Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 9 februarie 2022

100 de ani de la nașterea lui Toma Arnăuţoiu


      În august 2021 am primit o invitaţie de la doamna Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu pentru a participa la un eveniment dedicat tatălui său, Toma Arnăuţoiu, la Câmpulung Muscel. M-am bucurat cu atât mai mult cu cât altă dată nu am putut să ajung la vernisarea unei expoziţii la care aş fi dorit să merg. Mi-am amintit ce mult a însemnat pentru mine să particip acum şapte ani la un concert susţinut de dumneaei chiar la Fortul 13 Jilava. Era prima oară când muzica se făcea  auzită în fostele celule prin care au trecut mii, zeci de mii de oameni, ca o exorcizare făcută nu prin rugăciuni, ci prin sunete, o alinare simbolică a nedreptăţii şi suferinţei.

        Evenimentul la care am fost prezent a fost compus din două părţi – prezentarea unui film documentar realizat de doamna Cristina Chirvasie - ,,Toma Arnăuţoiu, aripa din stâncă’’ şi un spectacol de muzică şi versuri din literatură de detenţie susţinut de doamnele Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu la vioară şi Cristina Chirvasie ca recitator.



       Toma Arnăuţoiu s-a născut pe 14 februarie 1921, dar condiţiile din pandemie cred eu, au împiedicat susţinerea spectacolului în februarie. Chiar şi acum în august, în Sala Centrului Cultural Apa Sărată, au fost luate măsuri pentru a se asigura siguranţa participanţilor. Gazda a fost domnul Emil Hagi, care cu multă generozitate a oferit sala Muzeului Automobilului Roman, un loc în care te pierzi într-o altfel de istorie românească.

       Am vizionat filmul cu curiozitate, gândindu-mă şi la faptul că este un film –document care ar trebui vizionat de elevi, unul dintre acelea despre care în Memorialul Durerii se spune că este ,,o istorie care nu se învaţă la scoala’’. Însă în cazul meu, am urmărit de mulţi ani ca aceasta istorie să se înveţe şi la şcoală, ca elevii să afle că nu toţi românii au acceptat cu capul plecat regimul impus de sovietici. Ba mai mult de atât, ne putem găsi modele printre partizanii din munţi, printre cei care au demonstrat că sunt demni şi curajoşi în faţa unui tăvălug teribil care a transformat lumea de până atunci în lacrimi, sânge şi cenuşă. Filmul a fost emoţionant, mi-a plăcut atât modul cum a fost scoasă la iveală povestea cât şi realizarea artistică. Doamna Arnăuţoiu a trăit cu intensitate momentul şi am aflat ulterior că şi pentru dumneaei era prima oară când îl vedea, aşa că emoţiile au fost pe măsură!







      În partea a doua muzica s-a împletit în mod natural cu mărturiile-document pe care doamna Chirvasie le-a citit. Până şi pentru un profan ca mine în ale muzicii a fost clar că părţile muzicale au fost alese cu mare grijă pentru a se potrivi cu textele, unele dintre ele chiar din anchetele partizanilor. Într-una  Toma relatează cum şi-a revăzut părinţii după mai bine de 5 ani, aceştia întorcându-se de la închisoare. Ceea ce spune el este încadrat în şablonul rece şi inuman al anchetei, poţi doar citi printre rânduri cât de dor i-a fost de părinţii săi, dar în acelaşi timp cât de precaut era pentru a nu se pune în pericol pe el şi pe ai lui. Nu a încercat să îi întâlnească şi să îi îmbrăţişeze, ci doar a stabilit cu ei prin intermediul Marinicăi Chirca iasă la o anumită oră din casă. Iar Toma și Petre i-au îmbrăţişat doar cu privirea, de departe, prin binoclu…

      Mă gândesc că şi doamnei Elena Ion (Arnăuţoiu) i-ar fi plăcut tare să fie la acest eveniment, aşa cum am văzut-o în alţi ani în mai multe împrejurări, trecând peste obstacolele pe care bătrâneţea i le scotea în cale. Însă vocea dumneaei a fost auzită prin vocea doamnei Chirvasie şi mi-a amintit de întâlnirile noastre, de discuţiile de la telefon şi apoi de ultima zi în care am venit la Câmpulung pentru a o petrece pe ultimul drum. Istoria partizanilor, rudelor şi susţinătorilor este o poveste tragică a celor ce nu mai sunt, pentru care trebuie să vorbeşti ca ei să trăiască în amintire, să devină modele şi să ne îmbogăţească viaţa. Un lung şir de lumânări aprinse şi rugăciuni rostite nu la crucile lor, ci la troiţe bătute de vânt, la monumente ridicate cu greutate, ori în nemărginirea munţilor unde poţi să-ţi închipui lesne că sufletele lor încă mai rătăcesc.

      Evenimente precum cele de la Câmpulung sunt o alinare pentru familiile partizanilor, iar efortul pentru a le menţine amintirea vie se întinde pe trei decenii. Doamna Ioana –Raluca Voicu-Arnăuţoiu a reuşit să depăşească graniţele ţărilor şi pandemiilor pentru a-şi comemora tatăl şi a-i face dreptate lui şi celorlalţi partizani, aşa cum instituţiile statului nu o vor face niciodată.



 


 


 

 

 

     

 

 

vineri, 4 februarie 2022

Moartea lui Ion Mihalache la Închisoarea Râmnicu Sărat


     Ion Mihalache, marele om politic si patriot, s-a stins din viaţă pe 5 februarie 1963, după ani teribili de suferinţă în închisorile comuniste. Era condamnat la temniţă grea pe viaţă din 1947. Corneliu Coposu, Ion Ovidiu-Borcea și Cicerone Ioniţoiu ne-au lăsat mărturii despre perioada de sfârșit de la Închisoarea Râmnicu-Sărat care sunt de-a dreptul cutremurătoare…

     In dialogul său cu Vartan Arachelian purtat la puţină vreme după căderea comunismului, Corneliu Coposu și-a amintit: ,,Da, Ion Mihalache a stat multă vreme în celula de deasupra celulei mele. O perioadă de timp, cam în deceniul cinci, pe la început, puteam să comunic printr-un fel de alfabet Morse cu el.  El cunoştea un singur alfabet de bătăi în perete, fiecare literă reprezenta o bătaie în plus. A, o bătaie, B două, vă închipuiţi că la Z erau 24 de bătăi, un sistem de comunicat oarte dificil. Era singurul pe care-l pricepea şi am reuşit să schimb cu el cîteva fraze şi să îi răspund după un efort de o jumătate de zi. "Niculina e sănătoasă". Era vorba de soţia lui. Şi a priceput, exista un semnal de întrerupere a comunicaţiei şi altul de OK. După aceea, slăbindu-i auzul, nu s-a mai putut ţine legătura cu el. Protestele le făcea cu o voce foarte sonoră, exact în momentul schimbării de gardă, cînd, datorită mişcării celulele scăpau de sub supraveghere. Atunci venea în dreptul uşii şi, cu o voce puternică, protesta. Din protestele acestea s-a aflat că patriarhul Justin Marina a fost la el în celulă, încercînd să-l convingă să dea o declaraţie de blamare a lui Maniu. Am auzit din celula mea cum a strigat << A fost nenorocitul de patriarh Justin Marina la mine, ca să mă convingă să mă desolidarizez de Maniu. L-am dat afară>>.

    Urma deschiderea celulei, bătaia administrată de gealat şi totul reintra în linişte şi în normal, încă o dată a protestat, de data aceasta vizitatorul care a încercat să-l convingă pe Mihalache să dea o declaraţie salvatoare pentru el a fost Ghelmegeanu. Refuzul şi strigătele lui au fost imediat potolite prin bătaia administrată de gardieni.

      A avut o comportare foarte demnă, pînă în ultimul moment al vieţii, în ultima fază nu se mai putea mişca, decît cu foarte mare greutate, după aceea a paralizat şi, în scurtă vreme, s-a prăpădit.’’




      Mărturia lui Ion-Ovidiu Borcea impresionează profund: „…Ion Mihalache a fost asasinat cu premeditare, deoarece continua să rămână un simbol al rezistenţei româneşti. În nenumărate rânduri a protestat făcând să răsune tot celularul. Ofiţerul politic (Lupu) şi comandantul Vişinescu l-au bătut în permanenţă, i-au creat condiţii să se îmbolnăvească şi nu i-au dat îngrijire medicală. Intrau şi aruncau cu găleata cu apă pe el, în plină iarnă. Eu i-am supravegheat celula prin cele şase găuri pe care le făcusem cu o sârmă în uşă... Dacă n-aş fi fost de faţă această mărturie n-ar exista. Acum când sunt în lumea liberă, am datoria să anunţ acest asasinat pe care l-a săvârşit comandantul Vişinescu. Strigătele: <<Fraţilor, aici este Ion Mihalache. Mă omoară!>>, au răsunat în tot celularul. Această crimă nu poate fi uitată.”

       Cicerone Ioniţoiu a răsfoit rapoartele de pedeapsă cu izolarea din 30 ianuarie şi 7 decembrie 1957, din 23 iulie şi 30 septembrie 1958, 20 şi 26 septembrie 1959, 23 martie 1960, 11 ianuarie 1961, 26 august 1962 unde era notat că Ion Mihalache  a strigat „să-i dăm cu ceva în cap”; …altădată i s-a luat patul şi a protestat că „e lăsat să moară ca un câine”, …în 1959 a protestat că „nu-mi daţi medicamente, cu mâncarea asta nu pot trăi şi mă ţineţi pe nedrept” …aceste sublinieri ale paznicilor care cereau pedepsirea arată prea puţin, dar grăitor, din tratamentul de exterminare la care era supus.

      În adeverinţa-caracterizare semnată de comandantul Vişinescu se precizează, după moarte că: „Deţinutul C.R. Ion Mihalache… a fost depus în acest penitenciar, la data de 29. 07. 1955 şi de la această dată a fost pedepsit de 7 ori cu regim sever de izolare pentru cazuri de indisciplină, nerespectarea programului… Are manifestări duşmănoase faţă de regimul de deţinere şi faţă de regimul de Democraţie Populară.”

     Iar doctorul în procesul verbal de constatare a decesului scrie că din 1957 au început semne de boală, primele semne de involuţie… în 1959 are cord decompensat… în 1962 luna martie prezentând incontinenţă de urină, fecale, disartrie, dischinezie de bază pentru care a rămas la pat permanent… pe 1. 06. 1962 prezintă hemipareză (membru inferior stâng şi membru superior stâng)… în ziua de 4. 02. 1963 numitul a intrat în stare comatoasă, iar la orele 2,20 noaptea din 5. 02. 1963 decedează...

      Cu toate că era bolnav, comandantul A. Vişinescu i-a refuzat patul, mâncarea, medicamentele şi l-a bătut în nenumărate rânduri, aruncând găleţi cu apă pe el, contribuind personal la exterminarea lui.

       Acesta a fost sfârșitul unui mare dușman al partidului și statului comunist, care l-a ucis premeditat, așa cum a făcut-o exact cu 10 ani înainte și cu Iuliu Maniu la Sighet.

 

(Surse: Vartan Arachelian în dialog cu Corneliu Coposu si Cicerone Ioniţoiu, Râmnicu Sărat – cea mai odioasă închisoare îin Revista Memoria)