Doamna doctor Galina Răduleanu a făcut această afirmație la Școala de Vară de
la Memorialul Închisoarea Pitești în fața studenților care îi sorbeau
cuvintele. Cât de profund, dar cât de trist mi-au sunat aceste cuvinte!
Ce fel de resorturi s-au rupt, ce echilibru s-a năruit pentru totdeauna în
femeia de 31 de ani care părăsea închisoarea ȋn 1964? Zidurile ei nu s-au prăbușit niciodată, sufletul său a
rămas captiv în Troia tinereții sale, iar trupul în marea închisoarea care și-a
întins zidurile cortinei de fier peste poporul nostru.
Am
ascultat-o pe doamna Răduleanu povestind cu tristețe,ȋnconjurată de solitudinea celui care știe ceva ce noi ceilalți nu
vom ajunge niciodată să înțelegem. Mi-am dat seama imediat că este mult
diferită de ceilalți zeci de deținuți-politic pe care i-am ascultat de-a lungul
timpului. Fiindcă dânsa dorea nu doar să ne împărtășească memoria suferinței,
ci dorea să lase o marcă, un tatuaj în conștiința noastră, în sufletul nostru.
Își dorea așa de mult, dar totuși mi-a părut așa de obosită în transmiterea
acestui mesaj… Atât de mult ca studenții din fața ei să schimbe ceva, să
realizeze ei trecerea de la acel popor frumos și puternic de la mijlocul
secolului trecut la generația de azi. Saltul peste generațiile
mankurtizate, reeducate, transformate după chipul și asemănarea omului nou al
comunismului.
Ne-a povestit cum încerca în celulă, ore în șir, să evadeze prin puterea
gândului și a imaginației. Atât de mult se concentra, bunăoară asupra unei
flori, un ghiocel, încât ajungea să-i simtă parfumul ! Sau își recita în gând
poezii, care căpătau alte și alte semnificații.
La
final, după ce mi-a semnat un autograf pe cartea dumneai, am întrebat-o dacă
acum mai poate simți mirosul acelui ghiocel al tinereții. M-a privit cu doi
ochi albaștri intenși și mi-a răspuns - ,,Da, cred că da, și acum mai pot
simți…’’,, Înseamnă că ați rămas la fel de tânără ca atunci !’’ nu m-am putut
abţine să îi spun. De fapt în aceste două ore tinerețea spiritului
acestei doamne a răzbătut atât de pregnant în mica încăpere, unde părea că se
simte atât de în largul dumneaei. Și mai mi-a povestit ceva, despre cea mai
mare dorință pe care a avut-o când a părăsit închisoarea. Își imagina cum este
liberă, cum se apropie de un copac, îl îmbrățișează și îi simte viață, seva
palpând sub scoarță. Și primul lucru pe care l-a făcut când a ieșit a fost să
caute cu privirea Copacul, să meargă spre el, să îl mângâie cu degetele. Însă copacul nu i-a
răspuns, nu i-a simțit viața, nu i-a încălzit sufletul. Atunci, pe loc, și-a
dat seama că nu e liberă. A rămas, de fapt tot în închisoare. A rămas, ca
Ulise, sub zidurile Troiei…
Viața și-a urmat cursul, reunirea cu tatăl, mama și fratele i-a adus bucurii. Însă
o tristețe permanentă o urma pretutindeni.
(sursa: ziarullumina.ro)
Cu un curaj nebun și-a scris
amintirile din închisoare și apoi le-a încredințat unei personae care le-a scos
din țară, le-a dus în Franța. În 1989 a sperat, ca mulți alții, în trezirea
poporului român, dar după primele zile eroice s-a întâmplat ceea ce cunoaștem cu
toții. A tot sperat că blocul comunismului doar a apăsat din greu pe români,
fără să-i strivească, dar poporul se schimbase radical. Prea puțin, la prea
puțini, a mai rămas din demnitatea, conștiința și curajul de altă dată. Când a
regăsit caietul cu amintirile de detenție, o vreme nu l-a luat în seamă,
trecuse atâta timp încât parcă erau ale altcuiva. Dar la un moment dat s-a
apucat să recitească, să retrăiască totul, a înțeles că este un martor și
trebuie să vorbească. Un martor în procesul moral intentat comunismului. La
locul de muncă se simțise mereu o intrusă, o tolerată, iar colegii care știau
că fusese închisă o ocoleau. Când regimul comunist a căzut și a povestit
unora prin ce a trecut, aproape că nu a fost crezută sau mai rău, a ajuns în
fața fostului secretar de partid, acum director adjunct al spitalului, care să
dea ochii peste cap zicând ,, Cât timp o să ne mai bateți la cap cu asta?!’’
Dar nevoia de a pleda că martor
a fost mai puternică și a continuat. În această călătorie solitară a întâlnit
un suflet asemenea – pe Ion Gavrilă Ogoranu. Este persoană pe care și eu mi-aș
fi dorit atât de mult să o cunosc ! Moșul, așa cum era el cunoscut încă din
tinerețe, a cucerit-o cu calmul și blândețea lui sub care ascundea însă un
caracter intransigent - ,,metal rămas din lumi ce crima le-a făcut cenușă’’, cum a zis Toma Arnăuţoiu.
Un bătrân luminos care își ducea crucea sa și a fraților săi torturați și
uciși în Jilava cu aceeași stăruință ca pe potecile munților la poalele cărora
brazii se frâng , dar nu se îndoiesc !
O ultimă dorință, să fiu alături de doamna Raduleanu,
să mă împărtășesc din curajul, credința și verticalitatea dumneaei. ,,Vino
aici, între noi, între două deținute’’ – mi-a spus doamna Nina Moica și iată că
azi am intrat și eu în istorie ! Vă mulțumesc !
Familia Jubleanu, alături de familia
Arnăuțoiu, a avut un rol extrem de însemnat în evenimentele din perioada
1949-1958. Capul familiei era Titu Jubleanu, născut în 14 octombrie 1902 în Nucșoara,[1]iar soția sa, Maria, s-a
născut în 1910 în aceeași localitate.[2]Împreună au avut cinci
copii între care Constantin Jubleanu (Tică) a fost membru activ al grupului
până la sfârșit, iar surorile Verona și Matilda au avut mult de suferit de pe
urma implicării părinților lor.[3] Titu Jubleanu a participat
la întâlnirea prin care s-a înființat grupul și în care Gheorghe Arsenescu l-a
numit responsabili cu probleme de aprovizionare cu alimente. Șef al grupului
era Toma Arnăuțoiu, ajutat de Ion Chirca.[4]Despre Titu Jubleanu Ana
Simion spunea că a plecat în munți cu ceilalți fiindcă avea o armă pe care nu o
declarase, securiștii aflaseră de ea și se temea că va fi arestat.[5]Alexandru Marinescu, fiul
învățătorului Virgil Marinescu din Secături – Nucșoara, aflat și el în munți
pentru câteva luni în 1949, îl caracteriza ca fiind un om echilibrat, cu mult
bun simț, pe care te puteai bizui.[6]Fiind un bun cunoscător al
munților, el a contribuit în mare măsură la acțiunile de supraviețuire a
grupului, a adunat hrană, a construit locuri de depozitare pentru aceasta și
bordeie. Nu a fost prezent, cu o singură excepție, la nici una din ciocnirile
cu trupele securiștilor. Este vorba de evenimentul tragic în
care soția sa și-a pierdut viața, iar el a fost arestat, in iulie 1951. Ei se găseau pe Valea
Vâlsanului împreună cu fiul lor, Tică, și cu Ionel Marinescu. Un avion de
supraveghere al Securității a survolat zona, i-a observat și a transmis
informațiile la trupele din teren, care i-au încercuit. Cu mare greutate au
scăpat băieții, care au fugit fără să mai apuce să își ia armele. Maria
Jubleanu a fost împușcată mortal, iar Titu Jubleanu a fost obligat de securiști
să îi sape un mormânt superficial în prundul râului: ,,Am pus peste ea cu
mâinile nisip și bolovani, după ce am sărutat-o, și atât a fost tot...“[7]Titu a fost dus la Pitești
la Securitate și asupra lui s-au făcut mari presiuni pentru a da informații
care să ducă la anihilarea grupului de partizani. A fost condamnat pe 10 iulie
1952 la 25 de ani de muncă silnică[8],
însă nu a fost trimis să își ispășească pedeapsa în vreuna din închisorile din
țară, fiind ținut la Pitești, pentru a fi conftuntat cu alte persoane din grup
ce urmau să fie prinse pe parcurs. Urmele anchetei dure se mai vedeau asupra
lui Titu Jubleanu și în vara lui 1956, când Cornel Drăgoi l-a întâlnit și a
putut vorbi cu el. Acesta declara că ,,Acuma ne-am văzut şi el mi-a arătat, pot
să depun mărturie, mi-a arătat gura cu dinţii rupţi cu cleştele de cuie. Da! Şi
acest lucru ȋl spune şi Ioanid ȋn Ȋnchisoarea noastră cea
de toate zilele, că i-au smuls dinţii cu cleştele
de cuie. Avea un dinte rupt la nivelul gingiei şi erau porţiuni unde cleştele
muşcase şi o bucată de gingie. I-au
făcut asta atunci, când l-au prins, ca să-l silească să spună unde sunt
băieții. Și ăsta nu era ca mine cu tata, că eu chiar nu știam... El avea
informații, știa unde sunt locurile, ascunzișurile, aia și aia... El putea să
știe unde sunt băieții...[9]Faptul
că partizanii rămași nu au fost prinși și nu au fost afectați decât prea puțin
de căderea lui Titu Jubleanu, mă face să cred că el a reușit să le ascundă informațiile
esențiale, pe deoparte, iar pe de alta, membrii grupului au evacuat bordeiele
și depozitele de alimente la timp, înainte ca securiștii să le descopere. Într-o
sinteză informativă din 15 februarie 1952 se recunoaște, de altfel că, cu toată
cercetarea informativă, cât și ,,cercetarea banditului Titu Jubleanu“, rezultatele au fost
negative. Se puneau aceste rezultate pe seama faptului că frații Arnăuțoiu, de
obicei, nu se bazează pe elemente de legătură și nu au legături de durate mai
îndelungate, lucru ce îi împiedică pe agenți ,,în dirijarea unor informatori
care să capete încrederea bandei“.[10]Cu limbajul lor agramat,
securiștii consemnau că ,,…nu s´a putut obține indicii care să ne ducă la
prinderea restului bandei, în afară de descoperirea unor bordee (sic) părăsite
și puncte unde erau îngropate alimente.“[11]
Titu Jubleanu dupa ce a fost arestat Au mai trecut încă 6 ani
până când eforturile Securității au dat roade și informatorul mult căutat, i-a
trădat pe partizani, predându-i organelor de stat. Titu Jubleanu a fost din nou
judecat, cu un lot lărgit în anul 1959, scopul fiind să se dea un exemplu prin
condamnarea celor care reușiseră să se sustragă justiției populare timp de nouă
ani. A fost executat alături de alți 15 membri și susținători ai mișcării de
rezistență pe 18.07.1959. Culmea ironiei face ca ultima notă din fișa sa
matricolă penală, datând din 21.07 1959, deci la trei zile după execuție, să
consemneze că Prezidiul Marii Adunări Naționale, a respins cererea acuzatului
de comutare a pedepsei![12]
Ana Simion i-a cunoscut destul de bine pe cei din familia Jubleanu, a
căror tragedie a marcat-o profund. ,,Ce băiat frumos era ăsta a lu’ Titu
Jubleanu ! şi mă-sa ! într-o vale, spăla rufele la copil, acolo a împușcat-o;
ce mai femeie era, frumoasă, mamă, uite şi Tomiţă ce om, frumos, delicat, să-i
iei tu viața! Rău au trăit săracii, de la bine au plecat la rău, vezi tale
soarta, ce le trebuia la ăştia, că era pricopsiți toți?’’[13]
Familia Jubleanu - Maria, Titu si copiii Constantin si Verona
Bordeiul familiei Jubleanu din munti
( Nedelcu Catalin, Fragment din lucrarea Haiducii Muscelului din Nucsoara)
Ca
în majoritatea regiunilor ţării, şi în judeţele Argeş și Muscel românii s-au
împotrivit, sub diferite forme, instaurării dictaturii comuniste. Fief al liberalilor
şi al ţărăniştilor deopotrivă, cele două judeţe şi-au dat obolul de sânge în
lupta inegală cu regimul impus de sovietici. Semne ale răului se iviseră
devreme: la 9 august 1946, învăţătorul Constantin Popescu şi avocatul Gheorghe
Mihai sunt împuşcăţi în clădirea Tribunalului din Piteşti, iar fruntaşul
liberal Gheorghe Şuţa este asasinat de şeful Securitaţii locale, la marginea
comunei Domneşti. Teroarea declanşată de
autorităţi, crimele la care s-au dedat, au avut ca replică organizarea unor grupuri
de rezistenţă armată. În judeţul Argeş, Dumitru Apostol, profesor la Liceul
I.C. Brătianu, a organizat acţiuni anticomuniste pe Valea Topologului. Prins, a
fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. În primăvara lui 1950 a fost scos din
închisoare şi împuşcat, la marginea comunei Şuici, de căpitanul Cârnu. Cele mai
importante grupuri armate anticomuniste s-au constituit şi au acţionat în
judeţul Muscel. Aici menţionăm grupul Dragoslavele, condus de col. Gheorghe
Arsenescu, cel din zona Capul Piscului, condus de Ion Şerban şi Ion Voican.
Formaţiunea care a supravieţuit cel mai mult a fost aceea condusă de col.
Gheorghe Arsenescu şi lt. Toma Arnăuţoiu numită „Haiducii Muscelului”, care a
acţionat în zona Nucşoara, în nordul judeţului Muscel, pe Râul Doamnei, între
anii 1949 şi 1958. Supravieţuirea îndelungată a grupului nu ar fi fost posibilă
fără ajutorul oamenilor locului. Aria celor care i-au ajutat pe partizani este
întinsă: din Slatina, sat care aparţine comunei Nucşoara, şi până în comuna
Pietroşani, din Brăduleţ, comuna vecină Nucşoarei, până la Câmpulung.
Susţinerea cea mai importantă au primit-o de la locuitorii din Nucşoara, Corbi,
Poenărei, Stăneşti şi din celelalte sate din zonă. Mulţi dintre ei vor plăți cu
ani grei de închisoare iar alţii chiar cu viaţa. Prin Sentinţa nr. 107 din 19
mai 1959 a Tribunalului Militar al Regiuni a II-a, au fost condamnate la moarte
16 persoane executate în noaptea de 18/19 iunie 1959 la închisoarea Jilava.
Dintre ei, numai cinci au fost membri activi ai grupului, ceilalţi fiind
localnici care au sprijinit grupul armat anticomunst. Prin numeroasele sentinţe
date, oarba justiţie comunistă a dictat pedepse fără milă şi discernământ,
meritându-şi mai degrabă termenul de „injustiţie”. Înainte de decizia
tribunalului, „bandiţii” erau torturaţi în cadrul anchetelor cu metode şi
mijloace din timpul inchiziţiei, încercându-se incriminarea cât mai multor
persoane care au avut într-un fel sau altul legătură cu mişcarea de rezistenţă.
Prin bunăvoinţa doamnei profesoare Maria Băşoiu, am
aflat cum i-a ajutat pe partizanii nucşoreni şi prin ce chinuri a trecut soacra
domniei sale, Filofteia Băşoiu. Am considerat că merită a fi cunoscut acest
caz, el putând fi extins la toate persoanele care au fost implicate şi care au
fost solidare cu grupul de la Nucşoara. Cu siguranţă mulţi dintre cei care mai
trăiesc îşi vor recunoaşte trista experienţă. Mai facem precizarea că am
intervenit numai în anumite momente, lăsând loc faptelor aşa cum au fost ele
relatate de doamna Maria Băşoiu, care se dovedeşte a fi şi un bun
narator.
Filofteia Băşoiu s-a născut
la 13 noiembrie 1913, în satul PârâieşIi, comuna Stăneşți, judeţul Muscel. A
fost căsătorită cu Nicolae Băşoiu, născut la 16 aprilie 1900, şi împreună au
avut trei copii: Ion, Gheorghe şi Maria Băşoiu. A fost casnică şi s-a ocupat de
creşterea copiilor, dar şi de munca la câmp şi, când avea timp, lucra la măşina
de cusut. Era considerată de săteni ca una din cele mai harnice femei din
Stăneşti. Lucra la războiul de ţesut macaturi, plocate (poclade), fote, ii.
Modelele pentru costumele naţionale erau create de ea şi se spune că erau
deosebit de frumoase. Mai mică decât soţul ei, îl ascultă orbeşte pe acesta.
Muncea zilnic împreună cu toată familia, inclusiv copiii, din zori şi până în
noapte. Soţul său cumpărase multe oi, avea doi cai, mai multe vaci etc. De
asemenea, Nicolae Băşoiu lua în arendă în fiecare an câte un munte unde ducea
pe timpul verii oile sale şi ale multor săteni. Baciul de la stână, tatăl lui
Nicolae Băşoiu, era renumit pentru calitatea brânzei şi cantitatea dată.
Filofteia Băşoiu pregătea tot timpul merindele pentru baci şi ciobanii de la
munte. Acestea erau trimise prin soţul său cu caii sau prin copilul lor, Ion
Băşoiu. În anul 1950, împreună cu
soţul său şi fiul lor Gheorghe, au fost contactaţi de Elisabeta Rizea
(verişoara lui Nicolae Băşoiu) pentru a-i ajuta pe luptătorii din munţi conduşi
de lt. Toma Arnăuţoiu. A acceptat pentru că aşa a hotărât soţul. Fraţii
Arnăuţoiu şi alţi luptători veneau din când în când la ei acasă, în timpul
nopţii şi erau cazaţi într-o saia (o stână cu o odaie unde stătea şi dormea
ciobanul). Această saia se află la aproximativ 500 m depărtare de casă, pe un
deal, şi pe perioada primăverii şi verii era părăsită. Filofteia Băşoiu le
pregătea mâncarea şi le-o lăsă într-o traistă lângă o fântână. Când fraţii
Arnăuţoiu împreună cu alţi luptători plecau de la saia, duceau cu ei alimente
(brânză, fasole, pastramă etc.) şi haine (bocanci, mintene, pantaloni de pănură
neagră etc). Mare parte din aceste lucruri
erau confecţionate de Filofteia Băşoiu la război şi cusute cu maşina de cusut.
Ceilalţi membri ai familiei nu ştiau de legătura cu partizanii, dar soacra
Filofteiei se tot întreba: unde sunt mămăliga şi legumele fierte rămase de la
masa de seară? A aflat de „drumul” acestora abia în 1958, când soţii Băşoiu au
fost ridicăţi de Securitate. Filofteia Băşoiu a fost
implicată şi în alte acţiuni de ajutorare a luptătorilor din munţi. O acţiune
foarte riscantă a fost aceea de la Câmpulung. Soţul său, Nicolae Băşoiu, a
trimis-o la Câmpulung, la preotul Ilie Dragomirescu, pentru a aduce de la
acesta bani pentru partizani. I-a pregătit căruţa şi i-a pus mult fân pentru
cei doi cai. A ajuns la Câmpulung pe la prânz şi preotul i-a spus să mai stea
că să se odihnească caii. În acest timp, preoteasa i-a adus 300 de lei, a pus-o
să-şi dea fota jos, să-şi dezlege brâul. Apoi, amândouă au pus banii în brâu
(acesta era lucrat din lână şi se purta îndoit) şi s-a încins cu fota peste el.
În timp ce preoteasa o pregătea de drum, preotul a pus în căruţă, sub fân, mai
multe arme procurate de la unitatea militară din Câmpulung prin intermediul
unui subofiţer magaziner. A plecat din Câmpulung spre seară, când soarele se
mai domolise. Pe drumul Câmpulung-Domneşti i-a fost tare frică. Totuşi nimeni
nu a întrebat-o nimic, deşi s-a întâlnit cu mai multe persoane care circulau pe
jos sau cu căruţele. La un moment dat a adormit când trecea prin satul Slănic,
dar caii au ştiut drumul şi astfel după miezul nopţîi a ajuns acasă, la Stăneşti.
Soţul a luat banii şi a întrebat-o dacă preotul i-a dat şi arme, iar ea i-a
răspuns că nu. El a mers la căruţă, a căutat în fân şi a scos de acolo câteva
arme. Filofteia Băşoiu a rămas încremenită de spaimă, ea neştiind de arme. Tot
de la preotul din Câmpulung a adus medicamente după ce, în 1956, Maria Plop
născuse fetiţa al cărei tată a fost Toma Arnăuţoiu. La câteva săptămâni după ce
Maria Plop a adus pe lume fetiţa, pe Ioana, Filofteia Băşoiu a mers la
Domneşți, la magazinul lui Lepărău (acesta avea şi el legături cu partizanii),
de unde a cumpărat hăinuţe pentru copil şi câţiva metri de pânză flauşată
pentru scutece. Drumurile la Domneşti o făceau să-i fie teamă, astfel că se
ferea de cunoştinţe pentru a nu fi întrebată unde merge şi de ce. În aceste
condiţii o evita chiar şi pe sora ei, Eugenia Bărboi, căsătorită în
Domneşți. Împreună cu soţul său a riscat
enorm ajutându-i pe fraţii Arnăuţoiu şi pe ceilalţi luptători. Familia Băşoiu
avea o proprietate pe un deal din apropierea comunei Nucşoara. Acolo mergeau
vara la cosit şi făcut fânul iar iarnă ţineau oile la fân într-o stâna. Lângă
stână era o odaie unde dormea tatăl lui Nicolae Băşoiu şi Ghiţă, fiul acestuia.
Alimentele şi celelalte lucruri erau lăsate la odaie, în pod, de unde Ghiţă le
înmâna partizanilor, fără ştirea moşului. Au fost momente când luptătorii erau
să fie surprinşi în casa familiei Băşoiu de nişte vecini, dar până la urmă
Filofteia a reuşit să le îndrepte atenţia acelora în altă parte şi să găsească
diferite pretexte. Atunci când o femeie i-a spus că a văzut lumină la saia, în
deal, ea i-a spus că a fost soţul său, Nicolae, întors după un ciocan care era
pus în odaie. De fiecare dată când partizanii veneau din munţi, trăiau cu emoţii
foarte mari. Controalele securităţii se înmulţeau, iar reţeaua de informatori
era tot mai eficientă. În acest sens, Filofteia Băşoiu îşi amintea că, înainte
de a-i închide, a văzut mereu pe sora unei vecine că venea seara la aceasta şi
rămânea peste noapte. S-a dovedit a fi informatoarea şefului Securitaţii din
Domneşti, Tatu. A participat ca martoră în proces, declarând că i-a văzut pe
Arnăuţoi trecând Râul Doamnei în dreptul Corbşorilor şi îndreptându-se spre
drumul care ducea la familia Băşoiu. La începutul lui iunie
1958, după ce soţul şi fiul său Gheorghe au fost arestaţi, a sosit şi rândul
Filofteiei. În jurul prânzului, fetiţa sa de 11 ani venise acasă cu vaca de la
păscut. Se pregăteau să pună masă împreună cu bunica Elisabeta. Dar tocmai
atunci în faţa porţii a oprit maşina Securităţii cu cinci securişti în ea. I-au
spus să-şi schimbe hainele pentru că va merge cu ei să dea o declaraţie. A
înlemnit de spaimă deoarece bănuia ce o aşteapta. Fetiţa, Mărioara, nu prea
înţelegea ce se întamplă cu mama ei. Când a văzut că această se îndreaptă spre
maşină flancată de doi securişti, a început să plângă, s-a repezit la mama ei,
a prins-o de fotă şi, cu toate ameninţările securiştilor, nu i-a dat drumul.
Fetiţa ţipa astfel încât toţi locuitorii de pe Valea Lupului au ieşit la porţi
şi priveau îngroziţi la această scenă. Securiştii, puşi într-o
situaţie neplăcută, i-au spus fetiţei că mama ei va reveni acasă peste câteva
ore, dar ea nu i-a crezut şi a rămas încleştată de Filofteia. Atunci ei i-au
spus că o vor lua şi pe ea, dar să nu mai ţipe. Au luat-o împreună cu mama ei,
au urcat în maşină şi au pornit spre Domneşti. La ieşirea din satul Stăneşti,
maşina a încetinit, iar un securist a smuls fetiţa de lânga mama sa şi a
aruncat-o jos ca pe un sac de cartofi, în strigătele disperate ale ei şi ale
mamei sale. Într-un târziu copilul a fost găsit de o cunoştinţă, care după
multe insistenţe, a adus-o acasă la bunica sa. Filofteia Băşoiu a fost dusă
la Securitatea din Piteşti, unde a început calvarul. Era interogată zilnic,
bătută, ţinută nemâncată, nedormită. O luau la interogatoriu la ora 12 noaptea
şi, supusă torturii, au obligat-o să-i spună pe toţi despre care ştia că i-au
ajutat pe fraţii Arnăuţoiu. Au bătut-o şi au schingiuit-o până a spus aproape
tot ce a făcut pentru acei nefericiţi. Securiştii insistau mai ales asupra
implicării fiului său Ion Băşoiu, profesor la liceul din Corbeni. Într-o zi, au
luat-o din celulă la ora 5 dimineaţa. Au început din nou să o întrebe cine i-a
mai ajutat pe luptători, iar familia ei ce le-a mai dat. Ea le-a răspuns că
le-a declarat tot ce a făcut pentru ei şi cu ce i-a ajutat. Securiştii
nemulţumiţi au început să o lovească cu cravaşa, cu pumnii şi picioarele, până
a căzut la pământ. Trecuseră cel puţin trei ore de când o chinuiau. Securiştii
au ieşit şi au venit alţi doi. Aceştia i-au spus să se ridice pentru că ei nu o
să-i facă nimic. Filofteia s-a ridicat doar în genunchi, nemaiavând puterea de
a se ridică în picioare. Cei doi au scos pistoalele pe masă şi au luat-o de la
capăt cu întrebările. Le-a spus şi acestora tot ce ştia, dar i-a nemulţumit şi
pe ei că şi pe ceilalţi. Au început să o bată cu ce nimereau: cu picioarele,
mâinile, cu cravaşa. Mai mult, unul dintre ei a ameninţat-o cu pistolul,
punându-i-l la tâmplă şi spunându-i că dacă nu spune tot nu va ieşi vie din
camera supliciului. Dar ea nu a mai spus nimic, plângea şi se văita cât putea
de tare, de durere fizică şi morală. Se făcuse aproape seară,
cei doi torţionari au plecat şi au venit alţii cu forţe proaspete. Filofteia nu
mai putea de durere, iar aceştia i-au promis, la fel, că nu-i mai fac nici un
rău. Îi curgea sânge din nas şi gură, iar ochii i se umflaseră, la fel şi
mâinile şi picioarele. Din nou au început cu întrebările, la început mai liniştiţi,
apoi din ce în ce mai nervoşi. Doreau ca ea să declare că şi fiul său Ion
Băşoiu a ştiut de activitatea lor şi îi spuneau să nu-i mai mintă. Ea, ca şi
până atunci, nu a recunoscut acest lucru. Securiştii i-au spus să-şi dea fota
jos, iar părul să-l despletească. După care a început infernul. O loveau cu tot
ce nimereau, au tras-o de păr în toate direcţiile, era plină de sânge pe ie,
peste tot, iar durerile o înnebuneau. Ajungea dintr-un perete în altul, o
loveau cu capul de pereţi, de masă. Dădeau cu scaunul, cu o scândură special
folosită pentru bătaie, o înjurau în toate felurile, răcneau la ea şi au luat
pistoalele îndreptându-le spre corpul său încât au înnebunit-o. A cedat fizic
şi psihic, a început şi ea să urle, îşi smulgea părul din cap şi strigă la ei
cât o ţinea gură: ,,Omorâţi-mă, împuşcăţi-mă, că nu mai pot!''Securiştii, nervoşi
la culme că nu au mai scos nimic de la ea, au lovit-o până a căzut leşinată la
pămant.
Demult se făcuse noapte
şi s-a trezit abia a doua zi, în celulă în care se mai găseau câteva femei din
Nucşoara. Nu a ştiut când au adus-o acolo şi nici cine a adus-o. I-au spus
femeile acelea că au fost doi satrapi înalţi şi solizi care au trântit-o ca pe
un sac, jos. Deţinutele, când au văzut-o, au rămas împietrite de felul cum
arăta. Au recunoscut-o numai după haine, aduse de cei doi securişti şi aruncate
peste ea (fota, vesta, baticul). Faţa ei era tumefiată, se umflase de nu i se
mai vedeau ochii din orbite. Tot capul se făcuse cât o vadră. A zăcut acolo timp
de o săptămână. Din când în când, venea să o vadă câte un infirmier, dar nu o
ajuta cu nimic. Femeile care stăteau cu
ea o mai ştergeau cu câte o cârpă cu apă rece şi i-o mai lăsau pe frunte,
seara, ca să nu vadă miliţienii, deoarece aceştia le controlau. După patru,
cinci zile a cerut apă, dar nu putea să înghită şi femeile din cameră îi lăsau
cârpa udă ca să-şi răcorească gură. La o săptămână, a început să bea apă, hrană
lichidă, şi încet-încet şi-a revenit. Dar nu a vorbit cu nimeni şi nu a spus ce
a păţit acolo. Camerele de tortură erau situate la subsol, ca să nu se audă
răcnetele securiştilor şi nici ale celor chinuiţi.
A urmat apoi
procesul în care, pe baza Sentinţei cu numărul 174 din 12 septembrie 1959,
Filofteia Băşoiu a fost condamnată la 15 de ani muncă silnică. Prin aceiași
sentinţă, fiul ei, Gheorghe Băşoiu, a primit 20 de ani muncă silnică. Anterior,
soţul, Nicolae Băşoiu, fusese condamnat la moarte prin sentinţa numărul 107 din
19 mai 1959. El a fost executat, împreună cu alţi cinsprezece luptători şi
susţinători, la Jilava, în noaptea de 18/19 iunie 1959.
După proces, împreună cu
alte femei din Nucşoara, Poenărei, Corbi, Slatina, au trecut din închisoare în
închisoare. Erau bătute şi chinuite pentru orice sau pentru nimic. Hrana era
foarte proastă şi mizeria foarte mare. Datorită acestui fapt, Filofteia a făcut
o infecţie la ganglioni. Aceştia se inflamaseră, o dureau foarte tare, dar
răbda şi nu se văita. La un moment dat, a început să curgă puroi din ei. Nu
avea cu ce să se şteargă, iar zona respectivă s-a infectat tare rău, încât
carnea a putrezit în jurul acesteia. A început să miroasă a putrefacţie încât
celelalte femei din celulă nu au mai putut suportă. Într-o dimineaţă, Elisabeta
Rizea, fiind mai curajoasă, a ieşit la raport şi a spus ce se întâmpla cu
Filofteia Băşoiu. Într-un târziu, a venit un infirmier, s-a uitat la răni
ţînându-se cu mâna de nas şi a plecat. Spre seară, gardianul de serviciu a
anunţat-o că a două zi o va duce la policlinică, dar să nu spună nimănui pentru
că altfel o va băga la temniţă şi acolo va putrezi.
Între timp, directorul penitenciarului a luat legătura cu doctorul de serviciu
şi i-a comunicat că va veni acolo un infimier şi doi gardieni, aducând o
„criminală” bolnavă. De asemenea i-a spus să aibă grijă şi să evacueze
persoanele din sala de aşteptare pentru că deţinuta este foarte periculoasă. La
ora respectivă a intrat în cabinet o bătrânică suferindă, cu o faţă atât de
blândă şi ochii îngroziţi de durere. Doctorul i-a dat afară pe cei care o
aduseseră şi, după ce i-a curăţat rănile care erau numai carne vie, a
întrebat-o în şoaptă: pe cine ai omorât? Iar ea, tot în şoaptă, i-a răspuns că
nu a omorât pe nimeni ci a ajutat cu alimente nişte luptători din munţi.
Doctorul le-a spus celor care o însoţeau s-o aducă şi a doua zi, pentru că rana
e foarte gravă. Astfel, Filofteia mergea zilnic la infirmerie spre a fi
pansată. În felul acesta a scăpat şi s-a vindecat. Cu doi ani înainte de
eliberare, deţinutelor li s-a dat dreptul la muncă. În 1962 era la închisoarea
Oradea. Alături de celelalte deţinute, împletea coşuri din nuiele de răchită
pentru export. Lucrările le efectuau într-o magazie prin acoperişul căreia
curgea apă de ploaie sau zăpadă topită. Toamna şi iarna, sufla vântul prin toate
colţurile încăperii, iar apa care cădea de sus se făcea gheaţă peste nuielele
şi mâinile deţinutelor.
Eliberată în 1964, cu amnistia generală, Filofteia
Băşoiu a venit acasă cu piciorul drept foarte inflamat, iar degetele de la
mâini nu putea să şi le adune ca să facă semnul crucii, astfel că îşi făcea
semnul crucii cu tot pumnul. A fost îngrijită de fiul său, Ion, care a dus-o la
băi reumatismale şi în felul acesta boala s-a mai ameliorat. În toată perioada
detenţiei, a plâns-o zilnic pe fiica ei care rămăsese un copil atât de necăjit.
Dar fiul său, Ion, s-a ocupat de fată care chiar a urmat cursurile
prestigiosului Liceu Nicolae Bălcescu (Colegiul I.C. Brătianu) din Piteşti,
fiind întreţinută pe parcursul studiilor de fratele său. Aceasta este mărturia
cutremurătoare a Filofteiei Băşoiu transmisă nouă peste timp de nora sa Maria
Băşoiu. Destinul familiei Băşoiu, ca şi al altor familii din zonă, este
simbolic pentru consecinţele tragice care i-au însoţit pe cei care au fost
solidari cu grupul armat anticomunist din Nucşoara. De altfel, d-na profesoară
Maria Băşoiu este sora învăţătorului Ion Mica, cel care, pentru sprijinul
acordat partizanilor, a fost condamnat la moarte şi executat la Jilava împreună
cu alţi luptători şi susţinători. Încheiem această prezentare cu cele scrise de
regretata profesoară Iuliana Preduţ Constantinescu, condamnată la 15 ani de
muncă silnică pentru ajutorul dat luptătorilor nucşoreni şi al cărui tată,
preotul Ion Constantinescu, a fost condamnat la moarte şi executat: ,,...Şi
această însuşire a pătimirii neamului nostru s-ar putea întregi cu numele unor
rude mai apropiate sau mai îndepărtate care s-au jertfit sau au avut demnitatea
şi curajul, într-o vreme atât de tulbure şi atât de chinuitoare pentru români,
să-şi ridice glasul împotriva regimului totalitar comunist” (Iuliana
Preduţ-Constantinescu, Speranţe încătuşate, Editura Tiparg, Piteşți, 2000, p.
58).
Ştefan Ion,
Fragmente din volumul în pregătire Rezistenţa armată
anticomunistă în judeţele Argeş şi Muscel (1948-1958)
