Din nou la Poenărei de Corbi

Să îl întâlnesc pe domnul Alexandru Marinescu și pe doamna Virginia Marinescu constituie de fiecare dată o adevărată experiență de viață. Unii oameni, prin ceea ce au fost, prin ceea ce sunt, te fac sa simți că stai la masă cu istoria, o istorie vie, o istorie trăită și împărtășită nouă, care avem urechi de auzit și ochi de văzut. Pentru că nu pot păstra numai pentru mine această bucurie a reîntâlnirii, m-am decis s-o împărtășesc și cu alții, cu elevii mei, cu prietenii mei, cu dumneavoastră, cei care mă urmăriți pe blog și pe paginile de facebook. 

Acum vreau doar un aspect să vă aduc la cunoștință: domnul Sandu nu este doar luptătorul din munții Făgăraș, nu este doar omul care, tânăr fiind, a primit cu bucuria deznădejdii sentința la doar 25 de ani de închisoare, nu este doar persoana căreia împrejurările istorice i-au dus în închisoare, părinții, i-au ucis fratele și socrul, i-au privat de libertate pe cumnatul său și alte rude apropiate.

Nu, este și omul care a avut imensul ghinion să treacă timp de câteva luni prin reeducarea de la închisoarea Pitești în primăvara anului 1952. Omul care a avut curajul să lupte în celulă pentru viața lui, omul care, alături de colegii săi i-a învins inițial pe studenții din comitetul de reeducare, tânărul care, apoi, când Eugen Țurcanu a revenit cu forțe proaspete, a fost strivit și bătut până a intrat în comă. Poveștile sale sunt cumplite și neverosimile, eu însumi când le-am auzit prima oară am foast atât de șocat încât nu am putut crede și am făcut păcatul de a-l judeca spunându-mi că fabulează.

 

                           

                                         

Aceste mărturii le readuc azi în fața dumneavoastră și vă mai spun că, undeva într-un Poenărei de Corbi trăiește un mare luptător, un om cu suflet de oțel, un brad care se va usca în picioare. Alexandru Marinescu a fost zdrobit și s-a ridicat, a fost ucis și a înviat, a fost umilit, dar și-a șters obrazul și în fiecare zi a vieții sale, fără să uite și fără să ierte depune mărturie pentru ca aceste orori săvârșite de români contra românilor să nu mai aibe loc vreodată. El face ceea ce atât de potrivit spune doamna Ana Blandiana: ,,Atunci când justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție.’’ 

Din cutia cu amintiri

     Niciodată până mai acum doi -trei ani nu mi s-a părut anormal să învăţ într-o sală de clasă care s-a aflat deasupra unui magazin sătesc. Şi nici nu m-am gândit că e greu să faci carte în clase simultane. Cel puţin atunci eram pe doar două simultane – clasele I şi III, respectiv II şi IV. Azi, când am mai evoluat puțintel, copilul meu învață la simultan de patru clase! Adevărată educație europeană de secol XIX !

      Prima zi de şcoala nu mi-o amintesc, aşa cum se laudă unii şi o descriu cu lux de amănunte. Îmi aduc totuși aminte de prima mea Doamnă, care se numea Niculina şi era blândă, bună cu noi, am învăţat repede să o iubim. Însă doamna Niculina a plecat după primul an şi în locul dumneaei a venit domnul Oprea, un bărbat mai dintr-o bucată, mai dur. Din acea perioadă am rămas cu frică de matematică. Tabla înmulţirii extrem de greu s-a lăsat vărsată în căpşorul meu necopt. Ba chiar am fost ameninţat cu o notă de 4 şi ziua aceea a fost primul mare hop în viaţa mea de elev. Apoi, în mod miraculous, domnul cel sever şi-a rupt un picior, pare-mi-se, a fost înlocuit de altcineva o vreme. Atât cât să îmi revin şi, din clasa a III-a să ajung învăţăcelul altui dascăl – domnul Pepenescu. Mi-a fost tare drag acest om, era de o blândeţe surprinzătoare pentru un bărbat. În mintea mea de atunci (ori de acum ?), l-am asociat mereu cu pictorul Luchian. Semăna tare mult cu acesta. Dar scumpul meu domn învăţător era amenințat de grei nori negri care îi amărau sufletul, probabil că de ordin familial. Şi financiar, sau poate acestea erau complementare. Odată, ţin minte,  mi-a dat un bilet pentru tatăl meu în care îl rugă fierbinte să-i împrumute o sumă de bani ce echivala, cred, cu salariul pe o lună. Apoi, la puţină vreme, doar câteva săptămâni, s-a întâmplat nenorocirea – domnul Pepenescu şi-a luat viaţa, nereuşind să îşi pună ordine în problemele ce l-au zguduit atât de teribil. Era prima persoană pe care o cunoscusem atât de aproape şi am ajuns să o conduc către mormânt. Se strânsese puhoi de lume la înmormântarea Domnului meu drag. Nu îmi aduc aminte dacă am plâns, dar eram extrem de trist. Ceva din copilăria mea se dizolvă în fumul lumânărilor şi zgomotul clopotelor în care a fost lăsat în mormânt.

        În clasa a IV-a am fost fericit să văd că ne conduce către băncuțele noastre de lemn o domnişoară tânără, frumoasă, cu o voce caldă şi calmă, liniştitoare. Avea o pereche de ochelari care parcă îi apara ochii de privirile prea iscoditoare, îmi părea că are ochii umezi şi neliniştiţi ai unei căprioare. Deja citeam destul de mult şi mă pierdeam în vise, îmi doream enorm să fac un lucru deosebit ca să obţin atenţia şi aprecierea domnişoarei. Era, cred, eterna dorinţă a fiecărui copil, de a trezi în profesorul său un interes cât mai mare, de a fi apreciat şi lăudat, de a arăta cine este și ce poate. De aceea încerc să nu uit, ca profesor, cât contează o vorbă bună pentru un copil, pentru orice copil. Pentru un elev lăudat că a reuşit să ia notă cinci sau şase,  va conta, poate mai mult asta decât lauda ce i-o aduci unui premiant. De aceea e atât de greu să lucrezi cu aceste suflețele de oameni, fiindcă vei greşi cu siguranţă şi nu o să-ţi dai seama niciodată ce pas ai făcut greşit în faţa unuia sau altuia dintre copii. Domnişoara Cerasela era în primul său an de învăţământ şi cred că nu era prea încântată că a ajuns la Priseaca, unde trebuia să meargă, pe orice vreme, acei doi kilometri pe luncă. Nu-mi amintesc cum era ca şi învăţătoare, dacă primeam teme multe sau dacă la clasă era severă, dar nu cred să fi fost. În schimb mi-a rămas într-o cutiuţă a memoriei un amănunt total nesemnificativ legat de dânsa, dar atât de elocvent în a demonstra cât de ciudat funcţionează aceasta. Eram într-o pauză şi dânsa vorbea cu cealaltă doamnă învăţătoare, spunându-i că pe când se afla în staţia de autobuz a văzut pe cineva şi a simţit un puternic impuls care a îndemnat-o să îi vorbească. Problema mea nu era cu persoana respectivă, ci cu ,,impulsul’’. Fiindcă nu cunoşteam acest cuvânt şi credeam că e ceva ce nu prea ai voie să spui, un cuvânt prohibit. Da, cunoşteam spraiurile mamei mele pe care puteam citi cuvântul impuls. Dar tot mi-a rămas mie în minte că e ceva în neregulă cu el. Aşa că mi-am făcut curaj şi am întrebat-o pe mama mea, iar răspunsul ei, atât de banal, m-a dezamăgit. Era dezamăgirea unui copil care acordă o valoare ,,magică’’ unor cuvinte şi vroia să le vadă făcându-şi show –ul.

        Din clasele primare mai îmi amintesc de rivalitatea ,,dură’’ pe care am avut-o cu un băieţel – Ionuţ, care mai apoi a plecat la Mioveni, cred că eram atunci  în ultima clasă primară. Mereu luptam cu el pentru premiul I şi nu numai, ne luam de multe ori la trântă precum Zmeul și Făt – Frumos. Și, parcă şi acum îi simt strânsoarea braţelor în jurul gâtului, felul cum încet-încet renunţam şi mă dădeam bătut fiindcă simţeam că nu mai am aer şi privirea mi se împăienjenea. Când jucăm fotbal, eram mereu în echipe diferite şi concuram parcă numai unul cu altul. A fost primul meu adversar. Îi mai ştiu privirea lui Ionuţ, primul om de care îmi amintesc că privea în gol, parcă nemaivăzând nimic. 

     Şi îi mai ştiu bunicul, care locuia în capătul hulii şi, de fiecare dată, aştepta sus să urcăm cu ghiozdanele noastre grele. Îi dădeam bună-ziua, dar fie că era cam surd, fie că eu vorbeam prea încet, fie din amândouă cauzele, nu mă auzea şi apoi spunea tuturor că băiatul inginerului e prost crescut şi nici măcar nu e în stare să salute lumea pe drum. Aşa că mereu şi mereu mă aştepta acest domn ca o piatră de încercare pusă în miezul zilei şi mereu şi mereu lucrurile stăteau la fel, îi simţeam ostilitatea, ochii bătrâni şi răzbunători cum mă urmăresc. Sau poate doar aşa credeam eu, dar nu mai contează care era de fapt adevărul, oricum ani şi ani am trăit ca şi copil cu această percepţie.

“Amantele rămân însărcinate de trei ori mai des decât soţiile. Dar nu pentru asta le iubim”

De la Profesoru.ro scriere !      

        “Amantele rămân însărcinate de trei ori mai des decât soţiile. Dar nu pentru asta le iubim”

       Aceste rânduri, în ciuda titlului, nu se doresc un elogiu al adulterului, ci doar o prea- sumară trecere în revistă a caracterististicilor sexualităţii umane şi a evoluţiei acesteia.

        În contextul exacerbării acestui “flagel”, doamnele încornorate sau “traduse” se întreabă cu onestitatea unui preşcolar: De ce? Ce are aia şi eu n-am? Sau mai grav:  ce are ăla şi eu n-am (aici răspunsul e evident :P, si nu mă refer la pilozitatea facială  ).

         Greşeala cea mai mare este aceea de a considera monogamia şi “monopolul” asupra partenerului ca un fapt firesc, natural. Se omite sau nici nu se cunoaşte faptul că în cea mai pare parte a istoriei sale evolutive omul a trăit într-un sistem social în care a avea mai mulţi parteneri era un lucru banal. Lucrurile se petreceau cam cum vedem azi în cazul majorităţii speciilor de mamifere, masculii şi femelele ducând o existenţă solitară, întalnindu-se doar pentru actul împerecherii, fără ca apoi masculii să participe la creşterea puilor. În cazul speciei umane se pare că aici intervine diferenţa.  Vulnerabilitatea puiului de om şi a femeii a dus la un parteneriat pe termen mai îndelungat între aceasta şi bărbat pentru creşterea lui. De aici mutaţiile de ordin emoţional şi social fiind uşor de intuit sau tărâm pentru speculaţii.

        Cu alte cuvinte omului modern îi vine destul de greu să nu­-i fugă ochii după căprioare, în condiţiile în care sute de mii de ani de poligamie i-au inoculat în “zestrea” sa psihică acest comportament. E ca şi cum toată viaţa ai scris cu mâna dreaptă iar apoi eşti nevoit să scrii cu stânga.

        La asta se adaugă şi faptul că  plăcerea amorului are o funcţie strict biologică, aceea de a asigura perpetuarea speciei. Astfel natura ne-a pricopsit cu plăcerea asta doar pentru a fi dornici să repetăm “schema”.  În definiv, încă plătim tribut hormonilor şi comportamentelor ancestrale …

        Doar iubirea adevărată ne poate absolvi de acest handicap.

(Textul îi aparține lui Iulian Petrescu, adică Domnului Profesoru.ro )

O istorie care nu se învață la școală

                                           PLAN DE ORGANIZARE

  

    A. Descriere eveniment

       Cea mai mare victorie a comunismului - o victorie relevată dramatic abia după 1989 - a fost crearea omului fără memorie, a omului nou, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Luând fiecare caz în parte, te cutremuri, mai mult decât în faţa statisticii efectuate pe sute de cazuri. Fixând un singur chip înţelegi mai mult decât dintr-un convoi de sclavi. Istoricul care a murit la Sighet pentru că a refuzat să-şi abjure scrierile; fiii şi fiicele respinşi de la şcoală ca „duşmani ai poporului”; mamele obligate să divorţeze de taţii închişi pentru a salva „dosarul de cadre al copiilor”…

       Toate aceste frânturi de imagini sunt acuzaţii la adresa regimului criminal care ne-a scos, pentru o jumătate de veac, din Europa şi a încercat să ne facă să uităm cine am fost.

          A.1.Nume eveniment: O altă perspectivă asupra comunismului din România anilor 1940-1950: Destine frânte în închisorile comuniste.

         A.2.Scop

          ,,Asemenea indivizilor, popoarele se deosebesc nu numai prin felul în care îşi trăiesc destinul, ci şi prin felul în care ştiu să şi-l pună în valoare.”(Ana Blandiana)

           Proiectul meu isi propune o serie de întâlniri între aceștia și tânăra generație în scop dublu: reactualizarea valorică a acestor destine(marginalizate în  societatea grabită a secolului XXI) si ajutorarea acestora ( prin ascultarea și omagierea lor) 

         

A.3.Grup țintă

          Sunt invitați toți tinerii cu vârste între 15 si 18 ani, dornici de a cunoaște realitatea subiectivă a  tinerilor condamnați politic din „centrele de reeducare” comuniste.

        B. Arhitectura eveniment

        Evenimentul va consta în organizarea unor prelegeri ținute de foștii deținuti politici, dar și de cunoscători din domeniul istoriei și sociologiei.

     

        B.1. Cine participă

        B.1.1 Organizator: Organizarea evenimentului va fi efectuata de membrii  Interact Club Pitești (coordonator Luca Bărăbancia), cu sprijinul Rotary Club Pitești.

        B1.2. Participanti: Participanții acestor conferințe vor fi tinerii dispuși de a cunoaște o  istorie “care nu se învață la școală”.

     

       B.2. Unde va avea loc

       B.2.1. Evenimentul va avea loc la sfârșitul lunii septembrie, considerând aceasta ca fiind o perioadă prielnică unor conferințe solicitante din punct de vedere emoțional, iar promovarea programului prin școli și licee nu ar fi posibilă mai devreme.

       B.2.2. Se dorește organizarea unor prelegeri în mod periodic (o data la 1-2 luni) în diferite spații amenajate, alese în funcție de condițiile oferite și de bugetul pus la dispoziție de către participanți și organizatori.

        B.2.3. Durata întâlnirilor se estimeaza între 2-3 ore, aceasta variind în funcție de răbdarea și interesul ascultătorilor.

       B.4.Timeline

       B.4.1.Pregătire

        Pregătirea programului presupune promovarea evenimentului în școli și licee, dar și prin mijloace mass-media, cu ajutorul rețelelor de socializare și a poștei electronice.

      B.4.2.Desfășurare

      Odată ce locația evenimentului va fi stabilită, membrii Interact Club Pitești vor avea în vedere sistematizarea ședințelor în funcție de numărul de participanți, dar și pregătirea sălii de conferințe. Prelegerile vor avea ca invitat principal un fost deținut politic, însoțit de un cunoscător în domeniu.

      Totodată, este necesară contactarea de către coordonatorul proiectului a  celor trecuți prin “reeducarea” regimului communist .

      C. Componente și resurse

     C.1.Resurse materiale

                        Offline: vom întocmi pliante cu scopul mediatizării evenimentului, totodată acesta va fi promovat de catre membrii Interact în școli și licee.

                           Online: prin intermediul unor rețele de socializare și a poștei electronice, dorindu-se implementarea unei pagini de Facebook pe această tema.

     C.2.Resurse umane: membrii Interact Club Pitesti și Rotary Club Pitesti.

     C.3.Costuri: Se dorește impunerea unei taxe pentru acoperirea materialelor necesare desfășurării unei conferințe (diplome,materiale tipizate etc.), dar și a închirierii sălilor de conferință. Aceasta va varia în funcție de numărul de participanți și de costurile celor de mai sus, între 15 și 25 RON.

Proiect propus de Luca Bărăbancia, elev la Colegiul Național ,,Zinca Golescu'' Pitești la întâlnirea Interact Club Pitești din 18.052014.

DESTINUL UITAT AL UNUI DASCĂL DE ȚARĂ - CONSTANTIN NICOLESCU (1866-1924)

        Cunoaștem, din păcate, puține date din biografia fostului învățător Constantin Nicolescu. Timpul care s-a scurs (90 de ani) de la trecerea sa în neființă, nepăsarea și reaua-voință a oamenilor în mijlocul cărora a trăit, au acționat convergent pentru uitarea lui   

         Nu cunoaștem ascendenții neamului Nicolescu. Știm sigur că s-a născut în satul Jupânești (comuna Coșești-Argeș) la 16 octombrie 1866. Cursurile școlii primare le-a urmat la școala din satul natal, primul său învățător fiind preotul Ioan Marinescu

         După absolvirea claselor gimnaziale, la Pitești, a fost înscris la Școala Normală din București, la 1 noiembrie 1887, după absolvire, fiind numit învățător suplinitor la școala din satul Piscani.

         La 1 februarie 1889 obține titlul de învățător provizoriu, la școala din Piscani, numirea definitivă obținând-o abia în anul 1897. La 15 februarie 1893 se stabilește, pentru tot restul vieții la Piscani, fiind adoptat de familia Șerban Matei Trocan.

          După stabilirea în acest sat, intervine cu hotărâre la organele locale și centrale și obține sprijin pentru construirea unui  nou local pentru școală  (în centrul satului)  pentru copiii din ambele sate Piscani și Negreni, acesta fiind realizat integral între anii 1897-1898.

        Din păcate, lipsa de înțelegere a organelor locale, care nu vedeau cu ochi buni afirmarea tânărului învățător, care cerea cu stăruință încadrarea copiilor în programul școlii (uneori aplicând amenzi) îl pune în dificultate cu organele superioare. Prin 1902, ca urmare a unor abateri (reale sau inventate) este scos din învățământ o perioadă de 4 luni.

        Asemenea, de la 1 noiembrie 1904  și până la 1 aprilie 1905, a fost iarăși ,,suspendat” din învățământ și înlocuit cu învățătorul Gheorghe Dascălu.

         Evenimentele anului 1907, prilejuite de marea răscoală a țăranilor, i-a prilejuit  lui Constantin Nicolescu scoaterea din învățământ pentru o perioadă de 4 ani. Se spune că la data de 12 martie 1907, când trenul special cu care se deplasau de la Câmpulung la Golești, ministru de interne Ion I.C.Brătianu și prefectul de Muscel, Tiberiu Cocăneanu, la trecerea prin gara Clucereasa, Constantin Nicolescu împreună cu câțiva acoliți ai săi, i-au huiduit pe aceștia, fapt pentru care în doar câteva zile a fost reținut și încarcerat în arestul Parchetului de Muscel. Din raportul adresat Ministerului de interne, de către prefectul Tiberiu Cocăneanu, reținem implicarea lui Nicolescu în aceste evenimente:

         ,,Răspunzând ordinului D-voastră nr. 20 413 curent, am onoare a vă relata că încă din prima zi a sosirii mele în acest județ (12 martie 1907) mi s-a semnalat oarecare începuturi de tulburări care ar fi putut da naștere la răscoale țărănești. Din arestările făcute în primul moment și din cercetările ulterioare făcute de către Parchetul de Muscel s-a putut dovedi că în aceste tulburări erau amestecați și învățătorii: Constantin Nicolescu din comuna Piscani și Ion Petrescu din comuna Țigănești”.

         Reîncadrat în învățământ  (după patru ani) Constantin Nicolescu, împreună cu colegul său Nicolae Țârlescu, cu preotul Nicolae Negreanu, parohul celor două biserici din parohia Piscani-Negreni și cu alți locuitori fruntași din ambele sale menționate,  pun bazele pentru înființarea Băncii populare ,,Râul Doamnei” care a funcționat o lungă perioadă de timp în satul Piscani.  Înființează la Piscani, chiar în incinta școlii, o Stație Pluviometrică, înzestrată cu toate cele necesare pentru cercetarea meteorologică a zonei în care ne aflăm.

          Stația meteorologică de la Piscani a fost recunoscută oficial de către Institutul Central de Meteorologie, directorul acestuia, Eric Oretelișanu, aprecind foarte mult activitatea mai mult decât meritorie a lui Constantin Nicolescu.

          În timpul Primului Război Mondial, localul școlii din Piscani fiind ocupat de către Comandatura de etapă germană, școala a funcționat în case particulare cu un număr restrâns de școlari, două clase funcționând chiar în incinta locuinței sale.

         După retragerea trupelor germane de ocupație (11 noiembrie 1918) redeschide școala, al cărui local se deteriorase, reface mobilierul aproape distrus, reconstituie arhiva școlii, renovează tâmplăria și pardoselile etc.

         La 2 decembrie 1918 organizează în incinta școlii o manifestație de adeziune față de Proclamația de la Alba iulia, privind Unirea tuturor  provinciilor românești.

         În anul 1923, după reînființarea comunei Piscani, la realizarea căreia și-a adus o contribuție deosebită,

 Constantin Nicolescu a fost înlocuit (la cerere) din funcția de director-diriginte al școlii din Piscani cu învățătorul Ion Manolescu.

          Retras cu două clase de elevi în localul improvizat la ,,Casa Zavracu” care-i era în proprietate, după decesul fără urmași a proprietarului,  pe la începutul anului 1924, fostul învățător Constantin Nicolescu ajunsese la ,,capătul drumului !”

         Cheltuieli imense pentru susținerea copiilor la școli, studenți la diferite unități de învățământ superior  din București, l-au stresat peste măsură, epuizându-l fizic și psihic.

                                                   A decedat la 1 aprilie 1924.

Material realizat de domnul Teodor Dina, scriitor, istoric și om de cultură  din Piscani (Dârmănești) - http://teodordina.blogspot.ro/ .

Monogam și resemnat

Aș vrea să vă propun un text de pe blogul Profesoru.ro ce aparține elevului și prietenului meu Iulian Petrescu. Am pus aici unul la întâmplare, fără să aleg, fiindcă mi se par toate niște mici capodopere. Acum îl promovez pe Iulian, dar nimic nu e gratis – el încă nu știe asta, dar când va ajunge, inevitabil, acolo unde valoarea sa îl va propulsa, va trebui să dea lui Mefistofel partea ce i se cuvine. Pactul nu e încă parafat, mai negociem și vă ținem la curent cu acestea.

                                      Monogam și resemnat         

Ajuns acasă, deschid uşa cu sentimentul că deschid o cutie a Pandorei. Si cum drumul spre iad e pavat cu bune intenţii, în toată casa mirosea foarte bine, a friptură şi soiuri de arome exotice. Ea mă întâmpină la intrarea în bucătărie cu un sărut reflex în care am simţit imediat camuflată nemulţumirea ei. Se foia preocupată prin bucătărie, căutând să-mi dea impresia că-i stau în cale. Plesnea de autosuficienţă şi păşea de parcă era încalţată cu piedestaluri, tăind aerul cu gesturi teatrale şi afisând o mină de şahist în agonie.  Simţeam cum furia şi nevoia de singurătate mă încearcă. Devenisem oare bărbatul „îmblânzit”, monogam şi resemnat, pe care-l vazusem în alţi câţiva cunoscuţi şi pe care îi priveam cu compasiune şi imunitate? Îi vedeam lipsiţi de luxul singurătăţii. Genul de bărbaţi cărora le-au mai rămas doar refugii subterane, aproape subconştiente. Până şi aici au ajuns să se furişeze pentru puţină linişte. Îşi găsesc în aceste catacombe, putrezite visele copilăriei, omnipotenţa tinereţii, leşurile efigiilor lor de oameni de succes, de capi de familie exemplari, de fii, de soţi, de taţi, de prieteni.  Mirosul ce-i întâmpină aici îi face să simtă de parcă şi-ar fi vârât nasul în stomacul spintecat unde-şi miros măruntaiele. Umezeala şi reţinerea de a inspira adânc acest aer le aşează o mână rece pe creier. Aleargă cu conştiinţa de Sisif prin iarba plină de rouă pe care, nu de mult, o tăvaleau ca nişte motani care se răsfaţă la soare. De data asta iarba le sfăşie tălpile iar picioarele le sunt burduşite cu pleava ce s-a vârât sub piele. Gândurile lor, diapazoane de plumb dau tonul pentru requiemuri surde, înăbuşite. O reţetă la îndemâna pentru un divorţ sau pentru o sinucidere.

Iulian Petrescu

Piteştiul cum nu a mai fost

       Căutând prin materiale mai vechi am găsit un text pe care l-am scris acum zece ani, pe când eram profesor la Liceul Teoretic ,,Ion Barbu'' din Pitești. Acest text l-am publicat în revista liceului - Odiseu, pe care am înfiintat-o în 2014. Mi s-a părut interesant să văd că nu mi-am schimbat prea mult ideile și gândirea, chiar dacă acum sunt profesor la gimnaziu în mediu rural. Dacă vrei, poți să reușești oriunde și poți fi, așa cum spunea Petre Țuțea, acel tâmplar care ia un lemn din mocirlă, îl lustruiește, îl modelează și face din el mobilă de lux.

                                          

        Am asistat zilele trecute împreună cu elevii mei  la cea mai mare manifestare cultural-istorică pe care am văzut-o în oraşul nostru de 14 ani încoace, la cea frumoasă sărbătoare a  intelectualităţii locale şi naţionale – Sesiunea de Istorie Ionel I.C. Brătianu.

         Am privit coplesit defilarea incredibilă de Oameni. Pe unii îi văzusem doar la emisiuni televizate sau le citisem cărţile ori cursurile la facultate. Am privit cu bucurie şi chiar cu un strop de invidie pe tinerii mei colegi ce au atins o dezvoltare suficientă pentru a păşi fără emoţii, cu curaj, în faţa unor copleşitori  Dan Berindei şi Gheorghe Buzatu, ca să dau doar două nume care pe mine mă trimit de la nivelul de profesor de liceu la cel de discipol şi subiect al educaţiei istorice. I-am invidiat fiindcă eu n-am ştiut că ei sunt acolo, că au ajuns la un astfel de nivel şi m-am bucurat fiindcă i-am văzut acolo şi am înţeles că Argeşul are încă valori şi că aş putea oricând dezbate cu ei pe baza pasiunii comune, “îndrumătoarea vieţii “noastre.

          Dar am fost şi mândru. De mine şi elevii mei.

          Am fost mandru că am insuflat elevilor dragostea sau măcar interesul pentru istorie , astfel încât, consecvenţi şi serioşi, şi-au ocupat locurile în sală şi nu numai, la fiecare moment al aceste sesiuni.

          Am fost atât de mândru când un elev al meu, modelat timp de doi ani de mine, a avut curajul de a-i cere domnului  Gheorghe Buzatu să îi dea câteva lămuriri referitoare la moartea tragică a lui Ion Antonescu, argeşeanul nostru! Curajul adolescenţei l-a împins către domnul senator, care, cu atâta simplitate şi disponibilitate, nu numai că i-a lămurit nedumerirea, dar văzând interesul lui şi al celorlalţi elevi ai mei, ce se strânseseră în jurul dânsului ca nişte însetaţi la Izvor, ne-a făcut o propunere incredibilă. Domnul Buzatu, istoric de prim rang, vice preşedintele actual al Senatului, ne-a propus să ne vorbeasca la noi acasă, în şcoala noastră, despre omul pe care îl admirăm cu toţii şi a cărui soartă, trecută, şi din nefericire şi prezentă, o deplângem .

         Pentru mine şi pentru ei a fost o ocazie unică, care sperăm însă că se va repeta an de an, aşa cum m-a asigurat domnul senator.  Dânsul cu multă amabilitate mi-a răspuns la câteva  întrebări referitoare la lucrările Sesiunii în momentul în care s-a încheiat şi ultima comunicare. În primul rând a apreciat ca excelentă calitatea comunicărilor, sperând că în anii următori va fi chiar şi mai bine. L-am mai întrebat, cam nedumerit, de ce s-a ales exact acest moment, aceste zile de noiembrie, în care campania electorală este în plină desfăşurare şi ar putea fi folosite de organizatori în alte “scopuri”. Dânsul mi-a dat un răspuns foarte clar, care mi-a risipit orice urmă de îndoială, mai ales că este membru al unui partid adversar celui sub a cărui găzduire s-au desfăşurat activităţile. A fost pur şi simplu dorinţa familiei domnului profesor V. Dobrinescu, a cărei memorie a fost cinstită permanent pe parcursul Sesiunii închinate memoriei sale, pierit dintre cei vii anul trecut la 27 decembrie. Deci nu am reuşit să îl pun în încurcătură cu această întrebare!

         Personal am fost mulţumit de nivelul comunicărilor, unele atât de interesante şi actuale, încât, furat de expozeu, n-am mai reuşit să iau notiţe pentru prezentarea din revista noastră. Critici mai serioase ar fi două, împărtăşite şi de alţi profesori cu care am discutat. După credinţa mea, comunicările din prima zi, între orele 16 şi 21, fără pauză, au avut dezavantajul că, omeneşte vorbind, nu poţi rezista una-întruna să asculţi şi să îţi păstrezi atenţia trează. Cel puţin dintre elevii mei nu a putut să rămână nici unul până la capăt, la nouă seara. Dar bănuiesc că, timpul fiind foarte scurt, nu s-a găsit o altă soluţie.

          Ei bine, dacă aici am mai găsit circumstanţe atenuante, la nemulţumirea privitoare la participare, nu găsesc, oricât m-aş strădui.

          La deschidere sala a fost plină, mai ales cu elevi, din câte am putut aprecia. După aceea însă, la comunicări nu prea a mai apărut nimeni. Eu am participat ca auditor la Sesiune la invitaţia domnului inspector V. Irimia împreună cu elevii din Clubul de Istorie al liceului şi cu cei ce ar  dori să acceadă în clubul nostru. La lucrări însă nu am remarcat decât prezenţa a trei profesori, oameni de mare valoare profesională, deşi toţi  foarte tineri, de la Colegiul Liceal “Zinca Golescu”, de la Scoala Generală Ştefăneşti – Valea Mare şi Şcoala Generală Leiceşti – Petreşti din comuna Coşeşti.  Ce ar putea însemna acest lucru?

         Cu siguranţă că explicaţiiar găsi oricine, pornind de la clasica – ”Nu am putut perturba procesul instructiv-educativ al şcolii prin plecarea mea şi mai ales a elevilor”. Hai să fim serioşi!   Şi eu am fost acuzat la modul vehement de unii colegi de cancelarie că nu şi-au mai putut ţine orele fiindcă eu le-am luat obiectul educaţiei! Din fericire pentru mine domnul  director nu numai că a înţeles importanţa acţiunii, dar mi-a acordat tot sprijinul, inclusiv prin punerea la dispoziţie a aparatului digital al şcolii. Mare încredere aţi avut în mine, domnule director! Ori nu ştiaţi cât sunt de zăpăcit şi uituc? 

        O altă explicaţie ar suna cam ca aceea pe care în clasele mici o dădeam învăţătorului ori profesorului, de genul uitării caietului de teme acasă –“N-am ştiut, nu m-a anunţat nimeni!”Probabil că mai sunt şi altele, nu mai vreau să insist. Mai doresc doar, în final, să apelez la colegii mei, mai ales la cei tineri, care ar trebui să aibe o forţă vitală mare, să ne punem ceva mai mult pe treabă şi să uităm maxima din alte vremuri “ Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc!”

  Hai să mai fim şi idealişti şi să mai lucrăm şi pentru sufletul nostru!

  

  

Suferințele unui fiu de dușman al poporului

     ,,Domnule, îți spun, eram copil și vroiam să fiu și eu ca toși copiii. Tata era deja la închisoare. Și atunci, într-o zi, eram la primară, au decis să ne facă pionieri. Și s-a făcut careu, iar înainte de ceremonia asta, pe mine m-au scos din careu și m-au dat la o parte. Eram singurul, domnule, nu înțelegeam nimic. M-am dus la mama acasă plângând. Uite, mamă ce mi s-a întâmplat. Mama m-a îmbrățișat și mi-a șters lacrimile. Lasă Titule, mi-a zis, lasă că nu îți trebuie ție cravata lor roșie. O sa-ți fac eu una și mai frumoasă. Tot roșie o să fie Titule, dar să o porți numai prin curte. Acesta a fost primul moment în care le-am simțit ura și m-au umilit. Doar primul.’’

    Câtă ură și îndârjire au putut să aibe acești așa ziși oameni?

    Suficientă încât să calce în picioare sufletul unui copil de 7-8 ani ?

    Suficientă încât să o aresteze pe Victoria din Nucșoara, mama a 2 copii de 3 ani si un an și jumătate și să nu dea voie nimănui să se apropie de casa acestor prunci vreme de 3 zile?

     Suficientă încât s-o aresteze pe Filofteia din Stănești cu fetița ei cu tot, încleștată de picioarele mamei ei și apoi s-o arunce din mașină, lăsând-o inconștientă la marginea drumului, departe de casă ?

     Suficientă încât să se oprească în fața unei Ecaterine din Nucșoara împietrite de suferință și, din proprie inițiativă, să îi arate fotografii cu un craniu, întrebând-o - ,,Îl cunoști pe ăsta, bandito, e fi-to?’’ Da, era. Și întregul univers s-a mai prăbușit odată ca de fiecare dată când unei mame i se ia definitiv speranța că ar mai fi în viață copilul ei.

     Cine au fost aceștia?  români au fost, români cu cel mai mic r posibil. românii de lângă noi. Asta dacă nu îi dăm crezare lui nea Gică Șuța, nepotul Elisabetei Rizea care spunea - ,,Domle, comunismul s-a făcut din țigani și din potlogi, nu din oameni, numai din adunătură înființați.’’

MESAJE PENTRU DOMNUL ȘTEFAN ROMANCIUC DIN HERȚA PIERDUTĂ

      Acum câteva zile le-am povestit elevilor mei de la clasa a VIII-a despre întâlnirea pe care am avut-o cu domnul Ștefan Romanciuc si cât de mult m-a impresionat povestea sa personală. Am scris despre toate acestea pe blog și îi rog să transmită, ei ca și copii care au început să gandească și să înțeleagă anumite situații și stări de lucruri, atât din trecut, dar și din prezentul influențat de acel trecut al bunicilor. Inițial nimeni nu a lăsat nici un comentariu, dar a doua zi, probabil simțind dezamăgirea pe care mi-au produs-o, au început să scrie. Aici sunt mesajele lor. Citindu-le, îmi dau seama cât de mult au crescut acești copii, nu doar de la clasa a V-a până acum, cât mai ales în clasa a VIII-a. Și mai ales înțeleg că am lăsat o urmă în sufletele lor. Dacă mă vor mai căuta în anii următori, dacă îmi vor telefona sau doar îmi vor scrie pe net, voi gândi încă odată și odată în sinea mea - ,,Chiar am făcut treabă bună, merită să fii profesor, totuși.''
     Da, și asta vreau de la voi - atitudine și curaj !

     Dar deocamdată vreau să vă mai spun că sunt mândru de voi și când veți pleca mai departe in septembrie o să luați și puțin din mine.

        

    

Iuliana Elena Stancu Acesti oameni au platit pentru ceea ce au simtit si pentru ceea ce vroiau sa schimbe in propria tara...sunt de parere ca toti am avea aceasta oportunitate dar nu avem curajul sa ne exprimam in fata unor oameni!

Sorin Ionuţ Este incredibil cum "Foamea de bani, de putere, de manipulare" a unor oameni fara mila poate distruge vietile a sute de mii de oameni. Comunistii au fost niste oameni pe care ii bucura suferinta altuia, chipurile oamenilor afundate in neputinta cand erau prinsi de securitate si torturati, batuti. Si toate astea pentru ce?! Pentru ca multora le era frica sa se ridice impotriva comunistilor, sa se uneasca si sa ii doboare pe acesti paraziti care au adus numai si numai suferinta. Dupa parerea mea, daca oamenii nu aveau frica asta in sange, daca romanii ar fi fost cu adevarat preocupati de soarta tarii nu ar fi luat nastere comunismul. Partizanii au fost cei mai curajosi oameni pentru ca au avut curajul sa isi spuna punctul de vedere si sa lupte pentru tara. Oamenii acestia au fost cu adevarat niste oameni, niste romani care au crezut in drepturile si in libertatea lor la fel ca si domnul Stefan care in ciuda suferintei a continuat sa lupte pentru noi, pentru viitorul nostru, al tuturor romanilor. Nici macar in ziua de astazi nu am ajuns sa fim liberi in tara noastra asa cum spunea si Vlad . Conducatorii tarii sunt preocupati de ei, vor sa le fie numai lor bine. Nu mai exista multi oameni pe care ii intereseaza cu adevarat viitorul tarii noastre! Chiar daca acesti oameni exista, nu pot fi descoperiti pentru ca majoritatea vad niste oameni importanti doar in cei despre care vorbeste presa si care apar in toata emisiunile de scandal. Nimeni nu mai crede in libertate, suntem manipulati de conducatorii nostrii, cei care se presupune ca ar trebui sa aive grija de Romania. Poate cand lumea se va trezi vom avea si noi o tara ca toate celelalte. Oare ce viitor vom avea noi? Copiii pe care ii intereseaza soarta tarii mai mult decat pe politicieni. Oare va trebui sa stam si noi ascunsi prin munti si sa luptam cu acesti hoti? Sau vom trai intr-o tara libera? Oare copiii inocenti care tin sa creada intr-un viitor mai bun vor fi dictatorii sau eroii de maine?

Vlad Baragan Comuniştii sunt cei care au furat tinereţea unui băiat de 16 ani precum şi multor altora. Dar este şi o parte pozitivă, furându-le copilăria le-au deschis ochii către adevarul care este în spatele promisiunilor făcute de comunişti. Şi totodată adolescenţii aveau ocazia să-și iubească ţara, încercând să o salveze. Nici în ziua de astăzi nu suntem liberi în ţara noastră !

Dumitrache Emil Acesti oameni cum este si domnul Stefan sunt oameni care au scris  istoria cu curajul lor si cu dorinta lor de a schimba ceva in tara asta,  dar ei au platit cu tineretea lor care a fost furata si umilita de catre comunisti . Eu ii respect pe acesti oameni si ii voi respecta mereu si va doresc multa sanatate celor care mai sunteti printre noi.

Andreea Iulia Timpul a trecut, insa durerea din sufletul domnului Stefan nici pe jumatate.. Asemenea povesti nu sunt intalnite prea des, povesti care starnesc admiratia noastra catre oameni care au dat nastere unei oportunitati spre o patrie mai armonioasa. Suferinta din sufletul unui baiat de doar 16 ani a fost provocata datorita unor oameni fara suflet, comunistii... Multe ar fi de spus cu privinta la aceasta poveste ! Ii doresc domnului Stefan toate cele bune si multe zile in care sa ne onoreze tara !

Daniel Nitu Este o poveste cu adevarat impresionanta care ar trebui sa ne deschida ochii tuturor, o poveste care ne arata durerea unei persoane al carui suflet este cusut pe pamantul romanesc, suflet care chiar si atunci cand tara devine o inchisoare pentru cei buni s-ar intoarce si ar schimba cu ultimele puteri oricat de putin ar fi ceva in aceasta tara. Acesti oameni trebuie sa fie exemple pentru fiecare roman, exemple care sa ne daruiasca macar un cat un fir de nisip din devotamentul, intelepciunea si curajul lor. Doar acest putin ar putea schimba cu usurinta soarta tarii noastre. Nu putem fi mandri intr-o tara in care chiar daca ne-am distrus  eroii drept multumire pentru ei privim cu mainile in san cum tara noastra se duce singura la vale. Acesti eroi au fost inconjurati numai de tradatori si totusi au creionat imaginea romanului, dar oare noi impreuna, romani liberi nu putem schimba ceva? Stramosii nostri au fost si vor ramane oameni deosebiti. Tara noastra trebuie sa fructifice putin din acest eroism si chiar daca am patat acum imaginea eroilor si a noastra sa schimbam macar pe viitor in Romania sa predomine acesti eroi, nu oamenii mediatizati ce ne calca tara in picioare! Impreuna putem schimba tara si nu pentru noi ci pentru a aduce respectul macar intr-o mica masura pentru oamenii care si-au dat sufletul pentru liberatea pe care noi o batjocorim!

Laura Maria Diaconescu Moarte? Viata? Aceste cuvinte nu au existat pentru cei ce s-au sacrificat pentru ca noi sa putem avea un viitor. Nu exista "azi" nu exista "maine", exista doar Istorie! Iar aceasta istorie este scrisa de bunicii si strabunicii nostri. Ei au fost cei care au facut sa nu ducem grija zilei de maine. Ei au facut parte din noi. Ei sunt cei carora trebuie sa le multumim. Ei sunt cei care nu mai sunt. Ei sunt adevaratii eroi ai Romaniei!