REZISTENŢA ARMATĂ ANTICOMUNISTĂ DE LA NUCŞOARA - O SCURTA ISTORIE

   

      Ca în majoritatea regiunilor ţării, şi în judeţele Argeş şi Muscel au avut loc acţiuni de împotrivire sub diferite forme instaurării regimului comunist. Fief al liberalilor şi al ţărăniştilor deopotrivă, cele două judeţe şi-au dat obolul lor de sânge în lupta inegală cu regimul impus de sovietici.

        Semnele răului se iviseră devreme: la 9 august 1946, fruntaşi ţărănişti, avocatul Gheorghe Mihail şi învăţătorul Constantin Popescu au fost asasinaţi în cabinetul judecătorului de instrucţie din clădirea Tribunalului din Piteşti, de un comando „muncitoresc”, în timp ce erau depuse listele electorale ale P.N.Ţ-Argeş. Anul următor, Gheorghe Şuţa, fruntaş muscelean al P.N.Ţ, a fost împuşcat la marginea comunei natale Domneşti de securiştii Dumitrache şi Terceanu(2). Teroarea declanşată de autorităţi, crimele la care s-au dedat, au avut ca replică organizarea în nordul celor două judeţe a unor grupuri armate de rezistenţă. Cele mai importante au fost, în ordinea apariţiei cronologice: gruparea Dragoslavele, iniţiată de colonelul Gheorghe Arsenescu, gruparea de pe Valea Topologului-Argeş, condusă de profesorul Apostol Dumitru, aceea din zona Nucşoara - Râul Doamnei, condusă de locotenentul Toma Arnăuţoiu şi episodic de colonelul Gheorghe Arsenescu, precum şi grupul din comuna Capul-Piscului, cunoscut în documentele securităţii sub numele Şerban-Voican(3).

        Formaţiunea care îngrijora cel mai mult autorităţile comuniste, era aceea iniţiată de colonelul Gheorghe Arsenescu şi locotenentul Toma Arnăţoiu, intitulată ,,Haiducii Muscelului”.

         Date generale despre comuna Nucşoara.

         Pe valea Râului Doamnei în sus, spre nord, unde domină culmea ,,Vârfului Strungii”, la poalele Munţilor Făgăraş, într-o ultimă constelaţie de aşezări rurale, se află comuna Nucşoara. Aceasta se compune din satele Nucşoara, Gruiu, Sboghiţeşti şi Slatina. Urcând din Sboghiţeşti ajungi pe celălalt versant al ,,dealului Gruiului’’, în creasta numită din vechime ,,Plaiul Oii”. De aici, ochiul îmbătat de frumuseţea pădurilor de fag şi brad, ţinteşte spre culmile sudice ale Munţilor Făgăraş.

         În conformitate cu ordinul Ministerului de Interne, nr. 5279/5.05.1949, s-a întocmit o Monografie a judeţului Muscel(4). Astfel, în acel an, comuna Nucşoara făcea parte din plasa Domneşti, alături de comunele: Domneşti, Slănic, Aninoasa, Vlădeşti, Berevoieşti, Pământeni, Ungureni, Corbi, Stăneşti, Pietroşani, Bădeşti, Retevoieşti, Leiceşti, Coşeşti şi Jupâneşti. Comuna Nucşoara cuprindea în anul 1951 patru sate cu „390 gospodării cu ţărani săraci,110 gospodării cu ţărani mijlocaşi şi 7 familii de chiaburi, total populaţie fiind de 1863 locuitori”(5). Tot în acelaşi an se menţiona că această comună avea o suprafaţă împădurită de 152.574 ha. În acest cadru se va constitui una dintre cele mai puternice şi mai longevive grupări armate anticomuniste.

          Constituirea grupului armat „Haiducii Muscelului”

          Gruparea Dragoslavele a fost iniţiată de colonelul Gheorghe Arsenescu în ianuarie-februarie 1948, în zona Muntelui Roşu,având şi susţinerea stareţului Mânăstirii „Cetăţuia”, Pimen Bărbierul. Din acest grup făceau parte ,,mari industriaşi şi proprietari de fabrici şi mori, avocaţi, foşti deputaţi şi ofiţeri deblocaţi care s-au înarmat şi au depus jurământul în faţa stareţului Pimen Bărbierul cu mâna pe cruce şi cu cealaltă pe carabină”(6). În toamna anului 1948, grupul s-a dispersat în ideea ca din primăvara anului următor să treacă la acţiuni împotriva autorităţilor comuniste. Din decembrie 1948, col. Gheorghe Arsenescu, după ce a stat un timp ascuns în Câmpulung-Muscel, a plecat la Bucureşti cu familia unde a închiriat o casă pe numele cumnatului său, Petre Cojocaru(7).

         În ianuarie 1949 au început arestările în zona Câmpulung-Dragoslavele, în rândul celor care formau grupul iniţiat de col. Gh. Arsenescu. Acesta, conştient că în cele din urmă Securitatea va ajunge şi la el, căuta o soluţie să părăsească Capitala. În aceeaşi perioadă, în Bucureşti,se găseau şi alţi fugari din zona judeţului Muscel. Printre aceştia se afla şi lt. Toma Arnăuţoiu, ofiţer deblocat, cu soţia sa precum şi socrul său Nicolae Niţu, cu soţia. Lt. Toma Arnăuţoiu plecase din comuna Nucşoara simţindu-se urmărit „pentru-că posedam arme”(8). Prin intermediul altor fugari musceleni aflaţi în Bucureşti, Toma Arnăuţoiu s-a întâlnit cu Gheorghe Arsenescu care i-a propus constituirea la Nucşoara a unui grup de rezistenţă anticomunistă.                 Astfel, la 1 martie 1949 cei doi au plecat spre Nucşoara unde au ajuns după un popas în comuna Brădet, fiind găzduiţi pentru o noapte de preotul Victor Popescu. La Nucşoara au fost adăpostiţi de părinţii lui Toma Arnăuţoiu, Laurenţia şi Ion Arnăuţoiu, iar mai apoi la fratele lui Toma, Petre Arnăuţoiu. La iniţiativa col. Gheorghe Arsenescu, a început recrutarea nucşorenilor, şi nu numai, în vederea constituirii grupului anticomunist. Pentru a-i convinge pe localnici colonelul aducea ca  argumente că:

- avea puncte cu armament în comunele Juguri, Măţău, Stoeneşti, Dragoslavele, Boteni, Cetăţeni;

- dispunea de legături cu o persoană de la Legaţia Franceză, care urma să-l sprijine cu 8 milioane de lei;

- marile puteri occidentale urmau să declanşeze războiul împotriva U.R.S.S, regimul comunist din România având zilele numărate;

- ţăranii aveau să plătească cote şi impozite, făcându-se şi colhoz.

        În faţa acestor argumente, localnicii au lăsat orice precauţie şi cu dorinţa de a vedea înlăturat noul regim, s-au înscris în organizaţia iniţiată de col. Gherghe Arsenescu şi lt. Toma Arnăuţoiu. Astăzi poate părea naivitate, dar atunci în faţa măsurilor represive ale autorităţilor, argumentele col. Gheorghe Arsenescu au fost acceptate pe fondul speranţei că într-adevăr puterile occidentale nu puteau accepta situaţia impusă de sovietici şi vor reacţiona. Tot mai mulţi localnici de prin satele nordice ale Râului Doamnei au aderat la grup făcând următorul legământ:

         ,,Jurământ

          În numele lui Dumnezeu atotputernicul şi pe sfânta cruce, eu…………… jur să mă fac haiduc, de bună voie şi nesilit de nimeni, pentru a lupta la salvarea şi eliberarea Patriei şi neamului din ghearele fiarelor comuniste-bolşevice şi de sub jugul greu al ruşilor.

          Jur credinţă Majestăţii sale Regale Mihai I, Regele tuturor românilor.

          Jur credinţă Guvernului liber al Patriei.

          Jur supunere şi ascultare fără murmur şi fără şovăire, şefului haiducilor.

          Jur să ucid fără milă şi cruţare pe toţi străinii şi ticăloşii care ne-au trădat şi vândut Patria şi neamul şi au adus dezastrul ţării.

          Jur să nu mă despart de fraţii mei de luptă decât după Victoria finală.

În caz de trădare sau de călcare a jurământului,să fiu ucis atât eu cât şi întreaga mea familie.

          Aşa să-mi ajute Dumnezeu” (9).

          O parte a membrilor grupului în frunte cu col. Gheorghe Arsenescu şi lt. Toma Arnăuţoiu au plecat în munte, pe când cei mai mulţi au rămas în sate ca membrii „nedispersaţi”. Rolul acestor elemente nedispersate era surprins de autorităţi în Sentinţa nr. 107/19 iulie 1959: „(…)În scopul procurării de arme şi muniţiuni şi colectării de alimente şi articole de îmbrăcăminte, membrii acestei bande au mai recrutat şi alte elemente de sprijin care trebuiau să rămână la domiciliul lor şi care păstrând legături secrete,dar permanente cu banda,să activeze pentru sprijinirea materială a activităţii bandei”(10).

          Scopul grupului

         Minciuna şi diversiunea au fost şi sunt armele de bază ale comuniştilor. Propaganda oficială îi numea pe cei care luptau în munţi pentru libertate termenul de „bandiţi”, iar grupurile de rezistenţă erau numita „bande”. Chiar şi după evenimentele din decembrie 1989, unii dintre foştii ofiţeri de securitate continuă să considere că ceea s-a întâmplat între 1948 şi 1958 în zona Munţilor Făgăraş nu a fost o formă de rezistenţă la regimul comunist. Generalul Nicolae Pleşiţă, fost comandant al Securităţii, la o emisiune T.V., în anul 1999, preciza că: „N-a existat o luptă de rezistenţă în munţii Argeşului şi Muscelului. Era o grupare cu obârşie în perioada lotrilor (…) aşa este acea zonă, patria lotrilor”. Încercările de se acredita ideea că în România nu a existat o rezistenţă armată anticomunistă pot fi anihilate cu argumente, cel puţin în cazul grupului de la Nucşoara.

        În primul rând structura socio-profesională foarte diversă impune concluzia că nemulţumirea faţă de regimul instaurat prin forţă era generală. Membrii grupului sau susţinătorii lor erau ofiţeri, învăţători, studenţi, preoţi, ţărani, muncitori, întreprinzători. Ceea ce îi unea era nemulţumirea şi teama faţă de ceea cea se întâmpla în ţară. Laurenţia Rizea, fiica Elisabetei Rizea, arăta această teamă: „Când au venit [comuniştii - n.n.] eram măruţă, căsătorită de curând. Ţin minte, cum striga lumea atunci …erau îngroziţi, vin comuniştii, vin ruşii, ne iau pământul, ne duce la colhoz …erau speriaţi că o să mănânce la cazan”(11). Iată câteva exemple în ceea ce priveşte „bandiţii”, „lotrii” care formau „banda” care acţiona în zona Nucşoara:

       - col. Gheorghe Arsenescu s-a născut la 31 mai 1907 la Câmpulung-Muscel, într-o familie cu tradiţie militară, tatăl său fiind căpitan în armată. Tradiţia a făcut ca cei trei băieţi ai căpitanului Ion Arsenescu să urmeze cariera militară, iar cele trei surori ale lor să se căsătorească cu ofiţeri.

         Gheorghe Arsenescu a absolvit cursurile Liceului „Dinicu Golescu” din oraşul natal, iar apoi s-a înscris la Şcoala Superioară de Război pe care a absolvit-o în anul 1924. A fost repartizat în calitate de şef al Biroului de operaţii al Diviziei 20 Vânători de Munte şi a luptat pe frontul de Est. A fost rănit în luptele din Crimeea şi decorat cu Steaua României, cls.III-a, în 1941 şi Vulturul german, în 1942. În martie 1947, a fost deblocat din Marele Stat Major şi scos din armată cu gradul de colonel(12).

        - Toma Arnăuţoiu s-a născut la 14 februarie 1921 în comuna Nucşoara. Studiile primare le-a făcut în localitatea natală, iar mai apoi a absolvit Liceul Militar „Regele Ferdinand” din Chişinău şi Craiova. În timpul liceului, a fost coleg cu Jenică Arnăutu, viitorul conducător al grupului de rezistenţă din Obcinele Bucovinei şi cu Tiberiu Tolescu din mişcarea condusă în Oltenia de generalul Carlaonţ.

         A participat la luptele de pe frontul de Vest, fiind rănit la 26 decembrie 1944 în luptele din Ungaria. A fost decorat cu Ordinul Coroana României cu spade, clasa a V-a cu Panglică şi Virtutea Militară cu frunze de stejar, conform O.Z. nr. 244/1944. La 20.06.1946 a fost trecut la Regimentul de gardă, conform ordinului nr. 2606/1946, de unde a fost trecut în cadrul disponibil conform O.G. nr. 58/1946 şi Legii nr. 433/194613.

        - învăţătorul Alexandru Moldoveanu, s-a născut în comuna Nucşoara, judeţul Muscel. A absolvit Şcoala Normală „Carol I” din Câmpulung-Muscel şi Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri de Rezervă. A luptat pe frontul antisovietic cu Grupul 3 Vânători de Munte. A fost rănit în mai 1944 şi după ce s-a reîntors pe front, din spital, va fi din nou rănit în luptele din Ungaria. Pentru meritele sale deosebite a fost decorat cu: „Coroana României” cls. a IV-a în grad de cavaler, cu „Virtutea Militară” şi Ordinul „Mihai Vitezul”, cls. a III-a(14).

        Exemplele ar putea continua cu numele unor învăţători precum Gheorghe Popescu, Ion Mica, Ion Arnăuţoiu, Virgil Marinescu,  a preoţilor Nicolae Andreescu şi Ion Constantinescu, a studenţilor Ionel Marinescu, Cornel Drăgoi sau a elevului Alexandru Marinescu. Alături de aceştia s-au implicat ţărani precum Titu Jubleanu cu soţia sa Marioara şi fiul lor Tică sau femeile care au ajutat atât de mult grupul: Maria Plop, Marinica Chirca, Ana Simion şi Elisabeta Rizea.

        Scopul – lupta împotriva regimului comunist – era conştientizat cel puţin la nivelul conducerii organizaţiei. Aşa cum s-a putut observa, jurământul pe cruce şi armă avea evidente conotaţii anticomuniste. Dorinţa de a elibera teritoriul românesc de comunism, „barem până la Piteşti”, cum spunea Toma Arnăuţoiu(15), reiese din acţiunile şi atitudinile grupului de la Nucşoara.

       Acţiunile grupului

       Documentele Securităţii precizează, din punctul de vedere al regimului comunist, caracterul „criminal” al organizaţiei. Luptătorii pentru libertate erau prezentaţi ca ucigaşi de vieţi nevinovate, fiind în mod constant numiţi „bandiţi”, „terorişti”, „fascişti”: „Membrii acestei bande teroriste au săvârşit de-alungul unui şir de ani, din primăvara anului 1949, când s-au constituit în bandă, până în mai 1958, când au fost lichidate ultimele rămăşiţe, un mare număr de acte teroriste, cărora le-a căzut victime lucrători din organele de Securitate, membrii de partid şi cetăţeni. Membrii bandei au ucis nouă persoane şi au rănit altele” (16). Adevărul care se reliefează din cercetările făcute este acela că, exceptând o singură victimă, toate cele opt făceau parte din organele Securităţii care aveau sarcina să-i captureze pe luptătorii din munţi:

      -în dimineaţa zilei de 19 iunie 1949, col. Gheorghe Arsenescu, lt. Toma Arnă uţoiu, Petre Arnăuţoiu, Ion Chirca au fost surprinşi de trupele de securitate în casa părinţilor lui Toma Arnăuţoiu. Luptătorii au reuşit să scape în schimbul de focuri fiind împuşcaţi mortal plutonierul major Constantin Apăvăloaiei şi plutonierul Florea Lungu.

      - unul dintre obiectivele grupului armat anticomunist era lichidarea celor care susţineau noul regim şi care aplicau politica de teroare în rândul populaţiei. Unii dintre aceştia s-au grăbit să confişte pentru ei bunurile celor aflaţi în munţi sau în puşcăriile comuniste. Aşa cum arăta Toma Arnăuţoiu, într-o scrisoare adresată autorităţilor locale  - „…v-aţi mânjit ca câinii la hoit când aţi intrat în gospodăriile noastre”. În acest context s-a produs atacul premeditat al lui Ion Marinescu şi Constantin Jubleanu asupra lui Darie Banu şi Băncescu Ion din comuna Nucşoara, membrii ai P.M.R. Pe 9 iulie 1950, Darie Banu a fost împuşcat mortal, iar Ion Băncescu grav rănit.

      - un alt eveniment soldat cu victime a fost cel din 7 august 1950. În Muntele Dobroneagu, pe marginea râului Vâlsan, Ion Marinescu, Titu Jubleanu şi Constantin Jubleanu au fost surprinşi de organele de securitate care au deschis focul. Schimbul de gloanţe care a urmat, a dus la împuşcarea mortală a locotenentului major, Alexandru Ghiţă şi a caporalului Ion Băloiu, dar şi la rănirea lui Constantin Jubleanu.

        - ziua de 2 septembrie 1950 a dus cu ea alte victime din rândul securităţii. Pe muntele Gălăşescu, Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Ion Marinescu şi Constantin Jubleanu s-au întâlnit cu o echipă de securişti îmbrăcaţi în civil. Partizanii i-au deconspirat şi au urmat schimburile de focuri. În urma acestora au murit plutonierii majori de securitate, Baiş Ghervase, Neniu Dumitru, Venter Teodor şi Maria Tiron(17).

          În vara anului 1951 s-a petrecut un eveniment tragic pentru luptători. La Poienile Vâlsanului, surprinşi de trupele de securitate, Titu Jubleanu, Marioara Jubleanu, Ion Marinescu şi Constantin Jubleanu s-au apărat cu armele. Marioara Jubleanu a fost împuşcată mortal, iar soţul său, Titu Jubleanu, capturat. Cei doi tineri, Ion Marinescu şi Constantin Jubleanu au reuşit să scape.

           Există câteva aspecte neelucidate sau contradictorii în evoluţia grupului de la Nucşoara. La 22 septembrie 1949, sub pretextul că se va întâlni cu alţi comandanţi de grupuri, col. Gheorghe Arsenescu a plecat la Câmpulung unde, în casa familiei Micuda a reuşit să scape dintr-o ambuscadă. Ulterior s-a ascuns în zona Câmpulungului-Muscel la familia lui Apostol Poştoacă, până în anul 1960 când a fost prins prin trădare. Judecat, a fost condamnat la moarte şi executat la 29 mai 1962(18).

        Un alt aspect contradictoriu este cel referitor la uciderea luptătorului Gheorghe Mămăligă de către colegul său, studentul Ion Marinescu, la 6 iunie 1950, eveniment întâmplat pe Valea Vâlsanului. Pe fondul înrăutăţirii situaţiei cauzată de numeroasele arestări în rândul celor care îi susţineau, dar şi a sporiri acţiunilor securităţii, a apărut neîncrederea între ultimi membrii ai grupului: Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Maria Plop, Constantin Jubleanu şi Ion Marinescu. Această neîncredere a dus la asasinarea lui Ion Marinescu de către cei doi fraţi Arnăuţoiu in septembrie 1952. Şi acest eveniment tragic este controversat, ca şi uciderea lui Ion Chirca de către Constantin Mămăligă, în anul 1949. Suspiciunea faţă de aceste evenimente tragice vine de la faptul că informaţiile provin numai din documentele întocmite de Securitate. Or, se ştie că aceasta a făcut tot posibilul pentru a arunca cu noroi pe această pagină, puţin înţeleasă şi de multe ori negată, a istoriei noastre naţionale.

      Cei patru supravieţuitori, fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, Constantin Jubleanu şi Maria Plop la care se adaugă şi micuţa Ioana, fiica lui Toma şi a Mariei, şi-au găsit adăpost în satul Poinărei din comuna Corbi. În acest adăpost au stat până în anul 1958, când prin trădarea unui localnic, Grigore Poinăreanu, au fost arestaţi cu excepţia lui Constantin Jubleanu, care a fost împuşcat de securitate în momentul capturării pentru că s-a opus (19).

       Solidaritatea anticomunistă a locuitorilor din zona Nucşoara

       După fiecare acţiune a luptătorilor din munţi, Securitatea mărea efectivele care aveau ca misiune prinderea partizanilor. Aceştia aveau însă „bordeie pe toate văile şi pe toate dealurile”. Condiţiile în care trăiau erau extrem de dificile şi cu siguranţă n-ar fi rezistat dacă nu ar fi fost ajutaţi de oamenii locului.

        Solidaritatea localnicilor dar şi a celor din zone mai îndepărtate cu luptătorii din munţi poate fi dovedită prin numeroase exemple. Aria celor care i-au ajutat este întinsă: din Slatina, sat aparţinând comunei Nucşoara şi până în comuna Pietroşani, şi din comuna Brădet până la Campulung-Muscel. Toţi vor plăti cu ani grei de închisoare iar unii chiar cu viaţa ajutorul dat. Câteva exemple:

       - preotul Ion Drăgoi, a fost printre primii care au aderat la grup. Intelectual de marcă al satului, membru al P.N.Ţ., în 1949 a depus jurământul în casa lui Gheorghe Rizea. În anul 1950 a fost prins, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare corecţională. A fost arestat din nou în anul 1958 şi condamnat la moarte prin Sentinţa nr.107 din 19 mai 1959.

      - Alexandru Moldoveanu, învăţător din Nucşoara, adera la grup în 1949. I-a ajutat pe partizani cu alimente şi informaţii. În anul 1958 a dus o scrisoare părinţilor fraţilor Arnăuţoiu prin care aceştia îi anunţau că sunt sănătoşi. Aresta în anul 1958, a fost condamnat la moarte prin aceiaşi sentinţă nr. 107/1958.

       - învăţătorul Gheorghe Popescu, din satul Poinărei, i-a ajutat pe cei din mişcarea de rezistenţă cu arme depozitate în turla bisericii din localitate. Le-a dat alimente şi informaţii. În câteva momente el a fost ajutat de soţia sa, Maria şi de fiul său, Gogu, student la Geologie. Gheorghe Popescu a fost condamnat în anul 1951 la 6 ani închisoare corecţională pentru ca în anul 1958 să fie din nou arestat şi condamnat la moarte prin Sentinţa nr.119/4 iunie 1959. Fiul său, Gogu Popescu a fost condamnat la 10 ani muncă silnică ca şi mama sa, Maria Popescu, prin Sentinţa nr. 203/4 noiembrie 1959.

       - preotul Ion Constantinescu, din satul Poinărei va adera la grupul de rezistenţă anticomunist în octombrie 1951, prin intermediul colegului său, preotul Nicolae Andreescu. Dat fiind apropierea locului unde se adăposteau ultimi luptători de casa preotului Constantinescu, atât preotul cât şi familia sa i-a ajutat pe aceştia foarte mult. Prin intermediul lui Ion Grigore din Domneşti, le-a trimis un aparat de radio-recepţie marca „Prior” în data de 24 ianuarie 1957. În martie acelaşi an, pe lângă alimente şi informaţii, le înmânează poeziile transcrise de Gheorghe Popescu în închisoare. Aceste poezii scrise de Radu Gyr erau: „Voi n-aţi fost cu noi în celulă”, „Scrisoare din Aiud”, „Foamea”, „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”. După ce le-a citit, Toma Arnăuţoiu le-a copiat într-un caiet. În ajutorarea celor ameninţaţi de Securitate s-au implicat şi Iustina, soţia preotului precum şi Iuliana, fiica lui. Acestea i-au ajutat cu alimente, le-au confecţionat mănuşi de lână, iar după ce s-a născut fetiţa, Ioana, Iuliana a ajutat-o foarte mult pe Maria Plop (20).

         Preotul Constantinescu era un om deosebit, plin de bunătate. Dincolo de sentimentele anticomuniste, el i-a ajutat pe ultimi supravieţuitori ai grupului de rezistenţă şi din milă creştină. Era un om cult, cunoştea patru limbi străine, era o adevărată binefacere pentru comunitatea în care trăia. Pentru ajutorul dat partizanilor a fost condamnat la moarte prin Sentinţa nr.107/19 mai 1959. Nu au fost uitate nici soţia şi fiica sa. Preoteasa Iustina a fost condamnată la 15 ani de muncă silnică, prin Sentinţa nr.108/19 mai 1959, iar Iuliana, tânăra profesoară de franceză, la 12 ani de muncă silnică, prin Sentinţa nr.174/12 septembrie 1959.

        - Nicolae Băşoiu, ţăran din comuna Stăneşti, a fost recrutat în anul 1950 din iniţiativa Elisabetei Rizea. În acţiunile de ajutorare s-au implicat şi soţia sa, Filofteia şi fiul lor Gheorghe. De mai multe ori, luptătorii au găsit adăpost la familia Băşoiu, fiind ajutaţi de membrii acestei familii foarte mult. Filofteia Băşoiu le aducea veşti de la părinţi, iar de la preotul Ilie Dragomir, 300 de lei şi arme în căruţa cu fân. Tot preotul amintit, prin intermediul Filofteei Băşoiu, le mai trimite medicamente după ce în anul 1956, Maria Plop născuse fetiţa ei şi a lui Toma Arnăuţoiu. În anul 1955, trimis de Toma Arnăuţoiu, Nicolae Băţoiu a mers la Piteşti căutându-l pe dr. Mărtoiu în legătură cu situaţia Mariei Plop. De asemenea, el le-a trimis suma de 1000 de lei de la Nicolae Ionescu din Bucureşti, bani aduşi prin intermediul Elisabetei Rizea.

În anul 1959, Nicolae Băşoiu a fost condamnat la moarte prin Sentinţa nr. 107/19 mai 1959, Filofteia Băşoiu şi Gherghe Băşoiu prin Sentinţa nr.174/12 septembrie 1949, la 15 şi respective 20 de ani muncă silnică.

       În total, prin Sentinţele date de Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, au fost condamnate la diferite perioade de detenţie peste 100 de persoane. Dintre acestea, 16 au fost condamnate la moarte prin Sentinţele nr. 107, 108 din 19 mai 1059 şi Sentinţa nr. 119 din 14 iunie 1959:

         Toma Arnăuţoiu (ofiţer), Petre Arnăuţoiu (ţăran), Titu Jubleanu (ţăran), Constantin Popescu (ţăran), Ion Săndoiu (ţăran), Nicolae Andreescu (preot), Ion Constantinescu (preot), Nicolae Sorescu (cioban), Nicolae Băşoiu (ţăran), Gheorghe Tomeci (proprietar), Alexandru Moldoveanu (învăţător), Ion Mica (învăţător), Gheorghe Popescu (învăţător), Ion Drăgoi (preot), Benone Milea (ţăran), Niţu Nicolae (proprietar). Toţi au fost executaţi la închisoarea Jilava, în noapte de 18/19 iunie 1959, începând cu orele 21, la intervale de 15 minute, primul executat fiind Toma Arnăuţoiu.

          Cei care au supravieţuit acelor evenimente au avut de înfruntat greutăţi enorme în temniţele comuniste dar şi după ce au fost puşi în libertate. Destinul familiei preotului Ion Constantinescu este simbolic pentru consecinţele tragice care i-au însoţit pe cei care au fost solidari cu grupul anticomunist de la Nucşoara:

- Ion Constantinescu, executat la Jilava în 1959;

- Iustina Constantinescu, 15 ani muncă silnică;

- Iuliana Preduţ-Constantinescu, 12 ani muncă silnică;

- Maria Popescu, sora Iustinei Constantinescu, 10 ani muncă silnică;

- Gheorghe Popescu, cumnatul preotului Constantinescu, executat la Jilava în anul 1959;

- Gogu Popescu, fiul lui Gheorghe Popescu, 10 ani muncă silnică;

- Alexandru Marinescu, ginerele familiei Popescu, 20 ani muncă silnică;

- Nicolae Andreescu, căsătorit cu nepoata Iustinei Constantinescu, executat la Jilava în anul 1959;

- Maria Andreescu, nepoata Iustinei Constantinescu,15 ani muncă silnică.

         În cartea sa „Speranţe încătuşate”, Iuliana Preduţ-Constantinescu face afirmaţia:

       „… Şi această însuşire a pătimiri neamului nostru s-ar putea întregi cu numele unor rude mai apropiate sau mai îndepărtate care s-au jertfit sau au avut demnitatea şi curajul, într-o vreme atât de chinuitoare pentru români, să-şi ridice glasul împotriva regimului totalitar comunist”(21).

         Represiunea a fost fără milă. În sate precum Poinărei, Nucşoara, Brăduleţ, Corbi, Domneşti, Stăneşti sunt numeroase familiile care au urmat destinul familiei preotului Constantinescu. De reţinut că din cei 16 condamnaţi la moarte, numai cinci au fost luptători activi în munţi, restul, alături de alţi condamnaţi la ani grei de temniţă, i-au ajutat doar pe partizani. Nu s-a ţinut cont de acest lucru şi toţi cei 16 au fost executaţi.

          Justiţia oarbă comunistă, prin Tribunalul Regiunii a II-a Militară Bucureşti şi apoi Tribunalul Suprem, a dictat pedepse fără milă şi fără discernământ, meritându-şi mai degrabă termenul de „injustiţie”.

         Condiţiile de teroare impuse de Securitate în zonă i-a făcut pe localnici temători. Teama acesta nu a dispărut nici astăzi în totalitate. Oameni devin suspicioşi când este abordat subiectul, „partizani”. Imaginea negativă proiectată de Securitate asupra grupului anticomunist a rămas încă în conştiinţa multora. Foarte multă lume a avut de suferit şi acesta este greu de uitat. Momentele tensionate din cadrul grupului mai răbufnesc şi acum între cei care au supravieţuit. Proprietăţile confiscate celor arestaţi s-au restituit greu şi nu în totalitate. Foştii colaboratori ai Securităţii sau descendenţii lor sunt astăzi potentaţii locali. Mulţi dintre cei care au pătimit, îşi duc traiul greu chinuiţi de amintirea anilor de detenţie. Dar atunci când stai de vorbă cu ei şi le capeţi încrederea, simţi din vocea lor mândria de a nu se fi plecat, de a fi luptat, cu toate riscurile, împotriva unui regim totalitar, antinaţional.

         În sensul celor de mai sus merită să consemnăm şi următoarele:

       - nici unul dintre condamnaţii la moarte nu a fost graţiat şi nici nu a avut pedeapsa comutată, deşi s-au făcut cereri la Prezidiul Marii Adunări Naţionale;

       - nici unul dintre ei nu are mormânt, nefiindu-le cunoscut nici astăzi locul în care rămăşiţele lor pământeşti au fost aruncate;

       - nu au beneficiat de reabilitare pe calea justiţiei nici după evenimentele din decembrie 1989. Nici astăzi nu s-a stabilit dacă participanţii la rezistenţa armată anticomunistă, sunt consideraţi în continuare „bandiţi” sau mai degrabă eroi ai acestei lupte. În acest sens evocăm personalitatea regretatului Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului de pe versantul Nordic al Munţilor Făgăraş, care s-a stins din viaţă fără să fi primit un răspuns la întrebarea care a pus-o de atâtea ori autorităţilor: este „bandit” sau erou?

         Bazându-ne pe documentele de arhivă şi pe mărturiile celor implicaţi în acţiunea de rezistenţă anticomunistă în munţi, care demonstrează în mod cert eroismul în faţa regimului de ocupaţie, ne luăm îngăduinţa de a sugera:

       - reabilitare juridică a acestora din iniţiativa organelor de justiţie de astăzi;

       - statul român să construiască monumente în amintire tuturor luptătorilor, în zonele în care au acţionat;

       - muzeele de istorie să amenajeze câte o sală specială cu dovezi ale rezistenţei armate anticomuniste.

         După cum se ştie, nimic nu lămureşte mai bine prezentul şi căile alese spre viitor decât modul cum o societate înţelege să-şi asume trecutul. Aşa cum se subliniază cu atâta insistenţă că România a fost ultima ţară europeană din blocul sovietic care s-a eliberat de comunism, tot aşa trebuie insistat în evidenţierea faptului că, la începuturile comunismului, a existat o mişcare de rezistenţă armată anticomunistă în care a fost implicat un segment numeros al populaţiei ţării noastre.

Note:

* profesor, Şcoala Nr. 11 Mihai Eminescu Piteşti

1 Fragmente din lucrarea aflată în pregătire, ,,Rezistenţa armată în judeţele Argeş şi Muşcel’’, autor Ion Ştefan.

2 Cicerone Ioaniţiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, Ed. Hrisovul s.a., Bucureşti, 1993, vol. I, p. 161.

3 Arhivele Militare Române (în continuare se va cita A.M.R.), Fond Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, Sentinţa nr.59/5 iunie 1958.

4 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană-Argeş (în continuare se va cita A.N.D.J.-Argeş), Fond Prefectura judeţului Muşcel, dosar nr. 13/1949, f. 86.

5 A.N.D.J.-Argeş, Fond Consiliul Popular Nucşoara, Mapa cu rapoarte pe anii 1951-1952.

6 A.M.R Fond Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, Sentinţa nr.11/12 februarie 1962.

7 Maria Arsenescu-Budulca, Sunt soţia „,teroristului” Gheorghe Arsenescu, în Memoria, nr.8/1999, p. 55.

8 Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei,procesului, detenţiei, Ed. Vremea, Bucureşti,1997, pp. 655-656.

9 Ibidem, p. 83.

10 A.M.R., Fond Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, Sentinţa nr.107/19 mai 1959.

11 Irina Nicolau, Theodor Niţu, Povestea Elisabetei Rizea, Ed. Hunanitas, Bucureşti., 1993, p.48.

12 A.M.R., Memorii Tineri, Dosarul personal al colonelului Gheorghe Arsenescu.

13 Ibidem, Extras din Registrul de control al ofiţerilor de cavalerie, vol. 7.

14 Ibidem, Memorii Tineri, Dosarul personal al căpitanului de rezervă Alexandru Moldoveanu.

15 Informaţie transmisă de Eugen Chirca, membru activ al grupului până în decembrie 1949 când a fost prins de Securitate. Prin Sentinţa nr. 372/1951 a fost condamnat la 8 ani de închisoare.

16 A.M.R., Fond Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, Sentinţa nr. 107/19 mai 1959, f. 11.

17 Ibidem, Fond Sentenţiere/1959.

18 Ibidem, Sentinţa nr.11/12 februarie 1962.

19 Din discuţiile cu locuitorii satului Poinărei, aceştia susţin că tânărul luptător s-ar fi sinucis. Varianta oficială a Securităţii este că el a fost împuşcat mortal.

20 Informaţii obţinute din sentinţele aflate în A.M.R. şi din interviurile luate locuitorilor şi supravieţuitorilor, tot mai puţini, ai acelor evenimente.

21 Iuliana Preduţ-Constantinescu, Speranţe încătuşate, Ed. Tiparg, 2003, p. 58.

Prof. Ion Stefan

Scoala nr. 1 Pitesti (astazi Scoala Gimnaziala ,,Nicolae Simonide'' Pitesti)

Veteranul Cicerone Georgescu isi aminteste...

          Veteranul Cicerone Georgescu din Jupanesti, comuna Cosesti, Arges povesteste...

         A  fost comandant de pluton şi a stat pe front până la căderea Odessei. Acolo a sărbătorit, cu cartofi copţi şi muzica unei viori dezacordate, naşterea "soldăţelului lu’ tăticu", primul sau copil. Cel care avea să-i poarte întregul nume, ca învăţătorul să păcălească moartea şi să existe mai departe, de-ar fi pierit în război…

         Cicerone Georgescu a plecat în armată în 1928, la Regimentul de infanterie de la Câmpulung. La TTR-işti. A stat un an. În 1940 a fost mobilizat în Basarabia, pe malul Nistrului, în Moldova. Apoi, a plecat pe front...

        FOC CONTINUU. "Pe mine m-a mobilizat la Batalionul de marş, pentru completarea regimentului. Şi am venit, după ce să începuse războiul, şi am prins Regimentul la Tighina. Acolo ne-a vărsat de la batalion la complectarea Regimentului. Io am nimerit la Batalionul 3, Compania a 10-a. Întâmplarea, n-am cerut eu… Am trecut Nistrul dincolo, la Tiraspol. Am stat vreo două-trei zile acolo, am văzut, era nişte magazii mari, de unde veneau soldaţii cu salamuri, cu sticle de vin (n.r. – râde), le găsea p-acolo. La două, trei zile ne-a băgat în foc." "Aţi tras cu arma?", îl întreb. Râde iar. "Cum n-am tras? Mergeam trăgând." "Şi-aţi ucis oameni?" "N-am văzut pe nimenea murind, n-am tras la ochi."


        NOROCUL. În război, pământul l-a scăpat de la moarte. "Acolo am observat că pământul este cel care scapă. În prima luptă în care m-a băgat, la Rasten, m-am lipit de pământ, am făcut oleacă de groapă colea şi aşa am scăpat. Am avut un coleg, învăţător de pe la Călineşti, cu care am fost şi la recurţi, la Câmpulung, când am făcut armata, în aceeaşi companie, şi concentrările, în aceeaşi companie. Eram prieten cu el. În ultimul timp, în ultimele lupte, era încheietor de pluton. Eu – comandant de pluton. Când primeam lanterna verde, trebuia să plec la atac înainte, iar el trebuia să fie în urma noastră, ca nu cumva să rămâie vreunul. Da’ el nu pleca de lângă mine deloc. Zicea că sa nu fug mă de tine, că tu ai noroc de viaţă, trăiesc cu tine! Şi la ultima luptă, dom’le, la Dalnic, era lângă mine. N-avea o juma’ de metru. Pe mine mă strigă un ostaş: dooomnule, a rămas Pavel cu puşca mitralierăăă! Eu dau fuga, să mă duc să-l scot p’ăla. Dacă a trecut vreo câteva secunde, cât am făcut 10-15 metri. Ăla, când a văzut că mă duc repede înspre el, s-a sculat. Ş-atunci mă întorc înapoi şi-l văd pe Drăguşin. Căzuse o ghiulea tocmai lângă el. Şi l-a tăiat la mijloc, i-a vărsat maţele. Ş-atâta am mai auzit: Mor, mă, Cice…". Şi a şi murit, lângă mine, colea."
În 1941, după căderea Odessei, divizia în care lupta a fost demobilizată şi adusă la Câmpulung. Era Divizia a III-a din "Grupul de Armate Antonescu".


       PETRECEREA. Plecase la război lăsând-şi acasă nevasta cu trei copii mici. O fetiţă i se prăpădise. Iar al cincilea copil era pe drum, trebuia să se nască. "Soldăţelul lu’ tăticu", spune el şi zâmbeşte cu sufletul. Faţa i se luminează când îşi aduce aminte. "Eram în linia întâi şi mi-a ieşit înainte băieţii de la noi, de la Jupâneşti. Militari. Era unu’, Gogu a lu’ Prunaş, care era la compania de aduna morţii, care făcea gropi. Altu’ care era bucătar, Gheorghe Ţiganu’, altu’ lăutar…, erau răspândiţi pe front. Şi, când au auzit că viu io, mi-au ieşit înainte. Şi ăla, Gogu, zice: neică, a născut nevasta matale un băiat şi i-a pus numele Cicerone! (n.r. – bătrânul începe să râdă). Ăla, Nelu Lăutaru’, a început să cânte cu vioara: Soldăţel’ lu’ tăticu’/Cât de mult te-am aşteptat…"

         Începe să fredoneze încetişor cântecul pe care o vioară dezarcordată îl îngâna pe front, acum 66 de ani, în cinstea celui abia venit pe lume. "Bucătaru’ Gheorghe făcuse el focu’, băgase o oală de pământ, o oală mare cu cartofi. Am făcut nişte cartofi copţi…! Deh, am cinstit naşterea lu’ fi’miu."


        NUMELE. Acasă, celui cinstit şi încă nevăzut i-au pus numele de Cicerone. "A scris nevastă-mea atunci scrisoare şi i-am zis că dacă face băiat îi pune numele Nicolae, dacă e fată – Maria. Eu aveam iconiţa lu’ Sfântu’ Nicolae, o purtam în buzunar, cu mine, pe front. Şi a lu’ Domn Hristos, şi m-a ajutat mult. Scrisoarea mea a întârziat pe drum. Iar maica mea a zis: moare Cici al meu pe front, nu se poate, îi puneţi numele Cicerone, să-i urmeze cineva numele. S-au certat femeile între ele şi Cicerone a rămas numele. După ce a venit scrisoarea, nevasta a început să plângă şi, ca să o împace, la botez a zis Cicerone Nicolae. Iar, ca să împace pe toată lumea, până la urmă a mai făcut încă o fată – Maria, şi un băiat – Nicuşor."


          DEPARTE. A crescut cinci copii. Pe toţi i-a ţinut în şcoli şi în facultăţi. Şi toţi au devenit dascăli, ca tatăl şi bunicul lor, chiar şi aceia care urmaseră facultăţi tehnice. "Soldăţelul lu’ tăticu" a fost profesor în Jupâneşti. A avut noroc cu el fostul comandant de pluton, căci astăzi Cicerone junior are grijă de cel care a împlinit 100 de ani ca de un copil mic…
Dar cea mai mare mândrie a bătrânului învăţător sunt acum nepoţii lui. Unul dintre ei e în Danemarca, a plecat la masterat acolo şi nu s-a mai întors. Altă nepoată e în Canada. Cicerone Georgescu n-a ieşit din ţară decât până la Odessa, când cu războiu’…

        PARTIZANII DIN NUCSOARA

        După tăvălugul celui de-al doilea război mondial, a venit ghilotina roşie. La doi paşi de Jupâneşti, ultima comună din vale e Nucşoara. Cea din care oamenii s-au ridicat mai presus decât destinul unei naţii, pentru a face rezistenţa din munţi. Mişcarea a fost condusă de Toma Arnăuţoiu între anii 1949 şi 1958.

       ,,În Nucşoara,  era un învăţător care avea doi băieţi: unul – inginer, unul – ofiţer. Era în legătură cu colonelul Arsenescu, fost ofiţer de stat major. Şi le intrase lor în cap că vin americanii, că scapă de ruşi… Au făcut o rezistenţă pân’ munţi. Cu colonelul Arsenescu. Şi-n rezistenţă au intrat şi alţi învăţători. Printre ei a fost şi un coleg de-al meu, de la Poenărei, unu’ Popescu Gheorghe, un învăţător foarte bun. Erau toţi de vârsta mea, tineri… Şi-n munţi făcuseră adăposturi prin pădure, hrube, făcuseră rost de cojoace, de haine. Avea legături cu femeile ăstea…, femeia lu’ Popescu şi cea a lu’ Constantinescu de-acolo, din Poenărei. Primea rufele, le spăla, le călca, apoi alte femei din sat trimitea să le ducă înapoi. Dar secret, nu ştia oricine. Şi erau nişte ciobani care veneau la noi, vindeau brânză de burduf. Eu aveam atunci moară. Şi Teaşă, unul dintre ciobani, m-a întrebat dacă nu dau un metric de mălai pentru rezistenţă. 15 kile, atâta are un metric, mai mult nu putea să ducă... Şi le-am dat de 2-3 ori, da’ le-am zis să nu spună din partea cui e. Nevasta îmi zicea: Mă, potoleşte-te! Într-o vreme convocau pe toată lumea la Coseşti, la primărie. M-am dus şi io. Şi ne întrebau de cei din munţi… Era o perioadă când, noaptea, dacă lătrau câinii, fugeam pe deal. Stăteam pitit în zăvoi trei, patru zile, nu ştia de mine decât morarul. Mi-era frică de securitate atunci. M-au şi arestat, m-au ţinut o zi întreagă acolo. Tot în legătură cu cei din munţi…"

       Rezistenţa comunistă a anihilata - ,,Pe cei din munţi i-a prins că au băgat jandarmi, miliţie. Soţul Elisabetei Rizea a fost arestat. Închipuie-ţi că au avut socotelile lor! Avea dibăcia lor… Aduseseră la Nucşoara un gestionar de-al lor, avea mărfuri multe, magazinul încărcat, vindea şi pe datorie. Era comunist de-al lor. Şi, prin femeile şi ciobanii care avea legătură cu ăia, s-a dus şi i-a prins. I-a trădat cineva! L-a prins şi pe Arnăuţoiu, l-a arestat şi pe colegul meu, Popescu Gheorghe, şi pe popa Constantinescu. Şi pe nevestele lor le-a arestat. Le-a adus aici, în închisoare la Piteşti. I-a împuşcat."

(Din Jurnalul.ro, Adiana Oprea-Popescu, Soldatelul lui taticu)
...............................................................................................................................................................

        Eu am vorbit cu domnul Cice, cum i se spunea, la venerabila sa varsta de 100 de ani si a fost un moment impresionant. Notitele inca le mai am, dar inregistrarea din pacate nu o mai gasesc, o caut in continuare. Poate va aparea candva si voi contribui si eu la intregirea imaginii unui patriarh al localitatii noastre, Cosesti. Dansul a trecut la cele vesnice in anul 2007.

Geto-dacii între poligamie şi asceză

Din scrierile autorilor antici s-au păstrat informaţii ce demonstrează faptul că aceştia cunoşteau realităţile societăţii geto-dace. Ne parvin în acest sens relatări care ating aspecte ale moravurilor geto-dacilor. Cu toate acestea poligamia şi asceza în societatea geto-dacă sunt teme puţin tratate în istoriografia românească.

Căsătoria în societatea geto-dacă

Moravurile tracilor, fără îndoială, comparativ cu cele ale grecilor, sunt cele ale unui popor barbar în special din perspectiva familiei trace: poligamia, prin care se singularizează aria nord-tracică , a cărei sexualitate excesivă este pusă pe seama barbariei . Aşa cum remarca şi Grigore Tocilescu, căsătoria era practicată şi percepută sub conotaţiile ei mercantile, „o afacere de comerţ” . În acest sens Herodot scria că: „…nevestele … şi le cumpără cu bani grei de la părinţi” iar Xenofon raportează singur propunerea făcută de regele odrysilor Seuthes: „eu îţi voi da ţie Xenofon, o fată, şi dacă tu ai vreo fată vreau s-o cumpăr de la tine, dupa obiceiul trac…” .
În ceea ce priveşte căsătoria, mai bogate sunt informaţiile lui Pomponius Mela (sec. I), care scria: „...fetele de măritat nu sunt date bărbaţilor de către părinţi, ci în mod public sunt cumpărate spre a fi luate în căsătorie sau vândute. Se face într-un fel sau altul, după cât sunt de frumoase şi de cinstite.Cele cinstite şi frumoase au un preţ bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să le ia de soţie” .
Ceremonialul căsătoriei este foarte bine surprins de Solinus: „Femeile de măritat se duc la bărbaţi nu după hotărârea părinţilor, ci acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat şi… se căsătoresc nu după obiceiuri, ci după preţuri; iar cele năpăstuite din pricina urâţeniei lor îşi cumpără cu zestrea lor bărbaţii cu care se mărită” .
Răspunsul la întrebarea: de ce se căsătoreau geto-dacii nu este clar. Un motiv temeinic ar fi obiceiul. Ipoteza căsătoriei pentru a duce neamul mai departe nu are susţinere, dat fiind faptul că la traci castitatea nu era o virtute, astfel copii se puteau naşte şi în afara căsătoriei. Aceasta teză este probată şi de inscripţia următoare: „Byzos, Bithys şi Tarsas au înălţat monumentul tatălui lor, cât şi mamei lor Melgis, ca să consacre memoria părinţilor lor legitimi” . Grija de a menţiona că părinţii le-au fost legitimi relevă dezordinea din familiile tracilor. Horaţiu remarcă: “acolo femeia nu se face vinovată faţă de copii vitregi, ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă” . Horaţiu laudă castitatea familiei dace, virtuţile femeilor ce sunt fidele soţilor şi legăturile strânse ale căsătoriei. Aceasta remarcă este făcută de scriitorul latin şi în ideea de a „biciui viciile societăţii romane” . Zestrea viitoarelor neveste ar fi putut fi un motiv destul de solid pentru bărbaţi de a se căsători şi de a-şi spori pe aceasta cale averea.
Căsătoria la geto-daci nu se constituia ca un act cu valoare juridică pe care nicio autoritate publică nu era chemată pentru a-l sancţiona, fiind asemănător logodnei.
Divorţul deasemenea nu trebuia sancţionat de vreo autoritate publică. Se obţinea cu uşurinţă, necesar fiind consimţământul ambilor parteneri: „dacă vreuna din soţii este nemulţumită, părinţii îşi pot lua înapoi fata, după ce restituie ceea ce au primit pe ea” .

Statutul femeii în societatea geto-dacă

Spre deosebire de Heracleides Ponticul unde femeile sunt văzute în condiţia lor servilă, „folosite ca pe nişte slujnice” la Herodot şi la Pomponius Mela ele aparţin unei lumi nobiliare şi eroice. Nobleţea şi eroismul, în general al femeilor trace, reiese şi din descrierea unui moment al ceremoniei funerare: “Nici femeile nu au o fire mai slabă. Ele doresc din cale afară de mult să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaţilor morţi şi să fie îngropate împreună. Deorece un bărbat are mai multe soţii, pentru a dobândi aceasta cinste ele dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască aceasta. Ea se acordă aceleia care are moravurile şi conduita cele mai bune, iar cea care învinge la această întrecere este în culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să le liniştească aduc lângă rug arme şi daruri, spunând că sunt gata să se lupte cu sufletul celui mort spre a şti dacă acela permite căsătoria” . Dacă nu se desfaşura o luptă, pe femei le aşteptau peţitorii.
Din cele transmise de Herodot se poate intui cu uşurinţă că tracii, în general, nu puneau preţ pe virginitatea fetelor, acestora fiindu-le permis să aibă legături cu bărbaţii, dar după căsătorie “… îşi păzesc însă nevestele cu străşnicie” .
De notat este şi faptul că „soţia cu zestre nu ajungea stapâna bărbatului” . Acest aspect vădeşte o societate patriarhală în care femeile şi copii erau victime ale discriminării. Această discriminare făcea din femeie, aşa cum s-a observat şi mai sus, o marfă de schimb: „la moartea bărbatului, femeile sunt moştenite, întocmai ca şi celelalte lucruri” (Heracleides Ponticul).
Evoluţia statutului femeii în societatea geto-dacă nu este cunoscută, cert este că ele încep să se bucure de o mai mare consideraţie. Ilustrative în acest sens rămân informaţiile de la Trogus Pompeius (sec I) care scria că dacii: „... în vremea regelui Oroles se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată au fost siliţi din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor”. Deasemenea, contextul războiului daco-roman din 101-102, pentru eliberarea sorei sale capturată de romani, „Decebal fu gata să se învoiască la toate ce i s-ar fi poruncit...” .
În condiţia lor servilă, aşa cum ni le înfăţişează Heracleides Ponticul, femeile fac toate treburile gospodăriei singure, ele macină grâul în râşniţele de mână, cară apă, purtând vasele pe cap, ţes pânza de canepă din care fac hainele bărbaţilor şi îi servesc pe aceştia în toate chipurile .
Deschiderea porţilor înţelepciunii către femei în acele vremuri era o inovaţie . Orficii se arătau în general puţin favorabili sexului feminin. În confirmarea realităţii acestei misoginii avem informaţii clare: „nu există nimic mai neruşinat şi mai rău decât femeia” ar fi spus Orfeu citat de Clement din Alexandria. Mulţi pitagoricieni se vor arăta misogini, însă maestrul Pitagora a avut o altă atitudine şi nu a închis templul femeilor. Astfel, într-o societate geto-dacă a cărei spiritualitate a fost profund marcată de Zalmoxis, ucenicul lui Pitagora, sărbătorile şi rugăciunile publice erau patronate de femei.
Amploarea cucerniciei şi implicării femeilor în viaţa spirituală poate fi bine intuită în cuvintele unui soţ nemulţumit de costurile prilejuite de aceste ritualuri: „ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi, cei căsătoriţi, căci mereu e nevoie să se facă o serbare” . Acest aspect poate fi considerat şi ca o marcă a superiorităţii moralităţii femeilor geto-dace, raportată la soţiile grecilor, care cheltuiau sume mari pentru un lux nesabuit, excese fastuoase în veşminte şi podoabe, exces care crează desfrâul şi decadenţa cum susţine Iamblichos .
În ciuda faptului că femeile preotese apar figurate în arta getică, prezenţa lor efectivă nu este confirmată de niciun izvor scris .

Poligamia, un privilegiu al nobililor?

Poligamia ce singularizează aria nord-tracică, o lume contrastantă cu cea a grecilor nu se constituie ca un fapt de dată recentă al acelor vremuri. Poligamia pare a fi un obicei foarte vechi cu origini ce se fixează în timpuri mitice, caracterizate prin sexualitate neînfrânată: Orfeu sfârşeşte sfâşiat de femeile trace, delirând din exces de pulsiune erotică; Boreus o violează pe prinţesa Oreithya; Tereus îşi violează cumnata iar apoi îi taie limba ca să nu poata fi denunţat; iubirile pederastice ale lui Apollo. Arrian, citat de Eustathius (sec. XII), scria; „la traci era obiceiul să aibă multe femei...iar obiceiul acesta se spune ca îşi trage obârşia de la regele Doloncos, [fiul lui Cronos n.n.] care a avut mulţi copii de la multe femei” . De la Herodot se păstrează o primă informaţie ce relevă poligamia tracilor: „...fiecare ţine în căsătorie mai multe femei” .
Menandru, bun cunoscător al realităţilor istorice, citat de Strabon, spunea: „noi,tracii cu toţii cât suntem, şi mai ales noi geţii, căci eu sunt get şi îmi fac gloria de neamul meu, nu prea suntem abstinenţi; la noi geţii, niciodată nu se ia mai puţin de zece, unsprezece sau douăsprezece femei şi de mai multe ori ne căsătorim şi cu mai multe. Şi dacă cineva moare neavând decât patru sau cinci femei, poporul zice: sărmanul om! El nici nu a apucat să se însoare, nici nu a gustat amorul... ” .
Daca poligamia era un aspect generalizat la geto-daci nu se ştie, cum nu se ştie nici dacă era o practică exclusivă a aristocraţiei. Lipsa informaţiilor despre momentul pătrunderii în viaţa geto-dacilor a poligamiei privează cercetările de un aspect important al determinării proporţiilor şi specificului cu care a fost practicată.
Pornind de la premisa că Zalmoxis ar fi introdus poligamia sau doar a acceptat-o, s-ar putea crede că această practică, cel puţin în etapa incipientă propovăduirii de către Zalmoxis a credinţei sale era practicată doar de clasa conducătoare. În acest sens Herodot lasă să se întrevadă că cei nobili vor fi continuatorii lui Zalmoxis: „a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte” . Vasile Pârvan considera că doar aristocraţii erau poligami: „putem afirma că e un fenomen general, nu numai la popoarele barbare, ci şi la cele culte, ca treaptă stăpânitoare a societăţii să practice poligamia în vreme ce poporul de rând rămâne strict monogam” . Hadrian Daicoviciu împărtăşea această opinie.
În sprijinul tezei că aristocraţia ar fi fost poligamă, pe când poporul de rând ar fi fost monogam, Vasile Pârvan aduce ca argument pasajul păstrat de la Stephan Byzantionul: „legea geţilor este ca soţia să fi fost jertfită soţului” . Acesta foloseşte cuvântul soţia la singular şi articulat cu articol hotărât, ceea ce denotă faptul că era singură.
Faptul că poligamia ar fi fost înlăturată de reformatorul Deceneu este posibilă. Grigore Tocilescu afirma că în urma reformei politico-religioase a lui Deceneu, „obiceiurile poligamice, comune gintei trace, nu mai domneau în Dacia” .

Asceza – calea spre nemurire?

În sânul populaţiilor trace existau şi celibatari. Poseidonius, citat de Strabon, afirma că „misii [alături de care se înţeleg şi unii geţi n.n.] se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi... se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit” . Unii sunt numiţi adoratori ai zeilorsau (umblători prin fum). Foloseau probabil fumul ca agent halucinogen . Cei care nu au relaţii sexuale sunt numiţ (înemeietorii). Decev a explicat convingător originea denumirii de „”, ca o coruptelă de la „” (cei care se abţin de la plăcerile lumeşti) .
Flavius Iosephus , făcând referire la modul de viaţă al acestora, îi numeste (cei mai mulţi). Mai indicată şi mai corectă ar fi traducerea acestui termen drept „cei mai buni”, adică o elită religioasă .
A. D. Xenopol considera că religia lui Zalmoxis a dat naştere unei clase de călugări vegetarieni, caşti şi celibi, numiţi la geţi „” iar la daci „”.
În ceea ce priveşte vegetarismul absolut, acesta este un mit atât la Pitagora cât şi la Zalmoxis . Jertfele ce presupuneau sacrificiile animale erau săvârşite de preoţi, iar carnea era consumată într-un festin comun cu zeii .
Comunităţile ascetice la daci apar la scurt timp dupa ce în lumea elenistică neopitagoreicii şi orficii au impus ca mod de viaţă izolarea şi vegetarismul. Strabon, când face referire la vegetarism, nu-i menţionează şi pe călugării daci ca adepţi ai acestui stil de viaţa, doar pentru faptul ca ei nu existau în acea perioadă.

Zoe Petre, realizând o lectura critică a izvoarelor greceşti, referitoare la geţi, conchide că:

„Polaritatea particularităţilor de civilizaţie atribuite geţilor în textele antice, care fac să coexiste în aceste ţinuturi de margine abstinenţa şi excesul, poligamia şi celibatul, vegetarismul şi sacrificiile umane, reorganizează atât de drastic informaţia de pornire, încât e aproape imposibil pentru exegeza modernă să regăsească eventuale date reale ce s-ar ascunde îndărătul acestei viziuni. ”

Fragmente din lucrarea de licenta a prof. Iulian Petrescu de la Scoala Nr. 84 Bucuresti

Cantecul foamei de Nichifor Crainic

 

       În volumul II de Memorii, Crainic poveștește despre chinurile pe care le-a îndurat: foamea, mizeria, bolile, asupririle colegilor de celulă și a paznicilor, al căror țel părea că este exterminarea prizonierilor.Suferă mai ales de imposibiliatea de a fi alături de fiica sa, Nina, rămasă singură după ce mama ei și soția domnului Crainic, Aglaia, a murit de pneumonie în vara lui 1945, când el încă pribegea prin țară. Cât despre calvarul trăit în închisoare, Crainic povestește: „Forma culminantă a foamei, înainte de moarte, e casexia. Un fenomen care a apărut dintr-o dată la noi. Ai fi zis că e o molimă, dar nu era. Casexia nu are nimic molipsitor. E un fenomen fiziologic provocat de o foame maximă. În câteva zile majoritatea dintre noi ne-am umflat ca niște butoaie (...) Umflătura începea de la picioare și se ridica necontenit în sus, până cuprindea tot corpul și membrele. Erau oameni care, văzându-i a doua zi cu fața umflată, nu-i mai recunoșteai. Când carnea de pe torace se umfla, te strângea ca într-un corset de oțel, nu mai puteai respira, te sufocai și mureai.”

Cantecul Foamei

Sunt azi o boala stoarsa-n teasc.
In flamanzenia din mine
Turnati o zeama si ranasc.
Imi pipai trupul cum se stinge,
Un bors cu stir l-ar incalzi,
Un fir de iarba de-as atinge
Fulgerator as inverzi.
Lasati-mi bratul de fantoma
Sa rupa de pe crengi un mar,
Muscand, m-ar umple de aroma
Si-as mai trai in adevar.
In tara turmelor si-a painii
Visez o
mana de ciuperci…
Lasati-ma in rand cu cainii
La raiul unui blid de
terci.
O, Milostivule, Tu Care
Cu doi ciortani si cinci colaci
Facusi un munte de mancare
Si saturasi pe cei saraci,
Repeta, Bunule,
minunea
Si-ndestuleaza mii de guri,
Iar mie-asculta-mi
rugaciunea:
Da-mi cosul cu firimituri

Foamea

    Foamea

                

Parca de veacuri, parca de cinci ani
n'am mai pranzit, n'am mai sezut la cina.
Parca de veacuri, parca de cinci ani,
am suge fier, am roade bolovani,
am hãpãi moloz si rogojina.

In foamea noastra vajaie paduri,
se casca mãri, se surpa munti din coame.
In foamea noastra vajaie paduri,
si parca din strabuni sau din scripturi,
de la'nceputul lumii ne e foame.

Ziua pandim cu narile in vant
naluca unui abur de mancare.
Ziua pandim cu narile in vant,
poate din cer, din iad, sau din mormant,
or sa ne-arunce resturi ca la fiare.

In bezna noptii ne visam strigoi,
ca ne-ospatam din cate-un hoit fierbine.
In beza noptii ne visam strigoi,
dar numai moartea rupe halci din noi,
ea singurã infuleca morminte.

                                                                               de Radu Gyr

(Inchisoarea Aiud)

Ana Simion - o altfel de Elisabeta Rizea

In februarie anul trecut am intalnit-o pe tanti Anica la spitalul din Domnesti, tratandu-ai o lunga si grea suferinta. Astazi spitalul s-a desfiintat, lasand pe drumuri personal si mai ales bolnavi ce vor fi nevoiti sa mearga mult mai departe pentru a-si alina suferintele. Nu stiu ce va mai putea face dansa cu o sanatate atat de subreda, nici colegele dansei, nici doamna doctor Floarea, model de profesionist in domeniul medical.

Doamna Ana Blandiana mi-a facut cinstea de a publica pe memorialsighet.ro materialul despre suferintele indurate de tanti Anica, despre implicarea in rezistenta anticomunista din Nucasoara atat a dansei cat si a surorii sale, Marinica Chirca.

Adresa pe care se gaseste materialul este:

http://memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=887%3Actlin-nedelcu-o-altfel-de-elisabeta-rizea&catid=47%3Abreviar-pentru-procesul-comunismului&Itemid=154&lang=ro

Inca o lectie de istorie cu domnul Aristide Ionescu

           Ieri a fost 1 aprilie şi împreună cu cei mai buni elevi de la ,,Căutătorii de Comori’’, cu soţia care este tot profesoara de istorie şi cu domnul director al Scoliii Leicesti am plecat spre Piteşti unde urma să participăm la un proiect al ISj Argeş şi Muzeului Judeţean numit ,,Micul Arheolog’’. Pentru că obsesia mea este bine cunoscută de toţi cei care îmi citesc blogul, normal că am mai vrut să îi mai duc pe copii şi altundeva, în afară de Muzeu şi ….celebrul Euromall! Aşa că am luat legătura cu domnul Aristide Ionescu, fost deţinut politic şi l-am rugat să vină la Monumentul dedicat celor ce au trecut prin reeducarea de la Piteşti. Ca de obicei când e solicitat, dânsul a răspuns cu obişnuita amabilitate şi iată-ne în faţa unei lecţii de istorie pe viu, istorie recentă adevărată ce nu se învaţă în prea multe şcoli din ţara aceasta. Am realizat câteva fotografii, am filmat, copiii erau atenţi, deşi zgomotul de fond era foarte puternic, parcă toţi constructorii de balcoane şi toţi cei de la ADP lucrau împotriva noastră. A apărut din senin şi un tânăr despre care am crezut iniţial că lucrează la ziarul Universul fiindcă domnul Ionescu le dăduse un interviu cu două săptămâni în urmă şi îi informasem despre activitatea în aer liber. În cele din urmă s-a dovedit a fi Ştefan,  un fost profesor care trecea întâmplător pe acolo, pasionat de istoria perioadei recente, o persoană deci ... pe cale de dispariţie. Rolul său cred că a fost hotărâtor în partea a doua a lecţiei noastre.  Sau poate doar ne autoflatam noi ăştia şi lumea e doar indiferenţă faţă de trecut?  Şi de aceea se considera în proporţie de peste 60% că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu? Dar oare de ce era mai bine atunci, fiindcă tot lumea aceasta a ales timp de 20 de ani pe urmaşii lui Ceausecu şi dacă a fost bine atunci, ar trebui să fie bine şi acum, nu?! Sau până şi ,,nepotii’’ s-au epigonizat?!

 

 

       În fata zidului de închisoare domnul Aristide ne povestea suferinţele celor ce au trecut prin reeducare, când, o doamnă ce părea pensionara ne-a întrebat dacă poate să asculte şi dânsa, fiindcă o interesează istoria. Mirat, i-am răspuns că da, nu e timpul trecut pentru nimeni să afle adevărul. După câteva minute însă a început să ţipe strident, ca într-un scenariu din anii ’50 – ‘60 la domnul Aristide: ,,Lăsaţi domne’ copiii în pace, nu-i mai minţiţi, nu-i mai îndobitociţi, spuneţi numai minciuni, plecaţi de aici!’’ Şi a continuat pe acelaşi ton virulent care m-a înfiorat şi enervat în acelaşi timp. Elevii erau foarte contrariaţi, nu înţelegeau de ce se întâmplă asta, nu aveau cum să priceapă că în acele momente, de fapt se înfruntau două lumi prin cei doi exponenţi ai acestora.   Este vorba  pe de o parte de aceea distrusă sub bocanci de către comuniştii înfrăţiţi cu sovieticii, o lume strivită şi scuipata, umilită şi blasfemiata, dar din care totuşi a ieşit după jertfa din 1989, rămasă în urma zgribulita şi timidă ca din cutia Pandorei, speranţa spre un altfel de viitor al tinerilor neîntinaţi de ideile ,,nobile’’ ale comunismului. Iar pe de altă parte, zic eu, era lumea pervertită, ideologizata, manipulată, o lume pentru care satisfacţia pulsiunilor primordiale, la nivel preistoric era pe primul plan. Pentru care libertatea însemna doar un concept abstract, cu totul diferit de cel acceptat prin dezbatere şi practică în secole de istorie occidentală.

             Femeia continuă isterică, elevii o priveau tot nedumeriţi, domnul Aristide a rugat-o să plece, ea nu se lăsa dusă, trebuia să-i lămurească pe copii ce bine i-a fost ei în comunism, că a avut slujba, casă, n-o dădea nimeni afară din serviciu, să nu-i mai minţim! Am ridicat şi eu tonul la dânsa, întrebând-o dacă a fost închisă, dacă familia sa a făcut închisoare, dacă ştie că pe vremea lui Dej  sute de mii de oameni nevinovaţi au intrat în puşcari şi zeci de mii nu s-au mai întors acasă. A tăcut doar o clipă şi şi-a reînceput tirada, domnul Aristde a scos telefonul să cheme, probabil poliţia, dar soţia mea a tras-o  deoparte şi, cu greu, a convins-o,  după câteva minute să plece.

            Mi-am dat seama că aceasta a fost cea mai bună lecţie pe care am o puteam primi în acest loc de suferinţă pentru peste o opt sute de studenţi trecuti prin reeducare. Elevii au înţeles, pentru că sunt cei mai inteligenţi copii pe care îi avem în şcolile noastre de ţară, că ei trebuie să asculte mai multe păreri, să se informeze, să citească şi apoi să îşi fundamenteze propria concepţie despre ceea ce s-a întâmplat la Piteşti în particular, ori despre un fapt istoric în general. La ore le zic câteodată mai în glumă mai în serios: ,,Măi, gândeşte doar cu capul tău, nu-mi da drumul la bandă!’’ Şi aş vrea să  le mai spun că acea femeie care ne-a deranjat într-un asemenea mod, probabil că era o biată pensionară ce cu greu trăieşte în libertatea postdecembristă, care poate are restante la  întreţinere, care nu pune mâncare bună pe masă decât de sărbători şi şi-a exprimat furia şi frustrarea aşa cum a crezut ea de cuviintă.  Însă nu este vinovată de ura şi disperarea pe care ni le-a arătat, aşa cum nici domnul Aristide Ionescu nu e vinovat că a făcut atâţia ani de închisoare şi a mai trecut şi prin reeducare la Gherla, că i s-a confiscat toată averea, că, deşi un om deştept, a activat într-o slujbă net inferioară în raport cu capacităţile sale intelectuale, că a fost urmărit de Securitate până în 1989. La fel cum nici eu nu sunt vinovat cu nimic că aş merita mai mult decât viaţa ce mi se oferă azi în România.

     Vinovaţii  trebuie căutaţi în altă parte, aici suntem doar victime, la un nivel mai înalt sau mai jos. Cineva care ne-a dezamăgit enorm odată când poate se putea face ceva, ar spune că sistemul este de vină, nu oamenii. Ce bine că nici Dej, nici Ana Pauker, nici Nikolschi, nici Bodnăraş, nici Ceauşescu nu au fost de vină! Doar sistemul! Şi poate nici sovieticii nu au fost de vină, doar sistemul lor!

    Personal sunt într-o dispută tăcută, închisă, cu părintele meu care pe măsura trecerii timpului îmi pare că devine, pe undeva, acel tip de nostalgic din cei 60 de procente. El, un foarte bun specialist, un produs cu adevărat eficient pe linie profesională al regimului trecut, iar eu un produs al regimului democratic, un profesor care pe lângă slujba de 2-3 ore cum le place unora să spună, studiază istoria recentă şi o predă cu pasiune (fără falsă modestie). În ciuda a ceea ce am spus mai sus  consider că fără comunism tatăl meu nu ar fi ajuns ceea ce a fost, inginer, sef de fermă.  La rândul meu, din poziţia oferită tatălui meu, n-aş fi putut fi ceea ce astăzi sunt şi, ironia sorţii, să îi critic poziţia, deşi o înţeleg, să  ridic voalul minciunilor şi să aştern puţină obiectivitate la nivelul meu modest. O persoană pe care o respect enorm, ce şi-a pierdut tatăl în Valea Piersicilor de la Jilava, preot îngropat fără lumânare, slujba şi cruce, mi-a cerut cu insistenţă să renunţ la aceste idei pentru că valoarea îşi face loc oriunde într-un regim liber. Încă nu-i pot da dreptate, cunoscând experienţa bunicului meu ţăran, a tatălui meu şi a mea personal, care nu am plecat din ţară în anul 2002 doar fiindcă cineva acolo sus a considerat că ar fi mai bine să devin profesor titular al acestui atât de hulit sistem de învăţământ şi prin asta, ca şi tatăl meu acum trei decenii, să ,,mă leg de glie’’, nici ţăran pe deplin, nici intelectual pe deplin.

     Aceasta divagaţie la nivel personal am făcut-o pentru a arăta cât de complexe sunt situaţiile cu care ne confruntăm, cât de prezent este comunismul în viaţa noastră şi noi nu o conştientizam decât în atât de mică măsură. Ca să nu mai spun că domnul nostru director, Dan Manolescu,  a rămas profund impresionat de mărturia domnului Aristide,  mai ales că a aflat că acesta a fost închis la Gherla cam în aceeaşi perioadă cu bunicul său Ion Manolescu!

     La sfârşitul vizitei de la monument, l-am rugat pe domnul  Aristde să mergem puţin şi la închisoare, la ce a mai rămas din ea de fapt, ştiind însă că nu se poate vizita. Aici s-a întâmplat însă ceva deosebit  pentru mine personal, dar şi pentru câţiva elevi cu care am discutat ulterior. Eu cred că Dumnezeu ne-a deschis o poartă şi ne-a lăsat să aruncăm o privire, să vedem iadul şi să alegem…