Unii au fost eroi, alţii au trădat. Unii au luptat până la capăt, până
la ultima amintire ce-au simţit-o învăluindu-i, poate cu mama care îi strângea în
braţe protector, zâmbindu-le senin. Unii au fost eroi, alţii au rezistat pentru
o zi, pentru două, pentru o lună, pentru un an. Dar când metalul din ei a atins
punctul de fierbere, au cedat şi vorbind au umplut universul cu remuşcările,
durerea şi neputinţele lor. Şi căinţa dincolo de morminte … Ce-i face pe unii
eroi şi pe alţii vrednici de dispreţul nostru şi de condamnarea posterităţii?
Dar ce ne face pe noi vrednici să îi judecăm, să le căutăm cu
asiduitate defectele, să le expunem cu un zâmbet superior în agora, să le
partajăm faptele în bune şi rele şi
astfel să-i categorisim după un sistem de valori al timpului nostru? Ce ne îndreptăţeşte
pe noi să facem asta, ce ascendent moral formidabil ne situează deasupra lor,
ca pe nişte judecători imparţiali?
Oare noi am dormit cu ei în munţi pe o rogojină mustind a apă, terorizaţi că nu putem aprinde un firicel de foc ca
să nu fim găsiţi?
Oare nouă ne-au fost luată mama din casăîn scrâşnet de
dinţi şi înjurături şi flegme? Şi sora de cinci ani a noastră care s-a prins
disperată de fusta mamei, apoi a fost aruncată din maşină în viteză în praful
drumului amestecat cu sânge şi transpiraţie şi groază de neînchipuit a unui
copil inocent?
Oare nouă ne-a bătut securistul în poartăşi ne-a întrebat
- ,,Spune bandito, îl recunoşti, ăsta e capul
lu’ nemernicul de fit –o? Credeai că mai trăieşte, ăăă?’’
Oare pe noi ne-a băgat paznicul la carceră că am îndrăznit s-o privim,
sărutam şi să-i spunem ,,Sărut-mâna’’ pentru ultima oară mamei noastre? Care urma să
se prăpădească după câteva luni…
Oare pe noi ne-a apostrofat miliţianul când am îndrăznit să venim la
procesul tatălui nostru şi fiindcă s-a ţinut cu uşile închise, am aşteptat cu
teamăşi speranţa să-l mai văd măcar
odată? Şi l-am văzut, şi m-a recunoscut şi inima lui de ţăran simplu i-a sărit
din piept…
Oare nouă ni s-a răpit copilul de la sân, copil născut
în închisoare, dat la orfelinat, deşi tatăl său bătea de atâta amar de vreme la
porţi să afle ce s-a întâmplat
cu el?
Oare nouă ne-a albit părul într-o singură noapte, când rugându-ne la
Biserica unde am slujit toată viaţa, Dumnezeu nu ne-a ascultat ruga şi a fost dusă
în temniţă şi fiica însărcinată
în 7 luni?
Oare nouă ne-au fost executaţi doi fraţi, mama şi tata ne-a murit în închisoare,
soţul dat afară din serviciu, eu însămi primind ani de închisoare pentru nimic?
Oare noi am fost atât debatjocoriţi şi torturaţi încât, după 50 de ani, cu vocea încă plină de
spaimă, să-i zic unui professor de istorie - ,,Ne-a chinuit, maică, ca pe
Cristos, ăştia, să fi omorât toată Nucșoaraşi nu ne chinuia aşa!’’
Oare noi i-am ajutat pe partizani, am intrat în închisoare
şi când am ieşit după șase ani, primul lucru a fost să îi căutăm din nou? Şi apoi,
după ani şi ani, am mărturisit pe morţii şi vii din familia mea: ,, Din neam au făcut puşcărie o droaie, să vă
spui: Naie, Luca, fraţi, cumnatu Vlădescu, Petre Vlădescu, o ţine pe Elena Vlădescu,
soră-mea, Laurenţia, fata mea, eu, Gheorghe, bărbată-miu, Vasile, bărbatu lu
Lenuţa, ailaltă fată, Belu ȋi
zicem noi, Belescu, şi cu taică-su lu Belu, Ghică Belescu, socru Lenuţii. Ei?! Şi
nu-i mai zic pe ăilalţi, câţi ȋi lua din casă de unde
dormea, noaptea, din pat, pentru cercetări.’’
Oare nouă Securitatea ne-a trimis cu misiune
diabolică un ins ca să ne farmece, să ne vrăjească, să ne fure inima şi apoi să
ne ceară în căsătorie? Casub
acoperământul sfintei taine a cununiei săafle secretele şi ultima ascunzătoare a partizanilor?
Oare nouă ne-a luat din
casă cu violenţă fatăca să spunem unde ne ascundem în munţişi a fost tratată atât de dur încât
chiar şi unii securişti s-au sesizat şi au scris şefilor - ,,A fost ridicată fata
fugarului Jubleanu Titu în etate de 17 ani, aceasta a fost bătută, mai mult, i
s-a dat foc la partea de jos a corpului, astfel copilul fiind nevoit să spună
diferite minciuni, la care a revenit spunând că nu-i adevărat, ci a spus numai
minciuni de frică.’’ ?
Oare noi am fost puşi în situaţia de a
alege între partizani şi fratele soţului nostru, tot partizan şi el, dar care şantajat
cu faptul că i s-au dus copiii la orfelinat, a fost obligat să trădeze? Ce am
fi ales?
Oare noi am fi putut striga cu ultimele
puteri, încercând să scăpăm viaţa alor noştri: ,,Trage, Titule, să scape băieţii
!’’?
Oare noi îl putem învinovăţi pe Titu că,
după ce şi-a îngropat soţia în prundul Vâlsanului, săpându-i
groapa cu lacrimi sub înjurăturile securiştilor, a fost torturat teribil să
spună ceva despre partizani? Şi le-a dezvăluit locurile câtorva bordeie. Iar
după ani de zile, un prietenîntâlnindu-l
în închisoare a mărturisit: ,,Acuma ne-am văzut şi el mi-a arătat, pot să depun
mărturie, mi-a arătat gura cu dinţii rupţi cu cleştele de cuie. Da! Şi acest
lucru ȋl spune şi Ioanid ȋn Ȋnchisoarea noastră cea
de toate zilele, că i-au smuls dinţii cu cleştele de cuie. Avea un dinte rupt la
nivelul gingiei şi erau porţiuni unde cleştele muşcase şi o bucată de gingie.
I-au făcut asta atunci, când l-au prins, ca să-l silească să spună unde sunt băieții.’’
Oare noi am stat lângă tânăra mamă căreia i se luase copilul născut în închisoare şi, în pragul unei
disperări fără de margini, am fost alinaţi de un obiect atât de banal, precum
un săpun pe care scria abia vizibil : ,,Te iubesc mereu, Nicu’’ ? Şi aşa a ştiut
că soţul ei nu a abandonat-o...
Oare noi am primit sentinţa condamnării
la 20 de ani de închisoare şi am chiuit de bucurie încât mi s-a părut vor cădea
zidurile închisorii? Fiindcă aveam 29 de ani şi eram încredinţat că voi fi
executat, aşa cum ceruse procurorul...
Oare noi am aşteptat seara de iulie a
anului 1959 ca paznicii să ne scoată din celulă şi să ne târască spre locul
execuţiei din Valea Piersicilor? Preoţi, învăţători, ofiţeri, ţărani... În faţa
morţii toţi au fost egali...
Oare noi am aşteptat să cadă comunismul o
jumătate de secol şi să ne strigăm durerea şi victoria? Pentru ca să mai treacă
încă 3 decenii până când prima Cruce a Haiducilor să fie ridicată la Nucşoara? Şi doar cu doi ani înainte
prima Cruce lângă Mateiaș
- Câmpulungşi în acelaşi
anTroiţa de lângă casa Elisabetei Rizea?
Oare de ce nu ne-am pus eroii la locul lor, în inimi, în modele de urmat, în
manuale? Eroi şi oameni cu calităţi şi slăbiciuni, aşa cum suntem toţi. Însă toţi
trebuie amintiţi.
Acum 49 de ani, la data de 28 mai 1970, în
spitalul Colentina din București, pleca la Domnul cel care a fost Cardinal
Iuliu Hossu, Întâistătătorul Bisericii Greco-Catolice și martir al neamului!
A făcut parte din delegaţia care a prezentat regelui
Ferdinand hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918
de unire a Transilvaniei cu România; a desfăşurat o intensă activitate
culturală în cadrul Asociaţiunii Transilvane pentru Limba Română şi Cultura
Poporului Român; membru de onoare al Academiei Române din 1945; la 28.X.1948 a
fost arestat şi dus la Dragoslavele; transferat apoi la Căldăruşani, iar în
1950 la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei; în 1955 ajunge la Curtea de Argeş,
în 1956 la mănăstirea Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat
izolat până la sfârşitul vieţii (n. 1885) Iuliu Hossu s-a născut în comuna
Milașul Mare, plasa Teaca, aflată pe atunci în comitatul Cluj, din părinții
Ioan, preot greco-catolic, și Victoria, născută Măriuțiu.
A început studiile în satul natal, numit în vremea aceea
Milașul Mare, apoi la gimnaziul lutheran din Reghin, la liceul romano-catolic
(clasa a IV-a), la Târgu Mureș, iar clasele a V-a - a VIII-a, la liceul
confesional greco-catolic din Blaj. În 1904 și-a început studiile teologice,
fiind trimis în scurt timp la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. În 1906 a
primit titlul de doctor în Filosofie, iar în 1910 cel de doctor în Teologie. În
ultimul an de studii, la 27 martie 1910, a fost hirotonit preot de episcopul
Vasile Hossu. Acesta era văr primar cu Ioan Hossu, tatăl lui Iuliu Hossu.
Începând cu anul 1910 a activat la Episcopia greco-catolică de Lugoj, unde a
ocupat, pe rând, funcțiile de protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi vicar și
secretar al episcopului Vasile Hossu, pe care îl numea „unchiul Viluc”. Acesta
se afla în relații de prietenie cu primul ministru István Tisza. Iuliu Hossu a
participat în luna august 1914 la colecta inițiată de Primăria Lugoj pentru
ajutorarea familiilor soldaților mobilizați în Corpul VII-Timișoara al Armatei
Austro-Ungare. Frații lui Iuliu Hossu, avocatul Vasile Hossu și medicul Traian
Hossu, au fost mobilizați ca ofițeri austro-ungari. Al treilea frate, inginerul
Ioan Hossu, a fost mobilizat ca ofițer de căi ferate în stația Oradea. Acesta a
pus ulterior la dispoziție locomotiva care a transportat delegația unirii de la
Alba Iulia la București.] Vărul lui Iuliu Hossu, căpitanul austro-ungar Iustin
Hossu, a luptat pe frontul sârbesc și apoi a murit pe frontul rusesc. După
aflarea veștii morții vărului său, Iuliu Hossu s-a înrolat voluntar, ca preot
militar, în grad de sublocotenent, la Serviciul Spiritual al Corpului VII de
Armată-Timișoara. La începutul lunii decembrie 1914 sublocotenentul Hossu a
plecat de la Timișoara la Viena, împreună cu Infanterieregiment 64, detașat
pentru paza capitalei imperiale. Acest regiment, IR 64, avea încadrați patru
preoți militari ortodocși și patru greco-catolici. La Viena a acordat asistență
spirituală atât militarilor care asigurau paza Palatului Schönbrunn, cât și
internaților din infirmeriile pentru răniții aduși de pe fronturi. Preotul
profesor Ioan M. Bota menționează că Iuliu Hossu „încă de atunci devine un
adevărat apostol al înfăptuirii unității naționale între militarii români,
adevăr recunoscut de Adunarea Națională de la 1 Decmbrie 1918 la Alba Iulia”. La
3 martie 1917, pe când încă era preot militar, împăratul Carol I al Austriei
l-a numit episcop în scaunul rămas vacant al Episcopiei greco-catolice de Gherla,
ca urmare a decesului episcopului Vasile Hossu. Numirea a fost confirmată de
papa Benedict al XV-lea în data de 17 aprilie 1917, iar hirotonirea episcopală
a avut loc în data de 4 decembrie 1917.
Tot Iuliu Hossu a fost cel care a citit
la 1 decembrie 1918 din însărcinarea Marelui Sfat Național Român, mulțimilor
adunate la Marea Adunăre Naționale de la Alba Iulia, proclamația de unire a
Transilvaniei cu Regatul României.
(Discurs recitit dupa circa 4 decenii pentru noi, românii)
Ulterior acesta s-a îmbrățișat cu episcopul
ortodox Miron Cristea (viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Române) și a spus
următoarea frază memorabilă: „Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să
rămână îmbrățișați pe veci toți frații români”. Episcopul Iuliu Hossu, alături
de alți trei fruntași ardeleni (episcopul Miron Cristea, Alexandru
Vaida-Voievod și Vasile Goldiș) au dus la București Declarația de Unire, în
Parlamentul României. Cu acest prilej Iuliu Hossu a spus: „Dacă pentru
strămoșii noștri romani toate drumurile duceau la Roma, pentru noi, românii
ardeleni, toate drumurile duc la București. Acesta este Sionul Neamului
Românesc.” Tot el a fost cel care i-a înmânat Actul Unirii Regelui Ferdinand I
al Românilor. În anul 1924, Episcopia greco-catolică de Gherla a primit, cu
titlu de donație din partea Sfântului Scaun, Biserica Minoriților din Cluj.
Dispunând de un astfel de edificiu reprezentativ, ridicat la rangul de
catedrală, vechiul centru episcopal de la Gherla a fost mutat în orașul Cluj,
numele instituției devenind Episcopia greco-catolică de Cluj-Gherla. Iar vechea
Catedrala din Gherla, cu hramul "Intrarea în Templu a Maicii
Domnului" a primit statutul de co-catedrală. În vechiul sediu episcopal
din Gherla (actualmente muzeu municipal), episcopul Iuliu Hossu a așezat școala
greco-catolică de institutori (învățători), desființată ulterior de
autoritățile comuniste. Reședința episcopală mutată la Cluj a fost stabilită în
imobilul cumpărat prin efortul episcopului Iuliu Hossu de pe strada Moților nr.
26 - 28. Tot prin grija sa, Catedrala Schimbarea la Față din Cluj a fost prevăzută
cu un iconostas. În calitate de senator de drept în Parlamentul României Mari,
episcopul Iuliu Hossu a apărat suveranitatea și integritatea țării, împotriva
revizionismului vremii. În decembrie 1932, în cadrul unei adunări populare, la
care au participat circa 30.000 de persoane, ținută în Piața Centrală a
Clujului, a spus: „Marea revizuire s-a făcut la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia,
când Dumnezeu, judecând ca un atotputernic, a șters nedreptățile veacurilor și
a restabilit dreptatea imanentă. Biruința acestui neam a fost biruința lui
Dumnezeu.”
Anii 1940-1944, ani în care Ardealul de Nord s-a aflat sub
administrație maghiară, nu l-au dezlipit pe episcopul Iuliu Hossu de Cluj. Tot
acolo s-a aflat și în perioada de început al regimului comunist (1945-1948).
S-a opus cu eroism la mascarada autointitulată întoarcerea credincioșilor
greco-catolici români la Biserica Ortodoxă. La 1 octombrie 1948, a dat un
Decret de Excomunicare (ipso facto) a participanților la Adunarea de la Cluj, a
celor 37 de preoți greco-catolici care urmau să hotărască ruperea
credincioșilor greco-catolici români de Biserica Romei, la ordinul lui Stalin
și al slugilor sale din România ( de fapt au semnat doar 36 de preoți dintre
cei participanți). La 28 octombrie 1948 a fost arestat din reședința sa
episcopală de la Cluj și dus la vila patriarhală de la Dragoslavele, unde a
fost ținut închis, sub pază, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici
arestați, în foame și frig. Atât autoritățile comuniste cât și conducerea
Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul Iustinian Marina personal, i-au propus
scaunul de mitropolit al Moldovei, în schimbul renunțării la credința catolică
și la legătura cu Roma, cu Scaunul Papal.
Refuzând trecerea la ortodoxie,
episcopul Iuliu Hossu a fost transferat mai întâi la Mănăstirea Căldărușani,
iar în 1950, la penitenciarul din Sighet.
În anul 1955, a fost dus la Curtea de
Argeș, iar în anul 1956, la Mănăstirea Ciorogârla, apoi din nou la Căldărușani,
unde a stat cu domiciliu obligatoriu până la sfârșitul vieții. Aici, s-a
consacrat rugăciunii, meditației și unei munci dificile, în clandestinitate,
pentru viitorul Bisericii Greco-Catolice, interzise. La 28 aprilie 1969, a fost
creat cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea deoarece, din cauza
regimului comunist din acea vreme, o astfel de titulatură, făcută publică, i-ar
fi adus și mai multe neajunsuri. La 5 martie 1973, Papa a dezvăluit acest fapt,
că episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, dr. Iuliu Hossu, a fost creat
cardinal, la ceva timp după decesul ierarhului român. Cardinalul dr. Iuliu
Hossu a murit în 28 mai 1970, la Spitalul Colentina din București, ultimele lui
cuvinte fiind: "Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă". La
căpătâiul său a stat cel care a devenit următorul Cardinal român, mitropolitul
Alexandru Todea. Mormântul lui Iuliu Hossu se află în Cimitirul Bellu catolic.
Cardinalul dr. Iuliu Hossu este și autorul unor tulburătoare Memorii apărute,
ulterior, în anul 2003, într-un volum tipărit la Editura "Viața
Creștină" din Cluj sub titlul: "Credința noastră este viața noastră -
Memoriile cardinalului Dr. Iuliu Hossu".
Domnul Dumnezeul Nostru Să-i dea odihna cea veșnică și de
acolo de Sus să aibă grijă de poporul său!
(Rânduri preluate de la domnul Ion –Andrei Gherasim,
președintele Fundaţiei Corneliu Coposu)
De câţiva ani, cred
eu,am înţeles cu adevărat cine a fost
Corneliu Coposu şi am aflat mai multe despre dumnealui, despre anvergura
morală, rezervorul uriaş de experienţe politice şi de viaţă din care s-a
plămadit acest om, amprenta cea lăsat-o
asupra celor care l-au cunoscut şi au rezonat cu valorile sale. A fost o
trezire târzie, la mult timp după moartea Seniorului, dar aşa se întâmplă
lucrurile în viaţă, nu ştiu dacă neapărat cu un anumit scop, dar cu siguranţă
nu când vrei tu. Poate atunci când eşti copt să primeşti ceea ce ţi se oferă.
Mi-am dorit să le
cunosc pe surorile domnului Coposu şi prin ele să simt puţin din atingerea de
peste ani a acestui ,,supraom’’ cum l-a numit domnul Valentin Ajder, situat
undeva între oameni şi îngeri. Dar nu numai pentru asta, ci totodată pentru
ceea ce reprezintă dumnealor, dincolo de rudenia care le-a plasat pentru
totdeauna într-o anumită umbră. Căci din ceea ce am aflat despre doamnele
Rodica şi Flavia, o întâlnire cu dumnealor este nu doar una cu istoria mare, ci
îţi poate oferi o experienţă de viaţă, pe viaţă, cu care te vei mândri până vei
mai şti cine eşti. O întâlnire cu bunul simţ, demnitatea, modestia,
fidelitatea, dragostea, credinţa, bunătatea. Doamna Flavia spunea într-o mărturie
în faţa camerei de luat vederi că în viaţa sa a avut parte de câteva întâlniri
memorabile ce i-au rămas în suflet pentru tot restul vieţii – cele cu Iuliu
Maniu şi papa Ioan Paul al II-lea. Am înţeles-o bine, fiindcă şi eu am avut
parte de genul acesta de întâlniri, similare prin trăirile intense. Şi mai
pusesem una pe lista – cea cu doamnele Rodica şi Flavia.
Aşa că m-am bucurat
să primesc o invitaţie la sărbătorirea a 105 ani de la naşterea lui Corneliu
Coposu, la care urma să se prezinte şi cartea doamnei Flavia Bălescu-Coposu. Mă gândeam că
voi reuşi să ajung să iau un autograf şi poate o amintire sub forma unei
fotografii, câteva clipe acolo alături de un model. Evenimentul a avut loc la
Hanul lui Manuc, o locaţie la rândul ei încărcată de atâta istorie. Era prima
oară când intram acolo, mi-am făcut loc printre persoanele venite ca şi mine,
am văzut-o pe doamna Ana Blandiana şi am salutat-o. Mi-am propus să o caut la
sfârşit, dar a plecat mai repede şi nu am mai reuşit să schimb câteva vorbe cu
dumneaei. În sala primitoare, plină de oaspeţi, am recunoscut pe mai mulţi, de
obicei îi văd la televizor sau le citesc articolele din ziare sau de pe net. De
asemenea câţiva dintre foştii deţinuţi politic, colegi de suferinţă cu Corneliu
Coposu, printre care și domnul Paul Lăzărescu. Eram bucuros, eram atent la atmosferă, eram
singur şi puţin intimidat. Căci nu e uşor să respiri alături de asemenea oameni
aerul istoriei pe care ei au făcut-o şi în acelaşi timp care s-a făcut pe
spatele lor croit de lovituri şi umilinţe adunate în ani mulţi de închisori.
Iar apoi în ani şi mai mulţi şi poate şi mai dureroşi în marea închisoare
România.
L-am zărit pe domnul
Ion Andrei-Gherasim, gazda noastră, preşedintele Fundaţiei Corneliu Coposu. Cu
gesturi energice i-a adus pe invitaţii de vază la masa oficială pentru ca
evenimentul să înceapă la ora fixată în program şi a nu se întârzia, în atât de previzibilul stil
românesc !
PS Mihai Frățilă,
Episcop greco-catolic de Bucureștia
rostit o rugăciune în memoria Seniorului, domnul Gherasim a spus câteva
cuvinte, apoi ne-a dezvăluit că doamna Flavia Balescu-Coposu nu va putea veni,
dar a înregistrat un mesaj video pentru noi. Într-adevăr, dumneaei s-a scuzat
că, din cauza vârstei şi sănătăţii, nu poate fi alături de noi, apoi şi-a
omagiat fratele şi a spus câteva cuvinte despre cartea de amintiri, despre
Bobota copilăriei…
A trebuit să accept
că nu o voi cunoaşte, dar cartea va trebuisă suplinească această dorinţă neîmplinită.
Apoi a vorbit doamna
Ana Blandiana, cea care l-a cunoscut atât de bine pe Senior. A făcut un apel la
cei care au nevoie de modele, să le caute aici atât de aproape, în paginile
acestei cărţi, a elogiat aceste familii ardelene, strâns unite în jurul
bunicilor, străbunicilor, toţi pătrunşi de ideile latinităţii şi unităţii romanilor.
,,Nici nu mi-l pot închipui pe domnul Corneliu Coposu decât alături de surorile
lui, în casa familiei, care era plină de nepoate, de nepoţi, de copii ai
prietenilor.’’ Dar mai bine să o ascultăm:
Domnul Ion Caramitru
a urmat la microfon şi a citit câteva fragmente din carte, despre care ne-a
spus că a citit-o dintr-o suflare, cu bucuria redescoperirii originilor celui
pe care l-a cunoscut, stimat, urmat, în acei ani atât de tulburi de după 1989.
Domnul Tudor Călin Zarojanu, autorul unei
biografii a lui Corneliu Coposu, a completat povestea familiei, povestea
cărţii, citind rânduri semnificative. Înainte de 1940, anul distrugerii
României Mari, când Bobota a intrat în component Ungariei, toţi membrii
familiei Coposu au învăţat să fie demni, cinstiţi, uniţi. L-au avut alături pe
Iuliu Maniu, o prezenţă obişnuită în casa lor, l-au admirat şi i-au urmat
îndemnurile.
Doamna
Otilia Ţeposu, scriitor, s-a ocupat de redactarea cărţii şi a povestit mai
întâi despre întâlnirea cu doamna Flavia, pe care şi-a dorit-o mult şi nu a
ştiut dacă se va putea realiza. Ne-a vorbit despre perioada în care Corneliu
Coposu se găsea în domiciliu obligatoriu în Bărăgan şi rugămintea ca de acasă
din capitală să i se aducă un lacăt pe care să îl pună pe poarta sa de nuiele.
Un lacăt simbolic de fapt, pentru că îşi dorea ca după atâţia ani în care a
fost ţinut închis sub lacăt, să poată să-şiexercite atributul atât de obişnuit al unuiom liber – acela de a-şi încuia locuinţa !
Chiar dacă şi o pală de vânt mai puternică ar fi putut spulbera totul ! Iar
acea pală a comunismului nu l-a mai slăbit practic până la sfârşitul vieţii,
fiind gata oricând să-l arunce iar şi iar în temniţă…
O veste bună
este şi aceea că a reuşit să o convingă pe doamna Flavia să continuie amintirile
de unde le-a lăsat, din anul 1940. Sperăm că vom avea astfel şi volumul al
doilea, cel al calvarului, dar şi al demnităţii şi rezistenţei până la capăt al
acestei familii, a Seniorului…
Un scurt
cuvânt a avut si domnul Valentin Ajder, directorul Editurii Eikon ce a publicat
cartea, exprimându-și bucuria că a putut face acest lucru.
Evenimentul s-a încheiat cu un ultim cuvânt
al domnului Ion-Andrei Gherasim, un cuvânt încărcat de emoţie şi poate şi de
lacrimi. Ne-a făcut o mărturisire – cu ani în urmă, mama sa, Lia Gherasim, i-a
cerut doamnei Flavia să aibă grijă de el pentru că ,,Pe tine te ascultă mai
mult decât pe mine, care sunt mama lui !’’ Nu cred ca mai e nimic de adăugat.
( Sursa foto: cele impecabile apartin domnului Florin Esanu, celelalte sunt facute de mine)
Au fost cuvintele pe care le-am auzit cel mai des, mi –a făcut cea
mai mare plăcere să le aud şi la rândul meu le-am rostit din inimă şi cu
zâmbetul pe buze.
Probabil n-o să ajung vreodată să parcurg tot drumul ce începe în
Franţa la Saint-Jean Pied de Port, aşa că aceste câteva zile pentru mine, pentru noi,
parcă au condensat toţi cei 840 de km în doar 115. Şi nu doar distanţe, ci mai
ales senzaţii, trăiri, emoţii, dureri, boli, vânt, ploaie şi …puţin soare.
Am plecat pe El Camino fără aşteptări, dorind şi sperând să putem
lua totul aşa cum ni se va oferi, cum va veni. Ideea, în fapt visul, au fost
ale soţiei mele, vechi de aproape zece ani, când a auzit prima oară despre el
la Facultatea de Geografie, graţie domnului profesor Nicolae. Apoi, acum un an,
mă pregăteam sufleteşte de o intervenţie
la genunchi pentru menisc şi ligament încrucişat și mă aflam la Nucşoara, unde m-am oferit să ajut
şi eu cum pot la realizarea ,,Casei Memoriale Gheorghe şi Elisabeta Rizea’’. Aici
am întâlnit, pur întâmplător, pe finul unui prieten, care locuieşte în Spania,
chiar la Pamplona. Un oraş prin care trec pelerinii. Nu ştiu dacă a fost un
semn, dar vorbind cu acest om, mi-a venit deodată în minte – ,,Ce-ar fi dacă?’’
Odată ajuns acasă am vorbit cu Manu şi ,,nebunia’’ asta a mea, care încă nu mă
operasem la genunchi, a prins-o repede şi pe ea. Şi a rămas latentă luni şi
luni până când eu mi-am revenit după intervenţie, m-am recuperat fizic şi am
putut spune – ,,Pot să o fac, hai să mergem !’’
Am pregătit bine aproape toate aspectele călătoriei. Mai ales că am
extins-o cu trei zile la Madrid, o zi pe drum cu trenul spre Sarria, cele 5
zile pe El Camino, zbor la Barcelona şi apoi trei zile în oraşul lui Gaudi.
Ceva complex pentru noi, care mai mult de trei zile singuri într-o singură
destinaţie nu mai experimentaserăm.
Începând din martie am făcut,,antrenament’’, de obicei 5-6 km pe zi şi în câteva rânduri 12 km cu
rucsacul în spate pe Valea Păcurarului. Părea că suntem în regulă. Şi chiar
era, până aproape de plecare când Manu a răcit zdravăn, iar vremea se anunţa
foarte proastă în Spania. Şi aşa a şi fost. Am căutat soarele în Madrid, apoi
115 km de la Sarria la Santiago şi l-am găsit doar o jumătate de zi în
…Barcelona. Peste tot întrebam de însorita Spanie, stârnind zâmbete sau hohote
de râs. De multe ori făceam haz de necaz cu alţi pelerini care căutau şi ei
căldura şi soarele.
În fine, am ajuns în Spania, am văzut Madridul, care ne-a lăsat o
impresie puternică şi deosebit de plăcută. Un oraş civilizat, curat, cu
obiective minunate, o gastronomie răpitoare pentru un gurmand ca mine. Nu a
contat nici faptul că a doua zi la restaurant mi s-a furat sacul așezat lângă piciorul scaunului! Probabil că hoţul avea
grabnic nevoie de-o pelerină de ploaie! Deşi la Madrid n-a plouat, dar nici
temperaturile n-au trecut de 13-14 grade !
Am ajuns la Sarria pe 22 aprilie seara, ne-am cazat şi am luat cea
mai bună decizie, care a fost fără îndoială hotărâtoare pentru terminarera cu
succes a drumului nostru. Rucsacul meu avea mai mult de 10 kg şi am reuşit să-l
trimit la Santiago, rămânând cu strictul necesar, jumătate din greutate. Mă
simţeam deja ca un fulg!
Dimineaţa de 23 aprilie arăta frumoasă, deşi se anunţase, normal,
ploaie. Însă doar de la ora 11 ! Am luat o cafea şi un croisant lângă un grup
gălăgios de spanioli simpatici. Unul dintre ei, clar sufletul petrecerilor, se
întreba unde este soarele, fiindcă în Spania, se ştie, nu plouă aproape deloc.
Era fix ideea mea şi cu ea am mers şiroind de ploaie şi transpiraţie pe sub
pelerine ce făceau condens până la capăt de drum !
Am mers ceva timp prin Sarria, apoi
printr-un peisaj idilic, calm, senin încă, vreme de 2-3 ore. Am urcat primul
nostru deal. O stare de bucurie, de bine, m-a cuprins. Poate chiar puţină
exaltare. Sau poate un pic de fericire pură, din aceea când inima îţi tresaltă
şi nu ştii exact de ce. Începusem bine !
Spuneam ,,Buen camino’’ şi primeam
,,Buen Camino’’!
Peisajele se schimbau şi simtem nevoia
irepresibila să fotografiez, fiindcă ştiam că voi uita la un moment dat
detaliile drumului şi că voi dori să le revăd în viitor. Şi am făcut-o de sute de
ori până la destinaţie…
Pe drum la un moment dat am auzit din
faţă strigăte, râsete, gălăgie. Hop, nu mai semăna cu liniştea de până atunci,
armonia cosmică se ştirbea. Aşa că i-am judecat pe gălăgioşi până i-am ajuns
din urmă și ne-am ruşinat. Fiindcă i-am depăşit şi am văzut că era un grup de
tineri având boala Down. Însoţiţi de profesorii lor. Ne-am gândit că e un lucru
extraordinar să meargă pe El Camino. Poate câteva ore, poate o zi. N-aş fi
crezut că îi vom reîntâlni în fiecare zi, că îi vom depăşi în fiecare zi, îi vom
vedea cum trag de ei, pas după pas, susţinuţi şi încurajaţi de însoţitorii lor.
Asta a fost prima lecţie oferită - ,,Să nu judeci! Să nu te crezi maibun.’’
Aici i-am văzut prima oară pe doi tineri
sud-americani pe biciclete. Bărbatul trăgea o mică ,,remorcă’’ în care se aflau
doi copii mici de 3-4 ani. Cât curaj…
Şi gardurile lor de piatră de un farmec
deosebit, atât de plăcute privirii…
Am continuat şi au apărut şi primele
picături de ploaie, apoi soare, din nou ploaie şi tot aşa până la Portomarin.
Picioarele au făcut faţă relativuşor
celor 25 de km, entuziasmul primei zile a contribuit din plin la aceasta.
Coborârea spre Portomarin a fost tare frumoasă, pe pietre tocite de sute de mii
de pelerine şi de urgiile naturii.
Apoi Raul Millo, podul peste această apă
care e cam ca Oltul nostru la Vâlcea şi… ditamai treptele ce trebuiau urcate
fix la finalul drumului. Fiecare treaptă o simţeam până în ultima celulă a
tălpilor!
Am găsit o cazare doar pentru noi doi,
dar cu baie comună. Eu credeam că ar trebui să înnoptăm la albergue ca toţi
pelerinii, adică mai mulţi într-o cameră. Să simţim că facem împreună cu
ceilalţi acest drum, să îi auzim vorbind, să încercăm să ne înţelegem şi noi cu
ei, forţând engleza noastră rudimentară. Dar Manu a insistat pentru puţină
intimidate, ca să ne putem odihni în linişte, fără să fim deranjaţi sau să
deranjăm pe alţii. Într-adevăr, aici aş fi fost puţin complexat, fiindcă ştiu
că sunt campion la sforăit în satul meu, poate chiar şi în comună !
A doua zi, cum m-am uitat pe geam, cum m-am descurajat.
Nu se vedea mai nimic, ploua zdravăn. Când am plecat însă, ploaia a stat şi am
mai prins niţel curaj, fiindcă aveam în faţă un alt deal cu o pantă destul de
lungă.
În vârful dealului, complet descoperiţi,
ne-a întâmplat un vânt straşnic ce mi-a amintit de Sibiul studenţiei mele! Şi o
ploaie ce-ţi intră peste tot aţâţată de vântul nebun. Dar călătorului îi şade
bine cu drumul, nu? Ne şedea, nu ne şedea, trăgeam de noi! În plus Manu mai
trăgea şi de nas ! Râdeam de ea, până la sfârşit, a reuşit să nu lase să treacă
vreun km fără să-şi sufle nasul. Dar mai în glumă, mai în serios, asta a fot
încercarea ei !
Încercarea mea se prefigura, o simţeam
în gambe, în coapse, dar mai ales în tălpi. Lichidul se acumula cu fiecare
kilometru în bube şi dureri mici, dar ascuţite anunţau ceea ce va urma. Drumul
nu mai era atât de ofertant ca ieri, am mers uneori şi de-a lungul unor şosele,
mai puţin prin păduri. Aici am întâlnit-o prima oară pe fata din Italia
imobilizată în scaun cu rotile, dar care era peun tip de vehicul gen bicicletă acţionat prin forţa braţelor. O maşină o
însoţea şi îi acorda asistenţă de câte ori avea nevoie. O adevărată luptătoare
!
Fiindcă vântul îmi spulbera pelerina şi
ploaia mă uda, am apelat la ingeniozitatea care nu mă caracterizează pentru a
rezolva situaţia: am folosit beţele de drum ca ,,beţe de cort’’ înfigându-le în
marginea pelerinei şi mergând cu ele astfel, scăpând oarecum de apa ce-mi
curgea pe genunchi şi mai jos pe picioare. Iar Manu a găsit şi ea la alte
improvizaţii. Când era atât de simplu să ne fi dotat cu pantaloni impermeabili.
Dar lipsa noastră de experienţă şi-a spus cuvântul. Arătam ca ultimii novici,
nu cred că am văzut prea mulţi ca noi. Mai ales nordicii erau foarte bine
echipaţi. Şi cred că se simţeau ca acasă, că atunci când ploua temperatura nu
trecea de şase grade. Dar transpiraţia continua să curgă, efortul fiind intens.
După vreo 10 km ne-am oprit să mâncăm şi
să ne uscăm, să ne încălzim un pic. Ne-a picat extrem de bine popasul, aici am servit
prima oară supa galiciană, care mi-a amintit puţin de ciorba de urzici pe care
o face primăvara mama mea. Ca şi consistenţă, culoare, căci gustul e altul. A
fost binevenită ! Păşeam prin sate mici, cu câteva case, de obicei din piatră,
foarte pitoreşti. Din loc în loc câte o bisericuţă, unde Manu intra dacă era
deschis. Începeam să recunoaştem tot mai des pe unii sau pe alţii dintre
pelerini. Dintre companionii noştri de drum… Buen camino… Şi la fel ni se
răspundea cu un zâmbet pe buze sau în suflet. Ori aşa simţeam eu?!
Am ajuns la Palas de Rei. O mică
localitate de circa 3500 de suflete. Palatul Regelui – un rege vizigot de pe
vremuri imemoriale, poate din secolul V d.H. Situat pe un deal, cochet, curat,
primitor. Am găsit o cazare un pic peste preţul prognozat, dar cu baie în cameră,
căldură, apă fierbinte. După ce ne-am odihnit am ieşit să căutăm un
supermarchet, ne-am aprovizionat, iar Manu a căutat Catedrala. Eu am căutat
patul, dar n-am avut timp să-l găsesc, căci m-a chemat repede la telefon să vin într-un
pub unde cântă un nene ciudat la un cimpoi bizar. Sau invers ! Când am ajuns eu
însă, ciudatul cu al săubizar dispăruse
şi rămăseseră doar vreo zece tineri gălăgioşi, pelerini şi ei, voioşi nevoie
mare. Unii de la bere, alţii de la înaltele sentimente încercate pe drum, alţii
şi de la una şi de la alta. E însă doar o bănuială a mea! Şi o judecată, da?
Doar nu credeaţi că o să mă dezbar de obiceiul de a judeca oamenii în doar două
zile ! Oricum, am băut aici prima bere într-un pub spaniol şi m-am uitat câteva
minute la un meci de fotbal din campionatul intern. Apoi spre hotel, unde am
căzut într-un somn adânc… Nu înainte ca soţia mea, cu o milă nemărginită, să-mi
spargă buba de la călcâi ca să iasă lichidul rău din mine şi să mă transforme
într-un better om ! Ceea ce nu s-a şi întâmplat, căci a doua zi buba era la
loc, iar eu mă simţeam ….neschimbatca
om !
Cafeaua de dimineaţă am luat-o într-o cafenea micuţă care s-a
dovedit a fi a Aurei, o româncă din Buzău căsătorită cu un spaniol. Am
povestitpuţin cu ea, deja sta de 17 ani
în Spania. Dar totuşi vorbea de România ca de,,acasă’’. Chiar dacă toţi cei patru fraţi ai ei şi mama sa sunt aici.
Înduioșător…
Am citit undeva, în experienţele altora
de drum, că zilele 3 şi 4 sunt cele mai grele pe El Camino. Din păcate mie mi
s-a potrivit. De la prima la ultima oră ! Dar în acele zile, trăgând de mine,
am reuşit să-mi demonstrez că pot. Cu Manu lângă mine, simţind și ea aproape
ceea ce şi eu simţeam. A fost dificil, dar a fost minunat. În a treia zi atât
de greu mi-au pornit picioarele la drum, muşchii super contractaţi s-au
încălzit şi au făcut posibilă mişcarea… Fiecare pas călcând pe punga de lichid
proaspăt refăcută, a doua pungă de lichid acumulând la celălalt picior… După
circa doi km am intrat în ritm şi am tras de mine, amândoi am tras de noi! Încă
25 de km. De fapt încă un kilometru, încă unul, încă unul… Şi bornele care ne
însoţeau, la 200 de metri, la 300, 400. Mereu cu ochii după ele şi după scoica
Sfântului Iacob! Primul dintre apostolii Domnului Iisus Hristos care a suferit
o moarte de martir. Pe urmele lui, pe urmele paşilor lui în Săptămâna
Patimilor… Şi pentru prima oară în viaţa mea am păşit, am călcat pe durere. Şi
am reuşit să trec dincolo de ea.
Dar nu am putut însă să păcălim ploaia. Care în a treia zi ne-a prins şi mai
ales ne-a cuprins mai mult ca niciodată până atunci. Ploaia mocănească se
transforma dintr-o dată în aversă, apoi în ploaie măruntă şi persistentă, apoi
iar în aversă. Scurte moment de întrerupere, poate 3-4 minute de soare, norii
alergau cu insolenţă pe cer scârbiţi de păcatele noastre. Sau de aşa zisele
calităţi ale noastre. Ori doar nepăsători, cum poate au fost şi când Sfântul
Iacob îşi împlânta toiagul în noroiul încă nenumitei Galicii…
De acasă făcusem planul ca să frângem
această etapă de mers teribilă până la Arzua de 29 de km. Simţeam, ştiam că e
prea mult pentru noi ! Aşa că am hotărât ca în a treia zi să mergem tot 25 km, undeva la Castaneda, un sătuc, la Casa
Milla. Şi tare bine am făcut, căci a fost o zi nesfârşită. Şi mai ploioasă ca
niciodată ! Peisajele au încercat să ne îndulcească din oboseala şi din micile
sufeinte, reuşind de multe ori să o facă. Auzisem despre experienţa unei doamne
din Timişoara care mergea singura pe El Camino şi trei zile a plouat mereu, de
nu mai ştia ce e cu dânsa, aproape să cedeze. Şi în a treia zi, într-un sătuc
neînsemnat, o bătrână o aştepta în poartea unei case cu un măr în mână. A fost
tot ce i-a trebuit ca să treacă peste, ca o atingere a divinităţii! O
experienţă de El Camino ! Aşa că şi noi mergeam, mergeam, mergeam prin ploaie
şi vânt şi 6 grade şi o întrebam pe Manu: ,,Spune-mi, unde e bătrânica noastră
cu mărul, unde e?’’ Bătrânica noastră cu mărul nu s-a arătat, nu eram atât de
extenuaţi şi de terminaţi ca să avem nevoie de un astfel de ajutor divin ! Dar ceva
s-a întâmplat -experienţa mult
aşteptată pe acest drum, comuniunea sufletească cu alţi caminante s-a produs !
Aşteptam să se mai domolească ploaia într-o șură ,,apărată’’ de un câine
înţelept care se uită la noi şi îşi zicea - ,,Eu nu ies la voi, nu vă latru, că
nu-s nebun ! Păi asta e vreme să dai un câine afară din casă?!’’ Şi atunci s-au
adăpostit lângă noi americanii, Karen şi familia sa – soţul, cele două fete şi
Johnatan, prietenul uneia dintre cele două surori. Am început să-i maltratăm cu
engleza noastră şi s-a legat o urmă de conversaţie. De la început m-a atras
faptul că străbunicii lui Karen veneau din România, undeva în jurul lui 1900 au
emigrat în Canada. Mai târziu s-au îndreptat spre SUA. Dar mai multe nu ştia
despre rădăcinile ei această doamnă atât de comunicativa, gentilă, curioasă, cu
inima largă şi bună ! Unde credeţi că urmau să rămână peste noapte simpaticii
americani? Tot la Casa Millia, normal ! Alt semn? Altă coincidenţă?
Ei au plecat mai repede din locul ferit,
noi am tras speranţa să se mai domolească ploaia. Dar nu a fost să fie, aşa că
au urmat cei mai ploioşi şi nesuferiţi ultimi patru km. Prin păduri bătrâne şi
misterioase, prin păduri tinere şi indolente, pestepăraie liniştite şi noroaie șiroinde, călcând
cu paşii noştri pe urmele paşilor a sute de mii de pelerini în sute de ani
trecuţi. Şi simţind puţin din frigul, durerea, boala, dorinţa lor de a ajunge
la adăpost. Sentimente omeneşti amestecate şi încărcate de înţelegere, de
empatie faţă de celălalt.
Căutam din ochi borna 43 care să ne
indice că mai avem puţin până la adăpostul nostru… Am întrebat în trei rânduri,
apoi în sfârşit am ajuns şi m-am aşezat direct pe treptele de la recepţie.
Greu…
După duș, în camera caldă, ne-am revenit
puţin câte puţin. Nu ne mai ardea de cină, dar dorinţa de a sta de vorbă cu
americanii a fost mai puternică. Şi i-am găsit la masă, într-adevăr. Care s-a
prelungit în atmosfera prietenoasă şi destinsă creată de ei, cu glume, cu
râsete, cu ironii şi autoironii. Înţelese sau doar percepute. Karen era a doua
oară pe El Camino, mai fusese anul trecut cu Paul, soţul ei. Iar acum îşi
convinsese şi fetele şi pe Johnatan să le împărtășescă să vină și să trăiască ,,calea’’.
Karen iubeşte Spania, a trăit aici trei ani în tinereţe, a muncit în Barcelona.
E clar că e visul ei, revenirea în ţara tinereţii sale. Momentele petrecutecu ei ne-au oferit experienţa aşteptată, de
care aveam nevoie, pe care o doream. Comuniunea cu oameni care acum, în acest
momente, în aceste zile, trăiesc ca noi, fac eforturi precum noi şi simt ca
noi.
A patra zi se anunţă în sfârşit fără
ploaie. Doar cer acoperit şi circa 10 grade, dar fără să fim muraţi ca până
acum. Sătuce şi păduri, păduri şi sătuce…Metru după metru, pas după pas, durere
după durere. Manu zice că îmi place să mă plâng. Cam are dreptate aici! Dar cum
s-o spun altfel? Ca să nu pară că mă plâng? Căci a fost prea greu şi prea
frumos ! O bucurie amestecată cu neputinţă, dar tot te ridicai şi mergeai mai
departe ! Mai departe până la Melide, orăşel cunoscut pentru fructele de mare,
aşa că am încercat aici caracatiţă şi a meritat. Cea mai bună ever ! Nu din
foarte multe, dar a fost la Melide ! Şi chelneriţa foarte simpatică, spunâdu-ne
cuvinte româneşti aflate de la prietenii ei români ! Şi vrând să înveţe alte
vorbe de-ale noastre !
Soare printre nori, flori plutind
deasupra gardurilor şi înmiresmând raiul de deasupra…
Extenuare…
Înnoptare la Pedrouso, un simplu loc
unde să-ţi pui capul şi să intri prin pat cu totul.Pentru că a doua zi este de fapt ultima zi şi
trebuie să o duci până la capăt, până la capătul fericirii !
Doar 20 de kilometri, atât. Atât.
În prima parte a zilei am avut parte de
două întâlniri interesante. Puţin spus. Am prins din urmă un grup mare de
copii. Cam 12-18 ani. Portughezi. Când să-i depăşim la marginea unei păduri,
unul dintre profesori ne-a invitat, dacă dorim, să ne alăturăm lor. Se opriseră
şi intraseră în pădure pentru o rugăciune şi câteva vorbe spuse de câţiva
profesori. Nu am înţeles ce ziceau, dar mi-e uşor să-mi dau seama, ce le-aş fi
zis şi eu unor elevi de-ai mei cu care aş fi pornit pe El Camino. În ultima zi…
Am rostit cu ei Tatăl Nostru… Şi am primit două mandarine, cele mai bune pe
care le-am gustat vreodată. Nu a fost să fie o bătrână cu un măr, ci un
profesor cu o mandarină. Am înţeles mesajul ! Mulţumesc !
Şi iar păduri, şi iar flori, şi iar
frumos !
Depășim un grup de tineri spanioli cu mare chef de viaţă,
plini de voioșie.
La un popas am auzit pentru prima oară
vorbindu-se româneşte. Pe drum, pe El Camino. Şi aşa i-am cunoscut pe Denisa şi
Alex din Timişoara. Doi viteji pe biciclete venind din Pamplona, de 15 zile pe
drum ! Deci noi suntem nişte ,,pisoi’’ în comparaţie cu ei! În apărarea noastră
– cei doi sunt mai tineri cu 15 ani, mai sănătoşi, mai sportivi, mai slabi. Şi
mai frumoşi, asta nu ştiu dacă se pune !
Reiau – Alex cu Denisa vin din Pamplona.
Cam de unde vine finul lui Coşti, de mi-a venit mie ideea drumului anul trecut.
Alex se trage dintr-o localitate din Bihor, Nucşoara ! Dar ei locuiesc în
Timişoara. Pe strada Elisabeta Rizea ! Semne? Coincidenţe ! Cine mai ştie…Pe El
Camino totul pare posibil, chiar ca eu şi Manu să terminăm drumul ! Cei doi
sunt faini, am vorbit poate 20 de minute şi am tras această concluzie. De ce ?
Pentru că aici trebuie să te hotărăşti repede, să decizi repede. Pentru că pe
El Camino majoritatea oamenilor sunt faini. Altfel n-ar mai fi aici…
Şi… Din nou la drum. Ultimii 10 km, strazi, ultimele păduri, ultimii eucalipţi ridicându-se spre cer drepţi ca nişte
lumânări care aşteaptă să fie aprinse doar de către Dumnezeu…
Aşteptam să ajungem la Monte de Gozo, să
vedem de pe înălţimea sa înălţimea Catedralei din Santiago. Şi am ajuns…
Ultima
piedica pusă doar ca să fie trecută și
izbânda mai dulce-dureroasă: Manu aproape că nu mai poate călca pe un picior.
Eu o ajut, îi iau şi sacul ei şi …normal… după puţină vreme, eu nu mai pot
călca …pe ambele tălpi ! Însă oraşul se vede, intrăm în el, căutam mereu din
ochi turlele Catedralei. Mai facem un popas, sărim peste gardul de piatră pe
iarbă. O ultimă frecţionare energică a picioarelor, ultimele încurajări şi hai…
la drum. Intrăm pe străduţele oraşului vechi, simţim că mai e puţin, hai, hai,
ultimii paşi… Coborâm spre Piaţa Catedralei Santiago, intrăm în Piaţă, în jur
zeci de oameni, poate sute, înfrăţiţi de aceleaşi trăiri. Se strigă, se râde,
se îmbrăţişează, se felicită, se plânge, se prăbuşeşte pe jos, se împrăştie
totul spre turlele Catedralei într-o efuziune comună greu de înţeles pentru
orice alt loc. Dar aici nu e orice alt loc. Pentru cel care nu a mers măcar
cinci zile pe El Camino…
Ce am simţit noi? ………… Nu o să vă spun.
Trebuie să mergeţi acolo ca să mă credeţi…
La
puţin timp au sosit şi tinerii de la Asociaţia Asindown, în aplauzele şi strigătele
celor din Piaţă. Ochii se împăienjenesc…. Ce exemplu !
Ne întâlnim apoi la Ctedrală şi cu
surorile americance. E ora patru şi părinţii lor încă n-au sosit. Deşi îi
văzuserăm depăşindu-ne. Sper că nu s-a întâmplat nimic neplăcut pe ultimii km. Pentru
că, deşi am convenit să ne întâlnim la messa de la ora 7 pentru pelerini, nu am
mai reuşit. Căci după momentul culminant de la final, lucrurile nu s-au mai
potrivit. Cred că nu am găsit Biserica în care se ţinea messa petru pelerini.
Sau poate am înţeles greşit şinu avea
loc slujba decât la ora 12 în fiecare zi. Şi nu am putut lua certificatul
oficial de pelerin, fiindcă oamenii stăteau la coadă circa două ore pentru el.
Şi eram prea extenuaţi pentru asta. Până la urma ce-mi dovedeşte o hârtie? Eu
am totul în suflet.
Am ajuns, am reușit… În faţa Catedralei
atât de dorite…dar în care nu putem intra… se restaurează. Dar mai contează,
până la urmă?
A doua zi am plecat devreme la
Barcelona, la 6, 30 din Santiago.
Ne-am dat seama târziu, prea târziu, că
nu trebuia să mai urmeze nimic după El Camino. Nu Barcelona, orașul acesta nu
merita asta. Pentru că noi eram încă acolo, pe drum, pe calea noastră. Şi am
spus ca Ulise ce odată demult, dacă nu o fi minţit poetul– ,,Eu am rămas sub zidurile Troiei !’’