Vasile Motrescu este cel mai cunoscut nume din rezistenţa anticomunistă
din Bucovina. Un ţăran curajos şi inteligent, demn şi nesupus, care a reuşit să
dea 15 ani de furcă Securităţii.
Iar când a ajuns în mâinile duşmanilor şi aceştia s-au gândit că l-ar putea
folosi împotriva fraţilor săi de suferinţă, au făcut o mare greşeală. Mai întâi
s-a încercat capturarea grupului lui Ion Gavrilă Ogoranu, dar în momentul în
care i-a întâlnit, Motrescu i-a avertizat pe ardeleni că sunt în primejdie şi
securiştii care îl însoţeau au fost lichidaţi. Tot o încercare de infiltrare au
făcut şi pentru a-l prinde pe Gavril Vatamaniuc, însă şi de data aceasta planul
a fost zădărnicit, Motrescu prevenindu-l şi rămânând alături de el în munţi. În
lungile perioade petrecute ca fugar, a scris un jurnal şi câteva poezii încărcate
de sensibilitate, de tristeţe, de melancolie și
dor după viaţa sa calmă de dinainte,
rânduită în tiparele ancestrale ale satului
românesc. Una dintre aceste poezii m-a impresionat în mod deosebit, exprimă toată drama partizanului care îşi lasă soţia,
copiii, mama şi fratele în puterea străinilor, căutând libertatea de pe
crestele munţilor. Gândul permanent la aceştia îl urmăreşte oră de oră şi zi de zi, toate rugăciunile şi le îndreaptă
spre momentul când ar putea să revină în sat liber. Libertatea e deja o himeră
pentru bucovineanul care mai poate doar spera, ultima arestare aducându-i
condamnarea la moarte şi execuţia. În ultimele zile de viaţă s-a rugat neîncetat şi a refuzat puţina hrană primită, dăruind-o altor deţinuţi. Deja era în
lumea de dincolo şi nu-i mai trebuia nimic de aici…
Pentru Iibertate
De mult ce-am iubit libertatea cu drag,
De spaima-nchisorii, de-al Rusiei jug,
Lăsat-am pustiu al căminului prag
Și sapa ruginii și coasa și plug.
Lipsit m-am lăsat și plin de amar,
Când pruncii micuți i-am strâns lângă piept
În mână-am luat al soartei pahar
Și al vieții destin pe nedrept
Și sus către munte, pe-a codrului cale,
Acuma cinci ani plecat-am de-acasă.
În urmă-am Iăsat suspinuri şi jale,
Nevastă, copii şi mamă duioasă
Ei fără să știe de-a lumii-împărțire
De grele necazuri ce vin,
Ei fără să ştie de-a mea despărţire
De milă-au rămas şi de chin.
În gheara mizerii, se-zbat copilaşii, `
Nevastă şi fraţi, părinţi chinuiţi
Din dreptul vieţii ne-a şters vrăjmaşii
La moarte cu toţii suntem osândiţi.
Prin codrii-am trăit cu greu şi în chinuri,
Cu foame, viaţă amară şi gol.
Prin ploi şi prin geruri umblând cu suspinuri
Pe creste făcut-am al ţării ocol.
De casă-am avut copacii, tufişe
Şi cetina verde sub mine pe geruri,
Iar hrana mi-au dat-o creştinii miloşi,
Nădejdea, credinţa la Tatăl din ceruri.
Cu trupul sleit de puteri
Ajuns-am la mijloc de viaţă
Prin gând mi-au trecut străbune-amintiri
Şi lacrimi sudoare pe faţă.
Prin undele morţii trecut-am pe drum
Frumoasă şi tânăra viaţă,
Mă uit la ea şi nu e acum
Decât un fir subţire de aţă.
Ce-mi poartă osânda şi haina durerii
Şi zilele-mi negre, le leagă de brazi
Privind mereu spre locul tăcerii
Cu gândul la soarta şi ziua de azi.
Cu greu am trecut al vieţii nou an
Cu moartea de mână, cu-amar, cu necazuri,
Păşit-am acum pe al şaselea an,
Prin grele furtuni şi talazuri.
Căci nu ştiu, vedea-voi cu ochii-mplinită dorinţa
Şi liber cu lumea în sat să trăiesc
De nu mi-o curma un duşman suferinţa
Şi viaţa în chin aşa să-mi sfârşesc.
Căci nu e viaţă mai scumpă la mine.
În care-am trăit lipsit de noroc.
Decât libertatea ce o port pe coline,
Pe a munţilor creşte, iubită cu foc.
Legământ
am făcut cu al ţării pământ.
