Le-am
cunoscut in 2010 pe Ana Simion şi Marina Chirca, două surori nonagenare din
localitatea Slatina, care aparţine de comuna Nucşoara. Din discuţiile cu
dumnealor, dar şi cu alte persoane care le-au cunoscut sau au avut de-a face cu
mişcarea de rezistenţă nucşoareană, din documentarea pe care am făcut-o, am
desprins anumite concluzii pe care doresc să le prezint în această lucrare. Cu
siguranţă că studiul arhivelor ar putea să releve noi informaţii, dar de
asemenea, mi-e teamă de intoxicarile securiste care ar putea aduce umbre de
îndoială asupra vieţii şi acţiunilor celor două surori.
Mişcarea
de rezistenţă anticomunistă s-a desfăşurat în perioada 1949-1958 în zona
munţilor Făgăraş, pe versantul sudic al acestora. Iniţial mişcarea a fost
condusă de colonelul Gheorghe Arsenescu, o autoritatea recunoscută de toţi
participanţii şi de ajutoarele lor din sate, aşa numitele ,,elemente
nedispersate’’. Rolul acestora era de a procura arme şi muniţii
şi de a colecta alimente şi articole de îmbrăcăminte. Asa cum apare într-un
raport al securităţii, ,,membrii acestei bande au mai recrutat şi alte elemente
de sprijin care trebuiau să rămână la domiciliul lor şi care păstrând legături
secrete, dar permanente cu banda, să activeze pentru sprijinirea materială a
activităţii bandei”. Niciodată partizanii din munti n-au depăşit cifra de
cincisprezece, însă au fost ajutaţi de peste o sută de persoane de-a lungul
anilor din sate ca Nucsoara, Slatina, Corbi, Poenarei, Stanesti, Domnesti si
altele. Din păcate, după prima confruntare cu securitatea din iunie
1949, datorită neînţelegerilor legate de strategiile ce urmau a fi aplicate pe
viitor, grupul s-a rupt, în zona Nucşoara rămânând şef locotenentul Toma
Arnăuţoiu. Gheorghe Arsenescu s-a retras spre Câmpulung şi a reuşit să scape
din două ambuscade întinse de securişti după care s-a ascuns o lunga perioada
de timp la marginea Câmpulungului, oraş frecventat în acea vreme de numeroşi
fugari, între care Alexandru Paleologu sau cu domiciliu obligatoriu precum Constantin
Noica.
Între timp sus în
munţi mişcarea a continuat cu intensificări şi lupte de primăvara până toamna
şi scurte perioade de răgaz iarna. Însă în sate se lucra serios, oamenii erau
arestaţi in 1949-1950, erau luaţi cu forţa la posturile de miliţie şi
intimidaţi, ameninţaţi, chiar torturaţi. Foarte cunoscut este cazul Elisabetei
Rizea, care a fost mediatizat mai mult dupa 1989. Căpitanul Cârnu a fost
inchizitorul Nucşoarei : ,, Mă aducea lumea cu ţoala acasă. Ultima dată, a
venit Carnu cu ăla de cauciuc şi o curea pe mână. “Spune!” N-am spus. M-a legat
de mâini cu unu care-a murit şi el pe şoseaua spre Bucureşti. “Iţi dăm 300 de
lei!” “Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi...” M-a
trântit pe jos. M-a legat şi m-a bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi
pe stânga, şi pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit şi eu trăiesc, na! Da’ n-am
luat banii lui. Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe
masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam
coada cu funtă. Mi-au aruncat fota şi am rămas în iie. Mi-a legat coada sub
cârligu’ de lamba din casa boierului. Coada era groasă. Eram şi eu altfel la 38
de ani... Cârnu mi-a tras scaunu’. Ălalalt mi-a tras si masa. Coada mi-a ramas
in cârlig şi eu am căzut la pamant. Aşa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament
şi nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut...”
Însă nici Ana
Simion nu a scăpat mai usor din mainile altor securisti. Ca în atâtea şi atâtea
cazuri, si căderea Anei Simion s-a produs prin trădare. Iuda umbla prin
grădinile Nucșoarei fără să se ascundă. Într-o zi pe când era la câmp i-a făcut
semne cu mâna unul din băieții lui Chirca, cel poreclit Dezertorul, iar ea s-a
dus spre acesta, speriată, crezând că s-a întâmplat ceva grav, poate cu unul
dintre părinți. Când a ajuns însă lângă el, a şi fost înşfăcată de câţiva
securişti şi bătută cu un par ca să spună unde a ascuns un fugar, pe un anume
Gheorghe Mămăligă. Într-adevăr, acesta fusese ascuns în podul cu fân, dar nu la
ea, ci la sora sa, dar nu a putut recunoaște nimic, nu a vrut să o aducă şi pe
Marinica în mâinile acestor călăi. Mărturisirea despre acel prim
contact cu securiştii e cutremurătoare - ,,M-au chinuit să spui şi n-am spus
nimic, mamă. M-a luat în pădure, acolo aproape, cu paru’ m-a bătut…să spun unde
e ăla, Gheorghe Mămăliga, că ăla l-a împușcat pe Chirca. Cum era să spui, dacă
spuneam unu, ăla îi spunea pe toți şi-i omora din cauza mea pe toți. Mor eu una
singura şi nu spun nimic! Da’ n-am fost vinovată cum m-a chinuit ăștia, nu …’’
Au dus-o la sediul securității, probabil la Câmpulung, unde calvarul a
continuat - ,,M-a chinuit ce nu există, mamă, întinsă pe masă, cu cauciucu, cum
are polițaii ăştia ; patru inşi era, stătea doi şi mânca şi doi venea, nu mă
slăbea din bătaie, şoldurile mele acu e sparte, nu poate să-mi facă injecții.
[…] m-a ajutat Dumnezeu, dacă n-am spus pe nimeni. M-a rugat cu bani, mamă, cu
serviciu, că m-a bătut până când am căzut jos pe ciment şi m-a dus la un
medic.’’
Fiindcă a
rezistat si nu a scos o vorba, a fost trimisă acasă după două săptămâni, într-o
stare fizică greu de imaginat. Iată deci ce păţeau aceia asupra cărora planau
bănuieli că îi sprijină pe partizani. Sora sa Marina nu a fost arestată, însă
soţul şi ceva mai târziu şi cei doi băieţi, au ajuns în beciurile comuniste.
Elisabeta Rizea a fost condamnată la 6 ani de închisoare, apoi Ana Simion a fost
luată din nou după ce o mătuşă a lui Arsenescu din Câmpulung a mărturisit că
i-a dat arme şi medicamente pentru luptătorii din munţi. Au urmat cinci ani
grei de închisoare despre care mi-a relatat când cu lacrimi în ochi, când cu un
zambet amar pe buze.
La închisoare la Jilava a
regăsit consătence precum Elisabeta Rizea, Laurenția Arnăuțoiu, mama lui Toma
si Petre, Victoria Arnăuțoiu, soția lui Petre, Ecaterina Năstase, doamna
Marinescu, soția învăţătorului Virgil Marinescu. Despre celelalte persoane nu
şi-a mai adus aminte prea bine, dar erau şi doamne deosebite, ,,femei culte’’,
cum le spune dumneaei. - ,, Da, era colea 300 de persoane, m-am mai
potolit când i-am văzut. Hai că am fost noi
proşti, o echipă din Nucșoara, dar când am văzut 300 de persoane acolo,
profesoare, doctorițe, aviatoare, 5-6 eram de la ţară! Da’ nu m-a
întrecut! M-am ținut tare şi eu după ele şi cu lucru şi cu tot.’’ -
,, Şi studente, mititelele, a strigat la școală că nu vrea regimul ăsta şi i-a
luat pe toți. Şi i-a bătut, săracii, vai de mine, ce îi trântea pe ciment, că
vedeam pe fereastră. Îi trăgea așa cum e icea la fereastră şi aci îi bătea pe
bieții studenți, nu făcuse nimic, decât atâta că nu le place regimul, un
cuvânt. I-a distrus, i-a băgat în spital!’’ Dintre toți cei din personalul
închisorii i-a ramas în minte un torționar de o răutate ieșită din comun.
Era ,,unu surd, bătea până auzea el, scotea târâş şi îi bătea cu cauciucu ăla,
băieții tineri de la școală. […] ăsta bătea până orăcăia omu’ sub picioare’’.
De la
Jilava la Mislea au fost mutate într-o noapte, iar în această
închisoare, fostă mănăstire de maici, viața a fost ceva mai ușoară. Poate şi
datorită faptului că a avut posibilitatea de a munci - ,,acolo am stat atâţia
ani şi am lucrat acolo, mamă la covoare d’astea persane care se pune pe jos şi
la croitorie.’’Aveau o normă zilnică de îndeplinit, dar ea, obișnuită de acasă
cu munca, reușea să o realizeze şi mai apuca să le ajute şi pe ,,doamne’’.
Într-o zi nu a reuşit să termine norma fiindcă i se stricase maşina
şi nu îi fusese reparată. Un gardian a venit şi a întrebat care este Ana Simion
şi a luat-o la carceră. ,,Hai s-o fac şi p’asta, că n-o mai făcusem!’’La carceră
i-a adus o felie de pâine şi o cană cu apa caldă, dar ea i-a spus cu obrăznicie
că ,,Nu mănânc, nu mi-e foame, dacă n-am făcut norma de ce să mănânc? A plecat
nevlegul cu ele în mână!’’ Dar s-a întors repede fiindcă toate deținutele ce
erau la masă au refuzat să primească hrana fiindcă fusese închisă la izolare
fără vină - ,,Hai că parcă le-ai momit p-astea, nu mănâncă nici una
fără tine şi nu pot să le pedepsesc pe toate!’’Impresionantă solidaritate a
deținutelor care nu poate să demonstreze decât că Ana Simion nu era o persoană
oarecare, ci una care merita să se riște pentru ea chiar o osândă comună. Era
cu siguranță o femeie care prin felul ei de a fi şi de a se purta, prin
ajutorul pe care îl acorda, a putut stârni un sâmbure de revoltă în masa politicelor
nemulţumite că e pedepsită pe nedrept.
În
timpul când si-a ispăşit pedeapsa, sora ei Marinica i-a ajutat constant pe cei
din munţi, chiar dacă se schimbase mult situaţia şi în rândul lor. Într-adevăr,
în perioada 1950-1952, datorită acţiunilor susţinute ale organelor de
represiune, numărul partizanilor se micşorase simţitor. Unii au pierit în
confruntările cu trupele de securitate, alţii au fost arestaţi, astfel că, în
caţiva ani doar fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, Constantin Jubleanu şi Maria
Plop se mai găseau în munţi. Ei îşi făcuseră pentru iarnă un adăpost destul de
sigur langă Poenărei la Râpile cu Brazi. Erau căutaţi în continuare,
însă datorită faptului că acţiunile armate încetaseră, situaţia era mai calmă
decât în perioada precedentă. În 1955-1956 se termină perioada de detenţie a
mai multor locuitori ai Nucşoarei, între care Elisabeta Rizea şi Ana Simion.
Prima a aflat chiar de pe scara de autobuz, când ajungea acasă, că ,,băieţii
sunt bine’’, de la preotul Ion Constantinescu, iar pe Ana Simion au căutat-o
acasă Toma si Petre fiindcă sperau să le dea veşti despre mama lor, arestată şi
ea. Traumatizata, Ana Simion i-a respins initial. ,,A venit în casă peste mine
şi n-am vrut să vorbesc cu ei, m-am suit în pat, am tras pătura peste mine, că
voi nu știți de unde vin eu, că am făcut 5 ani de zile, mă băgați iară în
pușcărie!’’ Toma a încercat s-o liniștească spunându-i că acum sunt
aprovizionați din străinătate cu avionul şi nu mai au nevoie de ajutorul ei.
Ulterior,
ca si Elisabeta Rizea, a reinceput sa ii ajute cu alimente, cu haine, cu
informatii. La fel sora şi cumnatul său despre care spune că ,,ea cu
bărbatu-său, a fost moartă după ei’’. În ultimii ani până luptătorii au fost
prinși, s-au ascuns, dupa cum spuneam, la Râpele cu Brazi. Îşi aduce aminte, că
odată când a venit în zonă ca să ajute pe o fată la strânsul fânului, aceasta
i-a arătat un loc unde se zicea că ar trăi Arnăuţoii. Altfel, niciodată nu a
ajuns acolo, fiindcă ,,trebuia să-i anunți, ca trăgea[…] ce, mai avea
încredere, trăgea în noi!’’Alimentele ajungeau la fugari fie când aceștia
riscau şi mergeau la locuințele surorilor, fie prin intermediul preoților
Andreescu si Constantinescu la care acestea le lăsau. Odată a trimis
- o sora ei Marinica împreună cu unul dintre copii ei într-un loc de pe Valea
Vâlsanului ca să le lase ceva alimente ,, şi am orăcăit acolo pe pârâul ăla să
vină ăştia ai lui Arnăuțoiu, şi am zbierat cu bietul copil şi n-a venit nimeni
!’’ În cele din urmă au cules ciuperci şi s-au întors acasă târziu în noapte
rupţi de oboseală.
Ana
Simion i-a cunoscut destul de bine şi pe cei din familia Jubleanu, a căror
tragedie o înduioșează profund. ,,Ce băiat frumos era ăsta a lu’ Titu Jubleanu
! şi mă-sa ! într-o vale, spăla rufele la copil, acolo a împușcat-o; ce mai
femeie era, frumoasă, mamă, uite şi Tomiţă ce om, frumos, delicat, să-i iei tu
viața! Rău au trăit săracii, de la bine au plecat la rău , vezi tale soarta, ce
le trebuia la ăştia, că era pricopsiți toți? ‘’ Cu obidă zicea despre
securiștii care le-au distrus viața - ,,Ăştia a fost câinii din lume, alte
arătări, să omori tu omu’ în bâte, să iei tu bani pe bătaie! Oameni de valoare,
învăţători şi preoți; da’ preoții ăştia n-avea vină de loc, le-a dat mâncare,
le-a fost milă de ei, şi ai noștri din Nucșoara la fel.’’
De
mare ajutor au fost in perioada cand s-a nascut in munte Ioana,
fiica Mariei si a lui Toma. Ana Simion îşi aducea bine aminte cum Maria venea
uneori noaptea cu copilul mic de câteva luni să caute de mâncare. ,,Era o fată
inimoasă, ce-a mai amărât, să târăşti tu de un copil în spinare, nemâncat;
copilu’ plângea de foame, ea n-avea ce-i da!’’Acest episod a revenit
în memoria sa de câteva ori în timpul discuției noastre şi, de fiecare dată,
vocea i s-a înecat a plâns. Au trecut 50 de ani, dar această femeie cu suflet
mare încă mai retrăia durerea mamei ce alerga hăituită în munte încercând să
înăbușe scâncetele de foame ale fiicei sale. La fel si sora sa Marinica Chirca
isi aminteste bine de mama si copil, de cum le-a ajutat, de botezul care s-a
petrecut in ascuns la Poenarei, preot fiind parintele Ioan Constantinescu si
fiica sa Iuliana care a ţinut-o în braţe pe micuţa Ioana. Doi ani mai târziu va
plati cumplit acest gest creştinesc, intrând în închisoare însărcinată în luna
a şaptea, născând acolo şi trebuind să renunţe la fetiţa ei pe care a numit-o
simbolic Libertatea, pentru şase ani lungi si grei.
În
1957-1958 securistii s-au apropiat foarte mult de rezolvarea cazului banditilor
si teroristilor de la Nucsoara, cum ii numeau. După un scenariu demn de un film
politist, au planificat pana in cele mai mici detalii prinderea ultimilor
partizani. Un lucrator din servicii a fost infiltrat in zona sub pretextul ca
il inlocuieste pe un gestionar la magazinul satesc Slatina. În cateva luni s-a
apropiat extrem de mult de surorile din Slatina, mai ales de Ana, careia i-a
facut o curte asidua. Ajunsese una dintre cele mai invidiate femei din zona,
caci Vasile Linie pe numele sau de faţada, o răsfăţa, avea grija de ea,
începusera sa se comporte ca un adevarat cuplu si chiar aparusera planuri de
nunta. În discuţia cu Ana Simion, aceasta nu s-a aratat prea dornica sa vorbim
despre subiect, care era unul extrem de delicat şi dupa atăţia ani. A
afirmat că a ştiut de la inceput cine este respectivul, că i s-a
spus de la Sfat că persoana este de la securitate şi are şi doi copii, iar apoi
,,se cunoştea pă mersură, că avea mersură de colonel, nu de gestionar. Păi eu
făcând atâţia ani, nu l-am cunoscut cine e?’’Într-adevăr fusese
rugată să le pregătească ea mâncarea, lui şi altor două persoane,
fiind plătită pentru aceasta. Inițial securistul a vrut să ajungă în preajma Marinicăi,
însă ea avea un copil cu piciorul rupt, zăcea la pat şi de aceea l-a trimis la
sora ei pentru a-l ajuta cu pregătirea alimentelor. În mai multe rânduri acest
Vasile Linie a adus vorba despre partizani, exprimându-se cum că, daca ar ști
unde sunt, s-ar duce şi el să li se alăture în lupta contra regimului. Având
însă suspiciuni, nu i s-au dat nici un fel de informații despre grupul
Arnăuțoiu. La întrebarea mea daca a plecat într-o călătorie cu acesta în Ardeal
în timpul căreia ar fi fost arestați chiar în tren sub pretextul că transportau
țuică şi au fost apoi anchetați de securitate, mi-a răspuns că ,,Nu e adevărat
mamă, nu e adevărat, că v-aş spune - iote ce s-a întâmplat, că acu
s-a trecut toate; a mințit el, ca să nu rămâie de prost, că l-am păcălit,
cum a venit așa a plecat, că el a venit să câștige ceva în comună, nu a
câștigat nimic.’’
Adevarul
este că lucrurile au mers mult mai departe. Plecarea la Miercurea Ciuc, la o
aşa zisă rudă a lui Vasile Linie a avut loc, la fel şi interceptarea celor doi
pe motivul că transportau ţuică pentru a o vinde ilegal. Se pare ca, într-o
noapte groaznică în arestul miliţiei de la Sfântu Gheorghe, Ana Simion a fost
nevoită să dea un nume – cel al preotului Nicolae Andreescu din Poenărei. La
venirea precipitată acasa, cu remuscari şi cu multe temeri pentru viitor, cu
durerea in suflet că relatia în care îşi pusese încrederea fusese o simpla
manevra, s-a intalnit cu sora sa si au luat o hotarare foarte grava, aceea de a
fugi din Nucsoara. Ana Simion a lasat un bilet de adio lui Vasile Linie in care
îi spunea ,, nu mai suport situatia aceasta, simt ca nu mai pot sa traiesc; sa
nu te superi pe mine pentru ceea ce fac; eu plec; sa ai insa grija sa dai si
pentru mine o paine de pomana. ’’ Şi au plecat amandoua în
plină zi spre Câmpulung, însă acolo au ajuns la un baraj al miliției şi fiindcă
s-au temut să nu fie recunoscute s-au întors pe Valea Doamnei în Corbi. Aici au
fost găzduite de Ion Florea, finul Marinicăi într-un pod de grajd pentru
aproape 5 ani cu câteva întreruperi. Ana nu a stat permanent în Corbi,
căutându-si şi alte gazde - ,,… eu am stat la schit la Slănic, le-am spus la
călugări că m-a bătut soțul şi nu mă mai primește acasă, că dacă oi spune că
sunt fugită îi ia şi pe ei, dar aşa dacă m-o prinde, să rămâie ei, că eu sunt
vinovată, că i-am minţit şi m-a primit de milă, aşa spuneam şi scăpau, că îi
lua pe toţi’’. O vreme a rămas la mănăstire, dar când în apropiere a început
exploatarea forestieră a unei păduri la care lucrau şi muncitori ce o
cunoșteau, a fost nevoită să plece din acest loc ascuns şi ferit privirilor
fiindcă ar fi ajuns să bage ,, oamenii în belea, îi chinuie pentru noi
degeaba’’.Viaţa de fugar a continuat cu multele ei necazuri - ,,am
umblat noaptea prin sat, pe la niște fete, am amărât mult, mamă, nu te primea
nimeni că îi era frică că îi ia şi pe ei; dar fetele astea era mai simple, ne-a
mai ţinut într-un pod de grajd, ne-a mai adus mâncare acolo.’’ În cele din urmă
au fost prinse în anul 1963 cum altfel decât tot prin trădare – au fost pârâte
de un pădurar sau brigadier pe nume Ungureanu care avea strânse legături cu
securitatea.
Au fost judecate si condamnate la 15, respectiv 10 ani de
inchisoare, dar norocul lor a fost ca in 1964 a aparut acel decret de eliberare
al tuturor detnutilor politici si s-au intors acasa, unde viata a fost teribil
de grea. Nu mai aveau nimic, totul le fusese confiscat si cu mare greutate au
primit inapoi casutele lor modeste. Anul de inchisoare a fost unul relative
lejer pentru Ana Simion, care mi-a spus ca atunci a fost mai bine fiindca nu au
mai batut-o, insa pentru sora lucrurile au stat altfel, Marina fiind bagata
intr-o celula cu regim de izolare totala. Daca nu ar fi aparut decretul de
eliberare, cu siguranta ca ar fi fost exterminate.
Cu
lacrimi in ochi, Marina Chirca mi-a povestit cum, dupa intoarcerea acasa, i s-a
refuzat chiar si pâinea cea de toate zilele, reproşându-i-se de către
vanzatorul de la magazin că pentru bandite nu au paine.
Ana
Simion mi-a zpus că ,, Acasă era toţi ţiganii, trei-patru rânduri de ţigani cu
copii cu tot”. După o vreme, când i s-a restituit casa, a fost chemată la
primărie chiar în noaptea de Înviere şi i s-a spus de către contabil că
nu are dreptul decât la casă, nu şi la curte sau grădină - ,,să
mergi așa, să intri pe potecuță numai în casă.’’ Aceste cuvinte au stârnit
furia Anei care l-a blestemat să moară înțepenit pe scaun, căci ea îşi ispășise
pedeapsa cu vârf şi îndesat . ,, Şi aşa a murit, înțepenit pe scaun la sfat,
cum i-am zis, așa a murit!’’ Dar viața trebuie să continue - ,, Şi o
iau iar de la lingură, nu era nimic!’’ In primele săptămâni nu a avut nici ce
să mănânce, dar nici nu s-a dus în sat să ceară la lume. A adunat zmeură şi a
dat-o unei fine în schimbul a două pâini. Era privită cu dispreţ şi răutate şi
considerată o bandită de mulți din sat. ,, Era dușmani pă noi că am făcut
pușcărie, am fost contra lor, că era comuniști mulți, toate amarurile era
comuniști, nu era oameni de valoare la noi să zici că e un om care a intrat în
ăştia.’’ Iar unii din sat ,,mai era şi rudă cu noi unii, s-a trecut în partid,
‚’ceai că s-a trecut la Dumnezeu să-i ia, așa era de bucuroși că i-a
băgat în samă!’’
Anii au
trecut, lucrurile s-au mai calmat, s-au mai asezat, amintirile s-au mai
estompat. A venit apoi momentul 1989 şi libertatea dupa care au jinduit atat
cei de la Nucsoara. Însă în zonă s-au manifestat încă din primii ani niste
conflicte mai mult sau mai puţin mocnite între cei ce au suferit, au luptat, si-au
pierdut proprietăţile şi ceilalţi care au profitat de această situaţie. O voce
puternică şi curajoasă a fost cea a Elisabetei Rizea, care a devenit si
simbolul rezistenţei anticomuniste din zona Fagaraşilor. Surorile din Slatina
au ramas în anonimat, mai ales ca asupra lor plana o nemeritată acuzaţie că ar
fi trădat cauza partizanilor. Unele cuvinte aruncate de Elisabeta Rizea, dar şi
de fiica ei, Elena Belu pe care am întalnit-o anul trecut m-au facut să înţeleg
că, într-un anume fel, s-a ,,confiscat’’ contribuţia
adusă de cele doua surori la acţiunea din zona Nucsoara. Îndrăznesc să spun,
că, fără nicio umbră de îndoială, Marina Chirca, aflăndu-se toata perioada în
care au activat partizanii în libertate, i-a putut ajuta pe aceştia în cea mai
mare măsură, alături de familiile preoţilor Constantinescu şi Andreescu ce i-au
ţinut în ultimii cinci ani la Poenărei. De altfel si Ioana Raluca
Voicu-Arnautoiu a afirmat într-un interviu că îi sunt foarte dragi surorile Ana
si Marina fiindcă ele i-au sprijinit cel mai mult pe părinţii săi. De asemenea, ea
o considera pe Marina un adevărat stâlp al rezistenţei de la Nucsoara, o
femeie care s-a implicat încă de la început în aceste acţiuni, timp de nouă ani
slujind cauzei cu o abnegaţie greu de imaginat. A fost printre puţinii
sustinători care au ştiut toate evenimentele importante din cadrul grupului,
care a alimentat pe luptători atât cu hrană cât şi cu muniţie şi arme, a strâns
informaţii, a fost mereu în preajma familiei Arnautoiu, sfătuindu-se şi
încurajându-i dupa venirea părinţilor celor doi fraţi de la
închisoare. Discretia, generozitatea si integritatea morala a facut din aceasta
femeie un reper, iar Ioana - Raluca Voicu - Arnautoiu a inteles foarte bine
aceste lucruri, asa cum rezulta din aprecierile facute, din grija cu care le
trateaza pe Marina, dar si pe Ana. Aceeasi impresie am avut-o si eu de cate ori
m-am intalnit cu Ana Simion si cu Marina Chirca. Din păcate acum câteva luni
sora cea mica, dupa o lunga suferinţă, a trecut la cele veşnice. Îmi amintesc
de ultima întalnire, când, dupa ce am discutat de boala dumneaei şi de
eforturile ce le făcea să meargă la Bucureşti să se trateze, mi-a oferit câteva
ouă ca să nu plec ,,cu mâna goală’’. Niciodata nu am plecat cu mâna goală şi îi
sunt recunoscator pentru toate momentele în care ne-am putut întâlni si mi-a
putut povesti, deşi era atât de bolnava încât abea putea să vorbească.
Surorile
din Slatina mai au ceva deosebit în comun, o credinţă adâncă şi curată, dublată
de un îndemn permanent pe care ţi-l adresează - ,,să ai credinţă, mamă, să ai
credinţă!’’ De altfel, Ana Simion şi-a găsit mereu un reazem în anii grei ai
detenţiei şi după aceea în ortodoxism şi fiecare lovitură
dată necredincioşilor şi turnătorilor a explicat-o prin aplicarea justiţiei
divine. Credința ei şi convingerea că face ceea ce e drept şi
creştinesc au susținut-o în toată această perioadă. De asemenea,
avea o părere de neclintit că Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, le va plăti
tuturor după binele sau răul pe care l-au făcut. Ea il vedea bine pe Ion
Chirca, cel care a trădat-o ca ,, zace de ani în pat, numai cât m-a chinuit
pentru el’’. Tanti Ana așteapta ca justiția divină implacabilă să se
înfăptuiască. În lunga ei viață a văzut multe şi credea că, într-un fel,
Dumnezeu i-a dat anii aceştia şi pentru a privi cum cei răi îşi primesc
răsplata. Iar pe cei care au brutalizat-o îi caracteriza sec şi semnificativ
,,Niște prăpăduri, mamă, să baţi tu oameni şi să iei bani, altă meserie nu mai
găseai!’’ De asemenea si brigadierul Ungureanu care avea strânse legături cu
securitatea si a dat-o in mana acesteia in 1963 ,,a zăcut ce nu s-a pomenit’’
înainte de a muri. ,,Şi a murit şi eu am rămas, un hoţ!’’
Credinţa
puternică şi frica de Dumnezeu le-au ţinut pe aceste femei simple, dar darze si
asa imi explic eu actiunile lor din acea perioada tulbure. Nu se poate vorbi la
ele de o ideologie anticomunista, ci de o ură îndreptată împotriva comuniştilor
şi a securiştilor, cei care lucrau ca să menţină prin forţă o orânduire
represivă şi brutală. Aceste femei aveau un simţ politic rudimentar, dar
sănătos ce le indica atât – asta e rău, asta e bine – lucru suficient şi au
ales să slujească binele în acea lume nouă în care toate valorile se
răsturnaseră cu susul în jos. Educaţia primită de la părinţi şi mila
crestinească au fost alte doua resorturi puternice ce le-au făcut să fie trup
şi suflet alături de mişcarea de rezistenţă din zona Nucşoarei. Cei pe care îi
ajutau erau foştii lor colegi de şcoală, oameni ai satului, fiii învăţătorilor
pentru care nutreau un respect profund şi îi urmau în acţiunile lor cu
încredere. Încrederea în judecata lor superioara a fost alt imbold care le-a
impins să sprijine pe partizani, ca şi promisiunile făcute iniţial de Gheorghe
Arsenescu despre ajutorul pe care îl are mişcarea de la Legaţia franceză, de la
puterile occidentale, de asemenea şi teama de a nu se realiza în zona de catre
comunişti colhoz ca la ruşi.
Marina
Chirca trăieşte şi rememorează acele vremuri trecute, crude, dar eroice. Ana
Simion a plecat spre o viaţă mai bună şi mi-a lăsat nişte cuvinte pe care vi le
transmit şi eu, pe care le consider un îndreptar, un crez şi un sprijin în
viaţa acestei femei deosebite: - ,,Toate e cu Dumnezeu, faci rele,
rău îţi dă Dumnezeu. Numai dacă gândești rău, degeaba muncești, nu-ţi ajută
Dumnezeu!’’
Ana
Simion s-a stins in anul 2011, sora ei Marina Chirca in septembrie 2013. Au dus
cu ele in mormant secrete si o alta lume, cea a haiducilor musceleni. Dumnezeu
sa le ierte si sa le odihneasca!
