Politica la Florica, conacul Bratienilor

   OAMENI POLITICI LA CONACUL BRĂTIENILOR

   Pragul casei de la Florica a fost trecut de o serie de oameni politici care s-au bucurat atât de ospitalitate cât şi de condiţii prielnice pentru a discuta şi lua decizii importante pentru ţară. Constantin Argetoianu o numea „ Mecca liberalilor” deoarece membrii partidului veneau aici pentru a se sfătui cu  mentorii lor.

    Ionel Brătianu avea să–şi amintească cum această casă a adunat pe fondatorii celui mai puternic partid al perioadei interbelice. „ M-am născut şi am copilărit în casa părintelui meu, care a fost şi casa în care s-a născut P.N.L. El a luat fiinţă din simţământul naţional al oamenilor din marea generaţie a renaşterii, care grupaţi în jurul aceluia care reprezenta elementul cel mai dramatic şi clarvăzător dintre dânşii au format sâmburele Partidului nostru.”[1] A cunoscut atunci pe fraţii Goleşti, C.A.Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Ioan Ghica, Dimitrie Brătianu, Vasile Alecsandri.

   În 1869 luptele pentru putere între conservatori şi liberali erau crâncene. Guvernul conservator a încercat să înfrângă mişcarea liberalilor radicali ce intenţionau să-l înlăture pe principele Carol. I.C.Brătianu, ce se afla la Florica, avea să încerce calmarea colegilor săi de partid. „ Aseară  mi-a venit din nou ştirea că ar voi să aresteze vreo câţiva dintre liberali, însă până acum n-am nici o ştire positivă. Eu am chemat vreo câţiva aici şi îi am conjurat să evite orice conflict; să lase să-i dea afară din colegiu, fără să opue rezistenţă”[2].

   În martie 1888 se încheiase cea mai lungă guvernare liberală din istoria modernă a României, perioada „viziratului” fiind începută în 1876, cu o scurtă întrerupere între aprilie - iunie 1881. I.C.Brătianu s-a retras la Florica de unde încerca să-şi potolească colegii „care se deşteptaseră şi, mai ales pe cei tineri de la Democraţia, găsindu-i prea violenţi.”[3]Astfel, în urma presiunilor de stradă şi a opoziţiei din ce în ce mai numeroasă, Brătianu părăsit fiind şi de sprijinul regelui decide să se retragă de la guvernare.

   Florica redevine căminul stabil al şefului liberal până la moartea sa care va surveni câţiva ani mai târziu. Aici îşi vor petrece Brătianu şi soţia momentele liniştite din amurgul vieţii, departe de forfota politicii, dar totuşi plănuind întoarcerea în forţă a partidului la guvernare. Nu a mai apucat însă să îşi ia revanşa în faţa adversarilor şi a regelui, dar cu siguranţă vechea sa pasiune de administrator al domeniului i-a adus destule satisfacţii.

     I.C Brătianu s-a aflat printre oamenii politici ce l-au adus pe principele Carol I pe tronul României şi astfel a devenit unul dintre oamenii de încredere ai acestuia.

       Viitorul rege vizita domeniul de la Florica, fiind încântat de zona geografică, dar şi pentru a dezbate chestiuni politice. După alegerea lui pe tronul României exista o problema importantă legată de recunoaşterea alegerii din partea Porţii.  Pe 2 octombrie 1866 se întâlnea cu I.C.Brătianu la Florica pentru a discuta cu el despre ultimele negocieri de la Constantinopol. [4] În 19  octombrie 1868 îi face o nouă vizită, el deţinând în acea perioadă  funcţia de ministru de finanţe, pentru a  discuta despre o remaniere guvernamentală. Cei doi cad de acord ca guvernul să fie întărit cu Dimitrie Ghica şi Mihail Kogălniceanu şi să fie numit un nou ministru de justiţie.[5]  Peste mai puţin de o lună conducerea guvernului a fost preluată de Dimitrie Ghica.

 PRACTICI POLITICE ŞI INTRIGI LA CONAC

        În 1886 regele Carol se concentrase asupra politicii externe lăsând frâiele politicii interne pe mâinile Vizirului. Şeful executivului, nemulţumit de activitatea unor miniştri, proceda la remanieri dese, ceea ce i-a atras înstrăinarea celor mai vechi colaboratori şi prieteni - C.A.Rosetti, Mihail Kogălniceanu. Îsi stabilise reşedinţa la moşia Florica de unde conducea cu o mână sigură  treburile României.[6]

        Practicile politice l-au adus deseori pe Brătianu în tabăra îndreptată împotriva lui Carol I. În 1875 a discutat cu prietenul sau Eugeniu Carada varianta înlăturării conducătorului ţării care era acuzat că nu este un arbitru al vieţii politice.

        Aflaţi la Florica împreună cu  colonelul Vrabie, au dezbătut ideea detronării lui Carol şi aducerea la conducere a colonelului Dabija. Brătianu i-a cerut părerea lui Eugeniu Carada despre aceasta variantă care era susţinută de armată. Avea să primească un răspuns elocvent:  „ îl cunosc eu, şi-ţi pot spune că e un prost care tace, dar ştii, un dobitoc cu puterea cuvântului. Pentru un astfel de candidat eu nu mişc nici degetul cel mic al meu, căci nu voi  să-mi iau răspunderea unei domnii de felul acesta.”[7]  După un timp când Brătianu l-a avut pe Dabija ca ministru avea să-i mărturisească lui Carada „ Mare dreptate ai avut să zici că e un dobitoc”[8].

      Implicarea lui I.C.Brătianu în viaţa politică i-a adus multe neplăceri personale. Fiica sa Sabina mărturisea că în timpul războiului de independenţă tatăl era foarte preocupat de desfăşurarea ostilităţilor. Într-o noapte în care se afla la Florica n-a putut să doarmă „ auzind vântul suflând şi gândindu-se la podul de pontoane de la Turnu Măgurele care servea de legătura între ţară şi armată. În toamna anului 1877, părul tatii a încărunţit cu totul”[9].

        În august 1870 Brătianu a fost implicat fără  voia sa în complotul organizat de Alexandru Candiano-Popescu, fiind menţionat ca semnatarul telegramei prin care anunţa detronarea lui Carol I. Aflându-se la Florica s-a trezit cu o trupă de soldaţi care l-au arestat şi dus la Piteşti. Cum nu era în siguranţă acolo, a fost mutat la o mănăstire din Câmpulung.  A fost judecat şi eliberat după ce s-a demonstrat că este nevinovat.[10]

       Viaţa Vizirului s-a aflat în pericol de mai multe ori, încercându-se eliminarea sa de pe scena politică. În decembrie 1880 un individ şi-a propus să-l asasineze cu un cuţit, dar haina de blană pe care o purta l-a salvat. O altă încercare a fost în aprilie 1885 în timp ce sa afla la Florica. Una din fiicele sale avea să povestească cum „ un om plătit de cineva, a vrut să se ducă la vie ca să tragă asupra tatei… trimise o scrisoare adresată tatei în care spunea că de nu-şi va da demisia în 10 zile se va duce la vechiul său prieten Rosetti…L-a închis.”[11]  Atentatul din septembrie 1886 făcut de Stoica Alexandrescu în Bucureşti era foarte aproape să-şi atingă obiectivul, de astă dată cu ajutorul unui pistol. I.C.Brătianu a reuşit însă să supravieţuiască acestor evenimente neplăcute din viaţa sa. 

    Ultimul gest politic al lui I.C.Brătianu a fost făcut cu câteva minute înainte să moară.  Şi-a îndreptat privirile către prietenii săi politici şi le-a şoptit: „ Să fiţi cu ochii pe rege, că prea

l-am făcut mare!” [12]

       Copiii din familia Brătianu - Ionel, Vintilă, Dinu au trăit evenimentele politice la o mai mare intensitate datorită implicării tatălui în desfăşurarea lor. Interesul pentru politică s-a dezvoltat şi la aceştia atât ca  membrii marcanţi ai P.N.L. cât şi  participanţi la deciziile importante ale ţării. Dintre aceştia rolul cel mai important l-a jucat Ionel, fratele cel mai mare. Propulsarea sa în fruntea partidului şi a statului a fost făcută de  Eugeniu Carada, ce conducea formaţiunea „Oculta”, prieten de familie şi apropiat al lui I.C.Brătianu.   

        În martie 1897 a intrat pentru prima dată în guvernul condus de D.A.Sturdza preluând conducerea Ministerului Lucrărilor Publice pentru ca în decembrie 1908  să fie numit Preşedinte al Consiliului de Miniştri. 

      I.C. Brătianu s-a ocupat îndeaproape de cariera fiului sau cel mare, Ionel. În momentul în care era clar că succesiunea la tronul ţării  pe linie directă era imposibilă după moartea prinţesei Maria, Vizirul s-a ocupat personal de asigurarea succesiunii la tron. Dintre cei doi nepoţi ai lui Carol, Ferdinand şi Wilhelm, l-a preferat pe primul pentru că era timid, retras, introvertit şi destul de maleabil. Desemnarea forţată a acestuia a dat naştere zvonului că el  pregătea de fapt un rege slab pentru fiul său, Ionel, care trebuia să fie adevăratul stăpân al ţării.[13]Din acel moment regina Elisabeta a rupt orice relaţie oficială cu I.C.Brătianu, detestându-l până la sfârşitul vieţii. E foarte interesant acest fapt, credinţa reginei că şeful liberal urmăreşte instaurarea în viitor a unui rege slab care să fie dominat de fiul său. Că aşa a gândit cu adevărat Brătianu nu putem şti cu siguranţă. Un lucru este însă cert: Ferdinand a fost influenţat în mare măsură de Ionel Brătianu, mai ales in primii ani de după unirea din 1818, lucru prea bine cunoscut. Dacă scopul Vizirului a fost acesta, cu siguranţă că şi l-a îndeplinit chiar de dincolo de mormânt!

 „SFINXUL” LA FLORICA

      Pentru Ionel Brătianu politica era o ştiinţă şi o artă. Era adeptul  obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi fizice minime. Era stăpânul tuturor formelor de luptă politică „de la cele desfăşurate într-un mare areopag internaţional cum a fost Conferinţa de pace, la manevrele de culise iniţiate în casa sa din strada Batiştei sau la vila de la Florica de lângă Piteşti”.[14] Pentru marea masă a membrilor partidului el apărea ca un om distant, rece si tăcut, care vorbea la persoana a II-a plural. Porecla care i se pusese din aceasta cauză era Sfinxul.

      Chiar în momentele cele mai grele ale existenţei statului, când el avea răspunderea destinelor ţării, nu se îndura să renunţe la bucuriile personale.  Se refugia la Florica unde îşi petrecea o parte din timp citind cărţi, mai ales de istorie, descifrând documente, clasând monede sau îngrijind de ferma în care investise atâta suflet şi capital. Obosit de zbuciumul vieţii politice avea să-i mărturisească amicului său I.G.Duca: „ lăsaţi-mă să mă retrag; mai am câţiva ani de trăit, vreau să-i consacru cel puţin pe aceştia cercetărilor mele istorice; aveţi să mă osândiţi să nu supravieţuiesc.”[15] 

     În timpul neutralităţii exasperează opinia publică şi cercurile politice prin „mutismul” său voit şi prin aparenta lui nehotărâre. Mulţi nu vedeau în el decât pe omul care doarme la Florica.[16]  Duca îi lua însă apărarea considerând că plecările lui dese la ţară făceau ca să-şi găsească odihna fără de care sistemul său nervos nu ar fi putut rezista. „ După ce însă încet, cu lenevie, prin amânări, trecând pe la Florica şi tolănindu-se pe toate canapelele, luase o hotărâre, trecea prin foc şi sabie ca să o ducă la îndeplinire.”[17] 

     Aflat la Florica în iunie 1913 trimite o scrisoare regelui prin care îi expune punctele de vedere referitoare la al doilea război balcanic, la intervenţia Rusiei în conflict şi importanţa acesteia în Balcani în cazul unui succes. Considera că politica externă a României trebuie să dea dovada de energie şi abilitate pentru a întoarce situaţia în favoarea ei. Echilibrul balcanic este condiţionat de ratificarea frontierei româno-bulgară pe linia Turtucaia- Dobrici- Balcic. În cazul în care războiul va fi câştigat de Bulgaria trebuie să se semneze un acord între România şi Puterile Centrale pentru ca Serbia să nu fie cucerită de vecina de la sud.[18]

      OAMENI POLITICI ÎN VIZITĂ LA IONEL I. C. BRĂTIANU

      Acasă  la Florica au păşit o serie de persoane importante ale vremii. În 1903, în calitatea sa de ministru de externe, Ionel a intervenit pentru soarta românilor din Transilvania prin negocieri cu guvernul maghiar şi Partidul Naţional Român. În 1906, o delegaţie de ardeleni, în frunte cu Octavian Goga şi Miron Cristea l-a vizitat pe Ionel la Florica.[19]

      În timpul guvernării naţional-tărănistă conduse de Alexandru Vaida - Voevod, ministrul agriculturii, Ion Mihalache a întocmit un proiect  agrar ce prevedea limitarea numărului de camere de care chiriaşii sau proprietarii puteau dispune şi îi obligau să cedeze restul, cu preţuri reduse, celor ce vor voi să se instaleze în locuinţele lor. Ardelenii, sub pretext că nu găsesc apartamente ieftine şi confortabile în Bucureşti, erau de acord. Mihalache intenţiona să treacă de urgenţă proiectul său prin Cameră. Brătianu se hotărî să reacţioneze pentru că acest proiect viza şi ferma sa de la Florica. „ El interveni prin Ştirbei la Rege care declara că până la întoarcerea primului ministru nu va iscăli nici un Mesaj pentru că nu poate consimţi ca legi de o aşa mare însemnătate să fie supuse Corpurilor Legiuitoare fără aprobarea formală şi fără serioasa cercetare a şefului Guvernului.”[20]  Astfel reuşi să salveze „scumpa lui Florica” ce era ameninţată de distrugere. 

      Brătianu a încercat să „seducă” pe unii transilvăneni care înclinau spre o alianţă cu liberalii în perioada de tatonări privind fuziunea cu ţărăniştii. Apariţia unui nou partid puternic pe scena politică ar fi periclitat poziţia P.N.L şi a guvernării liberale ce se afla la sfârşitul mandatului. În acest sens s-a folosit de influenţa lui Duca şi Tătărescu. Mai mult chiar, Vaida- Voevod   făcuse o vizită la Florica în preajma definitivării alianţei ceea ce a avut darul de a spori confuziile politice dintre naţionali şi ţărănişti. Ionel îşi propusese ca în cazul în care nu va reuşi s-o zădărnicească măcar să „ alipească” pe adversarii ei.[21] 

    IMPLICAREA LUI IONEL I.C. BRĂTIANU ÎN REZOLVAREA „CAZULUI’’ PRINŢULUI MOŞTENITOR

     Relaţiile lui Brătianu cu regele Ferdinand erau bazate pe încredere şi respect, iar cu   moştenitorul tronului, Carol, ele erau destul de tensionate deoarece acesta din urmă îşi manifestase intenţiile  de a prelua atribuţiile de suveran în momentele în care tatăl său nu se afla în ţară. Aventura amoroasă a lui Carol cu Elena Lupescu a stârnit şi mai multe nemulţumiri. S-a încercat întreruperea acestei relaţii şi, astfel, în noiembrie 1925,  prinţul moştenitor este trimis în Anglia pentru a reprezenta familia regala la funeraliile reginei Alexandra. Brătianu se afla atunci la Florica şi primeşte un telefon de la Duca anunţându-l că regele l-a însărcinat să-l întrebe  dacă are vreo obiecţie în această problemă. Brătianu avea să-i răspundă că s-a bucurat „ socotind că este un prilej de a-l scoate cel puţin temporar de sub influenţa funestă a Lupeascăi.”[22]Acest fapt demonstrează influenţa sa asupra regelui, care îi cerea acordul chiar în probleme ce nu par prea importante.

  Criza dinastica s-a ivit în timpul guvernării liberale, iar Brătianu a contribuit la ideea de a se forma o Regenţă şi a refuzat orice discuţie privind revenirea lui Carol. În timpul vizitei lui Argetoianu la Florica în aprilie 1927 s-a discutat şi „chestiunea” Carol. Argetoianu punea în balanţă  datoria de suveran a lui Ferdinand cu dragostea părintească şi dorinţa de a-şi revedea copilul. Brătianu a fost foarte ferm „ Regele e omul datoriei şi oricare ar fi sentimentele lui de tată se va ţine până în ultima clipa de cele solemn hotărâte şi semnate.”[23]  În privinţa lui Carol şi-a exprimat convingerea că acesta nu se gândeşte la întoarcere deoarece nimeni nu ar putea accepta revenirea lui în ţară la braţul Elenei Lupescu. Din punctul său de vedere  „chestiunea Carol e sfârşită şi înmormântată. Cât voi avea eu un cuvânt de spus în această ţară Carol nu va trece hotarele ei .”[24]

    AMURGUL LIBERALILOR

      La începutul anului 1926 guvernarea liberală se afla la sfârşitul mandatului, iar Brătianu dorea ca politica promovată de partidul său să fie continuată. Folosindu-se de situaţia în care  negocierile de fuzionare a ţărăniştilor cu naţionalii tergiversau, a decis să împingă la guvernare Partidul Poporului. Alexandru Averescu se angaja să continue linia liberală şi astfel în  martie 1926 a devenit preşedinte al Consiliului de Miniştri.

      În mai 1927 Averescu aprecia că după aproape un an de guvernare îşi consolidase puterea, astfel că putea să-şi afirme independenţa. Brătianu a decis să intervină şi l-a chemat pe general la Florica unde cei doi au avut o discuţie aprinsă. Sfinxul avea să-l atace astfel:           „ Vasăzică, după ce te-am adus la guvern, acum vrei să te ridici şi să mă domini?”[25]   Averescu  a replicat că decât să accepte în continuare sprijinul lui preferă să părăsească guvernul .[26] Viaţa guvernului Averescu se apropia de final. 

  De altfel, în luna precedentă, versatul politician Constantin Argetoianu, simţind că vor avea loc schimbări, a mers să discute cu şeful liberal. Scopul vizitei lui Argetoianu, în aprilie 1927, la Florica a fost acela de a analiza problema înlocuirii lui Averescu cu un guvern de tranziţie ce urma să organizeze noi alegeri. Teama lui Brătianu era că guvernul nu mai poate fi controlat în momentul în care regele era grav bolnav. Considera că „ E indispensabil să fiu eu în fruntea Guvernului la moartea Regelui.”[27] Brătianu avea nevoie de sprijinul lui Argetoianu pentru a face parte din guvernul menit să organizeze alegeri.  Astfel „cu dumneata la Interne şi cu generalul Prezan în fruntea Guvernului nu mă mai tem de nimic, chiar dacă s-ar întâmpla ca Regele să moară înainte ca întreg programul să fie executat….Bineînţeles că ai rămâne la Ministerul de Interne şi în Guvernul meu.”[28]  Argetoianu a acceptat propunerea din dorinţa de a ajunge la putere şi a-şi pregăti „o bătrâneţe dacă nu fericită cel puţin liniştită”.[29]Ferdinand nu a fost de acord cu guvernul prezidat de generalul Prezan şi l-a investit în funcţie pe Barbu Stirbey. Viaţa acestui guvern a fost scurtă pentru că  după numai 17 zile Ionel Brătianu avea să-i ia locul. Argetoianu a primit funcţia de ministru al Agriculturii şi Domeniilor.  

    Pe 19 iulie 1927 regele Ferdinand a murit, chiar în aceeaşi zi în care Parlamentul dominat de liberali era legal constituit. Brătianu avea să se adreseze poporului astfel: „  Primul rege al României Mari a murit… Ferdinand I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a identificat cu poporul său şi care a înfăptuit marile reforme care au adus statului dreptatea, puterea şi liniştea.”[30]  După numai câteva luni, în noiembrie, şi bunul său colaborator, Ion I.C.Brătianu avea să-l urmeze în lumea de apoi.      

    Într-o perioadă de numai câteva luni coloana vertebrală a României Mari se frânge şi statul român constituţional construit cu atâtea sacrificii de Carol I, de Brătieni, se va prăbuşi la numai un deceniu de la Marea Unire. Progresişti în gândire şi în faptă, în egală măsură „boieri pământeni” şi politicieni cu valori liberale orientate către Occident, Brătienii s-au îngrijit nu doar să-şi clădească un refugiu armonios şi stilat, departe de freamătul politic al capitalei, ci şi să contribuie la progresul aşezării de baştină. Au ctitorit o biserică, au încurajat meşteşugurile ţărăneşti, au adus la domeniu specialişti în horticultură şi viticultură, au sprijinit financiar pe copiii nevoiaşi. Martorii şi beneficiarii acestor gesturi de mare generozitate au pierit, trecerea vremii şi schimbarea vremurilor le-au pus în umbră, iar conacul rămâne şi astăzi un spaţiu învăluit în mister, o casă cu multe poveşti de spus.   

( Fragment din lucrarea de gradul I ,,DOMENIUL DE LA FLORICA SI LOCUL SAU IN ISTORIA ROMANILOR'' a profesoarei Emanuela Nedelcu)

           

 

 

---

[1] ***Ion I.C.Brătianu, Amintiri. Documente. Corespondenţă, Bucureşti, Editura Forum S.R.L., 1992, p. 38.

[2] Aşezământul cultural Ion.C.Brătianu, Din corespondenţa … ,vol I, p. 117.

[3] Sabina Cantacuzino, op. cit.,vol I, p. 167.

[4]  Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. I, p.124.

[5] Ibidem, p. 268.

[6] Ioan Scurtu, Istoria românilor…,vol.I, Carol,  p. 139.

[7] Marius Theodorian Carada, op. cit., p. 77

[8] Idem.

[9] Sabina Cantacuzino, op. cit., vol. I, p. 11.

[10] Ibidem, p.43.

[11]  Aşezământul cultural Ion.C.Brătianu, Din corespondenţa…,vol III, p. 173.

[12] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România 1821-1999, vol. 2, Eşecul democraţiei române, Bucureşti, Editura Rao, 2006, p. 99.

[13] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 101.

[14] Ioan Scurtu, Ion.I.C.Brătianu,.., p. 101.

[15] I.G. Duca, Portrete..., p. 62.

[16] Sterie Diamandi, op. cit. ,p. 39.

[17] I.G.Duca, Memorii, , vol II., Timişoara, Ed. Helicorn, 1993, p. 118.

[18] Anastasie Iordache, Ion I.C. Brătianu, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p. 159.

[19] Ioan Scurtu, Ion.I.C.Brătianu,, p. 10.

[20] I.G.Duca, Memorii, vol.IV., Bucuresti, Ed. Machiavelli, 1994, p. 240.

[21] Mihail Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România 1922-1928, Bucureşti, Ed. Politică, 1979, p. 85.

[22] Eliza Brătianu, Ion I.C.Brătianu, Memorii involuntare, p. 158.

[23] Constantin Argetoianu, op. cit.,vol.VIII, p. 98.

[24] Idem.

[25] Ioan Scurtu, Istoria românilor…, vol II, Ferdinand, p. 179.

[26] Ibidem, p. 180.

[27] Constantin Argetoianu, op. cit.,vol. VIII, p. 97.

[28] Idem.

[29] Ibidem, p.98.

[30] Ioan Scurtu, Istoria românilor…, vol II, Ferdinand, p194.

In memoriam Aristide Ionescu

         Am aflat acum cateva zile ca domnul Aristide Ionescu nu mai este. Desi  te poti astepta oricand ca despre oamenii cu care ai vorbit despre cele ce au trait in anii ’50—’60  sa afli din senin ca s-au dus, esti  luat de vestea trista pe neasteptate. Asa s-a intamplat si cu domnul Aristide pe care nu l-am mai vazut de mai bine de un an. Stiind ce fel de om era, am simtit moartea sa ca pe o nedreptate. Cine va mai duce acum lupta sa si a celor multi si nestiuti care au trecut pe la sinistra inchisoare Pitesti?

           Era sufletul unei  batalii mari, prea mari, dusa cu nepasarea, dusa cu reaua credinta pentru a pastra memoria si a pedepsi vinovatii macar prin revelarea adevarului. Dupa 1989 pas cu pas si cu mari sacrificii a mers pe aceasta cale, a scris si publicat prima carte din tara despre reeducarea  prin tortura de tip  Pitesti, a publicat articole si lucrari, a pus bazele Simpozionului dedicat  ,,Experimentului Pitesti’’, a contribuit la ridicarea Memorialului din Gavana. Dar incercarea cea mai grea a fost de a transforma fosta inchisoare Pitesti intr-un Muzeu Memorial precum s-a infaptuit la Sighetul Marmatiei de catre domnul Romulus Rusan si doamna Ana Blandiana. Din pacate, dupa ani si ani de eforturi, situatia deosebita a cladirii, detinuta de o firma importanta  si probabil si  dezinteresul autoritatilor locale, au dus la esuarea celui mai important proiect al domniei sale. Cu siguranta ca a plecat neimpacat dintre noi…

          L-am cunoscut pe domnul Aristide Ionescu acum trei ani in luna martie cand am reusit sa il aduc la Scoala Leicesti pentru a vorbi despre reeducare. Elevii au fost impresionati, noi, profesorii si mai impresionati, s-au pus intrebari, unele chiar incommode si vreau sa spun ca am fost mandru de elevii nostri de atunci pentru curajul si interesul lor. A fost un eveniment unic aceasta intalnire, cu siguranta!

Am pastrat o legatura cu domnul Aristide si am mijlocit pentru cativa din colegii mei profesori  din oras intalniri cu dansul. Era extrem de amabil si raspundea prompt la orice cerere de a vorbi despre Pitesti. Ar fi mers oriunde, ar fi vorbit cu oricine, la orice nivel, misiunea sa era de a dezvalui adevarul  facand lumina in intunericul iadului prin care trecuse alaturi de cei peste o mie de studenti in vremea tineretii sale. O alta intalnire memorabila s-a intamplat in primavera anului 2011 cand am mers la Monumentul din Gavana cu cei mai buni elevi. Printr-un hazard care mi s-a parut incredibil atunci, am putut intra si in fosta inchisoare Pitesti, am vazut celulele, am vazut  ,,Celula Neagra’’, am ajuns pana la usa intunecatei  Camere 4 Spital alaturi de cel mai avizat ghid – fostul detinut de acum 6 decenii! Lectia oferita elevilor de la Cercul de Istorie  a fost cu siguranta de neuitat! Cand vor mai creste si se vor mai intalni cu aceasta parte teribila a istoriei noastre, vor intelege mai bine cat de norocosi si privilegiati au fost  ca s-au aflat in acel minut al existentei lor alaturi de acest om… Lacrimile din ochii Natasei cand, miercuri, chiar la lectia despre reeducarea de la Pitesti le-am spus ca domnul Aristide nu mai este, ma fac sa cred ca samanta memoriei aruncata cu atata generozitate si-a gasit teren fertil  in sufletele unor copii. Asa ca indraznesc sa va spun,  acolo unde sunteti, domnule Aristide, ca eforturile dumneavostra  nu au fost in zadar si cuvintele dumneavoastra vor ramane, vor fi amintite mereu unor noi si noi generatii de copii. Ei trebuie sa afle, sa inteleaga ca in lupta perpetua dintre Bine si Rau, a existat un moment in care Raul si-a infipt ghearele adanc in trupul si sufletul omului si a parut etern in triumful sau. Dezvelind insa fila cu fila adevarul despre ceea ce a fost si impartasindu-l altora facem ca Răul sa dea un pas inapoi si castigam o lupta in memoria domnului Aristide, dar si pentru noi insine.

Cu domnul Aristide Ionescu la fosta inchisoare Pitesti.

http://cautatoridecomori.blogspot.ro/2011/05/cu-domnul-aristide-ionescu-la.html

10 lucruri pe care poate le stiati despre regele Carol al II-lea al Romaniei

         Despre nepotul său, Ca­rol I ar fi spus că era "un adevărat român, fiindcă înjură şi face datorii".

În perioada adolescenţei Carol a fost educat de un preceptor elveţian ciudat, homosexual şi cu idei socialiste. Acest individ a avut o influenţă decisivă, exact în perioada critică, asupra tânărului prinţ, umplându-i mintea, aşa cum spunea regina Maria, cu “îndoieli tulburătoare, mai ales în privinţa menirii lui de prinţ şi de oştean.’’ Prinţul Nicolae, fratele mai mic, insista în memoriile sale, pe aspectele periculoase ale relaţiei dintre preceptor şi prinţul moştenitor: “Eram îngrijoraţi că Mohrlen l-ar putea iniţia în practica homosexualităţii; acesta a recunoscut, de altfel, că era tare tulburat când îl vedea pe Carol îngenunchiat pentru rugăciunea zilnică.”

Prima legătură mai serioasă a principelui Carol a  fost la 16 ani  cu Ella Filiti, pe care, spre deosebire de alte aventuri, după cum spune  prinţul Nicolae, ar fi iubit-o sincer. Această dragoste atât de puternică excludea complicaţia matrimonială, în primul rând pentru că femeia nu dorea  acest deznodământ. Îndepărtarea ei brutală chiar în timpul războiului, pe motiv că-i afectează preocupările de comandă în cadrul Regimentului de cavalerie “Regina Elisabeta”, l-a convins că viaţa sa personală va fi mereu controlată de Casa Regală.

La 27 august 1918, principele moştenitor Carol a părăsit, deghizat în uniformă de ofiţer rus, unitatea militară de la Târgu-Neamţ pe care o conducea onorific pentru a se casatori la 31 august in  Odessa cu Ioana Lambrino, cunoscută sub numele de Zizi. Pe 8 ianuarie 1920  Zizi Lambrino a dat naştere unui copil  botezat Mircea Grigore.

 Pe cand se afla in  Elveţia, Carol a intalnit-o pe principesa Elena a Greciei cu care s-a casatorit pe 10 martie 1921, iar la 25 octombrie acelaşi an s-a născut principele Mihai.

În însemnările sale zilnice, Carol noteaza data întâlnirii cu Elena Lupescu pe 14 februarie 1925. Aceasta era caracterizată atât de Argeotoianu, cât şi de Miron Cristea, ca fiind „o femeie de moravuri uşoare”, în timp ce principele Nicolae o menţionează drept „o amantă de profesie”

In 1925 Carol a fost trimis la funeraliile reginei Angliei, dupa care a plecat la Paris, unde a întâlnit-o pe Elena Lupescu, iar de aici au mers  împreună la Veneţia. Pe 12 decembrie 1925, tânărul principe a adresat tatălui său o scrisoare prin care îl anunţa că renunţă la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei.

                                          

In 1930 s-a produs restauratia, adica revenirea lui Carol in tara si proclamarea sa ca rege al Romaniei. El si-a adus si amanta, pe Elena Lupescu, venirea acesteia semnificand si nasterea camarilei regale care l-a influentat atat de mult pe rege in luarea deciziilor. Într-o cuvântare ţinută la Vinţul de Jos, în ziua de 31 mai 1936, Iuliu Maniu afirma că Elena Lupescu „a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc la urechea regelui visuri dictatoriale” .

Carol şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii alături de „Duduia“, în Portugalia, patria bunicii sale paterne, unde a obţinut autorizaţia de a deţine o reşedinţă şi unde şi-a cumpărat o vilă, la Estoril. Aici va afla Carol de abdicarea flului său, Mihai in decembrie 1947, prilej cu care a scris in jurnal: “Cu cel puţin o sută de ani am fost daţi, azi, înapoi, cu preţul a câtor suferinţe şi umilinţe. Este zdrobitor de a te gândi la aşa ceva. Am rămas înmărmurit”.

Regele Mihai I al Romaniei  a refuzat sa-si mai vada vreodata tatal de la despartirea acestuia de el, prin abdicarea sa din 1940, si apoi a refuzat sa participe atat la funeraliile lui Carol din 1953 de la Lisabona cat si la reinhumarea din Romania, de la Curtea de Arges din 2003, ceea ce demonstreaza dezicerea practic totala fata de fostul rege al Romaniei si fata de tatal sau.

10 lucruri pe care poate le stiati despre regele Ferdinand al Romaniei

        S-a nascut la 24 august 1865 in Germania, la Sigmaringen, fiind al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern, fratele lui Carol  si al Principesei Antoaneta.

        Profesorul său de limba română V.D. Păun spunea despre Ferdinand ca  are „minte cumpănită, vorbă măsurată, precisă, judecată clară, înţelege lucrurile dintr-o dată şi întrebuinţează vorba numai atunci când ar avea ceva de spus bine gândit. Blajin cu toată lumea, prieten de temei. Numai într-un singur punct A.S.R. este neînduplecat, anume când este vorba să-şi facă datoria. Sub niciun cuvânt de scuză nu şi-ar lăsa-o pe ziua de mâine”.

       Ferdinand a avut in tinerete o idilă cu Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a reginei Elisabeta, dar căsătoria între aceştia nu era posibilă căci Statutul Casei Regale menţiona obligativitatea tuturor membrilor de a se căsători numai cu persoane aparţinând unei familii domnitoare din străinătate. Interzicerea relaţiei dintre cei doi a creat o adevărată dramă în familia regală, regina Elisabeta, care se arăta încântată de ideea unei căsătorii, certandu-se  cu soţul ei Carol I şi retragandu-se la casa familiei din Neuwied, în timp ce tânărul Ferdinand a plecat la Sigmaringen, ameninţând cu sinuciderea. Elisabeta va reveni în ţară abia peste trei ani de la acest eveniment, in noiembrie 1894, iar  Elena Văcărescu a decis să ia calea exilului, renunţând pentru totdeauna la gândul că va mai reveni în România.

        La 29 decembrie 1892 Ferdinand se căsătoreşte cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Principele moştenitor şi soţia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le îngăduia nici un act de independenţă, nici măcar în viaţa personală.

      Un moment critic în familia regală a fost în 1897, când Ferdinand s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a fost la un pas de moarte. Principele şi-a revenit, dar unii contemporani au declarat că nu a mai avut niciodată aceeaşi înfăţişare strălucitoare ca odinioară.

      Dupa intrarea tarii noastre in razboi contra Puterilor Centrale, in august 1916, fratele cel mare al lui Ferdinand l-a acuzat de trădare împotriva ţării sale de origine, iar Casa Regală de Hohenzollern i-a retras regelui român apartenenţa la această dinastie.

       Cultura lui Ferdinand era superioară culturii regelui Carol. Pe când a regelui Carol era oarecum unilaterală, a regelui Ferdinand era cât se poate de eclectică. Ştia limba latină şi limba greaca la perfecţiune, citea toţi autorii latini în mod curent şi aproape pe toţi clasicii greci. Vorbea şi cunostea bine pe lângă limba germană şi română, limba engleză şi franceză şi chiar cea rusească, iar în toate aceste limbi accentul lui era bun, în orice caz neasemuit mai bun decât accentul unchiului său.

                                         

      Ferdinand avea o adevărată pasiune pentru botanica. Se ocupa de ea cu patima unui savant şi cu priceperea unui specialist. Se spunea de altfel că dragostea de botanică era în familia lui un obicei, un fel de manie. Şi de fapt avea în această materie cunoştinţe profunde, mereu aduna plante, examina vreo petală, sau despica vreun pistil. Iubirea lui de flori era atât de vie, încât nici la Iaşi, cele mai tragice ceasuri ale retragerii şi ale pribegiei, n-a lipsit de pe masa lui de lucru o cupă cu flori, fie ele cât de modeste.

    O trasatura caracteristica  a regelui Ferdinand era timiditatea. "Cine nu l-a cunoscut nu şi-ar putea imagina ce nenorocire poate fi timiditatea atunci cînd timidul e chemat, prin natura poziţiei sale, să facă zilnic gesturile de autoritate, de prioritate pe care i le cere rangul" spune Martha Bibescu despre el.

      Regele Ferdinand s-a stins din viaţă la vârsta de 62 de ani dupa o lunga suferinta cauzata de un cancer la colon. Corpul regelui a fost expus timp de două zile la Palatul Cotroceni, după care a fost transportat la Curtea de Argeş la Catedrala Episcopala. Sicriul era acoperit de steagul tricolor şi de trandafiri tăiaţi de regina Maria din grădina  Palatului Cotroceni.

10 lucruri pe care poate le stiati despre regele Carol I al Romaniei

       Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf şi a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba franceză: "Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială".

       Nici macar in Prusia, tara sa de origine nu era bine vazuta aceasta preluare a tronului Romaniei si se spune ca insusi cancelarul Bismarck l-ar fi avertizat ca va fi nevoit ,,sa pupe papucul Sultanului’’, lucru pe care Carol l-a evitat cu indarjire.

      Prima iubire a lui Carol a fost la 19 ani, cand s-a indragostit de printesa franceza Anna Murat din familia Bonaparte, dar regele Prusiei nu a fost de accord cu casatoria  lor ,,din ratiuni de stat’’.

     In 1869 Domnitorul Carol a luat-o in casatorie pe Elisabeta de Wied, care in 1871 i-a daruit o fetita, Maria. Aceasta a murit de scarlatina la numai 3 ani si Elisabeta nu a mai avut nici un copil.

     Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, regele Carol aducea simţul exactităţii matematice. Pentru nimic în lume nu ar fi intrat la deschiderea Parlamentului în sala de şedinţă la 12 şi un minut. Când suna 12, el şi intra pe poartă.

                                       

     Nu saluta decât cu un deget. Când îţi dădea două degete sau mâna întreagă, era o excepţie întotdeauna voită şi cu un anume înţeles

     Rareori cineva se despărţea de dânsul fără să fi fost sedus de farmecul primirii, de conversaţia lui şi de aerul de nobleţă ce se desprindea din toată fiinţa lui. Şi totuşi, niciodată nu ar fi putut surprinde la el vreun gest sau vreo pornire de familiaritate. Ţinea pe toată lumea la distanţă şi niciodată, pentru nimic, nu s-ar fi coborât de pe înălţimile pe care soarta îl aşezase.

    Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soţia sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn”. Era foarte meticulos şi încerca să îşi impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura.

    Simţământul datoriei era poate singurul simţământ mai puternic la el, mai puternic chiar şi decât mândria. Se poate spune că toată viaţa lui Carol I n-a fost stăpânită decât de acest sentiment, întru aceasta aparţinea cu adevărat generaţiei care a făcut unitatea Germaniei.

     Regele Carol I inceteaza din viata la varsta de 75 de ani in 1914 si a fost inmormantat la Curtea de Arges, in Biserica Episcopala, unde l-a urmat si sotia sa Elisabeta dupa numai 2 ani.

 

Ion Gavrila Ogoranu la Memorialul Victimelor Comunismului si Rezistentei de la Sighet

      De ce ati pornit aceasta rezistenta?

       Cred ca aproape nu mai este nevoie sa precizez: comunismul pentru noi a fost ceva strain sufletului romanesc, bunului simt si la tot ceea ce era normalitate in viata noastra, era ceva ce nu puteam concepe si accepta la noi acasa… Imi aduc aminte de un vecin care povestea cum au intrat autoritatile in curte si i-au luat toate alimentele pe care le-au gasit… “Cum sa intre, ma?! Pai ii dai in cap, in curte la tine nu are voie sa intre!” Era o lege pe care omul nu putea pricepe ca putea fi calcata.

      Cine erau cei care au intrat in aceasta rezistenta?

     Trebuie sa spun, in primul rand, ca au fost militari, ofiteri de grade mai mari sau grade mai mici… Erau, apoi, alaturi de militari, studenti. Noi am pornit cu studenti, cu elevi de liceu. Din grupul nostru jumatate au fost elevi de liceu, care aveau 16-17 ani si s-au maturizat in lupta, si cei mai multi au murit, unul singur mai traieste. Adevarul este ca in foarte putine grupuri au fost supravietuitori. (…) Au fost, apoi, muncitori, tarani – si aici as vrea sa fac deosebirea, am auzit pe multi si am gasit si in carti scris ca rezistenta romaneasca a fost facuta de taranii care s-au opus colectivizarii. Este adevarat ca in multe parti au fost rascoale, a fost rezistenta locala la colectivizare, dar adevarata rezistenta a fost a acelora care nu au pus aceste probleme materiale, ci principii inainte de toate. Nu numai la noi, dar in toata rezistenta romaneasca nu veti gasi nicaieri dintre cei care isi aparau o situatie materiala sau o clasa, un privilegiu de clasa pe care sa il mentina.

       A lupta fara sorti de izbanda

       Peste tot se vorbeste ca atunci cand am pornit aceasta lupta asteptam sa vina americanii si ca ne-am pacalit ca nu au venit. Tin minte ca dupa revolutie a venit din strainatate cineva si primul lucru: “Ce v-au facut americanii? V-au incitat sa porniti o actiune si nu au fost cu voi?”, si am raspuns: “Da’ de unde…” “Americanii nu au venit sa va salveze tara!” “Bine, dar americanii nu sunt mercenarii nostri. Ei trebuie sa lupte pentru tara asta?”. In istorie – si aduceti-va aminte, cei care, de bine, de rau, o cunoasteti – noi am trait de foarte multe ori cam numai din infrangeri. Am luptat si acolo unde eram siguri ca nu vom birui. Ca sa meriti sa calci pe pamantul asta romanesc, trebuie sa lupti cu orice risc. Stefan cel Mare nu a fost scos din istorie si stiti ca in una dintre luptele lui, cea din Valea Alba, de la Razboieni, a intrat cu 4.000 de ostasi impotriva a 100.000 si, bineinteles, asa cum spunea cronicarul, au fost stropsiti de multimea paganilor si au pierit cu totii acolo. Oare acest intelept domn care a fost Stefan nu a stiut ceva mai mult decat cei ce calculeaza ca daca nu putem birui nu are rost sa ne bagam intr-o lupta? A stiut si a simtit ceea ce spuneam mai inainte, acea nevoie ca intr-un anumit loc si timp sa se lupte si sa moara pentru a avea dreptul sa aiba acest pamant in stapanire.

        As vrea sa punctez cateva lucruri. Ma vor ierta istoricii de profesie care vin cu teorii bine fundamentate. Pana acum cativa ani, se spunea ca evenimentele istorice erau cauzate de jocul dintre fortele de productie si relatiile de productie, alta data erau teorii care spuneau ca geografia este cea care creeaza istoria, ba rasa sau sangele, ba educatia, multe de felul acesta. Acum se vorbeste, mai nou, de centrele de putere din diferite locuri. Or fi adevarate, nu spun nu, dar eu va vorbesc dumneavoastra, din suflet, de o alta istorie, pe care noi, romanii, am avut-o si pe care in vremea mea o invatam la scoala: istoria vie, aceea care sufera, aceea care lupta si care moare pentru ca omul, sufletul lui, nu este doar o notiune, este carne si oase, este suferinta, este moarte. Si noi avem o istorie vie foarte frumoasa, pe care istoricii oficiali, istoria rece, nu v-o da. Cautati-o dumneavoastra.    

       Cum am trait 30 de ani cu o condamnare la moarte?

       Nu mi-a fost frica? Sa stiti ca la moarte nu am fost condamnat numai eu, condamnati la moarte sunteti si dumneavoastra, care sunteti aici, cei tineri, care nu va temeti de moarte, sunteti condamnati. Nu stiti cand veti muri, dar condamnarea o aveti. As putea sa dau un exemplu. Pe doctorul Alexandru Dejeu din Muntii Apuseni, atunci cand era dus la executie, l-a intrebat un ofiter: “Nu ti-e mila ca te duci acum sa fii ucis si esti atat de tanar?”. I-a raspuns: “Peste 50 de ani nu o sa se mai stie care este mormantul meu si care este mormantul dumitale!”. Deci sa stiti ca omul se invata cu de toate si mai este vorba ca “Nu da, Doamne, omului cat poate sa duca!”.

        De ce nu sunteti prezenti in manuale?

      Nu suntem prezenti pentru ca, intr-un fel, ar trebui sa apara si cei care au fost impotriva noastra. Dar cand gasesc nume de ofiteri de Securitate in dosar si mai vad si prin ziare nume de oameni politici si magnati ai economiei romanesti, atunci ma intreb: dar oare cum mi-ar sta sa primesc o decoratie, eventual chiar de la unii care m-au urmarit in decursul timpului? Si este pacat, pentru ca statul nostru cheltuieste valuta multa ca sa faca lobby in strainatate. Pe cata vreme, sangele si moartea acestor rezistenti ar fi o dovada a demnitatii si a caracterului poporului nostru, ar fi acele bunuri cu care am putea iesi si noi in lume, alaturi de revolutia maghiara, alaturi de Solidaritatea poloneza, alaturi de cele doua rascoale germane… Dar, nevrand, raman toate cum sunt. De fapt, nu este pentru prima data cand nu ne folosim ceea ce avem noi bun in istoria noastra.

       Interviu cu domnul Ion Gavrila-Ogaranu, realizat in iulie 2003 la Sighet (fragmente).

        Octavian Paler vorbeste despre Ion Gavrila Ogoranu

Grupul Carpatin Fagarasan in imagini

Omul de la Dachau

       In vara aceasta ne-a mai parasit un om deosebit – domnul Ene Gheorghe din satul  Petresti, comuna Cosesti. L-am cunoscut in 2006 cand a acceptat sa vina la scoala ca sa le povesteasca elevilor mei despre amintirile sale din al doilea razboi mondial. Era un veteran de razboi cu totul diferit de altii pe care i-am mai cunoscut fiindca dansul cazuse prizonier la nemti si ajunsese inclusiv in lagarul de la Dachau. Nea Ene era un bun povestitor , capta usor atentia copiilor cu glasul sau bland si modest. La prima intalnire a vorbit 50 de minute si i-am zis ca a fost exact ca un profesor ce isi termina lectia in timpul fixat! A doua oara a venit in martie 2011 la o intalnire a Cercului de Istorie si ne-a povestit aproape doua ore, captivand audienta. Mi s-a parut mai dispus spre a-si impartasi experientele din razboi si a vorbit cu mare placere transportandu-ne in acea lume tulbure si atat de straina. Ma bucur ca am reusit sa il cunosc, ca si elevii au avut parte de o lectie altfel si e tare bine ca l-am inregistrat si il avem mereu cu noi. Domnul Ene Gheorghe traieste si isi va spune povestea atata timp cat universul virtual o va stoca in memoria sa.

                                                                La Cosesti in 2006

La Leicesti in 2011

In memoriam

Mi s-a intamplat in ultimii doi ani sa trec spre scoala cu masina si depasind casa domnului Sandu sa ma intreb fara sa gandesc ,,ce mai face’’. Apoi intr-o clipa realizam ca gandurile m-au dus aiurea si in alta parte trebuie sa il caut. Parca nu puteam sa cred ca nu mai este, ca nu il mai vad intrand pe usa cancelariei, viforos si trist de multe ori, dar bine dispus si plin de replici de tinut minte alteori. Dar ce a insemnat domnul Sandu pentru mine?

    In primul rand a fost prietenul mai varstnic care pare ca le cunoaste pe toate si de care orice tanar care pune piciorul intr-o noua scoala, are nevoie. Inca de la inceput am simtit o afinitate fata de dumnealui, il cunosteam de la tatal meu care, ca inginer agronom inainte de 1989, a lucrat cu toti profesorii din comuna la celebrele practici agricole. Tatal meu il privea cu respect si incredere, avea numai cuvinte bune fata de dansul si de aceea la venirea mea in comuna Darmanesti, am stiut ca ma pot bizui pe dumnealui ca sa ii cer un sfat, sa-mi dea niste informatii legate de elevi, de scoala. 

  Din pacate o teribila tragedie a lovit familia cand doamna Olga s-a stins din viata pe neasteptate. Am stiut atunci ca domnul Sandu va duce o povara coplesitoare pana la sfarsitul vietii sale, pentru ca vazusem foarte limpede ce legatura trainica ii unea pe cei doi soti. Am suferit si eu pentru pierderea dumnealui si stiam ca orice as face, nu voi putea sa ii alin suferinta. Asa ca am incercat sa il ascult mereu, sa stau alaturi de dansul, mai mult nu se putea face. Nu puteam sa il imbarbatez, cine eram eu sa spun niste cuvinte mari care oricum nu si-ar fi avut vreun efect? Singura alinare putea veni doar de la gandul catre fiica sa, despre care vorbea des, pe care o iubea enorm si ale carei succese profesionale ii luminau privirea si ii dadeau un elan ca sa se ridice zi de zi si sa continue. Era teribil de fericit cand Diana mai facea un pas important in cariera si de multe ori ma oprea in curtea scolii sa-mi vorbeasca cu glas retinut si modest din care abea putea sa-si stapaneasca mandria de parinte. Parca nu vroia sa afle si altii, sa stie toata lumea, ci doar cei la care tinea. Caci pot sa spun asta, domnul Sandu tinea la mine si intre noi se crease o legatura mai deosebita avand in vedere diferenta de varsta. De aceea si eu il anuntam cu mare placere despre micile mele succese extrascolare sau despre copilul meu. De fapt saptamana de saptamana ma intreba cu un zambet in coltul gurii ,,Ce-ti mai face baiatul?’’Pe baiat nu l-a cunoscut, poate doar odata l-a vazut in masina, dar se bucura de fiecare data cand afla ce lucruri noi a mai invatat sa faca pustiul meu. Cateodata isi aducea aminte de copilaria Dianei si imi povestea cate un eveniment, facea vreo comparatie intre ei.

    O mare calitate a domnului Sandu era aceea de povestitor. Mereu gasea o istorioara si o similaritate intre ce se intampla in prezent si ceva din trecut. Avea un umor sanatos si un ras care te cuprindea si te ademenea. Nu aveai cum sa nu stai si sa nu il asculti, desi, inevitabil, unele povesti ajungeau sa se repete. Prin dansul o intreaga lume trecuta ni se infatisa in fata ochilor si o intelegeam fiindca un povestitor iscusit ne-o releva. Amintiri din tinerete, de la competitiile sportive, din viata profesionala, de la inspectii si de la Scoala Speciala din Valea Nandrii, de la practica agricola, de la vanatoare...

          Era ingrijorat de situatia scolii pe care o vedea cum se deteriora, cum tot mai putini copii veneau la scoala care in alte vremuri era un adevarat furnicar, cu clase paralele, cu clase de seral. De multe ori imi zicea ca o sa iasa la pensie si ii pare rau ca vede ca vor veni vremuri grele peste noi tinerii profesori si peste putinii elevi. Bineinteles ca a avut dreptate si suntem cu totii intr-o continua degringolada, se vorbeste tot mai des despre desfiintarea unei scoli, comasarea scolilor si alte probleme grave ce apar odata cu acestea. Domnul Sandu a iubit cu adevarat scoala, locul unde venea la munca zi de zi, chiar si in vacante. A facut tot ce i-a stat in putinta sa ajute, a mers sa vorbeasca cu parintii, a incercat sa ii convinga sa isi lase copiii aici in sat, s-a zbatut pentru dotarea scolii, pentru a avea tot ce trebuie ca sa functioneze normal. Am vazut de mai multe ori cum colegi care erau in pragul pensiei nu mai erau atat de interesati de activitatea educativa sau de ce se mai intampla dupa ei. Domnul Sandu nu a fost unul dintre acestia, cu siguranta...Poate si din cauza ca si-a lasat o parte din suflet aici, in aleea pe care a turnat-o cu elevii, in merii pe care i-a plantat cu copiii, in orice s-a facut in scoala. Pana la capat nu a putut sa intoarca spatele la ceea ce a insemnat viata sa profesionala, sa nu ii pese.

          Un mare of pe care l-a purtat in suflet a fost legat de sala de sport pe care isi dadea seama ca nu o va mai vedea terminata pana va iesi la pensie. De multe ori mi-a zis ce mult i-ar fi placut sa intre cu elevii in noua sala si sa tina ore adevarate intr-un spatiu corespunzator. Era tare trist ca, desi s-a inceput de atatia ani, a ramas doar la faza de temelie si cu acei stalpi de sustinere care fac ca totul sa semene cu un corp din care n-a mai ramas decat scheletul. Ce pacat de atatia copii care au visat sa faca sport intr-o sala moderna si au fost inselati in toate asteptarile lor!

          Au trecut doi ani de cand domnul Sandu nu mai este, ii simtim lipsa si, chiar daca nu il pomenim in fiecare zi, stim ca un gol pe care il simtim uneori in inima se datoreaza dumnealui. A plecat cu o particica din inimile noastre si nu va mai veni niciodata ca sa putem fi iarasi intregi. Speram ca de-acolo de unde este vegheaza asupra noastra si ne face sa gresim mai putin...