Azi este ziua doamnei Ana Blandiana. Ziua
Bunei Vestiri, îmi imaginez cât de încărcată de sens a fost pentru părinţii săi
! Am început să citesc cartea pe care am
avut bucuria să o primesc de la dumneaei acum câteva zile. Şi m-am oprit când
am ajuns la povestea despre tatăl său, fost deţinut
politic. Eliberarea sa în 1964 şi revederea cu
fiica devenită între timp din copil
adult este emoţionantă şi semnificativă şi de aceea m-am gândit să o împărtăşesc
aici cu toţi cei care o apreciază şi
o iubesc.
Sunt convinsă
că accidentul tatei a avut legătură cu situaţia lui politică
şi poate şi cu anii de detenţie. Ieşise din închisoare de tei-patru luni, era
un om de 49 de ani. Din perspectiva de acum mi se pare
neverosimil de tânăr. Dar şi atunci când l-am revăzut mi s-a părut incredibil
de tânăr faţă de cum îl ţineam eu minte. Când a fost arestat avea o barbă
impozantă cu două dungi albe de la colţurile gurii în jos, ceea ce îi dădea un aer expresiv de severitate, iar părul negru
era pieptănat după moda interbelică peste
cap. A revenit fără barbă, cu capul foarte rotund acoperit de o perie gri şi o
gropiţă în bărbie care îi dădea un aer aproape copilăresc.
Uimirea mea în faţa acelui bărbat tânăr, care era cu totul alt personaj decât
Tata pe care îl ţineam minte, a fost probabil la fel de mare ca uimirea lui în
faţa mea, domnişoara sau tânăra doamnă care ţinea locul fetiţei pe care o lăsase.
Venind din Insula Mare a Brăilei în drumul spre casă,
spre Oradea, unde era Mama cu Geta, sora mea mai mică, se oprise la mine la
Cluj, unde eram măritată. Nu-mi amintesc cu adevărat decât primul moment al întâlnirii,
noua lui înfăţişare, încremenită ca într-un stop - cadru uimit de stop-cadrul
noii mele înfăţişări, momentul lung în care ne-am privit aproape cu spaimă, şi
apoi felul în care ne-am căzut în braţe plângând ca nişte copii. Nu ţin minte
ce-am vorbit atunci. În orice caz nu despre ce-a fost, ci mai curând despre noi
înşine, despre bucuria de a fi în familie, despre faptul că acum formez şi eu, împreună
cu Romi, o familie.
A
doua zi a plecat mai departe, la Oradea. Şi acolo a urmat o lungă perioadă în
care casa era plină de oameni care veneau să-l vadă, să-l îmbrăţişeze, să-i vorbească, să-l
încurajeze. În memoria mea mai era o asemenea situaţie, cu mulţi ani în urmă,
iar eu aveam doar vreo 6-7 ani. Era preot într-un cartier de lângă gară, locuit
de ceferişti care, pentru că aveau programul 12 ore cu 24, în timpul liber îşi
lucrau bucăţile de pământ din satele din jurul oraşului, erau jumătate
muncitori, jumătate ţărani, foarte credincioşi şi extrem de ataşaţi de tata. Îmi
amintesc cum la întoarcerea acasă a a tatei se făcuse în stradă o lungă coada
de oameni care intrau pe rând să vadă dacă e sănătos, îl rugau să povestească.
Era în 1948-1949, arestarea cuiva era ceva rar, neobişnuit. Şi tata povestea.
Acum în 1964 nu mai era întrebat, cei care veneau să-l vadă erau intelectuali,
prieteni ai tatei, unii fuseseră şi ei în închisoare de-a lungul anilor,
tuturor le era frică, unii încercau chiar să-l oprească să povestească, dar
tata răspundea ,,Trebuie să se știe’’ – şi povestea.
Am
citit între timp, în sfertul de secol de la Sighet, sute de cărţi de memorii de
închisoare. Toate semănau cu ceea ce povestea Tată, dar cel mai bine îmi amintesc
de atunci relatările despre conferinţele care se tineu în închisoare de către
mari specialişti în diferite domenii, despre faptul că închisorile erau
adevărate universităţi, ca o dovadă că spiritul, spunea el, poate să se
ridice deasupra suferinţei.
Apoi
a urmat o perioadă de depresie, în timpul căreia, nefiind reprimit la Biserica cu
Luna, catedrala ortodoxă unde fusese preot în 1959, momentul arestării, se simţea
fără rost şi nu reuşea, ca toţi cei ieşiţi din închisoare, să se simtă
acasă în lumea care se schimbase între timp. Pe acest fond nervos – care era
evident legat de tot ce se întâmplase – a avut loc accidentul. Deşi era absolut
nepriceput şi lipsit de simţ practic, a vrut să o ajute pe Mama, care făcea curăţenie
şi, fără ca ea să observe, a pus pe foc, ca să se omogenizeze,
amestecul de parafină şi petrosin cu care se curăţa pe vremea aceea
parchetul. Amestecul a luat foc, el a încercat să îl ia de pe aragaz, focul l-a
cuprins şi, speriat, a ieşit în curte unde a ars ca o torţă.
E un capitol în Fals tratat de manipulare.
( Serenela Ghiţeanu, Cartea cu
delfini. Convorbiri cu Ana Blandiana)
