O poveste adevărată cu Elisabeta Rizea din Nucşoara

Cine nu a auzit de Elisabeta Rizea?!

În nici un caz elevii mei, cărora le spun mereu povești despre celălalt popor, cel de dinainte de comunism, care a agonizat lent timp de decenii până s-a transformat în poporul vegetal despre care scria doamna Ana Blandiana.

Cum aş defini-o în câteva cuvinte? Straşnică ! Munteancă! Vitează! Inimă largă! O vorbitoare împătimită! Credincioasă! Monarhistă! Luptătoare ! Altruistă !

Şi mereu gata să sară în ajutorul altuia. Mi-o imaginez foarte bine stând pe prispa casei sale de la Nucşoara, unde şi eu am poposit de atâtea ori, dar după ce ea nu a mai fost… Şi aşteptând să treacă cineva pe stradă să mai scoată o vorbă cu vreun om, să mai pună …satul la cale. Iar dacă persoana respectivă venea cu o rugăminte şi îi stătea în putere, pe loc făcea şi nefăcutul ca să o ajute. 

Nu există nu se poate la Tuţa Rizii, cum o ştia toată lumea. Iar când a devenit celebră graţie doamnei Lucia Hossu Longin şi Memorialului Durerii, apoi Irinei Nicolau care a scris cartea cu ,,vorbe’’, cu atât mai mult a încercat să ajute lumea. A cerut să se asfalteze drumul din centru până la Primărie şi a obţinut, venise Emil Constantinescu şi Convenţia Democratică la putere. Era vizitată de miniştri, de preşedinte, chiar şi de Regele Mihai. Pe perete arăta oricui voia o icoană şi spunea - ,,Uite asta e icoana de la dom preşedinte Constantinescu, mi-a adus şi bomboane, maică, a promis că mai vine.’’ Dar nu a mai venit niciodată, campania electorală se terminase. Însă ea credea că uşile i se deschid sau cel puţin păreau că i se deschid peste tot, aşa că ea încerca să ajute pe oricine, din bunătate şi inimă mare. Venise în sfârşit şi vremea ei, dorea să povestească măcar, să ştie toată lumea durerea ei şi a Nucşoarei! Că doar suferise în celulă cu lume multă, femei importante, învăţase de la ,,cucoana’’ Arlette Coposu atâtea şi atâtea lucruri. Şi la rândul ei le putuse ajuta pe cucoane la muncă, căci ele nu se descurcau să ţeasă atât de bine și repede ca ea și puteau fi pedepsite pentru asta, fiind lăsate nemâncate.

                                  

                       Corneliu si Arlette Coposu dupa eliberarea din inchisoare

       Mica Mare cum îi spunea atunci Bogdănel, strănepotul, era în stare să plece şi la capitală, numai să facă un bine cuiva. Şi ce credeţi, într-o zi de vară chiar a plecat ! Cineva din rudele sale i-a bătut la poartă să o întrebe dacă nu ar putea să rezolve o problemă pentru un prieten, ceva legat de un serviciu în zonă. Erau vremuri grele, nu era uşor să te angajezi atunci.

      Parcă o aud  - ,,Mergem maică, la dom’ preşedinte, mergem, că mă primeşte oricând!’’ Elisabetei Rizea nu îi trebuia programare, nici să dea telefon la dom’ preşedinte.  Aşa că s-au urcat în maşină şi nu s-au mai oprit decât în faţa Palatului Cotroceni! Iar acolo, la postul de pază atât a spus - ,,Sunt Elisabeta Rizea din Nucşoara, domnu’ preşedinte a zis să vin oricând am nevoie, mă primeşte!’’ Ce faţă trebuie să fi făcut sepepiștii ! Dar au telefonat mai departe şi au privit muţi de uimire la femeia mărunţică îmbrăcată în costum popular cum păşeşte sigură de ea pe aleea prezidenţială !

      S-a întors după o oră, cam dezamăgită fiindcă preşedintele era plecat din capitală. Dar nu a pierdut timpul chiar degeaba, căci a stat de vorbă cu câţiva consilieri şi şi-a spus oful care a făcut-o să plece la 85 de ani de acasă. ,,Nuuuu l-am găsit, dar au fost nişte domni şi m-a întrebat şi le-am spuuus ! Şi m-a întrebat din comună şi le-am spus. Vrea ei să ştie şi de mine, maică ! Şi a promis că-i spune lu’ dom preşedinte, să mă duc acasă liniştită.’’

      Imaginţi-vă azi următoarea situţie: o altă Elisabeta Rizea bate la ușa Palatului Cotroceni și cere să-l vadă pe domnul Klaus Iohanis ca să-l convingă să ajute un om necunoscut, nici măcar o rudă cu ea! Nu-i așa că v-ati amuzat ?!

      De asta numai Elisabeta Rizea din Nucşoara era în stare!

 

 

 

GALA CORNELIU COPOSU, AŞA CUM AM VĂZUT-O

   ,,Cu bucuria de a ne fi întâlnit şi a ne fi descoperit asemenea’’.  Aceste cuvinte, dedicaţie pe o carte, oferită  de către doamna Ana Blandiana, exprimă cel mai bine ceea ce am simţit vineri seara la Gala Corneliu Coposu la Cluj. Pentru ceea ce am simţit, pentru cei pe care i-am întâlnit şi reîntâlnit, a meritat să iau ,,lungul drum al Clujului’’.

      În Cluj ne-am cazat la Siago, într-o clădire interesantă, care în perioada interbelică a aparţinut unei familii de evrei, iar pe timpul comunismului a ajuns pentru o vreme şi sediu al Securităţii… Doar ce am ajuns şi am şi plecat în recunoaştere, cu două ore înainte de a începe evenimentul, căutând Sala Auditorium a  Universităţii Babeş - Bolyai. Iar când am găsit-o, am avut plăcerea să îl văd chiar la intrare pe domnul Marius Oprea, pe care l-am mai întâlnit la Bucureşti, tot la Gală, dar nu am avut curajul să îl abordez. De data aceasta nu am mai ezitat, m-am dus direct la dumnealui, m-am prezentat şi i-am spus în câteva cuvinte că îl cunosc şi urmăresc de atâta timp, îi preţuiesc munca, este un reper pentru mine. A avut bunăvoinţa să mă asculte şi am purtat o scurtă discuţie despre problemele ce ne preocupă pe amândoi. Pentru mine nu este doar ,,Vânătorul de securisti’’, cum îl numeau ziariştii într-o vreme, ci mai ales arheologul memoriei, prietenul lui Vladimir Bukovski, iniţiatorul IICMER, subtilul artist, credinciosul care oferă speranţă, compasiune  unor familii ce-şi caută rudele de decenii…

    Am intrat în clădirea Universităţii, unde domnul profesor Valentin Orga şi istoricul Cosmin Budeancă îi  primeau pe invitaţi.  M-am bucurat că dl Orga m-a recunoscut după ce în urmă cu 10 ani ne întâlniserăm la un curs de istorie orală la Cluj, dânsul profesor, iar eu cursant.  Iar pe domnul Budeancă nu am reuşit în primăvara trecută să îl salut la Piteşti, la evenimentul  doamnei Ioana - Raluca Voicu - Arnăutoiu, fiind pe fugă, spre şcoală.  Dar acum  i-am furat câteva minute şi l-am descoperit aşa cum credeam că este: implicat, generos, cald, prietenos, gata să ajute.

     Gala a început la ora anunţată, am remarcat şi altădată  punctualitatea domnului Ion - Andrei Gherasim. Dansul i-a prezentat pe primii invitaţi -  IPS Andreicuţ, mitropolitul Clujului, Salajului şi Maramureşului, alături de Arhiepiscopul greco- catolic de Cluj – Gherla,  Claudiu, care au vorbit despre personalitatea lui Corneliu Coposu. Mitropolitul  a afirmat că  un astfel de om care ,,și-a dedicat întreaga viață slujirii semenilor și a suportat șaptesprezece ani de închisoare pentru verticalitatea lui, îi poate învăța foarte mult pe tineri” şi trebuie să fie un model. Arhiepiscopul Claudiu a completat  că noi nu ne rugăm doar pentru Corneliu Coposu, ci împreună cu el, fiindcă trebuie să sărbătorim naşterea acestuia în Cer. Apoi a amintit de episodul de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1990 când Seniorul a fost huiduit de o parte a mulţimii şi cum şi-a continuat demn discursul, fără să fie afectat, cel puţin nu vizibil. Atunci mi-am adus aminte cum l-am auzit odată pe domnul Gherasim povestind că a fost alături de Corneliu Coposu în acele momente şi pe drumul de întoarcere spre capitală nu a scos un cuvânt, atât de supărat era. Poate atunci a înţeles cât de greu va fi să lupte cu perfida manipulare a adversarilor săi, iar faptul că până şi ardelenii  i-au fost întorşi împotrivă, a constituit o lovitură dură. Dar a trecut şi peste asta şi a continuat lupta politică, aşa cum şaptesprezece ani nu a fost frânt în închisorile comuniste, nu s-a lăsat intimidat decât o clipă în decembrie 1990.

    Pe scenă a urmat prezentarea juriului care a acordat premiile Galei Corneliu Coposu pentru concursul de eseuri: doamnele Ana Blandiana,  Doina Alexandru, Ioana Boca, domnii Călin Tudor- Zarojanu şi Dan Pavel. Pentru prima oară câştigătorii nu au mai fost ierarhizaţi şi s-au acordat  premii pentru toţi patru, elevi şi studenţi din Cluj, Piatra Neamţ şi Chişinău. Ei au avut de ales între două subiecte: ,,Relaţiile României cu Rusia ţaristă, URSS şi Federaţia Rusă şi importanta garanţiilor euro-atlantice’’,  respectiv  ,,De ce unele democraţii reuşesc, iar altele nu? Comentaţi viziunea lui Corneliu Coposu.’’ Două subiecte atât de actuale azi în contextul războiului declanşat de Vladimir Putin în Ucraina!

     Am remarcat din nou cât de apreciată şi iubită este doamna Ana Blandiana. A vorbit, ca preşedinte al juriului, din inimă, iar lucrul acesta l-am remarcat cu toţii. O personalitate magnetică, ce atrage privirile, ce îi adună în jurul său pe oameni. Am văzut asta şi la partea de final, la cocteilul oferit de organizatori, unde am aşteptat aproape o oră ocazia să o salut şi să îi adresez câteva cuvinte. Nu o mai văzusem din primăvară, când am vizitat-o la sediul Fundaţiei Academia Civică, dar era la fel de plină de energie şi luminoasă ca întotdeauna ! Mesajul dumneaei către tineri a fost să gândească singuri, să nu se lase manipulaţi, să îşi caute modele în personalităţi precum Corneliu Coposu.

                                     Fotografie preluată de la domnul Tudor Călin Zarojanu

     Irina Margareta Nistor, vocea şi omul de pe casetele video ai ultimilor ani ai regimului Ceauşescu ! Cu emoţie a vorbit despre Senior şi despre cât de necesar ar fi să se realizeze un film despre viaţa sa. Şi eu cred acest lucru, dar mă gândesc ce pricepuţi  ar trebui să fie regizorul şi scenaristul ca să surprindă exact acele trăsături de personalitate care au făcut din Corneliu Coposu un om din altă ligă, din altă lume, un reper intelectual, moral, politic. Dar tare mi-aş dori să văd un asemenea film !

         După premierea tinerilor a venit un alt moment important cu care am empatizat – prezentarea proiectului ,,Versantul partizanilor din Apuseni’’ de către domnul Cornel Jurju, istoric, preşedinte al Clubului Monarhiştilor din Cluj. Am avut emoţii pentru domnul Jurju de parcă eu aş fi fost acolo! Este un vechi ,,prieten’’ de pe facebook, îl urmăresc de ani de zile, dar drumurile noastre nu s-au intersectat până în acea seară. Povestea familiei Şușman, atât de tristă, de tragică, lupta răului cu binele, dar cu răul învingând şi distrugând celălalt popor, cel cinstit, muncitor, cu respect şi bun simţ… Reconstrucţia casei familiei Şușman şi crearea unui muzeu în Răchiţele ar face puţină justiţie cu ajutorul memoriei, după cum spunea doamna Blandiana. Toate fondurile din această Gală vor merge pentru proiect, sper din tot sufletul ca el să reuşească şi peste ani să poposesc în curtea acestei case-muzeu. Aşa cum sper ca domnul Cornel Jurju să vină la Nucşoara şi să îi prezint Casa Memorială Elisabeta Rizea, pe care de trei ani ne străduim să o salvăm, restaurăm şi transformăm în muzeu al rezistenţei anticomuniste muscelene. De aceea am vibrat la cuvintele domnului Jurju, pentru că şi eu mă pot pune în locul său, fie doar ca voluntar, aşa cum sunt eu. Dumnealui ni l-a prezentat pe dl Constantin Şușman, nepotul lui Teodor, care, stăpânit de emoţii evidente, ni s-a adresat şi a mulţumit pentru susţinere. Bunicul său era numit cu drag Tatăl Moților pentru că a câștigat drepturile moților. Se spune că ar fi  bătut cu pumnul în masa Regelui pentru a căpăta drepturile moților: să exploateze pădurile și să aibă libertatea să pască marginile drumurilor când plecau cu carele prin țară până spre Dobrogea.

     În final am avut parte de un concert extraordinar caritabil al violoniştilor Simina şi Gabriel Croitoru, tată şi fiică. Cei doi au ajuns la inimile tuturor, dovadă apalauzele care nu mai conteneau  după fiecare piesă. Atât aş vrea să spun despre ce am ascultat– nu sunt omul care să se emoţioneze lesne, nu am participat la prea multe astfel de spectacole, trăind eu în Priseaca cea neștiută, numită în vechime din motive lesne de înţeles … Pădureţu, dar … am sfârşit cu ochii în lacrimi…

      La cocteilul de final, unde am redescoperit uimitoarea gastronomie ardelenească, au participat, cred, peste o sută de persoane. Voie bună, zâmbete, prietenie, sesiuni de fotografii… Toată lumea o căuta din ochi pe doamna Blandiana… sau doar mi s-a părut? Am reîntâlnit-o pe doamna profesor Ruxandra Cesereanu, ultima oară am discutat la Memorial Închisoarea Piteşti şi la Memorial Sighet. M-a prezentat tatălui său – domnul Domiţian, pe care îl ştiam dintr-o uimitoare prestaţie la peste 80 de ani – recita un poem în limba latină, dacă nu mă înşeală memoria.

     Mi-am făcut curaj şi am salutat-o pe doamna Irina Margareta-Nistor, vocea care mi-a adus prima dragoste cinefilă – filmele cu Bruce Lee, Van Damme, Chuck Norris, Silvester Stallone şi atâţia alţii. Şi da, recunosc că am fost fascinat de aceştia şi am ajuns să practic karate shotokan cu Sensei Şerban Valeca, pe timpul lui Ceauşescu. Deschisă, zâmbitoare, încrezătoare, emanând optimism şi bunătate. Asta am simţit lângă doamna care a fost poate cea mai ascultată şi adulată voce a ultimilor şi siniştrilor ani ceauşişti. Ea aducea puţină strălucire în griul şi monotonia acelor ani, o subtilă rezistenţă  prin acceptarea sau chiar adoptarea valorilor din filmele occidentale, americane mai ales, chiar dacă mai târziu am văzut că nici americanii nu erau …perfecţi.

     Ioana Boca m-a prezentat domnului profesor Dan Pavel şi soţiei sale şi au fost drăguţi să facă puţină conversaţie cu un străin  despre familie, începuturile activităţii ca profesor la ţară sau despre Simona Halep. Un subiect sensibil pentru mine şi doamna Pavel, amândoi suferind pentru ceea ce considerăm că este o nedreptate şi o ieşire din scenă atât de injustă a acestei sportive uriaşe.

   Spre final am reuşit să vorbesc puţin şi cu doamna Blandiana, care s-a mirat că mă întâlneşte atât de departe de casă şi mi-a povestit cum a fost dezbaterea de joi, la care eu nu am ajuns, despre Corneliu Coposu. M-am bucurat de prezenţa dumneaei şi, normal, nu am ratat prilejul să fac o fotografie cu mentorul şi modelul meu! Ni s-a alăturat şi domnul Gherasim, care şi dânsul şi-a exprimat  uimirea că am bătut atâta cale pentru a fi prezent aici. La primele două Gale Corneliu Coposu din Bucureşti am avut bucuria să fiu invitat de dumnealui şi am participat cu interes. Ce nu ştie domnul Gherasim este că aceasta Gală este un cadou de ziua mea! Pentru care am luptat, e adevărat, dar ce cadou ! Bucuria de a te descoperi asemenea…

                        Cu doamnele Ana Blandiana, Ioana Boca, Mihaela Gherasim, 

                                 domnii Teodor Dunca și Ion – Andrei Gherasim.

      Înainte să plec am discutat  puţin şi cu domnul Cosmin Budeancă, istoric, director IICMER, redacor al revistei Memoria. Sper să îl reîntâlnesc la Bucureşti şi să continuăm discuţia despre CER, Casa Elisabeta Rizea.

      Eu cred că această Gală a fost una cu totul reuşită. Privind doar interesul celor peste două sute de persoane din Sala Auditorium, aproape plină, şi cred că mi-am demonstrat afirmaţia. Apoi, pe plan personal, a fost cea mai fructuoasă întâlnire după mai bine de opt ani de când s-a încheiat proiectul Şcolii de Vară de la Sighet. Am plecat spre casă încărcat şi simţind nevoia să împărtăşesc şi cu dumneavoastră, cei care îmi urmăriţi şi citiţi blogul. Am scris aceste impresii la cald, chiar de ziua mea. Nu vreau să închei fără un gând către Corneliu Coposu. Cândva a spus că ,,Mi-am făcut un examen de conştiinţă. Am trecut în revistă toate suferinţele şi mizeriile prin care am trecut de-a lungul puşcăriilor, a anilor de detenţie, a persecutiilor post-penitenciare. Dacă ar fi să aleg, aş opta pentru acelaşi destin.’’ Cum să nu admiri şi să nu îţi iei ca reper un astfel de om?!

      Nu vreau să uit cărţile dăruite de domnii Orga, Jurju şi Budeancă ! Vă mulţumesc !

     A doua zi după Gală, am redescoperit centrul oraşului şi m-am oprit în faţa expoziţiei Corneliu Coposu. Nu pot să nu mă gândesc care ar fi fost destinul  nostru, al românilor şi al ţării noastre cu Corneliu Coposu şi cu Regele Mihai la conducere…

   Imaginea toleranţei absolute – să îţi îmbrăţișezi asupritorul, pe cel care te-a căutat ca să te doboare…

HAIDEŢI LA RĂCOARE, HAIDEŢI LA ÎNCHISOARE ÎN PITEŞTI !

 

      Azi este 23 august, o zi cu multe semnificaţii, încărcată de controverse, pasiuni, partizanate. Dar este şi Ziua Comemorării Victimelor Fascismului și Comunismului, iar acest fapt cred că a fost unul dintre motivele pentru care s-a organizat la Memorial Închisoarea Piteşti un eveniment deosebit – a demarat prima parte a proiectului Muzeul Comunismului pentru copii. Un demers la care am fost şi eu bucuros să particip, în toamnă încheind un parteneriat între şcoală şi Memorial, apoi în primăvară reuşind să ajung cu elevii clasei a VIII-a la un atelier ţinut chiar de Maria Axinte, cea care a pus bazele Memorialului acum câţiva ani.

     Este încă vacanţă, copiii sunt răspândiţi în toate colţurile ţării cu părinţii lor, dar am avut noroc şi am putut lua legătura cu trei dintre foştii mei elevi, de acum, care au dorit să mă însoţească la Piteşti -  Toni, Costi şi Rebeca. Am ajuns puţin după ora 12 şi în uşa muzeului ne-a întâmpinat Maria, ca întotdeauna, cu zâmbete şi ospitalitate. Din păcate nu am reuşit să-l mai întâlnim şi ascultăm pe domnul Sergiu Rizeascu, preşedintele AFDPR, care chiar atunci pleca spre casă. Este unul dintre ultimii detinuţi-politic din Argeş, bătrâneţea şi-a pus puternic amprenta asupra sa, dar mai are încă puterea de a vorbi copiilor despre cele ce a pătimit, el şi tatăl său, la începuturile instaurării perioadei de aur a democraţiei populare.  Asta îmi aduce aminte că am văzut în mai multe rânduri pe facebook o interesantă comparaţie atribuită  domnului Andrei Pleşu, care spunea cum diferă cea populară de aceea veritabilă: ,,Democraţia se deosebeşte de democraţia populară precum scaunul de scaunul  electric!’’.

    Gazda noastră i-a poftit pe copii să participe mai întâi la un atelier ţinut de Ioana Hasu, iar eu m-am bucurat să o reîntâlnesc după mulţi ani şi să o revăd şi mai entuziastă şi energică parcă, plină de poveşti care se revărsau ca un izvor al mărturiilor celor care nu mai sunt. Şi eu ştiu multe din istoriile partizanilor, victimelor, martorilor, am adunat atâtea de când m-am aplecat exclusiv asupra perioadei recente, dar Ioana este mult mai mult, este un receptacul plin care împărtăşeşte şi care adaugă experienţa personală a ei şi familiei sale.  Şi mereu în căutarea audienţei, a copiilor pe care vrea să-i facă să priceapă ce a fost cu acea lume şi să o lege de lumea de azi, să vadă firele invizibile care conectează oamenii şi generaţiile, copiii de părinţi, bunici şi străbunici. Am auzit-o pentru prima oară vorbind şi de trauma generaţională sau transgeneraţională, un concept nou pentru mine până acum câţiva ani, când l-am întâlnit la psihologul Cristina Schmidt. Pe scurt, copiii, nepoţii cuiva care a fost expus la o traumă gravă, în cazul nostru istoria de persecuţii sau închisoare în perioada comunistă,  au un risc enorm să dezvolte probleme de ordin psihiatric cum ar fi anxietate clinică, depresie şi stres post-traumatic.

     După prima parte a atelierului Ioanei, copiii, mulţi dintre ei de la o şcoală din Bucureşti, au vizitat închisoarea, turul fiind ghidat de Cătălina, studentă la istorie la Piteşti, ghid voluntar la muzeu. Ultima sală a fost celebra şi infama Camera 4 Spital, centrul reeducării, unde au fost torturaţi concomitent 60 de tineri studenţi timp de luni de zile până când, aşa cum spunea Sergiu Mandinescu -  ,,Atât de cumplite au fost suferinţele,/Atât de năprasnică urgia,/ Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,/Alţii şi-au pierdut veşnicia.’’

    Apoi au revenit la parter şi au vizitat cele două cameră dedicate Muzeului Comunismului pentru copii, gândit a fi altfel, cu exponate pe care micii vizitatori trebuie să le exploreze, să le descopere, să-şi întrebuinţeze atât mintea cât şi mâinile. Şi peste tot invitaţii la imaginaţie activă: cum vedeţi voi acest muzeu, cum ar trebui să arate, ce aţi vrea să găsiţi în el? Este ceva cu totul inedit ca organizatorii, creatorii unui spaţiu muzeal să te invite, să te roage să dai viaţă muzeului alături de ei! Să ajuţi tu însuţi la crearea lui, chiar cu o idee, un desen, o sugestie. Original, nu?

     Un alt lucru care mi-a plăcut enorm şi care vine în întâmpinarea copiilor ce au realmente telefonul sudat de mânuţe de dimineaţa până seara, se găseşte chiar la intrarea în fosta închisoare: un cod QR. Şi credeţi-mă, nu e din ăla care îţi bagă cipul adânc în vene şi suflet, care te robotizează şi te încadrează în turma uniformizării. Ci aş zice că este exact opusul – ai scanat şi ai norocul să citeşti o istorie a comunismului pentru copii şi tineri extrem de bine realizată vizual, ştiinţific, atrăgătoare, aerisită, incitantă. Şi toată intră în mobil! Asta aş preda-o şi eu la şcoală dacă s-ar hotărî cineva din Ministerul Educaţiei să introducă o oră de istorie recentă pentru copiii din gimnaziu. Dar nu o să vezi asta, ştim cu toţii de ce ! Aşa că, trebuie totul făcut pe cont propriu, ca de obicei.

     La final, Ioana Hașu le-a mai povestit despre cum se fraudau alegerile, le-a demonstrat asta chiar folosind o urnă falsă. Iar apoi i-a lăsat pe ei să-şi aleagă ce poveste ar vrea să audă, pornind de la nişte fotografii din perioada de început a instalării regimului comunist. Cele mai multe fiind cu membri ai rezistenţei anticomuniste din zona Făgăraşului, cu familiile lor. Apoi am rugat-o să ne lase şi pe noi să intrăm în istorie alături de ea la Închisoarea Piteşti !

      Principalele obiective turistice în Piteşti şi în jur se cam numără pe degetele unei mâini: Muzeul Judeţean Argeş, Muzeul Naţional Brătianu, Muzeul Goleşti. De câţiva ani se poate vizita şi acest cu totul altfel Memorial Închisoarea Piteşti, de joi până duminică, singurul obiectiv gratuit. Aşa că, zic eu, chiar nu ai nicio scuză să nu mergi odată să-l descoperi. Cu atât mai mult cu cât alţii vin în vizită de la Bucureşti sau din alte oraşe din jur. Iar acum iată un dublu motiv – e şi pentru copii, pentru adolescenţi, nu doar pentru părinţi ! Deci, veniţi, HAIDEŢI LA RĂCOARE, HAIDEŢI LA ÎNCHISOARE în Piteşti !