„Şi-atunci… Ei, da, atunci Istrate
zice – tonul i se păstrase acelaşi: „- Atuncea ia, -n pizda mă-ti, taburetu-n
braţe!”. Mărturisesc, turnura de vocabular nu m-a şocat. Ba într-un fel, mi-a
plăcut: m-am simţit deodată mai puţin stingher, lucrurile redeveniseră ele, la
locul lor.
Şomlea aşeză taburetul în mijlocul camerei. Ştiam cum trebuie să mă
slujesc de el (…) O mişcare a taburetului mă face să înţeleg că Istrate
întinsese o mână ca să arate… “Eşti gata?” mă întrebă pe mine. Nici n-apuc să
deschid gura, să răspund, că vine prima lovitură. Luat pe nepregătite, urlu –
mai degrabă icnesc. Şomlea se opreşte: „No, păi dacă zghieri, îţ’ punem căluş,
aşe să ştii!“ – “Nu, nu mai zbier“, zbier eu. Au început să cadă altele.
Cu atât mai cumplite, cu cât nu strigam. Ca să mă ţin bine, să mă stăpânesc –
convenţia era convenţie, trebuia s-o respect, să nu urlu, am început să număr
loviturile. Şi le număram aşa: “Dddddouă plus una – trei! Ttttrei plus una –
patru”. Cred că încercam să umplu timpul dintre lovituri. Când am ajuns la
“Şşşşase…. plus una“, am renunţat. În loc de “şapte“, am făcut: “Ffffff…“, ca
atunci când te arzi ori îţi scrânteşti un deget de la picior. Am abandonat
număratul şi pentru că, atent fiind la… succesiune, nu eram atent la altceva,
esenţial: la lăsat moale. Mă străduiam să las moale, dar, pe de o parte,
poziţia în care mă aflam pliat subţia până la… dispariţie orice fese, pe de
alta, eu, în acel moment, chiar “întins“ n-aş fi avut perniţe de protecţie…
Trei sferturi din lovituri nimereau în oase. Când eşti lovit în os (mai ales în
articulaţii) ai impresia că oasele părăsesc carnea, o străpung, străpung şi
pielea, ca să iasă afară. După vreo trei lovituri de la abandonarea
număratului, vine una care mă amorţeşte. Îmi atinsese un nerv, poate chiar
sciaticul domnului Istrate… Cele care au venit după mi s-au părut şterse, fade,
parcă ar fi căzut pe carnea şi oasele altcuiva. Aşteptam cu nerăbdare lovitura
care să-mi smulgă oasele din carne, lovitura dureroasă, cea care-ţi umple gura
de salivă – ca să mă asigur că n-o să rămân amorţit. Încetul cu încetul,
loviturile s-au apropiat de mine, s-au făcut simţite, apoi dureroase, apoi
insuportabile. (…)
Ceea ce a urmat a fost un fel de recreaţie, un fel de popas.
Binemeritat. Istrate era furios că-l lovisem – am impresia că abia îl atinsesem,
Şomlea – furios că-l întrerupsesem, doar avea şi el ritmul lui. Au început
amândoi un parter: Şomlea cu bâta şi picioarele, Istrate numai cu picioarele.
De loviturile care veneau de sus, de la bâtă, nu mă puteam feri, pentru că nu
le vedeam, deoarece trebuia să fiu atent la cele patru picioare, dinspre ele
venea pericolul cel mare. (…) Plutonierul Şomlea, butucănos, greoi, era
previzibil. Nu ştia să fenteze, cizmele lui se trăgeau înapoi, după care veneau
spre mine exact pe linia de avânt şi în ritmul pendulului – e adevărat, cu altă
viteză şi cu altă forţă. Dar eu fusesem portar de foot-ball, cum ţi-am mai
spus. Şi, desigur, un bun portar nu va urmări picioarele adversarului, ci
mingea. Pe Şomlea l-am învăţat, după cum ţi-am spus, după prima lovitură. (…)
De Istrate însă nu mă puteam apăra. Istrate era un adevărat “om de gol“, cu
reflexe rapide, inteligent, derutant. Degeaba vedeam pantofii negri, lustruiţi,
pornind spre mine: mă feream prea devreme sau prea târziu sau îmi feream un
loc, dar lovitura se ducea în altă parte, fulgerător. Şi lovea numai la
articulaţii: coate, umeri, noadă, genunchi, glezne. Cu timpul, ajunsesem să
îndrăgesc cizmele dolofane ale lui Şomlea, cizme cinstite, cu inima-n palmă,
fără ascunzişuri. Pe când pantofii domnului Istrate…
Istrate începu să zâmbească, cu milă, cu silă, cu lehamite. Şi clatină
uşurel din cap, cu buzele pungite, de parcă mi-ar zice: „Vezi cu ce cretini
sunt obligat să lucrez? Ai băgat de seamă ce idiot e? Să aşeze el ranga cu un
capăt pe taburet, când toată lumea ştie că un taburet e mult mai scund decât un
birou…“. Calm, elegant, îşi introduce cu dichis mâna lui parfumată şi albă şi
fină în laţul de piele al unui baston de circulaţie. La „Taburet“, Şomlea mă
bătuse la fund cu un ciomag obişnuit, o bâtă de prun. Istrate însă nu cobora
până la vulgara, nedemna de el bâtă de prun. Cu bâta lucrează gradele
inferioare, analfabeţii, cretinii – el, ca intelectual, se foloseşte de scule
corespunzătoare…
Uite cum: eu eram ca un… ca un berbec în frigare, dar tras în ţeapă nu
de-a lungul, ci lateral, ţeapa, frigarea fiind ranga. Picioarele, pliate, îmi
erau îndreptate spre fereastră, deci spre Istrate. La cap, Şomlea, aşezat pe un
taburet. (…) Şomlea îmi apasă capul până când ceafa mi se lipeşte pe genunchii
lui. În faţa ochilor îmi apare o… un fel de cârpă, zdreanţă – fusese cândva
prosop, din materialul numit „fagure“, se dădea pe cartelă, cu metrul… – „Cască
gura!“ zice Şomlea. M-am îngrozit: deasupra obrazului meu, Şomlea răsucea
„prosopul“ ca pe o rufă, mai degrabă îl storcea ca pe o lavetă. Câţiva stropi.
Nu, nici apă, nici sânge, nici… Ci doar scuipat, bale – cârpa aceea era
îmbibată, mustea de saliva celor care trecuseră înaintea mea pe acolo…
… primele lovituri tot la fund le-am primit. Aici, „la Rangă“, eram şi
mai adunat ca „la Taburet“, şi mai fără fese, aşa că oasele mele… Iar Istrate
dădea numai în os, numai în os, numai în os. Pentru că şi aşa aveam căluşul
zăbală, am început să urlu în voie. Nu mai trebuia să mă stăpânesc, eu urlam,
eu mă auzeam. (…) Încep loviturile la talpă. Numai în os, numai în os: călcâie,
articulaţiile degetelor mari şi mici. Parcă-mi împing oasele afară din carne,
de-a lungul întregului trup, le obliga să mă traverseze, ca o ţeapă care mă
începe din călcâie – iar durerea se răspândeşte în ceafă, în umeri, în ochi,
durere mată, boantă; în degete (repet, partea din talpă a articulaţiilor) dau
un fel de arsuri scurte, dar foarte violente totuşi, durere fără ecou, fără
amintiri…
(…) Ia te uită! Vasăzică, povestesc cu poftă! Eu sunt masochist! Ei,
bravos! Bineînţeles că noi, cei opt mii de la Gherla, eram nişte afurisiţi de
masochişti, fiindcă ce e deţinutul decât un masochist împuţit şi obraznic, care
cerşeşte, provoacă… Noi, deţinuţii masochişti, ne băgam în sufletul goicilor şi
istraţilor şi…
În două cuvinte! Cum să spun în două cuvinte? Nu mai suporţi şi vrei să
termin cu două… Bine, uite, în două cuvinte: m-am căcat…
N-am alte cuvinte. Trebuie să numesc o realitate, nu? Încearcă tu să
spui mai… delicat, în româneşte, ce-am spus eu, de-a dreptul: m-am căcat pe
mine – lucru care s-a întâmplat în a treia repriză de „sus“.
am simţit că nu mai pot, că nu se mai poate, că nu
voiam să spun, să le spun, să-i rog, să-i rog frumos să se oprească, nu
chiar de tot, puteau să reînceapă ceva mai târziu, chiar cu supliment, dar în
clipa aceea să mă lase puţin, ca să
dar nu puteam rosti nici un cuvânt, nu puteam face nici un gest, nici
măcar cu ochii nu mă puteam ruga, nu-i puteam ruga frumos, eram un sac de
antrenament, un sac de fasole care nu vorbeşte, nu urlă, nu roagă, nu se poate
apăra
şi am făcut pe mine.
eu plângeam, sau credeam că plâng, ar fi fost bine să pot plânge, nu
loviturile, nu ele mă atingeau
plângeam pentru că pentru că
şi-atunci, pentru prima oară de la arestare, pentru prima oară în viaţă,
am spus, mi-am spus, le-am spus:
EI, LASĂ… EI, LASĂ…
şi m-am hotărât
să nu-i uit în vecii vecilor
nu să mă răzbun, ci să nu-i
uit
şi, mai ales,
SĂ NU-I TAC!
………………………………………….
Eram căzut lângă birou, pe-o coastă, cu faţa spre fereastră, aşa că l-am
văzut bine pe Istrate cu câtă scârbă scoate şiretul de la încheietură şi
azvârle bastonul peste umăr. Apoi întinde mâna – Şomlea îi depune în palmă o
vergea de puşcă. Plutonierul se înarmează tot cu bâta de prun. Începe un parter
„la patru picioare şi două mâini“, ca un fel de marş „de închidere“ al unui
spectacol: alert şi cu uşurare. (…) „La cap, la cap, ăsta-i student, face pe
nebunu’ cu noi, p-intelectualul, la cap, tu-i candela lui d-intelectual!..“
(…) În schimb, urlam. Urlam din toată inima. Urlam atât de tare, încât,
la un moment dat, am încetat să-mi mai aud glasul. Parcă aş fi urlat în gând
sau în vis. Şi totuşi mi se auzea, fiindcă Istrate: „Taci, tu-ţi candela mă-ti,
taci!“. Şomlea gâfâia şi el: „Taj’ mă! Taj’ mă!“. Încurajat de faptul că puteam
urla în voie, am început să… răspund: „Nu taaaaaac! Nu taaaaaac!“.
(…) Un şpiţ în noadă mă face să salt şi să mă ridic pe jumătate. În
secunda următoare, celălalt şpiţ mă fulgeră aici, exact deasupra mărului lui
Adam. Cad pe spate. De astă dată, Istrate îmi pune talpa de-a curmezişul pe
gât. Răsuceşte. „De ce urli, mă? Mai urli, mă? Mai urli?“ – şi continuă să
apese şi să răsucească. Vreau să urlu, vreau să spun că nu mai urlu, dar simt
cum glasul mi se subţiază, mi se rupe. Mâinile, libere, zac la câţiva
centimetri de talpă, dar nu se duc spre ea, să încerce să o dea la o parte… Şi
glasul – îl văd – capătul lui, rupt se scufundă încet, încet, înapoi, de unde
pornise… Îl văd pe Istrate deasupra mea. Apoi încep să nu-l mai văd. Nu-l mai
aud. În schimb, încep s-o aud pe ea. S-o văd. Venind. Prima oară, la un metru
şi douăzeci… la un metru… Zvâcnind, din douăzeci în douăzeci de centimetri –
dar poate că nu zvâcnea, poate că ochiul meu o percepea printr-o fantă
rotitoare, fantă care din douăzeci în douăzeci de unităţi (şi timpul poate fi
măsurat în centimetri) venea în dreptul ochiului meu… Optzeci, şaizeci… Când a
plecat de la patruzeci, am ştiut că… Am ştiut că, dacă va trece şi de douăzeci,
atunci o să fie gata. Dar, cum ţi-am spus la început, pe la douăzeci şi trei
s-a…
Fiindcă Istrate a ridicat piciorul – simplu! Ştia el, Istrate, când
anume să se oprească: nu prea devreme, dar nici prea târziu. Ştia, ştia, domnul
Istrate…“
( Paul Goma – Gherla)
