatã intraţi în celulã, ne-am apucat de lucru. Le-am spus gardianului și ofiţerului cã avem nevoie de multe cârpe, de douã perii și de multã apã, deoarece mai fãcuserãm curãţenie și în alte celule, dar niciodatã nu vãzuserãm ceva asemãnãtor. Aceastã celulã era prima și ultima pe care am vãzut-o într-o asemenea stare. Prin deducţie, am înţeles cã G.B. se târa de la pat la gãleata care-i servea de toaletã, cãzând mereu, iar atunci când se ridica era obligat sã se sprijine de perete pentru a ajunge la pat. Se vedea, de asemenea, datoritã urmelor degetelor pe marginea mesei dupã cãderi, cum ajungea sã se așeze din nou pe patul de suferinţã, unde s-a și sfârșit. Ne-am dat multã ostenealã sã curãţãm cât puteam mai bine, atât în amintirea sa, cât și pentru cel ce urma sã vinã în celulã. Într-un colţ din curtea închisorii am ars salteaua. S-a ridicat un fum și o duhoare de așa naturã, încât s-a rãspândit zvonul cã în ziua aceea cineva a fost ars; nu spun cã asta nu s-a întâmplat niciodatã, dar în niciun caz în timpul șederii mele acolo și câtã vreme am lucrat cu camaradul meu de la 45. Dupã cum am mai spus, am curãţat celula care, pe ziduri și pe dușumea, dar mai ales pe peretele de lângã pat era murdarã de materii fecale diluate, datoritã lipsei de hranã. Se pare cã boala l-a torturat pânã la moarte.

Am fost foarte impresionaţi; (...) Îmi amintesc cã el a avut în celulã și alţi deţinuţi, cum ar fi un episcop romano-catolic, care atunci când am anunţat decesul profesorului G. B. a spus: „Ce exemplu pentru noi, preoţii, aceastã forţã de a refuza un tratament (medical) în virtutea convingerilor sale, care se identificau cu propria-i viaţã.”

În opinia mea, tot ce s-a spus despre moartea profesorului G.B. nu corespunde adevãrului; de aceea vreau sã precizez cã și pãrintele Alexandru Raţiu, când a scris despre cele vãzute în celula 73, nu știa cã G.B. fusese transferat într-o altã celulã, dar, descoperind pe dușumea câteva picãturi de sânge, a dedus, fãrã rea intenþie, cã G.B. a murit acolo. Dupã întâlnirea noastrã în cursul unei vizite pe care a fãcut-o în România, în 1990, dânsul s-a convins, în urma spuselor mele, cã G.B. a fost transferat din celula 73 în 71, fapt pe care eu îl aflasem. Am discutat despre celula 73, unde G.B. încã se mai preumbla, și de celula 71, din care ne-a spus cã este bolnav și cã a refuzat oferta unui tratament medical cu condiţia schimbãrii convingerilor. Or, acest refuz al unui om care cunoștea psihologia umanã și-și dãdea seama de schimbãrile care-i afectau sãnãtatea exclude sinuciderea, pe care eu o neg categoric.

(Celula 73; sursa - memorialsighet.ro)

Mai mult, un miliţian – unul dintre cei ce ne fãcea uneori mici servicii – a venit sã ne spunã nouã, celor doi mãturãtori, cã G.B. decedase noaptea trecutã poate una din nopţile trecute, n-am reţinut bine), „în celula pe care o știţi.” Deci el presupunea cã noi știm în care. Astfel, în memoria schimburilor de cuvinte cu profesorul G.B., din celula sa de izolare și suferinţã, aș vrea sã ajut la risipirea tuturor afirmaţiilor care s-au fãcut cu privire la moartea sa. Nu o putem judeca în niciun caz dacã nu ţinem seama și de forţa caracterului sãu, de psihologia sa asupra vieþii, de evenimente și de istorie. Astfel, el a sfârșit, ca pe un altar de sacrificiu, pentru credinţa și convingerile sale.

Voi repeta ceea ce am afirmat deja în public. În 1990, în timpul unui congres în Germania, unde am vorbit despre aceastã problemã și am reamintit publicului cã noi, preoţii, am avut fericirea de a ajuta, cu mãtura în mânã, pe cei ce au suferit cel mai mult datoritã anilor îndelungaþi de izolare: când ne-a spus cã e bolnav, G.B., știind cine suntem, a adãugat: „Pãrinte, roagã-te pentru mine.” Şi eu iam rãspuns: „Sã știţi cã în

fiecare zi vã susţin cu rugãciunea mea și cã noi deplângem faptul cã sunteţi aici. În numele Domnului, fiţi tare.” Şi, de dincolo de ușã, i-am iertat pãcatele.

El a fost una dintre marile personalitãţi ale ţãrii noastre cãruia i-am acordat iertarea pãcatelor, printre alţii care, bolnavi fiind, se temeau de moarte. La Congresul de la Koenigstein, am citat numele lui George Brãtianu și Iuliu Maniu; pentru acesta din urmã, am aranjat cu N. Carandino sã-i acord iertarea prin vizetã. Care era diferenţa dintre celula lui G.B. și a lui Iuliu Maniu? Maniu se afla acolo de multã vreme, iar direcţia interzicând vizitele la cei izolaţi, geamul fusese scos, rãmânând numai metalul. În felul acesta sunetele puteau pãtrunde mai ușor în celulã. De ce fusese înlãturat geamul? Nu pentru a diferenţia tratamentul, ci pentru cã celula era mai izolatã, fiind situatã pe un culoar în care noi nu aveam acces. Eu eram singurul autorizat sã duc gãleata lui la WC și s-o readuc și astfel am aflat cã acolo se aflau I. Maniu și N. Carandino. Nu exista alt acces și eram singurul cãruia i se permitea sã meargã acolo sub supraveghere. Datoritã acelui gardian mai puţin ticãlos decât alţii, am reușit. Accesul la alte uși era mai ușor, deoarece circulaţia nu era interzisã. (...)

Trebuie dezminţitã categoric versiunea sinuciderii lui G.B. Una dintre versiuni vorbește de sticlã (cã și-ar fi tãiat venele cu o bucatã de geam), dar aceastã afirmaţie e greșitã, deoarece, pe de o parte, geamul era intact, iar pe de alta, el nu avea forţa necesarã. Braţele și picioarele sale erau descãrnate și noi ne-am dat seama de asta pentru cã le-am vãzut. Acesta este adevãrul, ca și faptul cã el era un om cu un moral puternic, aceasta fiind opinia tuturor celor care l-au cunoscut. De aceea, mi-e teamã ca nu cumva, în anumite versiuni asupra morţii sale, sã nu se fi strecurat un element politic. Încã o datã, eu resping toate versiunile avansate asupra sinuciderii lui G.B. pentru cã am fost martor al dificultãţilor sale de respiraţie, pe care le auzeam din dosul ușii, patul fiind aproape, iar încãperea foarte micã. Ştiu din mãrturisirea sa ce le-a rãspuns celor ce veniserã la el: „Nu voi trãda.” Omul acesta, care ar fi putut sã obţinã totuși îmbunãtãţirea condiţiilor și un tratament mai uman, ceea ce nu l-ar fi costat nimic, nu s-a trãdat nici pe el însuși! (...)

Trebuie restabilit adevãrul. Folosiţi mãrturia mea. Cu privire la ceea ce s-a spus, cã el s-ar fi spânzurat cu cearșaful (N. Carandino), faptul nu era posibil, pentru cã bolnavilor li se luau cearșafurile, ceea ce s-a întâmplat și cu el; deci nu avea nici mãcar un cearșaf, ca sã se evite o muncã în plus. Vreau sã vã spun, de asemenea, cã noi aveam obiceiul, la fiecare deces, de a ierta de pãcate, și cã am fãcut-o și în acea celulã, a lui G.B. Cu Maniu a fost altfel, deoarece nu aveam dreptul sã mã apropii.

Înainte de 2 februarie 1953, când el era bolnav și sfârșitul sãu era aproape, Carandino mi-a cerut sã fac unele lucruri. I-am spus: „Pe 2 este sãrbãtoare º și Sfânta Fecioarã trebuie sã ajute. Pregãtiţi-l, sã fie atent, voi încerca sã-i acord iertarea pãcatelor și el nu trebuie sã facã nimic, ci sã regrete doar pãcatele trecutului.” Așa s-au petrecut lucrurile și l-am iertat de pãcate cu mãtura în mânã.

 La ora judecãţii se va ţine seama, în ceea ce-l privește pe G.B., de cuvintele lui, care sunt un capitol de istorie. „Eu nu-mi voi trãda ţara.”

Alexandru Todea, 15 mai 1990, in Memoria

                                                (  Alexandru Todea in memorialramnicusarat.ro)

"Am luptat şi lupt pân-oi muri!"

Cu toţii o cunoaștem pe Elisabeta Rizea din Memorialul Durerii, episodul ,,Viteaza din Nucșoara’’. Sau din cartea Irinei Nicolau ,,Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara’’. Însă mai înainte de acestea, Mihai Rădulescu a cules câteva mărturii de la cei care i-au ajutat pe partizanii din Nucșoara și le-a strâns într-o carte intitulată atât de semnificativ - ,,Sânge pe Râul Doamnei’’. Din aceasta mi-am permis să extrag și să aduc în faţa dumneavoastră probabil prima evocare a acelor ani pe care ne-a oferit-o nouă, românilor, această curajoasă musceleancă.

                                     (Sursa: fericiticeiprigoniti.net)

Elisaveta Rizea este o femeie bătrână tare, dar cea mai tânără dintre toţi cei filmaţi, căci e "neastâmpărată" ca un copil de patru-cinci ani. Nu în înţelesul ostenitor; dimpotrivă, e atrăgătoare cât se poate închipui. Serviabilă cât încape - nu cu vorba, ci, pe dată, cu gestul ce-ţi poate fi de folos, sare - zvârlugă - să-ţi potrivească un scaun mai la îndemână, să-ţi arate unde te-ai aseza mai comod, să te facă să te simţi mai acasă. Ai o idee ce nu i-a trecut ei prin minte? Cade de acord cu tine înainte de a-ţi încheia tu rostirea şi a şi trecut la faptă. Cuvântarea i se întemeiază, pas cu pas, pe câte o miscare însoţitoare. Dacă ai privi-o când vorbeste, fără să auzi nici un sunet, şi dacă ai cunoaste dinainte tema abordată, ai înţelege tot ceea ce comunică, deoarece jumătate din sens îl transmite cu mâinile care mereu zdrumică aerul expresiv, indică, subliniază, pedepsesc, ogoiesc, frământă, ameninţă, alintă şi aduc între tine şi ea toate simţămintele grăbite să-i manifeste trăirea.

                                          (Sursa: elle.ro)

Hotărâtă până-n pânzele albe; încrezătoare în zodia proprie, fără ezitare; umplută de optimism, ca sacul ce stă să pleznească de boabe de porumb; cu umorul mlădios şi sprinţar, cu trecerea de la înduiosare la haz şi de la haz la mânie, abruptă şi captivantă; cu chipul aidoma unui ecran pe care sunt proiectate toate aventurile sale lăuntrice, cu zâmbetul îmbietor şi dătător de ghes, Elisaveta e drojdia pâinii, e sarea pământului, este aurul din adâncul propriilor ei întâmplări. Pe scurt, este asa cum a văzut-o şi o iubeste România toată, de când si-a mărturisit păsul, credincioșia şi revolta pe micul ecran.

Dăruită cu toate aceste haruri, cine s-ar putea îndoi că, îndrumată la timpul cuvenit şi încăpută pe mâinile unui meșter bun cunoscător într-ale artei, ajungea cea mai strălucită interpretă de pe scena românească? A fi fost reţinută pe peliculă, în serialul Memorialul Durerii, sau, anterior cu mult, pe caseta privită de noi, constituie nu numai mărturii istorice, ci şi merite culturale ale autorilor, de cea mai mare însemnătate. Urmăresti Arta în procesele cele mai intime ale facerii ei, cum ai urmări ţâsnirea izvorului din măruntaiele pământului, cu sute de kilometri înainte de a se preschimba el în fluviu, unul dintre acele izvoare ce te lasă să-i intuiesti măreţia ulterioară.

Şi lipicioasă, Elisabeta Rizea, ca mierea!.

"Am luptat şi lupt pân-oi muri!" - e fraza ei iniţială şi definitorie; în ea se cuprinde pe sine însăsi mai bine ca-n orice portret aș înjgheba, se cuprinde cât îi este fiinţa de carne de mică sau mare şi cu tot sufletul ei generos cât încape sub Soare. "M-a pus căpitanul, legată de mâini la spate, în casa lui domn' Arnăuţoiu. M-a legat. M-a suit pe un scaun. De pe un scaun, pe masă. De pe masă, pe altu' scaun. Legată, cu mâinile la spate, şi m-a ridicat sus."

Fiece verb e lovit în aer cu o repezire a braţului. De fapt, era spânzurată de încheieturile bietelor sale mâini hăt, sus, deasupra creștetului.

"Spune unde e bărbat-tu? Unde sunt bandiţii lui Arnăuţoiu?" Nu m-a-ntrebat de Arsenescu. "Bandiţii, bandiţii lu' Arnăuţoiu!" Asta a strigat întruna. "Nu stiu, dom'le! Tăiaţi-mi capu'! Scăteţi-mi ochii! Tăiaţi-mi limba! Faceţi-mi-i ce vreţi, nu știu de nici un bărbat; nu știu nici de bandiţi. Eu nu știu nimic!"

La fiece negare, s-a lepădat cu mâna de respectiva idee.

- Dar dumneavoastră știaţi, comentează persoana care-i dă ghes la povestit.

- Aoleu! Doar sara venisem!, strânge coatele pe lângă coaste, să arate că traistele cu alimente ori muniţii destinate partizanilor fuseseră grele.

- Le căraţi armament.

- Aveam «căsuţă postală», unde le puneam scrisori. Aveam gropi, unde le puneam mâncare. Da' nu știa nimeni decât eu. Pă astea nici lui nu-i spuneam toate, se referă ea cu dragoste, ca faţă de un copil, la soţul ei care râde pe neauzite, ca de o glumă bună. Că, dacă, zic, să-nșală! L-a bătut, dom'le, de a rămas izmenele cu sânge şi le-a băgat sub saltea; l-a bătut căpitanul Cârnu şi l-a mânat câte două săptămâni pe munte, să cioplească (izbeste-n palmă cu o bardă imaginară), să se iscălească; să facă cioplitură în fag sau brad, să se iscălească. Bietul Gheorghe se întâlnea cu ei - Elisaveta îi desemnează pe luptătorii ascunsi - da' nu le spunea lor, nu le spunea (de data aceasta este vorba despre securiști). Pân' l-a bătut de l-a întărâţit rău, de n-a mai venit, s-a ascuns. Şi a stat la fie-mea, într-un grajd la câmp, numa' asa, uite (se ciucește dânsa; îl imită cu tonul zdrobit; pe când el, jenat, îsi caută altă poziţie pe pat), în fân, băgat pe de-a rândul. Uite așa. Întrebaţi numa': așa a stat.

Auzindu-se pomenit, moșuletele, numai zâmbet, moșuletele de soţ al ei s-a intimidat. Şi-a potrivit gulerul cămășii. Şi-a verificat cum îi erau încheiaţi bumbii vestei groase de lână. S-a aplecat şi și-a încercat de mai exista dunga pierită de un car de ani a pantalonilor. Ea, între timp, îl înșfacă de mânecă din când în când și-l scutură de parcă e lucru şi nu omul său drag.

- Nu vă era frică?

E indignată peste puterile ei de înţelegere, căci se cunoaște bine pe sine însăși:

- Eu?! Păi, eu, pe min' mă lua, mă bătea, mă lega, mă bătea.

- Nu vă era frică?

- Nu l-am spus, dom'le! - se repede dumneaei, pe deplin edificată. Uitaţi-l!

Adică: dacă-i tot viu şi e cu mine, înseamnă că nu l-am spus. Brusc, i se înmoaie inima:

- Îl am şi azi lângă mini. Am știut eu unde se ţinea. Da' nu l-am spus! Am făcut, uite fac Crucea şi Dumnezeu.. Să nu-mi apuc ziua de mâine!

Urmează exemplificarea a cum s-a ţinut de tare.

- Făcusem patru ani şi aveam încă doi. Şi a venit în Mislea, la mine, şi m-a luat de la atelier, de la război. Lucram la persane.

- La închisoare, nu?

- La închisoare, dom'le, așa, la închisoare, rostește, de parcă l-ar încuraja pe orășeanul cu care discută şi parcă ar adăuga: 'Am știut eu că nu ești prost de tot'. Şi am văzut că mă scoate. Vine un locotenent și-mi spune așa, zice - mă scuzaţi, că eu sunt simplă, sunt o ţâră așa, emoţionată. Zice: "Rizea, ce aparţine de dumneata ia şi dă-i drumu' afar'". - "No, unde m-oi du'?", își împreună ea mâinile în poală, a nedumerire. Aveam zeghea de puscărie, vărgată. Vărgată, să vă scape Dumnezeu să n-o cunoști. Legată așa (arată cum), că m-a pus la război drept în ușă (lămureste prin gest cum se deschidea şi se închidea aceasta; cu alte cuvinte, se apăra de curent legându-se cu haina). Mă duce, mă scoate, mă scoate din puscărie. "Vai de mine, unde mă duc?", că nu era vorba de împuscat. Acu', la urmă, am fo' condamnată la moarte; da' înainte, nu la moarte.

Deci cele relatate se petreceau după cei dintâi patru ani ai primei sale detenţii.

- Aţi fost condamnată la moarte?

- Vaai! Si-n lanţuri! Să nu moară cine m-a legat până n-o sta pe unde am stat eu până mi-a iesit sentinţa a doua oară: în apă.

Brusc, constată că cei care o ascultă se amuză de vivacitatea gesturilor ei.

- Asa vorbesc, dom'le, fac, fac din mâini să vă spun.

Îsi dă seama că se zbănţuie prea mult. Vrea să se cuminţească. Zice:

- Așaaa. Şi mă cheamă. "Dă-i drumu'!" Mă duc încolo; mă duce. Mă duce, domnule, încolo, în câmp, pe cuvântul meu. 'Unde mă duce?' - îsi citează ea frământarea, cu tonul interiorizat de atunci. Zăpada până aicea. Pe o potecuţă mică. Când colo, un domn borţos asa (bineînţeles că împresură aerul cu ambele braţe, cât de departe de sine poate, s-arate ce burtă mare avea); să fiu a dracului, asa, evreu (a spus ea altfel, adică pe șleau) era ăla! Arăta mutră de evreu (repetă termenul lipsit de simpatie), cu burta mare. Îi! Degera de-l lua dracu'! Şi mie mi-era frig, da' el cu câteva cuvinte m-a-nfierbântat! Asa. O măsuţă mică si-o sobiţă numa' atât: godin. Lângă porci, acolo, pe câmp. Dosarul mieu pe masă. Când trecea cu spatele, mă uitam. Am văz't că-i dosarul meu. 'E anchetă!' - în gândul meu. Așaaasa. 'Mă, nu m-am prostit eu atâţia ani. Nici acu'! Fir-ar al dracu'. Mor în pușcărie şi nu spun nimic' - îsi reproduce ea gândul, scurtat. Mă duc acolo. "Uite ce faci dumneata. Dumneata mai ai doi ani de făcut. Noi îţi dăm drumu'-acasă. Te duci acasă", zice, "Şi ne dai bandiţii-n mână". Dom'ne, m-a-ncălzit! Să fi fost soba de teracotă de-o zi întreagă arsă şi nu mă-nfierbânta cum am transpirat atunci. Da' eu zic: "Domnule! Eu sunt bolnavă! Sunt păpușă de cârpă!" Da' el către mini: "Cum esti păpușă de cârpă?!" - "Mă vezi legată cu zeghea aici? Sufăr de mijloc. Sufăr cu inima. Când oi vedea masina la poartă, cu alea rosii aici." - se referă ea la emoţiile stârnite de petliţele ofiţerilor din respectivul automobil, a căror culoare o încurcă. Uite, să nu mă misc de pe pat dacă vă mint. Zic: "Am căzut jos şi am murit. Şi dumneavoastră m-aduceţi îndărăt. Că eu n-am de un' să vi-i dau în mână, că nu stiu de ei. Nu i-am văzut niciodat' şi nu stiu nimic". M-a sucit şi m-a luat pe toate. "Te-nvăţăm noi." Auzi, ai dracului! Să dau eu băieţii-'n munţi?! (adoptă ton de bocet, sfâșietor). Băieţi, domnule, ca bradul! Şi-au luptat! Şi-au flămânzit!

Amintindu-si de flămânzirea acelora, se opreste la o seară anume:

- Când m-am dus o dată si-a venit Maria Plop la gard, la mine, la câmp. "Tanti, tu, ţaţă, suntem nemâncaţi de două săptămâni. Numa' urzici şi apă; fără mălai." N-au avut mălai nici să mănânce. Si-aveam doi inși cositori în grădină, drept lângă lacul lui Jubleanu, dacă stiţi unde e. Am zis vorba asta căt'ă ea: "Mario, Mario, eu îţi dau, da' să nu mă bagi la puscărie!" Cosașii-i aveam acolo, domnule. Şi le-am dat, domnule. M-am dus, uite-asa, pe brânci, să nu mă vadă cositorii. Doar damigeana cu ţuică n-am luat-o că, zic, să nu cumva să bea să-i. Asa, nu erau beţivi, da' tot nemâncaţi. Îmi era frică. Am luat dăsagii, cum se pune la noi la spinare, şi i i-am dat peste gard (tot ce rosteste, închipuie şi cu miscările trupului). Am luat o oală. Am dat-o peste gard. Am luat oala-'laltă. Am dat-o peste gard. Aveam într-un cos o casă, cascavală, că, mde, nu era cum e acuma - săracă şi grădina casei confiscată -, dom'le, cum e. Casa, atât mi-a dat-o şi fără nimic. Am muncit uscăturile astea (îsi arată degetele noduroase) de mi-am pus şi eu câte ceva. Cu ziua. Săracă, vezi, că mi-au luat tot. Asa, confiscare la amândoi. Ei, asa. I-am dat. "Mario!" Apuca prin gard şi pleca prin brad, prin pădure, că era pădure dincolo de grădina mea, cu dăsagii. "Mario, Mărio, să nu mă bagi, mamă, -n puscărie." Nu m-a băgat, săraca, a stiut.

E uluitoare capacitatea sa de a-si schimba timbrul vocii după personaj ori simţământul necesar istorisirii.

- Dar soţul era tot acolo, cu partizanii?

- Ai, era! Soţul îmi bătea numai pe munte! Eu n-aveam zor. Soţul era undeva, da' eu alimentam d-alanţi, că pe ăsta avea cine, că aveam fata la Brădet, aveam pe ginere-meu. Era în altă parte, în alt grup de partizani. Eeee! Păi, noa! Era urmărit, îi bătea si-l mâna după ei.

Adică Securitatea.

- Se-ntâlnea cu ei.

Deci cu fugarii.

- Şi le spunea tot.

Pe nepusă masă, revine la cele ce au urmat după acea propunere de la Mislea, de a fi eliberată înainte de termen, cu învoiala de a deveni spioană.

- Şi mi-au dat, după șase ani, drumu'. Adică, patru şi doi zicea că-mi dau ei şi cu doi dinainte. Da' eu am refuzat. Am zis asa: "Dom'le colonel, dacă trăiesc, dacă trăiesc, dom'le colonel, mă duc acasă, îmi daţi drumu'-acasă. Dacă mor, mă-ngropaţi dumneavoastră aici, dacă mor."

- La-nchisoare.

- La-nchisoare! - îl confirmă ea pe bucuresteanul căruia îi povesteste în faţa camerei de luat vederi. În Mislea. "Dacă trăiesc, dumneavoastră îmi daţi drumu' şi mă eliberaţi. Eu n-am unde."

Vrea să spună că n-are unde-i căuta pe cei fugiţi.

- "Si mă aduceţi îndărăt."

Sărmana, şi acuma, când istoriseste, i se încurcă vorbele, înghesuite de emoţii. Intenţiona să explice că, neavând cum dobândi vestile solicitate, ar fi fost adusă iarăsi la închisoare, să-si termine executarea pedepsei.

- "Si mai bini să mor aicea, decât să mă aduceţi odată îndărăt." Colonelul ascultă, ăla de era evreu, n-ar mai trăi, m-a ţinut trei-patru ore. şi când mă duce îndărăt - ofiţerul a plecat -, când mă duce, dom'le, -ndărăt, văz că mă bagă la clubul militar. Dom'le, ziua de mâine să n-o apuce care minte, asa sta capetele la ăia cu d-alea rosii, în altă cameră, ca să mă vadă. Ca să mă vadă, el m-a băgat numai asa oleacă şi pe urmă m-a scos. Da' eu, el mergea înainte, domnu' ăla, da' eu - ochii ca de drac! - mă uitam în toate părţi', i-am văz't cum sta, galoanele şi alea, 'trestili' (tresele) -alea.

S-a ridicat. S-a aplecat înainte. Duce degetele încârligate mai sus de tâmple, parcă ar imita corniţele dracilor. Continuă:

- Băgaseră acolo 'lufţi' în casă, dom'le, pernii mari dă fulgi. şi noi unde dormeam şi cum dormeam! şi ce mâncam! şi cum făceam închisoarea care-i acuma! Nu vă supăraţi, că nu stiu eu de ce parte sunteţi, da' domnu' Iliescu le-a da' şi televizor, le-a dat şi aparat de radio, le-a dat tot ce au vrut acolo!

Soţul i se prăpădeste de râs. Îsi petrece palma peste faţă, să nu-l vadă cum chicoteste.

- Păi, dacă-s comunisti, dă-i dracului să-i ia! Dă-i dracului să-i ia! Mâine s-aud c-au murit! Păcat c-acum îs șchioapă! Păcat că nu mai pot! Nu e, domnule, ăsta nu e, domnule, om, ca să faci o treabă cu el.

Ceea ce îi îndreaptă gândul către colegii de partid ai presedintelui numit, cei din Nucșoara, cu o vehemenţă de nebănuit până în clipa aceasta:

- Toţi comunistii sunt la fel în sat la noi! Toţi! Câte n-am putut să vorbesc. "Bandito, fire-ai a dracului!" Mi-au luat şi grădina casei şi tot ce am avut. Îmi pare rău că au murit unii din ei (reia apostrofa privitoare la membrii nomenclaturii), că mă ducea careva cu masina. Făceam rost de un pistol, să fiu a dracului dacă nu-i împuscam şi pe ei (le înlătură de lângă sine, cu pumnul, făpturile închipuite). Dar au murit.

Ce deosebire între această femeie vârstnică, îndârjită până la un ridicol usor iertat, şi aceea cu care am luat contact iniţial pe casetă. Domnul Barbu Piţigoi, iniţiatorul filmărilor, ceruse cameramanului să nu omită din imagine fota înflorată a Elisavetei Rizea. Prezentă la tot ce se petrecea în jurul său, încântată că îi era apreciat straiul, se grăbi să-si ridice un colţ al fotei, să se laude în faţa străinilor cu ea. Le atrase atenţia că pe dos avea alt model de ţesătură. Văzându-l preţuit, cu o cochetărie frustă, se şi decise pe loc s-o îmbrace pe cealaltă faţă, ceea ce, fără ezitări, făcu, încântată că avea să fie "filmată".

                                             Iia Elisabetei Rizea - la Memorial Sighet

(Sursa: arhiva personala, fotografii de la Memorialul Sighet)

Ca acum să urmeze întrebarea:

- Dar cum de aţi fost condamnată la moarte?

- Asa. Mă eliberează, dom'le. Şi fără să, vă spun fără să ocolesc nimic, poate să mi se şi audă. Vine şi mă ia din celulă, din celula de la Pitesti, ca şi când i-a prins; m-a adus îndărăt pentru Arsenescu, asa. M-a adus pentru Arsenescu acolo. Când m-a dus, domnule, mă cheamă, le-a chemat pe toate - eu eram cu pedeapsă mare - asa - douăzeci şi cinci de ani. Le spune la toate - nu mi-a spus nici una, numa' una condamnată: "Eu plec acasă". Da' eu - friiică! -, că era băgată si-n celulă spioană.

Cu alte cuvinte, n-o cunostea pe aceea care i-a vorbit, fiind o deţinută introdusă în celulă de curând - după cum socotea -, pentru a le provoca pe mai vechile locatare.

- " Să te duci sănătoasă", zic, că n-am spus nimic să le spuie la copiii mei, că aveam şi eu doo fete, mă durea sufletu' de ele, da' n-am putut, că mi-o fo' frică de ea. Atuncia, domnule, îmi spune unu' Popa, să-i dea Dumnezeu sănătate, asa securist cum o fi, da' el m-o luat din celulă. Şi mă duce la un domnu' colonel. Era o băncuţă şi cu aia unde pui călimara, parc-o văd şi azi. "Cum te nume'?" - "Rizea 'lisabeta" - "Pentru ce esti aicia?" Zic: "Pentru partizani." - "Care partizani?" - "Arnăuţoiu, Rizea."

Râde că l-a numit şi pe soţul ei alături de numele atât de temut de Securitate.

- Păi, nu l-am pus? Ce eram să? Să nu mint! Asa, da, de Arnăuţoiu am zis. Zice: "Si câţi ani esti condamnată?" Şi i-am spus: "Domnule - zic -, m-a arestat şi m-a băgat în lanţuri, că mi-a dat să fiu executată, unu'. Un domn care era procuror c-un ochi". Şi să dea Dumnezeu să nu-l mai aibă nici pe ăstălalt, că cerea cu sete mare, cerea cu sete mare să fiu executată, asa. Asa şi eu, cu mâinile în jos am stat. (Ia poziţia smirna. Nu mă pot împiedica să constat că această femeie atât de agitată, ale cărei braţe constituie un mijloc suplimentar de comunicare, se dovedeste pentru a doua oară pe parcursul vorbirii ei constientă de faptul că ea grăieste şi prin postură, ca şi prin gestică.) Parcă spuneam o poezie, bre, nu mă tenta viaţa. Nimic.

            Şi-și leagănă mâinile pe deasupra poalei, dintr-o parte într-alta.

- " Mi-a cerut douăzeci'cinci de ani. Şi m-a băgat - zic - m-a dus la Jilava, m-a băgat în lanţuri." Am stat cu Maria Plop. Maria Plop era într-o rochiţă lunguţă, cu o basma în cap. Şi zice ăla - că m-a băgat pe niste scări în jos şi m-a băgat subsol, acolo: "O cunosti?" - "N-o cunosc, dom'le!" (Cele două glasuri se înfruntă de moarte.) - "O cunosti?!" - "N-o cunosc, dom'le!!" A treia oară a dat din picior la mine: "O cunosti?!!" - "N-o cunosc, dom'le!!!"

(Sursa: eroinenucsoara.ro)

Este suficient acest fragment al relatării pentru a înţelege mutaţia insensibilă prin care trece faptul trăit când se preschimbă în act de creaţie. Elisaveta Rizea ne ajută să asistăm la modificarea ce are loc în cugetul scriitorilor, când acestia efectuează metamorfoza respectivă. Pentru a ne lămuri cum stau lucrurile în cazul de faţă, să ne amintim de genul basmului popular. Întrebarea, în acesta, este repetată în trei rânduri, ceea ce se petrece şi în relatarea bătrânei şi atât de simpaticei ţărănci din Nucsoara. Răspunsul revine tot de trei ori, cu stereotipia menţionată. De ce oare s-a petrecut în psihicul povestitoarei respectiva adoptare inconstientă a unei structuri specifice unei recreări ce ascultă de niste reguli precise şi străine trăirii cotidiene? Bănuiesc că răsărirea în semiumbra înceţosată din celulă a nesperatei eroine din munţi i-a sugerat naratoarei mutarea în lumea nefirescului, fiindcă numai într-aceasta poate fi acceptată o bucurie atât de mare ca cea a întâlnirii cu Maria Plop, pentru care Elisaveta îsi dăruise sufletul, durerea, zilele şi pe cei dragi. În urma respectivei sugestii, ea a fost invadată de elementul de formă fixă al povestilor, de unde cele trei întrebări, cele trei încăpăţânări.

- Da' nici ea n-a spu'. Da' cum era să n-o cunosc, când ei îi dasem de-atâtea ori mâncare? N-o cunosteam eu pe Maria Plop?! - exclamă ea indignată. Așa: "Să ai grijă că asta te omoară - 'ce - cum si-a omorât copchiii pe munte". Da' eu: "Nu este adevărat!" - izbucneste deodată. Adaugă smechereste, să arate că a doua oară a fost mai inteligentă decât atunci când a sărit să-si apere prietena; deci, zice despre sine: 'Hoţu' de mine. "Că ni s-a spus la proces că copilu'-l are." Asa i-am zis. Eu i-am luat apărarea şi acolo, bre, că mă condamnase la moarte. Muream, bre; dacă muream, mă mai amăram şi acuma terminam.

Înduioșarea stârnită din senin de ideea că a apucat să îmbătrânească alături de bărbatul ei, în mizerie, după atâtea nenorociri, o copleșește.

- Că acuma, uite, suntem amândoi vai de lume, suntem amândoi. Asa. (Ochii i se luminează. E uluitor câtă plăcere îi face să povestească. Plină de bucurie, reia:) şi mă duce, mă bagă la Jilava, mă scoate. Când mă scoate de acolo, dom'le, era părul grămadă lângă pat. Dinţii ieșise din gură. M'-iesea ei singuri (miscă de câteva ori din mână, să dovedească cele spuse) - am protiză, numai unu-i de-al meu; încolo mi-au iesit acolo cât am stat - şi păru' din cap grămadă, că n-aveam pe nimeni lângă mine, decât pe Maria. Când au scos-o pe Maria, am rămas singură. Mi-a scos-o pe Maria de acolo. Aoleo, domnule - încearcă ea să descrie atmosfera celulei -, pe unde băga mâncarea, nu era geam, nu era nimica decât un bec. Când stingea becul, era noapte. Eu, să-ntorc rogojina, că numai rogojină era. Când să-ntorc, praful pe partea ailaltă; ruptă praf. Zic: 'Ăstia au uitat-o afară când a plouat.' Ce să stiu eu, domnule, că pe la douăsprezece, cân' m-a băgat, s-a udat păru-n cap şi hainele pe mine. Nu că sunteţi bărbat, nu stiţi, da' care a făcut copii, Dumnezeu să nu-mi ajute dacă mint, cum suge copilu' de trage (demonstrează cu trei degete ce face pruncul), simţi. Asa simţeam eu de-mi intra umezeala în corpul meu. M-a dezbrăcat, dom'le, putoarea aia de miliţiancă. Mai rele ca bărbaţii, dă-o dracului, c-as strânge-o de gât s-o prinz! Mi-a luat tot de pe mine. şi cârpa, basmaua, betele de tot, să mă omor. Am stat acolo, dom'le.

Urmează o nouă lovitură de teatru:

- Şi-ntr-o zi se deschide usa. S-a dat usa la părete. Şi intră. "A venit sentinţa Mariei Plop!" şi eu n-am spus că nu e Maria Plop. Am tăcut. şi am lăsat de a citit-o ca să văz eu (râde satisfăcută de 'poznă'). Am tăcut şi a citit. După ce a terminat, am văz't că e condamnată pe viaţă ea. Asa. şi atuncia îi spui: "Domnule, nu vă supăraţi - zic - da' pe mine mă cheamă Rizea Elisaveta". Vai, domnu', doar nu m-a bătut; că de ce n-am spus, că să nu-mi citească mie sentinţa ei. Şi a plecat, încuiată am fost până m-a scos, de mi-a venit sentinţa mea. Când mă scoate, dom'le, de acolo. Nu mai puteam merge, că n-am mâncat. Şi cu feliuţa atâta (se referă la cele 125 de grame de pâine) de trei ori pe săptămână. Şi mâncarea o băgam în tinetă (este vorba despre hârdăul pentru necesităţile fiziologice). Era o tinetă, de când o fi fost acolo, dom'le, mare, să ne scape Dumnezeu să nu.

- Cu capac deasupra. - o ispiteste cu o glumă careva dintre ascultători.

- Nu mai avea nici un capac, dom'le! N-a avut capac, n-a avut. Şi-un butoias asa, de alumin', cu apă-n el. Atâta era, de când o fi fost apa aia caldă. Aș-am trăit eu până mi-a venit sentinţa. Așaaa. - revine ticul verbal ce indică încheierea unei paranteze în cadrul naraţiunii. Şi am stat. Ce era să fac? Deschide usa. Îmi cădeau asa măselele din gură. Păru-mi iesea din cap. Deschide usa şi strigă: ".Ceea ce aparţine de dumneata şi dă-i drumul afa'!" Zdrang - zdrang, zdrang - zdrang (îsi imită ea zgomotul lanţurilor), încet după el, săracu' ăla! şi nici nu am putut să-i mulţumesc eu la ăla, că mi-era frică de putoarea de miliţiancă. Ce zic? 'Să nu-i fac rău.'

Tot deţinutul să se gândească la apărarea caraliilor.

- Mă duce, domnule, şi mă bagă într-o carceră, cu niste blebe (zăbrele, asa). Si zice: "Uite, bagă-te cu faţa aicea. Bagă-te."

Întâmplarea este întreruptă brusc de firea prietenoasă a povestitoarei care, constatând că au intrat în încăpere alte câteva persoane şi că au rămas în picioare, strigă:

- Aurică, nu mai e nici un scaun dincolo, în casă?

Cineva protestează că s-a rupt firul povestirii, dar ea:

- Lasă, bre, că le dau dumnealor!

Ei, asta a fost tot.

- Așa. Şi mă duce acolo, mă bagă în cutia aia de lemn, asa. Pân' s-a dus ăla de a anunţat. Cân' a venit, eu am crezut că mă-mpuscă. Rămânesem cu un șoc, domnule: făceam din umărul ăsta așa.

Ridică în mai multe rânduri umărul stâng.

        - Ştii c-aici e inima. Si-mi trage-n inimă. Şi am rămas c-un...

Explică originea ticului: teama de a fi împuscată în cord.

- Doi ani de zile am făcut asa uite. Rusine îmi era. Da' de frica aia că mă-mpuscă, mde, că asa-mi spun ei (cu alte cuvinte, că n-o împuscă). Când mă duce şi mă scoate de acolo: "Da' de ce es' dumneata asa?" (adică atât de speriată) - "Căci dacă mă-mpuscaţi, daţi-mi prin spate, nu mă-mpuscaţi prin faţă!" - îi spun eu la ăla. Da' el: "Da' nu te-mpuscă nimenea - zice - te duc în altă parte. Nu te-mpuscă nimeni", mi-a spus, să-i dea Dumnezeu sănătate. Da' eram pe ducă. Când intru acolo, domnule, era plin d'-ăstia mari. Da' a vinit Dumnezeu cu mini, că am cunoscut grefieru', cunoscut grefiera' de la judecată. Şi a-nceput să-mi citească: "Dumneata ai fost condamnată la moarte. Şi noi ne-am gândit, am fost oameni buni şi ne-am gândit să mutăm pedeapsa la douăzeci şi cinci de ani muncă silnică. şi degradare civică. Asa. Cu drept de recurs." Da' eu, cu mâinile-n jos, cu capu' sus (ia poziţie de 'drepţi', fără să se miste de pe marginea patului), 'bine că nu m-a-mpuscat', în gându' meu. Da' eu când m-am dus, eu nu am stat să nu-mi fac cruce cu limba-n gură. De un' m-a luat şi pân'-acolo, limba mea în gură numa' Sfânta Cruce a făcut, să nu mă vadă. Asa, şi îmi spune asa, dom'le: "Si ne-am gândit să-ţi dăm asa - zice -, cu drept de recurs". Da' eu am stat: "Să trăiţi, Onorată Instanţă şi Dom' Presedinte, Dom'le Colonel, sunt mulţumită de pedeapsa care mi-aţi dat-o. Adică nu mai fac recurs". Eram mulţumită de douăs'cinci de ani, decât să mă-mpuste. Stiam numa' că mor.

Şi astăzi, când relatează, adresează un gând de bine aceluia care i-a hotărât să nu i se ia viaţa:

- Să trăiască ăla care mi-a dat drumu'! Sănătate să-i dea Dumnezeu! Şi am plecat. Ei au văzut cum sunt şi mi-au făcut o ijecţie. Mi-au făcut o ijecţie. A venit unu'-mbrăcat în alb, un sanitar, şi mi-a făcut o ijecţie. (S-a ciupit de pulovărul negru, la încheietură,) Asa, şi p-ormă am văzut că-ncepe, stii, parcă mai îmi veneam o ţâră (ticăie mâna). Şi m-a luat, dom'le, şi m-a dus afară şi m-a pus cu piciorul drept întâi pe un trunchiuleţ asa, cu un de ăla de mi-a tăiat nitu' - că au fost nituite.

- Eraţi în lanţuri?

- În laaaanţuri, domnule, în lanţuri! La Jilava. Si unde?! Unde-i condamnatu' de moarte, nu vă mint!.

- Lângă Reduit.

- Vai, domnule, să nu mai întâlnesti ce este pe unde am stat, că pe-acolo, vai, domnule, că nu-i părete, nu-i nimic. Auzi, da' pe domnu' Petrică îmi pare că atunci l-au. (vrea să spună: executat) şi pe urmă, nu i-am mai auzit vocea. Şi pe domnu'., că…

- E vorba de domnul Petrică Arnăuţoiu.

- Da. Şi pe domnu' Tomiţă.

- Pe domnul Tomiţă. Erau în celulă lângă dumneavoastră?

- 'ai di mini! Ce oameni au fost. Păi, acolo au fost băgaţi, săracii, şi ei! Da' ce, puteam lua legătura cu ei? Unde au stat acolo, vai di mini! Au fost condamnaţi la moarte, daaa. Asa. Şi m-a scos de acolo, dom'le, şi m -a dus şi mi-a luat şi de la piciorul ălălalt. Şi când mi-au dat drumu', uite aici am simţit, domnule, aicia-n cap. Asa a plecat sângele. Că cum oi fi fost eu de mi le-a strâns asa de trecuse umflătura prin fiarele alea?

Revine la momentul când fuseseră bătute lanţurile adineaori scoase:

- Erau grămezile-n Jilava (este vorba despre grămezile de lanţuri dotate cu câte un inel pentru fiecare picior), care cum e purcoaie, cum le spunem noi, de fân. şi a spus unu' comandant d-ăla - asa să-i spuie şi lui! -: Alege-le care sunt mai groase!, să mi le puie de picioare. Şi m-a pus, dom'le, asa, pe spate (se lungeste de-a-ndăratelea), dom'le, pă aia şi mi l-a nituit şi p-ormă mi-a pus şi p-ăstălalt (întinsă, a înălţat picioarele pe rând) şi mi l-a nituit şi pe ăla. "Scoal'-te!" Acu', legată de picioare si-asa, n-am putut. Ce mă fac? M-am dat într-o parte, dom'le, m-am dat asa, câte-o ţâr', câte-o ţâr', m-am dat într-o parte. şi m-am ridicat. şi pe urmă am pus mâna pe caldarâm, în curte, câte oleacă, câte oleacă. M-am pus pe picioarele mele.

Toate miscările le-a executat încă o dată, ca atunci, în ziua cutremurătoare.

Ascult întruna acest fragment al casetei. Nu mă pot desprinde de imaginile evocate, de femeia trântită pe spate, pe ciment, încercând să se conformeze ordinului zvârlit, neizbutind să-si găsească echilibrul, punctul de sprijin pentru a se ridica iar, rostogolindu-se, să-si proptească palmele şi coatele, genunchii. Apoi o văd în celula umedă, cu smocuri de păr căzute la picioare, cu măselele scuipate pe jos, cu carnea gambelor umflată de-i atârnă peste inelele groase ale lanţului. Mă întreb: cititoarele mele, cititorii mei îsi pot imagina ce se petrecea în sufletul ei? Pot prelua o parte din durerea ei? Pentru ca scrierea aceasta să-și atingă ţelul: să dispară tortura bestială din închisorile pământului. Pot ele, pot ei oare?

- Şi a venit o scârbă de miliţiancă şi mi-a luat toate hainele, de nu mi-a lăsat nimica pe mine. Şi cu fota şi cârpa din cap, tot, şi acolo m-am nenorocit. Că acolo era umezeala aia. Să nu moară pân' n-o sta acolo! Asa. Şi am stat, dom'le, acolo. Când mă bagă, dau de Maria Plop. Pe ea a scos-o. A dus-o în altă cameră. Si m-a ţinut acolo, pân' a venit de m-a scos. Ce am făcut? M-a scos; după aia m-a băgat şi pe mine. Si era o fată, domnule, că dumneavoastră sunteţi din Bucuresti. Dac-aţi auzit de un Stupcaru nu-mai-stiu-ce. A avut o fată. Si era-n Jilava. Făcuse un cadou la unu' din ambasadă. Asa, şi i-a făcut cadou' şi au arestat-o. Şi când m-a dus din lanţuri, fata aia a stat de a plecat miliţianca, m-a spălat, m-a spălat fata lu' generalu' Stupcaru. Doina o chema. N-o pot uita nici cât oi trăi. Erau de ministri acolo, erau de tot felu' de femei; d'-aia mai îndrăzneaţă fată! N-am vrut să primesc mâncare, dom'le! "Nu mănânc!" Ca să mor, să termin. "N-o luat mâncarea! îi dau eu cu lingura pe gât." Că dacă am stat asa acolo, n-am mai putut. C-am zis ca să mor. Şi fata aia nu bea surogatul ăla de cafea. Şi mi-l turna mie pe gât şi mâncare ce era. Zic: "Mâncaţi care vrea; luaţi mâncarea, că eu nu mănânc." O săptămână, două, după aia-mi da fata. Când să ne scoată cu păturile, colo-sa, domnule, eu am căzut jos. Că n-am mai putut să duc nici păturica, că n-am mai fost în stare să mai duc. Asa. Miliţianca mi-a dat, asa, cu piciorul. Asa. Şi fata aia mi-a luat-o ea. Asa. Nu mă scotea din 'bandită* (se referă ea la miliţiancă). Ne-a băgat. Am stat în Jilava, acolo. Când o putoare de miliţiancă o pune pe Maria Plop, Dumnezeu s-o ierte, săraca, să mănânce! Auzi! O pune pe aia să mănânce pe tinetă. Ea ce făcea? "Noapte bună, Ica! Noapte buna, Tomiţă! Poftă bună, Ica! Poftă bună, Tomiţă!"

Ica era diminitivul de la Ioana, copilul de doi ani al lui Toma Arnăuţoiu şi al Mariei Plop, numele acestei tinere a cărei strădanie de a-si face recunoscută obârsia nu-mi dă tihnă până ce nu voi afla tot adevărul despre martirii de pe Râul Doamnei. Izolata Maria Plop nu stia că fetiţa sa de doi ani ajunsese într-un orfelinat, pradă unei potenţiale handicapări psihice, soartă ce le astepta pe majoritatea progeniturilor nevârstnice ale celor căzuţi in mâinile Securităţii.

Cu foarte puţin timp înaintea apariţiei acestei cărţi - şi nu în perioada când a fost scrisă, de care publicarea se distanţează cu doi ani -, Elisaveta Rizea si-a mai amintit un amănunt. Iar Ioana Raluca l-a aflat abia acum. Înainte de a părăsi puscăria, unde prunca a fost zvârlită fără judecată, nici sentinţă, a fost dusă să o vadă tatăl său. Cine stie în ce fel a fost chinuit locotenentul şi cu ce tărie s-a îndârjit să nu semneze un proces-verbal de anchetă sau alt document strict necesar călăilor, de s-au milostivit să-i aducă fetiţa. Revenită în celula femeilor, maica ei s-a repezit la ea să descopere cum arăta Toma Arnăuţoiu. Se pare că a obţinut informaţia că avea capul înfășurat în fese. Pieptul de asemenea. Atât. Cât n-ar da astăzi doamna Voicu să poată smulge din beznele memoriei acea imagine fulgurantă a chipului tatălui său.

Lupta de clasă îsi alesese dusmani vrednici de comunism: plozi de câteva luni şi de câţiva ani. Maria Plop striga din răsputeri cuvintele dragostei ei de mamă, să străpungă zidurile de beton ale Jilavei, de un metru grosime şi mai bine, să năruiască, prin iubirea ei, piedicile puse-n calea celei mai frumoase trăiri de care am stire.

- Şi a auzit-o una, la fereastră. Ai văzut că e fereastră la camera 4 Femei - se adresează Elisabeta Rizea aceluia dintre ascultătorii săi care a trecut şi el prin Fortul nr. 13. La camera 4 am stat după ce m-a scos de acolo, de pe unde erau ăi 'de la moarte'. Şi a auzit-o. Şi ea să primească mâncare, să mănânce pe tinetă! Cum să stai, domnule?! Nu era capac. Să stai asa cu picioarele pe tinetă, să mănânci? Nu. "Maria, refuză mâncarea! Că trebuie să se rezolve." Da' tot ea să spuie, că mi-era frică mie. Zice: "Păi, pe tinetă nu pot să mănânc." Şi, domnule, cum i-a spus şi a venit anchetă şi a spus ce miliţiancă a pus-o, nici n-a mai venit miliţianca aia. O condamnase, bre, să mănânce! Şi a scăpat Maria. M-am dus cu ea la Miercurea-Ciuc, am stat cu doamna Arnăuţoiu. După aia pe noi ne-a luat de la Miercurea-Ciuc. Am plecat eu, că pe noi ne-a dus la Arad, la lucru. Doamna Arnăuţoiu, cu Ana Chirca şi Maria Plop au rămas la Miercurea-Ciuc. De-atunci nu ne-am mai întâlnit, dom'le, cu ele, dom'le. M-am sărutat cu coconiţa; mi-a spus multe de toate; mi-a spus de domnul Tomiţă, de fata ce are. Şi eu am stiut, c-o văzusem. Eu o văzusem pe fata Mariei după ce am venit (din prima detenţie, se subînţelege).

- În munte?

- Eee, aici, la pâinărie, am văzut-o. Păi, pe Maria Plop de sute de ori, şi pe ăilalţi, i-am văzut. Acum, vă spui cum i-au prins, cum stiu.

Dar este prea ostenită povestitoarea ca să se mai poată antrena într-o nouă dezvăluire. Nu i se cunoaste oboseala. La fel de iute, la fel de plină de suflet în rostire. Doar că sirul i se dezlânează. Sare prea repede de la o întâmplare la alta. Le crede pe toate știute. Uită că cei de faţă, aceia care vor să reînvie istoria neamului, nici prin închisori n-au prea fost - majoritatea -, nici tragedia aceasta, desfăsurată nu departe de Câmpulung, n-o cunosc prea bine. Vorbeste ca între ai ei. Si, de fapt, are dreptate. Toţi, oriunde şi oricând am vieţui pe pământul românesc, ai ei suntem şi ni se cade să fim familiarizaţi cu destinul acestor fraţi mai mari, minunaţi.

- Am trac. Daţi-mi dumneavoastră ('o armă' - ar vrea să adauge, revoltată la amintirea prinderii eroilor) şi duceţi-mă cu masina; să fie a dracului care iartă! Mâna nu mă doare. Mă dor genunchii şi picioarele, domnule; nu pot să merg. Mâna nu mă doare. Eu stiu cine a făcut rău în sat! Eu stiu cine a făcut rău în sat! Cine-a luat tot! Nu mâncare, nu nimic ('nu ne-a rămas' - adică). Dom'le, să vă mai spun de un domn. Poate şi să mi se audă şi să mă lege mâine. Să audă! Când mă scoate să-mi dea drumu-acasă, tot cu vorbe bune mi-a spus domnu' colonel: "Ia, doamnă, masina, să te duci să-ţi ie' bagaju', calcă-ţi hainele, că nu mai e ce afară ai lăsat." Şi un domn, că nu l-am văzut niciodată, n-am stiut cine e, 'ce: "Vezi când îi trece pe lângă casa ta, asa să faci capu'!" Suci-i-ar Dumnezeu şi lui capul, cum l-a sucit el să nu mă uit eu!

Își întăreste blestemul apăsându-si pe frunte un semn mare al Crucii asezat cu greutate şi cu nădejde.

- Mincu, de la Pitesti. Fost colonel - îsi dă seama careva că mai auzise istoria despre cel pomenit.

- Domn', e din Brădet! Eu nu l-am cunoscut!

Pentru a invoca un martor mai presus de orice bănuială, tot asa cum ai face apel la icoană, ori din alt motiv, pentru a face o comparaţie între lipsa de semnificaţie a insului menţionat şi un om vrednic să fie luat în consideraţie, se întoarce către fotografia înrămată, a lui Toma Arnăuţoiu, îmi vine să cred, agăţată pe perete, şi exclamă cu toată puterea convingerii:

- Uite-l, cineva împușcat de comunisti! Uite-l, ăsta a luptat niţel, îl stie ţara-ntreagă cine-a fost şi lumea-ntreagă!

Şi se aruncă iarăsi asupra individului din pragul temniţei, parcă anume venit să-si bată joc de ea cu prilejul eliberării şi să-i menească de rău. Se repede asupra lui ca asupra unui gândac dăunător, să-l strivească:

- Şi-a sucit capul, domnule, să nu mă uit spre casa mea. Ce am făcut eu, domnule?!!

Urmează cea mai cutremurătoare dovadă de nesupunere la interdicţia ofiţerului originar din cătunul alăturat:

- Ce am făcut eu, domnule?! După câteva zile, noaptea, domnule, când a-ntunecat, a luat omul meu - nu era nimeni aici -, si-a luat pălăria din cap, s-a închinat şi a pupat scările. Şi ne-am uitat pe fereastra asta, că era încuiat. Şi dincoace era dispensar. Dincolo făcea doctorul vizită. Şi m-am închinat. Mincu nu stie că eu m-am uitat în casa mea. A sucit capu', eu să nu mă uit! Om din comună aproape de Domnești, dom'le, să-mi spună el mie să nu mă uit, după atâţia ani de puscărie, să nu mă uit şi eu în dreptul casei mele, cât e casa mea!.

O întrebare îi mută cugetul către fiinţe mai nobile, pentru care merită să trăiesti şi merită să mori.

- Domn' Iancu era om! - răspunde ea despre învăţătorul Arnăuţoiu. Avea trăsură cu cai. Şi era un copil bolnav. Eu nu vă mint! şi te lua în casă. "Ce e?" - "Am copchilu' bolnav." - "Fuga!" - îţi spunea. Pleca, îi dai bani să salveze copilul; sau om; sau femeie. Domnu' Iancu! Păi, eu de-as fi murit şi pe domnu' Iancu şi copchiii lui domnu' Iancu nu-i lăsam! Că au fost oameni de omenie! Muncitori! Coseau, domnule! Făceau fân! Nu erau din ăia cu sa mare! Aveau vite! Parcă-i văd.

Îi trec prin minte cei vinovaţi de arestarea neamului pomenit:

- Au murit câţiva, că le-as trage eu. Da' s-au dus dracului, au murit. Că ne-au luat boii, caii, vacile, şi curcile, şi gâstile mele, douăzeci de gâsti, mi le-au tăiat în beci la domnu' Iancu! Că au zis că-s ale lu' domnu' Iancu. Aveam doi gâscani. şi coconiţa 'ce: "Lasă-le cu ale mele." Veneau de la lac. Asa. Le-a luat cu totul. Uite, asa treceau pe aici. Da' i-a luat Dumnezeu. S-au curăţat, fir-ar ai dracului! Că mă duceam, uite, cu masina, că trag! Trag cu mâna. Pot şi stiu!

- Când ai venit acasă, fetele unde erau?

- Acolo. Când am venit acasă, i-a murit nevasta la un frate al meu. Că atunci când am fost, am avut şi fraţi, domnule, fraţi şi cumnaţi arestaţi, am avut gineri, copchil, pe Leanţa, băiat, cuscru. Noi am fost toată familia adunaţi. şi de pe la Brădet, ginere-meu ăla. Luau şi pe ailaltă, da' născuse atunci, că ne-o luau şi pe asta. Asa, cu toate neamurile am fost. Când a venit bietu' frate-meu, Luca, când i-a dat drumu' si-a auzit (se referă ea la soţia aceluia), el nu i-a dat telefon, domnule, şi a murit femeia de bucurie. A căzut peste. Şi a murit femeia. Uite lume; stie toată lumea. Luluca. I-a murit femeia, când a venit, de bucuria aia mare, a făcut d-aia la creier, infarct, asa. Şi a murit femeia. Nae e pe ducă şi el acum. (se referă la propriul său soţ). Tot din puscărie. Bătut. I-au tăiat degetele. L-au chinuit. L-au bătut. El n-a spus nimic, nu le-a dat pe mână. L-am 'brăcat femeie, cu fotă, cu iie şi cu sac în spinare, că-l duce la moară; şi l-am mutat dintr-o parte-ntr-altă parte, că-l căta ăla să-l împuste, că a văz't că nu mai erau iscălituri pe munte. C-ăi din munte se-ntâlneau cu el, da' nu-i pâra.

(sursa: marturisitorii.ro)

În sfârsit, apucă şi soţul ei să strecoare prima vorbă în această după amiază atât de bogată şi cumplită:

- Am stat multă vreme lângă Securitate. Eu aici şi Securitatea peste drum.

- Îmbrăcat femeie?

Confirmă, smerit, din cap.

Soaţa lui, însă, nu si-a întrerupt mitralierea cu informaţii. Apucă noul episod din mers şi gonește înainte cu el:

- A stat în butie! Într-o butie. Şi cânepa deasupra. Şi o scară pentru el băgată, să iasă. Şi ce am făcut? Să vă spui cum am luat legătura iar.

N-o mai rabdă rememorările. Se-nghesuiesc peste cele glăsuite. O smucesc. O frământă. O trag. O împing. Nu-i dau tihnă.

- Mă dau jos din rată (e numele de odinioară al curselor locale). Ăia m-au rugat, că-mi dau drumul cu doi ani înainte. şi am refuzat. Haida că după anii ăstia mi-au dat drumu'. Ce credeţi, dom'le! Un picior în rată.

Vrea să exemplifice "pe viu", însă nu-i este cu putinţă să-si păstreze echilibrul, cu un picior în aer, asa, fără trepte la îndemână.

- Nu pot. Un picior în rată şi unu' jos.

Renunţă să le mai arate celor prezenţi poziţia de atunci.

- Mă-ntâlnesc cu popa Constantinescu. 'Ce: "Băieţii.", vezi, asa a vrut Dumnezeu s-aud de ei. A pus mâna pe mâna mea, 'ce: "Băieţii din munte sunt bine sănătosi". Atât mi-a trebuit. Cum e azi; cum e mâine, m-am dus la Bășoiu. Am trimis vorbă la el cu bănisori, cu hăinuţe îmblănite.

- În munte?

- Unde au v'nit ei; au v'nit ei sara, la Bășoiu. Haine căptusite care le-oi fi găsit eu acolo în bordei. Da' dacă eu n-am vorbit.

Îsi flutură arătătorul în dreptul buzelor, s-arate că i-a slujit în credincioșia aspră a muţeniei.

- N-am vorbit. Bietu' frati-mieu a murit. Da' cât i-a îmbrăcat şi cât a stat arestat! În fine, am fost cu tot neamu'. Nu e nimic, dom'le! Să-mi dea pamântu'! Să-mi dea pământu', dom'le, că toată grădina casei, trei prăjini am. Dom'le, eu n-am pământ aciia. Pământ n-am deloc.

- Pământul dumitale unde e?

- L-au luat. L-au luat şi dat cui au vrut ei. L-au dat la comunisti. Eu n-am, domnule! Că atât mi-au dat: casa goală. Nu mi-au dat nimic. Mă duceam cu ziua de lucram. Cu mânile astea uscate am muncit de făceam şi eu câte ceva.

- Dar pământul ăsta din jur e al dumneavoastră?

- Nuuu! E la altu' acu'!

- Dar a fost al dumneavoastră?

- Al mieu! Trei prăjini. Da' mi le-au luat şi pe alea. Le-au dat. Daaa! Tot. Tot. N-am o palmă de pământ. Luptaţi cât oţi putea! Domnule, luptaţi! Luptaţi să…!

Așa se încheie sfântul testament al Elisavetei Rizea din Nucșoara.

(Sursa: arhiva personala, fotografii de la Memorialul Sighet)