Cronica unei excursii de neuitat

Sâmbăta aceasta, pe 14 iunie, am organizat pentru prima oară de când sunt profesor de gimnaziu o excursie pentru elevii noştri.  Am aşteptat nouă ani ca să fac acest lucru, dar cred că această aşteptare a meritat. Traseul era unul lejer, fără a fi extrem de încărcat său complex. Planul de acasă trebuia să ne ducă spre obiective istorice precum castrul Jidava, Mausoleul Mateias şi religios-istorice – Mănăstirile  Negru - Vodă, Nămăiești, Cetăţuia. Iar la sfârşit – celebra cofetărie Iepuraşul din Câmpulung, că dar nu era să facem vreo excepţie tocmai noi !

         Ziua se arăta a fi una superbă, promitea mult. Singura problemă a fost, din păcate, legată de doamna Angelica, care s-a îmbolnăvit zdravăn şi nu a  mai putut merge cu noi. De aceea am luat imediat hotărârea să-i predau sarcina de diriginte pentru o zi lui Iulian, fostul meu elev, cunoscut în Universul Virtual drept Profesoru ( profesoru.ro.) Iulian şi-a luat treaba în serios şi elevii săi au fost foarte mulţumiţi de noul diriginte, iar eu cu atât mai mult !

       Am ajuns în Câmpulung după ce am reuşit să ratăm castrul de la Jidava fiindcă şoferul nu a oprit la timp. La mănăstirea Radu-Negru copiii au intrat puternic în banii de buzunar cumpărând aproape tot magazinul bisericesc ! Unii însă s-au rugat cu râvnă la icoanele făcătoare de minuni şcolare – măcar un 8, sau chiar un 9 la examenele de săptămâna viitoare ! Abea aştept să văd rezultatul !

Am continuat spre Nămăiești, frumoasa mănăstire rupestră de lângă Câmpulung. Prilej de alte rugăciuni fierbinţi, acatiste, fotografii. Copiii, extrem de cuminţi, păreau că nu sunt ai noştri ! Doar Andrei, cel mai credincios dintre cei credincioşi, ne-a prilejuit puţină agitaţie atunci când n-a venit la timp, fiind pierdut printre rugăciuni, lumânări şi miros de tămâie !

         Mausoleul Mateias mai fusese vizitat înainte de câţiva copii, dar acum a fost puţin mai altfel, mai ales datorită ghidului, un domn Popescu, extrem de simpatic, hâtru şi iniţiat în tainele istoriei locului. Glumele sale au destins atmosfera şi au umanizat povestirea. Personalităţile ce au influenţat devenirea României Mari au fost coborâte de pe piedestal şi aduse la înălţimea şi înţelegerea elevilor. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un asemenea ghid, cinste lui ! Copiii au vizitat şi osuarul, unii şi-au văzut numele de familie scrise aici şi au înţeles că sunt, poate, stră-străbunici de-ai lor care au luptat şi şi-au dat viaţa pentru că ţara noastră să se întregească.

         Coborând de la Mateias spre Câmpulung am oprit câteva minute şi la Monumentul neterminat al Luptătorilor musceleni din rezistenţă anticomunistă. Cu elevii mei de clasa a VIII-a, care cunoşteau povestea lui am mers spre Monument şi am făcut câteva fotografii. Sper că data viitoare când o să păşesc aici să fie la inaugurarea şi sfinţirea sa !

        Intrând în drumul spre Cetăţeni, am oprit într-o livadă ca să ne desfătam cu un mic picnic. Am pus stăpânire pe acea livadă şi ne-am dat seama că aveam nevoie într-adevăr de o masă copioasă. Aici vorbesc în numele meu !

Ultima etapă a fost drumul spre Mănăstirea Cetăţuia, un traseu greu, lung, istovitor. Dar, cel puţin pentru mine, fiecare pas, fiecare picătură de transpiraţie, fiecare respiraţie, a meritat ! Nu ştiu cum aş putea descrie mai bine acest drum spre mănăstire şi spre Dumnezeu. Vorbele sunt prea sărace… 

        Cineva spunea că atunci când ai un ţel, o scop greu de atins, contează enorm drumul către el, poate mai mult chiar decât realizarea însăşi a scopului dorit. Cam aşa am simţit eu în această urcare, la capătul căreia însă, cumva, am atins şi ţelul – să stau de vorbă cu părintele stareţ. Eu am rămas în urmă cu ultimii elevi, i-am încurajat şi i-am sfătuit cum să facă pentru a-şi învinge oboseala. I-am fotografiat în ipostazele diferite ale drumului și învingerii propriilor limite, gândind la o cronică în imagini a acestei ascensiuni spre absolut. Ajungând sus, aproape între nori ni s-au dezvălui privelişti superbe şi iarăşi mi-am zis – ,,Uite cât de frumoasă este ţara asta a noastră !

''Am intrat în impresionanta bisericuţă rupestră unde copiii se rugau cu mare râvna pentru împlinirea dorinţelor lor. M-am rugat şi eu, pentru toţi copiii noştri şi în special pentru cei ce au terminat școala generală, să ajungă la şcolile cele mai potrivite pentru ei…

        Apoi am urcat spre Crucea dorinţelor, am trecut pe lângă chilia unde părintele stareţ avea nişte musafiri, pe lângă paşii săpaţi în piatră ai unor uriaşi ( sau domnitori, după legenda) şi mi s-a revelat deodată, lângă Cruce, întregul peisaj că într-o panoramă dumnezeiască. Am privit cu nesaţ şi cu sufletul plin priveliştile  şi parcă nu mai puteam să plec de acolo. Copiii veneau, se închinau, lăsau un obiect la Cruce pentru împlinirea dorinţelor şi plecau…A venit şi Vladuțul nostru şi după ce şi-a pus o dorinţă neştiută de nimeni, a lăsat brăţara tricoloră pe care i - o adusesem de la Corbii de Piatră. Să dea Dumnezeu să i se împlinească, lui şi celorlalţi copii...


Deasupra norilor la Cetatuia

          Am plecat în cele din urmă de lângă Cruce şi coborând puţin am dat de un băiat de la mănăstire şi l-am întrebat dacă au cumva apă, fiindcă tuturor ni se terminase apa şi după efortul acesta eram extrem de însetaţi. Ce fapta poate fi mai bună în atari condiţii decât să potoleşti setea unor copii?

        Ne-am oprit lângă chilia părintelui- stareţ şi am aşteptat cu răbdare să termine cu vizitatorii dinăuntru. Spre noi veneau valuri valuri de mirosuri dinspre bucatărie, unii zicând că ar fi de la clătite, alţii de la gogoşi. Cert e că pofta s-a instalat rapid printre copii şi, în cele din urmă, a fost şi ea potolită, la fel ca şi setea ! Părintele a ieşit când i-am spus că pe dânsul îl aşteptăm şi ne-a recomandat pe ajutorul său de la magazinul bisericesc pentru a afla poveştile locului. Cu îndrăzneală l-am întrebat dacă acela, student la teologie, cunoaşte şi povestea lui colonelului Arsenescu şi a lui Pimen Bărbierul. Atunci părintele s-a lăsat înduplecat şi a coborât să ne povestească. Începând să vorbească mi-am dat seama că ţelul călătoriei  mele, dar poate şi a altora acesta a fost – să îl ascultăm pe acest călugăr. Eu ştiu că de obicei călugării sunt mai aspri, mai duri cu laicii, nu le pot tolera uşor greşelile şi păcatele. Părintele acesta însă este din altă plămadă, emana doar bunătate şi dorinţa de a ajuta. O asemenea empatie nu-mi amintesc să mai fi văzut, pe copii parcă îi învăluia cu privirile sale într-o mantie de binecuvântare. Ascultau cu atenţie şi înţelegeau şi ei că sunt martorii unui moment  cu totul special. Despre Părintele Pimen, care i-a fost duhovnic nu a vorbit prea multe, dar ceea ce a spus mi-a întărit ideile pe care le aveam despre dânsul. Cel mai important a fost însă modul cum le-a povestit copiilor şi felul cum îi privea cu bucurie în priviri părinteşti pe toţi. L-a adus pe Dumnezeu în inimile lor nu ca pe un bunic  cu barbă albă cum ştiau ei, ci ca pe un Dumnezeu care e viaţă, e bunătate, e lângă noi şi în noi, e în aer, dar şi în corp şi în suflet. Cei care l-au ascultat au plecat cu sufletul mai uşor, mai liniştit şi poate, cu promisiunea de a mai reveni în această Cetăţuie din vârf de  munte a Domnului. Părintele se pregătise pentru venirea unui grup de vizitatori, ajutoarele sale făcuseră un lighean mare de gogoşi. Când au trecut pe lângă noi, lăsând mirosul acela îmbietor, părintele i-a oprit şi le-a cerut să ne împartă nou gogoşile, pentru că altele se mai pot face. Minunat gest, binecuvântat Părinte !

          Pentru că orice lucru bun nu poate să dureze prea mult, a trebuit să ne luăm la revedere şi să coborâm, o altă încercare peste care am trecut cu toţii fără probleme.

        Ultima oprire a fost de-a dreptul laică – la cofetăria Iepuraşul, unde copiii s-au desfătat cu sucuri, prăjituri şi îngheţate. Toţi eram obosiţi şi aşteptam să ajungem acasă.

        Călătoria noastră s-a încheiat, dirigintele de ocazie, Profesoru Iulian şi-a făcut datoria şi a fost îndrăgit de toţi elevii săi care i-au cerut să mai vină şi altă dată în excursie cu ei. I-am întrebat pe toţi dacă le-a plăcut şi cum n-am văzut nici un chip mohorât, plictisit sau supărat, am ajuns la concluzia că am realizat chiar un lucru bun cu această excursie şi va trebui, cu siguranţă, să ne gândim pe viitor să mai călătorim în același fel. 

       

       

Partizanul din Nucșoara sau istoria vie care nu se învață la școală

Ziua de Rusalii mi-a adus un dar la care nu m-aș fi gândit cu ceva vreme înainte. Puțin după miezul zilei am plecat spre Nucșoara, cel mai frumos sat din România. Căutările mele m-au adus în pragul casei ultimului partizan din gruparea Haiducii Muscelului care mai trăiește încă în acest sat minunat. Este vorba de domnul Eugen Chirca, mai tânăr cu aproape un an față de domnul Marinescu din Poenărei, al doilea luptător care mai ține vie flacăra memoriei rezistenței anticomuniste muscelene.

Primul popas a fost la amicul meu Constantin Berevoianu, profesor de istorie și director al Școlii Gimnaziale ,,Toma Arnăuțoiu’’. Acesta este o carte deschisă nu numai a istoriei partizanilor, dar și a locurilor și oamenilor din Nucșoara. Deși e tânăr, în puterea vârstei, domnul profesor te uimește cu varietatea preocupărilor, cu bogăția informațiilor și cu o anumită înțelepciune și exprimare caldă, calmă, așezată. Ai zice că ai în față un ardelean care gândește de două ori înainte de a spune ceva, e ancorat în problemele satului, discută cu oamenii apropiindu-se de ei și spunându-le o vorbă bună sau dându-le un sfat. M-a dus cu gândul la vechii dascăli, ce erau atât de ancorați în viața satului, precum Iancu Arnăuțoiu și Virgil Marinescu. Domnul Berevoianu a accesat împreună cu câțiva prieteni fonduri europene pentru un proiect care va aduce istoria locului la o altă dimensiune. Este vorba de un ,,Drum al Partizanilor’’ care va porni din Domnești spre Poenărei și se va sfârși la Nucșoara în munte, fie la un bordei, fie într-un punct de belvedere. Totul va fi făcut sub expertiza istorică a domnului profesor. De abea aștept ca proiectul să capete contur și să străbat potecile partizanilor alături de dânsul !

        După ceva timp petrecut acasă la domnul profesor, am plecat împreună spre satul Slatina unde am fost primiți de familia Chirca – domnul Eugen și soția. O familie deosebită, lovită însă de nenorocirile sorții care i-au răpit de tânără o fată, mamă a cinci copii. Durerea lor era atât de profundă încât parcă devenea palpabilă, mai ales că vroiau să îți vorbească despre copilul lor plecat așa de devreme...

      I-am arătat domnului Eugen fotografiile luptătorilor și sprijinitorilor lor din Nucșoara și celelalte sate și dialogul s-a înfiripat ușor și firesc. Colegul meu punea întrebări care aduceau lămuriri importante pentru amândoi. Omul din fața noastră mi se părea de o blândețe, o tristețe și o resemnare sfâșietoare. Emoțiile sale, atât de vii în fața amintirilor răscolite de noi, m-au cutremurat și m-au făcut să mă întreb ce drept am eu de fapt să mai lovesc în inima acestui. Dar am continuat...

        Domnul Eugen este înalt, cu părul alb și ochii albaștri pătrunzători. Este atât de blând, de calm, de ponderat, de lent în mișcări și cumpătat în vorbe încât nu ți-l poți imagina deloc în munte cu ZB-ul de 16 kg în spate. De altfel, avea doar 19 ani când tatăl său i-a chemat în grupul partizanilor pe el și pe Gheorghe, fratele mai mare, precum și pe mama lor Lina. A fost prins repede, după mai puțin de 6 luni și anchetat cu sălbăticie la Pitești. Din fotografia făcută după arestare ne privește un tânăr ras în cap, dar frumos ca o icoană, cu acei ochi albaștri inocenți care nu puteau bănui până unde se poate coborî omul care nici om nu se poate numi, până dincolo de ce barieră poate fi împins Răul din fiara despre care atât de adevărat a spus romanul – homo homini lupus. Cuvintele îmi sunt sărace în fața mărturiei sale...

                                     Eugen Chirca - partizanul din Nucsoara

        La 19 ani, timp de opt ani să treci prin Jilava, prin iadul teran de la Canal, prin iadul subteran de la Baia Sprie... Un băiat simplu de țăran din Nucșoara de Muscel, cel mai frumos sat din patria noastră...

                                                                       Dureri nestinse...

        Iar la venirea acasă, în 1957, să nu găsești mamă (moartă la Mislea), să nu găsești tată și frate mai mare, aflați încă la închisoare, să stai pe la rude pe apucate...

      Domnul profesor a citit cele peste 100 de nume de pe sentințele date luptătorilor anticomuniști și fiecare nume avea un ecou în sufletul și mintea partizanului nostru... Oameni de mult plecați, nume încărcate cu un depozit uriaș de suferință, de durere, de umilințe de neconceput astăzi.

         După două ore am plecat și l-am lăsat pe domnul Eugen cu durerile sale atât de vii, lângă soția dumnealui grijulie și protectoare. 

        I-am promis că voi vorbi la AFDPR Pitești pentru a afla dacă statul român se va trezi în ceasul al doisprezecelea și le va oferi puținilor deținuți politici ce mai trăiesc, o reparație morală și materială.

     Înainte de a pleca din Nucșoara am mers la casa Anei Simion, plecată spre rai acum trei ani. Nu mi-o pot imagina decât acolo !

       Mi-o amintesc în pragul casei pe cea care a schimbat atâtea în mine când m-a lăsat să pătrund în adâncurile dramei sale personale. La plecare, ca să nu ies cu mâna goală, îmi întindea câteva ouă proaspete de la găinușele dumneaei. Dar nu s-a gândit, cred, niciodată, că eu ieșeam din căsuța veche și pitită printre grădini cu sufletul plin și cu hotărârea de a face tot ceea ce pot pentru a-i păstra memoria, dumneai și celorlalți luptători pentru libertate, credință, patrie și Rege. Puțin, m-am aplecat și eu spre dânsa, spre crucea pe care o ducea, ca ridicând de-un colț, să-i fac povara cu o câtime mai ușoară. Dumnezeu să te odihnească, tanti Ana...

O lecție de istorie din istoria care nu se învață la școală

Am fost invitat miercurea aceasta la Școala Gimnazială nr. 10 Marin Preda din Pitești pentru a face o prezentare pe o temă de istorie recentă – Haiducii Muscelului din Nucșoara. Domnul director Simion Romulus mi-a pus la dispoziție o sală de clasă dotată cu un televizor și un laptop și m-a lăsat să îmi instalez și eu ,,recuzita’’. Numai că, dacă e să nu meargă ceva, nu merge și pace ! Mai precis, pptx meu nu a fost citit de laptopul școlii, iar laptopul meu nu avea ieșire HDMI pentru a se cupla la televizor. Am apelat la băieții buni la info pentru a descărca de pe net programul, dar nici aceștia nu au reușit decât să scoată un trial ce mă lăsa să văd trei slide-uri. Așa că, a trebuit să improvizez de la un capăt la altul și, sper că am reușit totuși să fac înțelese ideile de bază ale acestei lupte deznădăjduite și eroice duse de băieții de la Nucșoara. M-am folosit de fotografii, de texte si de micile secvențe video. Elevii de clasa a VIII-a au ascultat cu atenție, cel puțin o mare parte a lor, lecție s-a prelungit cu mai bine de 20 de minute și, din păcate, nu am mai avut timp și de întrebări din partea lor. Astfel că, partea de feed-back nu a ieșit așa cum sperasem eu.

Fiind prima oară când ies în afara școlii mele cu această prezentare și având în vedere că partea tehnică m-a lăsat baltă, cum se spune, eu mă declar mulțumit de cum a ieșit această lecție mai deosebită. A participat și doamna profesoară Aurora Brebuleț, cunoscută (am observat) ca doamna de orgami și laudele aduse de dânsa au însemnat pentru mine o confirmare a faptului că a fost o reușită. Dumneaei a venit împreună  cu două eleve pasionate de istorie, ceea ce mie personal mi-a plăcut mult, fiindcă și eu aș face la fel dacă ar fi să particip la o acțiune de acest gen. Acum aștept să mai merg și la alte școli ori licee, fiindca eu cred că e imperios necesar ca elevii noștri buni să afle că au existat acum 6-7 decenii niște băieți hotărâți, verticali, curajoși care au dat o lecție de demnitate, luptând pentru țară, credință și rege. Iar aceștia, fie un Arsenescu, un Arnăuțoiu, un Mihalache, un Dabija, un Ogoranu, un Marinescu, ne pot servi și azi de modele și ne pot face să prețuim în alt fel libertatea pe care azi o avem și pentru care ei și-au dat viața.

O istorie care nu se învață la școală

Oameni, locuri și istorii din Dârmănești

Luni, 26 mai, la Școala Gimnazială Dârmănești, am avut plăcerea de a-l invita pe unul dintre fiii satului Piscani – domnul Teodor Dina. Cu mai multă vreme în urmă stabilisem cum vom colabora pentru a realiza această lecție deosebită. Ba, ca să respect adevărul până la capăt, încă din 2010 de când l-am cunoscut pe domnul Dina și m-a ajutat cu o lucrare de geografie, am avut eu în gând să îl rog să vină în școala noastră. Dar așa cum se întâmplă de atâtea ori, mereu a intervenit câte ceva, iar Școala Piscani, din păcate, din motive legate de demografia școlară, și-a închis porțile, elevii de la ciclul gimnazial mergând la Dârmănești.

În fine, acum timpurile s-au copt pentru a-l aduce în mijlocul nostru pe domnul Teodor Dina, un om rar ca o nestemată ținută ascunsă și rămasă neșlefuită, nepusă în valoare. De ce spun asta? Fiindcă domnul Dina este un autodidact, un însetat de cultură, un om care nu poate să stea o zi fără să deschidă paginile unei cărți. Așa cum ne spunea cu umor, nu are multă școală. Dar știm bine că asta nu contează mereu – doar să ne uităm la zecile de mii de licențiați care au apărut din neant și acum asaltează fast-food-urile în căutare de locuri de muncă. Când îl auzi vorbind pe domnul Dina, îți dai seama imediat că te afli lângă un intelectual de mare clasă, un om cu rădăcini adânci, profunde, în istoria și solul localității sale natale. Cred că ar putea povesti ore în șir despre Piscani, Negreni, Dârmănești, despre oameni și locuri, despre legende, dar și fapte, întâmplări de mult pierdute în negurile istoriei. Domnul Dina este un tezaur și luni, în școala noastră, ne-a pus la dispoziție o mică parte din ceea ce știe, cu promisiunea că va mai reveni. Doamna directoare Lili Ducan, profesorii Adriana Trașcă, Mioara Ungureanu și Valentin Mazilu, alături de elevii claselor a IV-a, a VII-a și a VIII-a, au urmărit lecția domnului Dina. La final, elevii l-au înconjurat pe profesorul nostru amator și au primit, cuminți, autografe, pe cărțile și revistele aduse de dumnealui, scriitorul Teodor Dina.

Am asistat la o oră de istorie locală excelentă, vie și activă. Singurele regrete au fost doar cele exprimate de Ioana Teodoreci – nu s-a vorbit și de satul ei, Valea Rizii. Dar data viitoare, promitem să ne axăm mai mult pe cele două sate care nu au fost în centrul atenției noastre luni. 

Oameni, locuri și istorii din Dârmănești.

Din amintirile unui veteran de război ajuns centenar - Constantin I. Boncea-Notarul

        ,,Domnule – îmi relata bătrânul veteran, ajuns centenar -  m-am născut într-o duminică, pe data de 24 martie 1915. Am urmat clasele primare la școala din sat, având învățători pe Ion Manolescu și pe Chirachița Chițu, despre care D-ta ai scris deja în Monografia școlii din Piscani, pe care am avut plăcerea s-o citesc și eu acum câțiva ani.

   După ce am încheiat cursurile școlii din Piscani, m-a dat tata la liceu, la Câmpulung, pe care l-am terminat la Pitești. Liceul având profil comercial dădea posibilitatea elevilor pentru a urma cursuri de scurtă durată și în alte domenii ca: administrație publică, contabilitate etc. Așa se face că după încheierea cursurilor liceului am plecat la București, m-am angajat la Poșta Centrală, în același timp urmând și cursuri de contabilitate, ba chiar și de administrație publică, pentru a deveni notar.

        În anul 1937, anul în care am fost încorporat, m-am înscris direct la Școala de ofițeri de rezervă Ploiești, cu profilul Vânători Care de Luptă, pe care am absolvit-o în termen de 9 luni cu gradul de sublocotenent, după care am fost ,,vărsat” la Botoșani și la Galați pentru diverse specialități în domeniul militar. Concentrările pentru acomodare cu trupa, respectiv cu comanda plutonului, a companiei, au început chiar în anul următor, 1938, câte o lună, două în fiecare an, până la 22 iunie 1941, când s-a primit ordinul pentru trecerea Prutului, în vederea eliberării Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

      Unitatea de care aparțineam făcea parte din Grupul de Armate ,,Ucraina de Sud” comandat de către un feldmareșal german, iar direcția de înaintare era către Kiev, până unde am și ajuns după lupte grele. Funcțiile pe care le-am deținut au fost diverse. Deși nu aveam gradul de locotenent, inițial am condus un pluton, dar în focul luptelor, am luat comanda companiei, ba chiar și a divizionului, fiindcă se dăduse ordin ca ofițerii inferiori să lupte în linia I-a, unde pericolul era iminent.

      N-am făcut niciodată abuz de funție sau de grad, deși a-și fi avut dreptul să fac în situații de insubordonare, care se manifestau tot mai des chiar după trecerea Prutului.

     Chiar ostașul de ordonanță care mă servea, originar din Poienița-Muscel, m-a părăsit, dezertând pur și simplu, de la datorie. Nu i-am făcut acte pentru a-l deferi Curții Marțiale, ci doar l-am dat dispărut, pentru ca familia lui să beneficieze de ajutorul oferit de către stat. N-am procedat ca alți ofițeri sau subofițeri la împușcarea ostașilor care nu ieșeau din gropi la asalt. Teama de a ucide voit m-a făcut să nu fac uz de armă decât în situații limită, când nu am găsit altă ieșire din situație. Cred că o singură dată, prin Munții tatra, când primisem ordin să ocup o cotă situată pe un deal, a trebuit să folosesc mitraliera și să împușc observatorul neamț care ne țintuise în teren câteva zile, omorându-mi doi ostași frați trimiși în recunoaștere.

      După ocuparea Kievului trupele diviziei 18 Munte, din care făceam parte, nu au mai înaintat în adâncime, rămânând să execute diverse servicii în spatele frontului. Marea ofensivă sovietică pe direcția Iași-Chișinău din august 1944, m-a prins la Iași, de unde, pentru a nu fi captărată de ruși, unitatea a fost retrasă în Ardeal. Fiind un timp cu serviciul de garnizoană la Sibiu, am avut prilejul să cunosc o ,,frumoasă” din acest oraș, care, prin relațiile tatălui său, mi-a propus să rămân cu serviciul la garnizoana orașului.

    N-am acceptat, dar nici n-am refuzat, am lăsat destinul să hotărască și, peste câteva săptămâni am fost mobilizat la Aiud, de unde am plecat, împreună cu alte unități, pe frontul de vest.  N-am luptat la Oarba de Mureș, unde s-au dat lupte deosebit de grele, luând parte la alte acțiuni, tot atât de însemnate, pe direcția Cluj, Zalău, Tășnad și Carei.

    După trecerea Tisei, pe teritoriul Ungariei războiul a durat de la începutul lunii octombrie 1944, până pe la sfârșitul lunii ianuarie 1945. Cea mai de amploare acțiune de luptă la care am participat s-a desfășurat la Mișkolț, unde frontul ruso-român a mobilizat, pentru forțarea barajului de mitraliere ungaro-german, 2000 de guri de foc, încât la ocuparea orașului n-au mai rămas decât ruine fumegânde. Densitatea focului de arme de toate calibrele fusese atât de mare încât și vrăbiile și pițigoii fuseseră sfârtecați de gloanțe și de schijele de brandt. După eliberarea Ungariei trupele diviziei din care am făcut parte au luptat în sud-estul Slovaciei, în masivul muntos Muran, Tatra Mică, Banska Bistrița etc.

      Cinci luni am luptat pe teritoriul Cehoslovaciei împotriva nemților, până dincolo de Praga, la frontiera cu Austria. Acolo, cu numai câteva zile înainte de sfârșitul acestei mari conflagrații mondiale am fost rănit la șold, din fericire, nu foarte grav, de unde am fost evacuate în țară. Mi s-a propus să solicit încadrarea în ,,Divizia Tudor Vladimirescu” și să rămân în armată ca ofițer activ, dar am refuzat. Revenit în civilie după mai bine de cinci ani de concentrări și război, am ajuns acasă. Am luat contact cu realitatea, destul de sumbră și controversată, și m-am angajat ca notar la primărie.

     Situația era așa de complexă încât nu știai, pur și simplu, cum să te mai descurci, fiindcă ordinele primite de la prefectură, cu o zi, două, mai înainte, erau anulate sau amplificate de nu le mai dădeai de capăt. Serviciul se desfășura cu enormă dificultate, fiindcă lucram în același timp ca notar, și la Racovița și la Colibași, câte două zile pe săptămână, deplasarea făcând-o în ambele localități pe jos.

       Lucram câte 12 – 14 ore pe zi, uneori luam registrele acasă, fiindcă era perioada când se înfăptuia ,,marea operă” a regimului Petru Groza, pentru împroprietărirea foștilor luptători în războiul antihitrerist, cum se spunea atunci. Ordinele primite erau foarte confuze. Unii politicieni propuneau să fie împroprietăriți numai luptării din vest, alții propuneau să fie împroprietăriți și cei din est, precum și văduvele și orfanii de război. S-a procedat, în final, la împroprietărirea tuturor luptătorilor și văduvelor de război, tabelele trimise organelor superioare nemenționând locul unde au luptat aceștia.

      Comisia de împroprietărire din Piscani s-a constituit greu fiindcă mulți locuitori se temeau să primească pământ de la ,,comuniști”. Situația politică fiind confuză, oamenii se temeau și să primească pământ din moșiile boierilor Crăsănești (Octavian și Bebe Crasan) expropriate contrar legii în vigoare. S-au găsit până la urmă ,,întreprinzători” care să facă parte din comisie, mai ales că boierul Bebe Crasan a donat de bună voie o parte din moșie pentru a fi expropriată în vederea împroprietăririi foștilor luptători. După perioada aceea ,,fierbinte” în care spiritele locale s-au încins la maximum, în anul 1949 am fost demis din funcția de notar, din cauza originii ,,nesănătoase” fiindcă atât tatăl, cât și socrul meu, aveau statut de chiaburi. A urmat o altă perioadă grea, prin impunerea la ,,cote” de lapte (1000 litri anual) de carne, de lână, de cereale etc încât cu greu am putut face  față, socru-meu fiind și arestat și încarcerat timp de un an de zile.

       Întrucât aveam cazan pentru fabricat țuică, pentru care aveam autorizație de funcționare, magazia cu butoaiele cu țuică era zilnic deschisă fiindcă ,,organele” de partid și de stat, atât cele locale cât și cele venite de la raion, o frecventau cu obrăznicie oricând aveau poftă de băutură. Nimic nu zicea bietul tata de teamă să nu fie catalogat ca ,,dușman al poporului” și să fie și el încarcerat ca socrul meu.

        M-am reîncadrat în ,,câmpul muncii” când treburile s-au mai liniștit, găsind un servici bun de contabil-casier în cadrul Ocolului silvic Pitești, mai ales că acesta avea sediul la noi la Piscani în casa naționalizată a boierului Bebe Crasan. Vreo doi ani am lucrat în cadrul acestei instituții, până când ,,ocolul” a fost mutat la Costești. Cu toate insistențele inginerului Gheorghe Dejan, șeful ocolului, care mă aprecia mult pentru zelul depus, am refuzat să merg la Costești, din cauza transportului. După un timp, vreun an, doi, după ce am refuzat să mai lucrez la Ocolul silvic, m-am angajat pentru câțiva ani la ,,Casa de copii orfani” de la Valea Nandrii. Deși condițiile erau grele, fiindcă îndeplinmeam o mulțime de atribuții, fiind și contabil și casier și administrator, ba mai făceam și naveta cu bicicleta , 15-20 km. pe zi, perioada lucrată acolo a fost foarte plăcută în comparație cu alte servicii pe care le-am avut.

        Din păcate, din motive independente de voința mea, de la  ,,Casa de copii orfani”, de la Valea Nandrii, m-am transferat la Uzina Colibași, cum i se spunea atunci, unde am lucrat la Serviciul Financiar și la Cantina întreprinderii, până la pensionare.

         După ce m-am pensionat pentru limită de vârstă, m-am dedicat muncii în gospodărie. De dimineața până seara ,,robotesc” prin gospodărie, fiindcă îmi place, vorba ,,Domnului Trandafir” ca toate lucrurile să fie în rânduială. Deși am trecut de 98 de ani, (la data interviului) nu intru în casă decât la masă, fiindcă treburile gospodărești trebuiesc făcute întocmai și la timp. Nu mi-am permis pauze prelungite în timpul verii decât foarte rar, câte o săptămână, două, când am fost la băi, la Vatra Dornei, doar atunci fiind înlocuit de nepotul Adrian, care mă ajută în gospodărie. În rest, ce să mai spun ? Viața își urmează cursul ei normal, cu suișuri și coborâșuri, încât nimic nu este nou sub soare. Încep să mă obișnuiesc cu ideea și cu titlul cărții d-tale că ,,Soarele se apropie de asfințit !”

      Nu mi-e frică de moarte, doar de veșnicia ei. Răutatea oamenilor, în mijlocul cărora suntem ,,condamnați” să trăim a atins cote nemaiîntâlnite până acum, încât cu greu te poți strecura, făcând ,,slalom” printre capcane. Deie Dumnezeu să vină vremuri mai bune de acum în colo, pentru generațiile care vor veni după noi…

     

         Domnule Boncea, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde acestui interviu. Vă doresc multă sănătate și încă mulți ani fericiți !     

                                                                               15 august 2010.

                                                                                  Teodor Dina