Titu Jubleanu din Nucșoara – eroul care a plătit scump dorința de libertate

   Familia Jubleanu, alături de familia Arnăuțoiu, a avut un rol extrem de însemnat în evenimentele din perioada 1949-1958 din zona Nucșoara, de la poalele muntilor Fagaraș. Capul familiei era Titu Jubleanu, născut în 14 octombrie 1902 în Nucșoara, iar soția sa, Maria, s-a născut în 1910 în aceeași localitate. Împreună au avut cinci copii între care Constantin Jubleanu (Tică) a fost membru activ al grupului până la sfârșit, iar surorile Verona și Matilda au avut mult de suferit de pe urma implicării părinților lor. Titu Jubleanu a participat la întâlnirea prin care s-a înființat grupul și în care Gheorghe Arsenescu l-a numit responsabili cu probleme de aprovizionare cu alimente. Șef al grupului era Toma Arnăuțoiu, ajutat de Ion Chirca. Despre Titu Jubleanu Ana Simion spunea că a plecat în munți cu ceilalți fiindcă avea o armă pe care nu o declarase, securiștii aflaseră de ea și se temea că va fi arestat. Alexandru Marinescu, fiul învățătorului Virgil Marinescu din Secături – Nucșoara, aflat și el în munți pentru câteva luni în 1949, îl caracteriza ca fiind un om echilibrat, cu mult bun simț, pe care te puteai bizui. Fiind un bun cunoscător al munților, el a contribuit în mare măsură la acțiunile de supraviețuire a grupului, a adunat hrană, a construit locuri de depozitare și bordeie. Nu a fost prezent, cu o singură excepție, la nici una din ciocnirile cu trupele securiștilor. Este vorba de evenimentul tragic în care soția sa și-a pierdut viața, iar el a fost arestat, în iulie 195. Ei se găseau pe Valea Vâlsanului împreună cu fiul lor, Tică și cu Ionel Marinescu. Un avion de supraveghere al Securității a survolat zona, i-a observat și a transmis informațiile la trupele din teren, care i-au încercuit. Cu mare greutate au scăpat băieții, care au fugit fără să mai apuce să își ia armele. Maria Jubleanu a fost împușcată mortal, iar Titu Jubleanu a fost obligat de securiști să îi sape un mormânt superficial în prundul râului: ,,Am pus peste ea cu mâinile nisip și bolovani, după ce am sărutat-o, și atât a fost tot...“ Titu a fost dus la Pitești la Securitate și asupra lui s-au făcut mari presiuni pentru a da informații care să ducă la anihilarea grupului de partizani. A fost condamnat pe 10 iulie 1952 la 25 de ani de muncă silnică, însă nu a fost trimis să își ispășească pedeapsa în vreuna din închisorile din țară, fiind ținut la Pitești, pentru a fi confruntat cu alte persoane din grup ce urmau să fie prinse pe parcurs. Urmele anchetei dure se mai vedeau asupra lui Titu Jubleanu și în vara lui 1956, când Cornel Drăgoi l-a întâlnit și a putut vorbi cu el. Acesta declara că ,,Acuma ne-am văzut şi el mi-a arătat, pot să depun mărturie, mi-a arătat gura cu dinţii rupţi cu cleştele de cuie. Da! Şi acest lucru ȋl spune şi Ioanid ȋn Ȋnchisoarea noastră cea de toate zilele, că i-au smuls dinţii cu cleştele de cuie. Avea un dinte rupt la nivelul gingiei şi erau porţiuni unde cleştele muşcase şi o bucată de gingie. I-au făcut asta atunci, când l-au prins, ca să-l silească să spună unde sunt băieții. Și ăsta nu era ca mine cu tata, că eu chiar nu știam... El avea informații, știa unde sunt locurile, ascunzișurile, aia și aia... El putea să știe unde sunt băieții...’’ 

Faptul că partizanii rămași nu au fost prinși și nu au fost afectați decât prea puțin de  prinderea lui Titu Jubleanu, mă face să cred că el a reușit să le ascundă informațiile esențiale, pe deoparte, iar pe de alta, membrii grupului au evacuat bordeiele și depozitele de alimente la timp, înainte ca securiștii să le descopere. Într-o sinteză informativă din 15 februarie 1952 Securitatea recunoaște că, cu toată cercetarea informativă, cât și ,,cercetarea banditului Titu Jubleanu“, rezultatele au fost negative. Se puneau aceste rezultate pe seama faptului că frații Arnăuțoiu, de obicei, nu se bazează pe elemente de legătură și nu au legături de durate mai îndelungate, lucru ce îi împiedică pe agenți ,,în dirijarea unor informatori care să capete încrederea bandei“. Cu limbajul lor agramat, securiștii consemnau că ,,…nu s´a putut obține indicii care să ne ducă la prinderea restului bandei, în afară de descoperirea unor bordee (sic) părăsite și puncte unde erau îngropate alimente.“ Au mai trecut încă 6 ani până când eforturile Securității au dat roade și informatorul mult căutat, i-a trădat pe partizani, predându-i organelor de stat. Titu Jubleanu a fost din nou judecat, cu un lot lărgit în anul 1959, scopul fiind să se dea un exemplu prin condamnarea celor care reușiseră să se sustragă justiției populare timp de nouă ani. A fost executat alături de alți 15 membri și susținători ai mișcării de rezistență pe 18.07.1959. Culmea ironiei face ca ultima notă din fișa sa matricolă penală, datând din 21.07.1959, deci la trei zile după execuție, să consemneze că Prezidiul Marii Adunări Naționale, a respins cererea acuzatului de comutare a pedepsei!

         O mărturie cutremurătoare aduce fiica sa Verona despre ziua in care l-a vazut pentru ultima oară la tribunal, după opt ani: ,,Si când i-a scos de acolo din sală, îi scotea și îi ducea la wc, câte unul câte unul, cu cinci santinele după ei, si când văd, adică îl văzusem pe tata când l-a dat jos din mașină, l-am văzut că e și el, și vai am zis către fată: <<Marie, uite-l pe tata>>. <<Care a fost, care?>> Zic:  Uite, ăla mai bătrân>>. Era bătrân, slab, l-a scos la wc. Eu atunci, mi-am făcut loc printre mulţimea care era, mă mai și certa, că de ce mă bag; și de ce nu? le-am spus, ce era să le mai spun? Ba uite, de asta, că e tata, că poate mă lăsa oricare. Nici nu mai puteam nici vorbi. Și am trecut în fața la toată lumea. Și când l-a scos de la wc, eu am fost drept în fața lui. A pus niște ochi pe mine și a rămas ca stana de piatră; ziceai că l-a bătut în cuie, n-a mai putut mișca. Și pe urmă, l-a lăsat santinela un pic și l-a împins. Și au plecat, l-a dus înapoi în sală. Femeile care erau au zis: De ce nu ne-ai spus, că te-am certat.

 Ce era să mai spun, că mi-era teamă că-l scoate și eu nu mai ajung la el. M-a întrebat un securist, o fi fost mai cumsecade cum o fi fost, că zice: <<Cine era bătrânul de n-a mai putut merge când te-a văzut?>> Zic: <<Tatăl meu>>. <<Şi de câți ani e arestat?>. De opt ani, îi spun. Aia a fost, pe urmă nici că l-am mai văzut; ori l-a mai adus pe undeva, ori l-a condamnat la moarte și s-a terminat’’.

Acestei familii, în care au murit tatăl, mama şi fiul în lupta cu Securitatea, trebuie să îi acordăm tot respectul nostru sincer şi cunoscându-i jertfă şi aducând-o la cunoştinţa altora, să încercăm să facem astfel o minimă reparaţie morală.

Bibliografie:

Bande, bandiţi şi eroi. Grupurile de rezistenta si Securitatea ( 1948-1968), Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003;

Alexandru Marinescu, mărturie aflată în arhiva personală, septembrie 2010;

Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, Editura Humanitas, Bucuresti, 2019;
Verona Popescu, Degeaba i-am ocolit. Şi i-am ocrotit. Tot morţi au fost, în Memoria, 1997

Ana Simion, mărturie aflată în arhiva personală, februarie 2010;

Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, Luptatorii din munti. Toma Arnăuțoiu. Grupul de la Nucsoara. Documente ale anchetei, procesului, detentiei, Editura Vremea, Bucuresti, 2009;

www.eroinenucsoara.ro;

 www.iiccr.ro/ro/fise_detinuti_politici/fise_detinuti.