M-am născut în închisoarea Văcărești

Textul de mai jos surprinde  amintirile doamnei Iustina – Libertatea despre copilaria sa si mai ales, emotionanta intalnire cu mama ei, prima intalnire la varsta de 6 ani cu cea care i-a dat viata in inchisoarea Vacaresti. Iuliana Predut a avut-o pe fiica doar cateva luni langa ea, apoi copilul a fost incredintat unui orfelinat, institutiile statului comunist refuzand sa redea copilul familiei. Abia dupa aproape doi ani, Nicolae Predut a reusit sa scoata fetita din orfelinat. Toti trebuiau sa sufere pentru ajutorul acordat ,,bandei Arnautoiu’’ din Nucsoara: si mama, si tatal, si bunica care a ispasit si ea cativa ani la inchisoare. Cat despre bunic, preotul Ioan Constantinescu, acesta, cu toate rugaciunile micutei Libertatea - ,, Dă, Doamne, minte, sănătate mie, şi părinţilor mei, şi frăţiorului meu, şi tăicuţului meu; să vină tata popa de la Poenărei şi toţi acasă !", a fost executat la Jilava alaturi de alti 15 partizani si sustinatori ai lor in vara lui 1959.

                                                  Iubire furată...

Am venit pe lume într-o joi, când clopotele bisericii Văcăreşti băteau de ora prânzului... Era aşa de întuneric, încât mi-am frecat bine ochii să zăresc ceva, dar, nedesluşind nimic, mi-am zis că sunt găzduită tot în pântecul mamei... Mi-au trebuit zece zile să realizez că am ieşit la iveală, aşa că, abia pe 28 septembrie, am fost „declarată"...

Şi, de aici, începe nesiguranţa !... A fost să fiu „fecioară", dar, legal, eram „balanţă"... Am combinat cele două zodii şi mi-am făcut planul pentru o viaţă...

Mă întreb: oare, când am văzut pentru prima oară lumina zilei ?... Tăcerea şi întunericul mi-au ţinut loc de mamă şi de tată; probabil, că nu făceam prea multă gălăgie şi gardienii nu se oboseau să mă bage în seamă... Până la doi ani, n-am reuşit să aflu dacă îţi mai trebuiau şi nişte părinţi ca să apari pe lume; ştiam doar că nu există decât copii, mulţi copii, o cameră mare, imensă, cu o mulţime de pătuţuri la fel, câteva feţe blânde de crescătoare de prunci şi umbra deasă a teilor de pe aleea din curtea Casei copilului de pe şoseaua Kiseleff...

Sărutând icoana... Văd undeva, în ceaţă, o fetiţă cu bucle negre, cu ochi negri şi nas obraznic, îmbrăcată într-o rochiţă de catifea azurie, tivită de jur-împrejur cu dantelă albă... O văd cum stă în genunchi în faţa unei icoane... Şi văd, lângă icoană, o fotografie cu o femeie îmbrăcată într-un costum popular macedonean, care, nu ştiu de ce, îi e tare dragă...

De fiecare dată când îşi spune rugăciunea de seară, fetiţa sărută icoana şi chipul femeii din poză, apoi, adoarme, fără să ştie că somnul îi e vegheat de Domnul şi de îngeraşii în care crede... „Inger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna, fii cu mine şi mă-nvaţă să fac bine !... Eu sunt mică; fă-mă mare !... Eu sunt slabă; fă-mă tare !... În tot locul mă-nsoţeşte şi, de rele, mă păzeşte !... Amin... Dă, Doamne, minte, sănătate mie, şi părinţilor mei, şi frăţiorului meu, şi tăicuţului meu; să vină tata popa de la Poenărei şi toţi acasă !"...

Până aproape de patru ani n-am vorbit şi poate că ăsta a fost norocul meu... Câte întrebări nerostite !  Prima mea măicuţă bună a fost sora mamei, pe care mamă am pomenit-o şi mamă mi-a rămas până în ziua de azi... Primul meu frate a fost Dănuţ, vărul meu, băiatul măicuţei, de care nu m-am lepădat şi de care nu mă voi lepăda niciodată, în vecii vecilor... in privinţa taţilor, situaţia e mult mai neclară... Sigur este că primul meu tată a fost tatăl meu cel bun şi adevărat, de care îmi aduc aminte încă de la doi ani... Dar, şi mai sigur este că, pe acelaşi loc, se afla în sufletul meu, soţul mătuşii mele, părinte la fel de bun şi de adevărat, pe care 1-am iubit ca şi pe tatăl meu şi-i voi iubi mereu...

Despre mama mea adevărată, n-am ştiut nimic, n-am întrebat niciodată nimic, sigură fiind că orice familie e formată din doi taţi, o mamă şi un frate... Şi aşa eram destui !... Aveam aproape şase ani, când vraja portretului de lângă icoană s-a destrămat...

Prima întâlnire...

Am implinit şase ani !... insoţită de „Intorsurenii" mei dragi, am luat drumul Bucureştiului... Nu-mi aduc aminte decât strada: doctor Sergiu. La numărul 13, o casă cu etaj, lungă, încovrigată şi întunecoasă, cu o curte de piatră rece şi umedă... Cum păşeşti pragul porţii grele de fier, zăvorâtă cu două ivăre uriaşe, dai peste un fel de curte neprimitoare, cu câine rău, agăţat de un lanţ ruginit, răstignit pe jumătate într-o cuşcă improvizată... Ca să nu fii atacat de chinuitul patruped, trebuie să păşeşti cu grijă, stâlpind pereţii casei, din care răzbesc în afară, prin zid, fire rebele de iederă şi muşchi verde şi rece. Urcăm, apoi, multe şi obositoare trepte de scândură scârţâietoare, inclinate periculos de vertical, cu mâna tremurândă, prinsă nesigur de balustrada din exterior a scărilor, deschid o uşă... in faţă, o cămăruţă antreu, mică şi întunecată, iar, în stânga ei, o uşă ce se crapă încet şi cu teamă... Păşesc sfioasă, chemată de lumina din încăperea alăturată... Ştiu că trebuie s-o cunosc pe mama... Ştiu că toţi ceilalţi sunt în urma mea... Ştiu că trebuie să mă port frumos... Am învăţat bine lecţia... Mai ştiu că am venit de departe, obosiţi şi curioşi şi că cei mai mari au încercat tot drumul să-şi ascundă de mine urme de lacrimi... Eu le văd, totuşi, şi mă întreb ce caută pe feţele lor bune şi blânde, când azi, aşa cum mi-au repetat-o, deseori, e o zi de sărbătoare pentru noi... N-am auzit până acum de lacrimi de bucurie, de aceea, mă închid în mine şi-mi spun că nu poţi plânge de fericire... Ciudaţi mai sunt şi oamenii mari !...

Suspiciunea mea creşte... imi trec prin minte o sumedenie de lucruri până să păşesc pe următorul prag... Număr în gând razele de soare ce pătrund timid printre perdelele grele de catifea şi paşii ce-i mai am de făcut până când se va împlini minunea... Am ajuns...

Odată intrată în cameră, mă izbeşte o privelişte nebănuită: în dreapta mea, un divan vechi şi preţios, în faţă, o masă de mahon cu şase scaune sculptate pretenţios, vaze de cristal, ca-ntr-un muzeu, galeuri, iar, pe jos, un persan greu şi pufos ca plapuma, colorat monoton... Ridic ochii... Pe pereţi, o mulţime de picturi, despre care, mai târziu, am aflat că aparţin unor artişti consacraţi... Nimic şi nimeni nu mişcă în jurul meu...

Dintr-odată, ajunge doar cu greu până la mine, un oftat adânc şi suferinţa lui mă face curioasă. Mi se strânge inima...

 Iată clipa !... Pe divan, stă o femeie, cu braţele întinse spre mine, cu ochi calzi şi umezi de căprioară înjunghiată, acoperită cu un pled greu... Oare, e bolnavă ? Ştiu că e mama mea, o cunosc din poza de lângă icoană... Dar de ce nu mi-au spus că e bolnavă ? Îi desluşesc suferinţa de pe obraz... Degeaba zâmbeşte, nu mă înşeală pe mine. Incremenesc la câţiva paşi de ea şi o privesc cu ochi nesătui, căci este mama mea !... Mama !... Are cearcăne mari în jurul ochilor, faţa  îngrozitor de palidă, de om care n-a văzut lumina zilei mulţi ani, parcă vine din altă lume, e slabă, cumplit de slabă, pomeţii obrajilor ies puternic în relief... Parc-ar fi o fetiţă cuminte, bolnavă şi tristă, trăită ani în şir în rugăciune... Arată ca o sfântă, coborâtă din ceruri întru mântuirea noastră... Dar e prea tristă, poate că e cea mai tristă faţă pe care am văzut-o vreodată şi uite că încep şi eu să plâng, aşa, dintr-odată, înainte chiar de a o îmbrăţişa:

 —Sărut mâna, mamă !... E tot ce mai pot îngăima. Atât ! Plâng, pentru că toţi ceilalţi plâng. Şi-i las să plângă, pentru că abia acum înţeleg că au nevoie de lacrimile astea...

—Libertatea !... Draga mea !...

Ce voce caldă are !... Pe mine mă cheamă ?... Aşa mă numesc eu ?... De ce nu mi-au spus până acum ?... Dar ce importanţă mai are ?... Ne-am regăsit !... In sfârşit !... Ce s-a întâmplat în ziua aceea nu ştiu. Am aflat, mai târziu, că am adormit plângând, mângâiată de privirea îngrijorată a mamei, că am făcut febră mare şi am vorbit toată noaptea în somn, fără noimă...

    Acasă...

Bucureşti !... Gara de Nord !... Zăpuşeală... Vară... Echipaţi de călătorie, cu Mama `teasa în frunte, ne suim în tren. Pe ea, o cheamă dor greu de plaiuri străbune, pe noi, noutatea expediţiei... Dănuţ stă cuminte lângă bagaje, eu mă zbengui în jurul lui, bunica ne priveşte cu ochi umezi, cu multă dragoste... Demnă, în costumul naţional pe care nu-l va lepăda până la moarte, cu sufletul aninat de întâmplări nemaiauzite, bunica ne vede cu ochi ce, parcă, trec prin noi !... Grea pedeapsă ne-a sortit Domnul întru mântuirea păcatelor făcute şi nefăcute...  

Schimbăm tren cu autobuz, în Piteşti... Plaiuri necunoscute şi verzi îmi apasă aduceri aminte... După ore lungi şi drepte, ajungem la Cruce. Bunica se închină şi noi o imităm... La grea povară se înhamă. Işi face croznie cu bagajele strâns legate de bete şi purcede la fel de dreaptă la drum... Noi, copiii, o urmăm gălăgioşi pe poteci întortocheate, în urcuş continuu. Sărim un pârleaz... Incă unul... Şi încă unul... iarbă grea şi udă de rouă ne încurcă picioarele...

–De ce n-o luăm pe drumul pietruit, spre sat ?

Bunica tace. I-e dor de pământ... I-e dor de casă... I-e dor de oameni buni... I-e dor de lumină... Poteci de urcuş pieptiş prin grădini şi gata... Ajungem...

–Mai avem mult ? întreb ca să mă aflu în treabă...

–Nu, am ajuns acasă !, ne duce cu vorba bunica... Urcăm. Coama Hoagei se bănuie printre crengi de cireş. Râpa, uitată de Dumnezeu în capăt de lume, rânjeşte la noi cu colţi de stâncă şi strungă de brazi...

–Mai avem mult ?

 –Nu, am ajuns ! răspunde bunica...

Urcăm întruna. Poteca şerpuieşte prin grădini cu meri, pruni, nuci... Bunica gândeşte cu voce tare: –Prea multe garduri despart pământ unit pe vremuri !...

Ultimul pârleaz... Şi dăm într-o uliţă de ţară cu glod unsuros şi adânc... Păşim cu grijă. Bunica înainte. Eu cu Dănuţ, pe urmele ei. Nu mai scoatem nici un cuvânt... Oboseala tristă ne încearcă. Nimeni nu mai spune nimic. Ne auzim paşii călcând apăsat prin noroiul clisos. Şi aşa, mărunţi şi neştiuţi de nimeni, ne îndreptăm fără vorbă, spre casa noastră, doi nepoţi şi o bunică...

•••••••••••••••

Justina —Libertatea

(Sursa: Grigore Constantinescu, Epopeea Rezistentei anticomuniste din Poenarei – Muscel)

Libertatatea – fetita care s-a nascut in inchisoarea Vacaresti

     Iuliana Constantinescu s-a nascut la 16 iunie 1929 in comuna Corbi, judetul Arges. Era fiica preotulului Ioan Constantinescu si a Iustinei din satul Poenarei. Alaturi de parintii sai i-a ajutat pe ultimii partizani din grupul Haiducii Muscelului din Nucsoara incepand cu anul 1952. Acestia isi gasisera adapost la Rapele cu Brazi de langa sat.

     Iuliana la data arestarii, în iunie 1958, era însărcinată în luna a şasea. Fiica ei s-a născut în 18 septembrie 1958, în Spitalul Penitenciar Văcăreşti şi a fost numită Libertatea-Justiţia. A fost dusă la orfelinat. Tatăl ei, Nicolae Predut, a găsit-o cu greu după căutări îndelungate. Iuliana Preduţ – Constantinescu a fost condamnată la 12 ani închisoare şi graţiată în anul 1964, de la Penitenciarul Oradea.

                               Libertatea – un licăr de lumină în beznă

    Eram închisă la Văcăreşti... Mă aduseseră acolo de la Securitatea din Piteşti, în urma unei anchete chinuitoare... Am stat, la Văcăreşti, până am născut pe Libertatea–Justina...      Mă arestaseră de la catedra din Cobadin, regiunea Constanţa... 
Eram gravidă în luna a şaptea... 

    M-au băgat seara, în celula 116, cu toate că sosisem înainte de ora prânzului, şi, ca să-mi fie viaţa un adevărat calvar, m-au lăsat singură, într-un WC turcesc cu şase găuri, care aproape nu se mai vedeau, fiindcă erau pline cu materii fecale...
Mirosul greu de acolo, drumul chinuitor de la Securitatea Piteşti până la atât de temuta închisoare din Văcăreşti îmi accentuaseră vădit cumplita durere amestecată cu o foame greu de imaginat, pentru că nu îmi dăduseră, în dimineaţa aceea, nimic din mizerabila raţie zilnică, iar seara, după o discuţie cu o verişoară a mea, care era şefă de cameră, n-am putut înghiţi nici măcar o boabă de arpacaş...
    Căpitanul Constantinescu – aşa se pare că-l chema – m-a însoţit în dubă până la Închisoarea Văcăreşti şi, în prezenţa mea, i-a spus celui care m-a luat în primire, să aibă grijă, pentru că sunt gravidă şi foarte slăbită... I-am mulţumit pentru acest semn rar de bunătate, cu totul neaşteptat, dar, de atunci, nu l-am mai văzut... Să fi fost din „grijă" pentru mine cele două bucăţi de mămăligă caldă, în care era pusă brânză de burduf tăvălită prin materiile fecale, încât nu mai rămăsese nimic nemuiat în mizerie ?!... 
O durere groaznică m-a tăiat peste mijloc; apoi, o foame cum n-am mai încercat niciodată m-a împins parcă orbeşte să mă aplec şi să rup din mămăliga pusă în fecale... Simţeam tot mai mult, tot mai apăsător, că mă lăsau puterile !...
    M-am aşezat în urina care plutea pe cimentul WC-ului şi am rupt încă o bucată din celălalt bulz – puşi acolo anume, pentru că, din mămăligă, ieşeau aburi calzi...
Abia, mai târziu, mi-am dat seama că totul fusese premeditat de către torţionari, pentru ca să avortez din această cauză, mai ales că, la Piteşti, un securist în halat alb – probabil, medic – îmi propusese să renunţ la copil, asigurându-mă că nu voi avea dureri la întreruperea sarcinii...
    M-au dus, aşadar, în celula 116, unde, timp de o lună, m-am chinuit îngrozitor, într-o singurătate ucigătoare doar cu gândurile mele negre şi cu durerea care aduce în lume o nouă viaţă...
    Regimul de detenţie a fost aidoma celui de la Securitate: de la deşteptare până la stingere, eram obligată să stau pe marginea patului... 
Uneori, când mai încercam să urc câte un picior în pat, mi se atrăgea atenţia că nu am voie...
    M-am resemnat, pierzându-mi orice speranţă în lumina vieţii...
    Mă învăluia, parcă, întunericul atât de obsedant al morţii !...
     Într-o zi, în jurul prânzului, când zgomotul de pe coridoare şi zornăitul gamelelor îl anunţau astfel, mi s-a întâmplat ceva straniu…
    Stăteam pe marginea patului şi aşteptam gamela cu mâncare, din care gustam întotdeauna extrem de puţin, fiindcă era greu de înghiţit ceea ce ne dădeau drept hrană... 
     Deodată, a apărut o mână care iradia o imensă linişte sufletească, o pace lăuntrică de nedescris, o stare atât de minunată cum nu mai avusesem până atunci...
Mâna luminoasă m-a îndemnat:
– Scrie !... 
I-am răspuns cu voce tare:
 – Sfinte Dimitrie sau Sfinte Ştefane, nu am nici cu ce şi nici pe ce să scriu !
   Deşi blândă, Vocea avea, totuşi, un ton imperativ... Mâna aceea stranie mi-a întins, deodată, o coală albă şi un creion mic cu tricolorul la un capăt... De câteva zile, nu mai mâncasem absolut nimic !...
    Plângeam mereu şi nu-mi puteam deloc imagina că pot fi atât de cruzi şi că nu mă vor duce într-o maternitate, ca să nasc omeneşte...
Vocea mi-a poruncit iarăşi:
– Scrie !...
Şi, deodată, mi s-a părut că, pe acea coală albă, creionul aluneca însemnând versurile atât de triste ale unei poezii cu totul enigmatice:

Ţie, Libertatea !
Ai fost născută-n închisoare
Şi-ntr-o celulă, ai crescut !
Lumina razelor de soare,
printre zăbrele, ai văzut !
Cuvinte dragi de mângâiere 
eu n-am putut să-ţi glăsuiesc, 
fiindcă, acolo-n închisoare,
n-am avut voie să-ţi vorbesc !
Un cânt de leagăn, niciodată,
mămica ta nu ţi-a cântat,
ci, numai lacrimile-amare,
pe trupul tău, ea a vărsat
Tu creşti, odorule, creşti mare
şi Domnul să te aibă-n pază!
Puterea Lui mângâietoare
să-ţi lumineze ca o rază !...

    După o tăcere ce mi s-a părut o veşnicie, Vocea aceea plină de mister mi-a şoptit:
  – Ca să nu uiţi cuvintele, cântă-le pe melodia care îţi place cel mai mult !…
    Pe atunci, îmi plăcea deosebit de mult romanţa „S-au scuturat toţi trandafirii"...
M-am trezit brusc din această reverie fantastică în zgomotul vizetei, pe care un sergent o zăngănea de zor, făcându-mi semn să mă apropii de uşa celulei... M-a întrebat autoritar cu cine am vorbit, deoarece – spunea el – că am pronunţat câteva cuvinte cu voce tare, adresându-mă unei persoane, deşi eram cu faţa spre uşa celulei... Buimăcită, dar şi înspăimântată de tonul gardianului, i-am spus, la început, că nu ştiu absolut nimic...
M-a ameninţat, apoi, că mă duce la izolator...
    Ca să scap, i-am mărturisit ceea ce am văzut şi am auzit !... Insinuând că îmi bat joc de el, m-a scuipat şi mi-a zis că sunt nebună de legat, fiindcă stăteam cu ochii deschişi şi vorbeam cu cineva...
    De teamă, n-am mai spus nimic !...
    Am tăcut, de parcă eram absolut vinovată !...
    M-am aşezat pe marginea patului şi încercam să-mi reamintesc versurile pe care mi le-a dictat misterioasa Voce...
Un fior mi-a săgetat inima !...
    Am înţeles că voi naşte o fetiţă, căreia îi voi pune numele „Libertatea", că va sta şi ea în celulă cu mine, că nu vom mai vedea lumina soarelui decât cine ştie când... 
    M-am resemnat, apoi, într-un târziu, gândindu-mă că fetiţa va trăi, că o să se nască vie...
    După două luni, joi, 18 septembrie 1958, în miezul zilei, am născut, în Închisoarea Văcăreşti, o fetiţă...
    I-am pus numele Libertatea-Justina...
    Însă, cei de acolo i-au schimbat şi numele şi data naşterii în documentele întocmite !…
După ce am născut, nu mi-au adus fetiţa s-o văd câteva zile... Eram, în aceeaşi celulă, cu două tinere cam de vârsta mea din Cudalbi, regiunea Galaţi. Fuseseră închise, pentru că se opuseseră înfiinţării „colectivei" în satul lor...
    Când mi-am văzut fetiţa pentru prima dată, am îmbrăţişat-o cu o dragoste nespusă, pe care nu o mai trăisem vreodată, dar şi cu un simţământ profund de teamă, care mă terorizase multă vreme: „O fi, oare, normală, după chinurile îndurate de mine de când fusesem arestată de securişti ?!"...
    I-am numărat degeţelele de la mâini şi de la picioare !... 
    Apoi, i-am privit îndelung, cu atenţie, îngrijorată: faţa, ochii, părul !... Avea perişorul negru, ud şi rece ca gheaţa !… 
    O aduseseră s-o alăptez trecând pe un culoar lung şi întunecos, învelită în scutece vechi, rupte, luate, probabil, de la vreun cămin de copii...
I-am suflat în păr, s-o încălzesc şi am şters-o cu un baticuţ pe care îl aveam la mine...
Între timp, am făcut, la sânul stâng, mastită suprainfectată !... De această boală, numai bunul Dumnezeu m-a vindecat, fiindcă m-au dus la un doctor din închisoare să mă opereze la o oră nepotrivită, chiar atunci când i se servea masa...
    Văzându-mă atât de slăbită şi de chinuită, s-a hotărât să termine cât mai repede cu mine, determinat, poate, şi de gardiana care mă însoţise până la el... Batjocoritoare, gardiana îmi pusese nişte ochelari negri şi mă obligase să mă îmbrac cu mantaua, pe care o legase la mâneci şi mă trăgea, ca pe un animal de funie, de o mânecă legată mai lung...     Când era întrebată, de cei cu care ne întâlneam, unde merge, ea se amuza, spunându-le tuturor că „plimbă maimuţa"...
     Doctorul era un ghem de nervi... S-a răstit la mine, fiindcă îşi întrerupsese masa din cauza unei „bandite"... A luat o lamă, a dat-o prin flacăra unui chibrit şi m-a tăiat adânc, pe viu, fără milă, înjurându-mă că şi-a pătat, cu puroi, halatul... Mi-a pus în silă nişte vată pe rană şi mi-a poruncit să ies cât mai repede afară...
De atunci, nu s-a mai interesat deloc de soarta mea...
După ce am fost „operată" astfel la sân, n-am mai alăptat-o pe fetiţa mea, pe Libertatea…
Mi-au alăptat-o fetele din Cudalbi, care născuseră şi ele tot fetiţe, ori nişte tinere ţigănci – deţinute de drept comun – închise într-o celulă învecinată... Se întreceau între ele care să-i dea piept... Credeau că vor ieşi mai repede din puşcărie, dacă o alăptează pe Libertatea !…
     Asociau numele ciudat, pentru ele, al fetiţei cu eliberarea din detenţie şi erau toate convinse că Dumnezeu le-a trimis-o ca pe o rază de speranţă în revenirea lor grabnică la viaţa liberă de dincolo de zidurile închisorii... 
Le „inoculase", cred, un asemenea gând bun una dintre ele, care trecea drept „vrăjitoare" – Margareta, o ţigancă tăiată parcă din stâncă, ce le domina, mai ales, spiritualiceşte pe toate celelalte...
    Dar, dincolo de credinţa lor, omenia pe care o dovedeau mă impresiona până la lacrimi... Ce suflete mari pot avea cei „mici" năpăstuiţi de soartă, pe care, uneori, cu vinovat dispreţ, îi ignorăm !...

(Iuliana Predut-Constantinescu, Sperante incatusate)

Ofranda jertfirii întru credinţă

       Precum un busuioc înalt, plin de miresme şi de sfinţenie era sora Vianeea, o călugăriţă greco-catolică. Cu greu, reuşeam s-o găsesc, cu toate că trăiam zilnic în aceeaşi celulă rece, întunecoasă şi tristă, în care culoarea gri predomina atât în hainele vărgate, în păturile rupte şi vechi, în cimentul de pe jos şi de pe pereţii înceţoşaţi de vreme, unde, parcă, nici pânza de păianjen nu se prindea...
       N-o interesa nimic din ceea ce-i lumesc şi trecător. Îşi făcea programul impus alături de „turma suferindă" şi, cum prindea un loc de mişcare printre paturile suprapuse până spre tavan, se plimba cu mâinile duse la spate, cu ochii întredeschişi, cu capul aplecat spre dreapta, încât ne părea o sfioasă muceniţă rătăcită printre noi...
Sergentele care ne păzeau priveau pe vizetă, suspectând toate mişcările din celulă...
Se întâmpla zilnic, la anumite ore, după ce înghiţeam cu greu din „raţia supravieţuirii", să se facă linişte, în sensul că zumzetul şoaptelor dintre noi lăsa locul unei tăceri apăsătoare, când fiecare se retrăgea pe marginea patului său, căci aşa eram obligate să stăm de la ora 5 – ora deşteptării – până la ora stingerii... Atunci, retrăiam amintirile noastre tulburător de vii de dinaintea clipelor negre ale arestării... 
       În acele momente triste, măicuţa Vianeea se plimba... Înaltă, cu faţa veşnic senină, purta nişte bocanci imenşi de care făcea mereu haz, pentru că îi erau prea mari, dar dădea întotdeauna slavă lui Dumnezeu că-i avea încă buni !...

       În tăcerea de mormânt a celulei, se auzea, deseori, vizeta, pe care o deschidea cu un zgomot infernal „doamna majoră" – cum eram obligate să i ne adresăm – înjurând-o birjăreşte pe măicuţă şi batjocorind-o că doarme în picioare ca un biet animal...
Oricât încerca maica Vianeea să-i explice că nu se poate dormi atunci când te mişti dintr-un capăt la celălalt al celulei, „majora" îşi vărsa veninul şi o pedepsea să stea în picioare nemişcată până ce se dădea stingerea sau să spele atât WC-urile cât şi coridoarele care erau nesfârşit de lungi...
       După ce simţeam că gardiana s-a îndepărtat, deoarece o auzeam ţipând în alte celule, încercam s-o consolez, dar măicuţa Vianeea mă dezarma înainte de a rosti un gând cald de îmbărbătare, mărturisindu-mi senină că dă slavă lui Dumnezeu că i-a prilejuit să depună la picioarele Mântuitorului ofranda jertfirii ei întru credinţă...
        Pe măicuţa Sofia, o asemuiam cu o lăcrămioară cu parfum discret... Îi ziceam „măicuţa Vrăbiuţa"... Fusese arestată în acelaşi lot cu maica Vianeea. Era mică de statură şi era veşnic îngheţată de frigul din celulă, pe care nu-l blestema niciodată, socotindu-l doar un ceasornic deşteptător la vremea sfântă a rugăciunii...
    Mă simţea ori de câte ori tristeţea îmi apăsa sufletul şi, luându-mă uşor de mână, mă chema pe marginea patului său, şoptindu-mi cuvinte de mângâiere cu o voce tremurândă şi privindu-mă cu ochii săi adânci, mereu înlăcrimaţi...

(Iuliana Predut-Constantinescu, Sperante incatusate)

Din nou în război – veteranul din Petrești, supraviețuitorul de la Dachau

    Acum aproape un deceniu l-am întâlnit prima oară pe nenea Gheorghe Ene din Petreşti, un veteran de război cu o poveste aparte. L-am invitat la Şcoala Coșeşti și timp de 50 de minute, ca un profesor, a făcut o lecţie de istorie vie de neuitat !

     În acea perioadă am mai reuşit să vorbesc și cu alţi veterani de război, fiecare cu istorii zguduitoare, mai ales cele ale domnilor Cicerone Georgescu din Jupâneşti şi Aurel Ciolan din Dârmăneşti. Ei au făcut frontul de est, pe când domnul Ene a luptat în vest împotriva germanilor şi ungurilor. Pe 15 decembrie 1944 cădea prizonier la nemţi şi până la victoria Aliaţilor din anul următor a trecut prin situaţii pe care noi cu greu ni le putem imagina, chiar dacă dumnealui ne povesteşte cu lux de amănunte. Da, pentru că noi nu putem simţi frică, nu putem simţi mirosul morţii, oroarea în fata arbitrariului absolut în care plutea viaţa unui om, mai fragilă decât cea a unui puf de păpădie. Oare cum se poate numi acea situaţie în care îţi aştepţi rândul la moarte, complet dezbrăcat, alături de camarazii tăi, în faţa camerei de gazare şi cineva vine şi te ia pe tine, te scoate din grămada de morți-vii şi îţi ordonă, câteva minute mai târziu, să-i scoţi pe tovarăşii tăi, de data aceasta morţi şi să îi incinerezi ?! Nenea Ene crede că Dumnezeu l-a iubit mult. Nu o spune, dar eu sunt sigur de asta, mai ales că bunătatea şi blândeţea atât de evidente la el, n-au cum să nu fie însoţite de o credinţă puternică şi înaltă cât un munte.

    Să supravieţuieşti marşului morţii de la Dachau, să evadezi şi să te întremezi cât de cât, să fii din nou prins şi adus din nou în marş alături de foştii camarazi, cei care nu se lăsaseră învinşi de foame, de frig, de slăbiciuni... Oare cum se poate numi asta?! Iar apoi să prinzi clipa eliberării ! Ce film s-ar face din viaţa lui nenea Ene ! Numai că nu ar fi un film cu final american, previzibil, o, nu, pentru că nenea Ene e român ! Şi de aceea, după ce a fost prizonier la unguri, nemţi şi cehi, după ce a scăpat de cameră de gazare de la Dachau, după ce a fost eliberat, drumul său nu s-a terminat. Nu, căci în urma haosului şi tulburărilor de la sfârşit de război, a ajuns să fie arestat şi de către americani şi internat pentru trei luni într-un lagăr de lângă Munchen !

   În 2011 l-am invitat pe nenea Ene din nou la şcoală, de data aceasta la Leicești, unde timp de aproape două ore a povestit elevilor din Cercul de Istorie ,,Căutătorii de comori'' păţaniile sale. Acum, acei elevi, la licee prestigioase din Piteşti, sunt sigur că au rămas cu nişte amintiri bine întipărite, cu emoţiile transmise de veteranul din Petreşti.

http://cautatoridecomori.blogspot.ro/2011/05/am-fost-prizonier-in-lagarul-de-la.html

    În anii următori nenea Ene a murit. Pentru mine a fost mort timp de mai bine de doi ani, fiindcă aşa mi s-a spus de către un coleg ce locuia în acelaşi sat. Chiar am scris pe blogul meu despre dispariţia sa, cu tristeţe şi cu gândul la întâlnirile cu dumnealui.

    Anul trecut însă am aflat cu surprindere şi bucurie că nenea Ene a mai învins odată moartea! Acest supravieţuitor nu s-a dezminţit, nu a vrut să moară într-o confuzie ciudată ! Aşa că, atunci când prilejul s-a ivit, l-am invitat pe jurnalistul Laurenţiu Ungureanu de la Adevărul să facă un interviu cu dumnealui, care s-a concretizat într-un articol din Historia. Laurenţiu l-a ascultat pe nenea Ene mai bine de trei ore şi a surprins cu inteligenţă cele mai interesante aspecte ale vieţii sale, căci povestea a fost una a vieţii, nu doar a episodului din război.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/mos-ene-dachau-mureau-oamenii-dar-ii-inlocuiau-altii

     După apariţia articolului său în martie, bătrânul veteran a mai fost vizitat de reporteri de la Antena 3 şi Digi Tv, aşa că a ajuns o ,,celebritate'' în Petreşti. Aşa cum ar fi meritat de mult. Bineînţeles că acest lucru nu s-a repercutat şi asupra situaţiei sale materiale mai mult decât modeste asupra căreia au insistat cei de la televiziune. Au insistat şi atât. Mai există însă inima românească, chiar dacă poate că vine din Belgia, în persoana doamnei Marilena Mesea. Dumneaei face parte dintr-o fundaţie care ajută mai ales familiile cu copii săraci, dar a ales să îi aducă şi lui nenea Ene câteva lucruri cu puţin înainte de Paşte.

     Înainte să se termine şcoală, am hotărât să mai îl rog pe nenea Ene odată, probabil ultima oară, să vină să le mai vorbească elevilor mei. Ştiam că va fi mai greu, dumnealui vorbeşte foarte încet, mai pierde câteodată şi şirul poveştii, dar ştiam că va fi o experienţă copleşitoare pentru unii din elevii mei. Şi dacă doar unul ar simţi aşa cum simt eu această poveste şi viaţa sa, atunci ora şi-ar atinge menirea. Şi nu m-am înşelat...

    Într-o tăcere adâncă am ascultat cuvintele întrerupte de emoţie şi lacrimi ale ultimului nostru veteran - nenea Ene Gheorghe din Petreşti. Veteranul nostru, prizonierul de la Dachau, a reuşit să ne emoţioneze şi a fost la rândul său mult mai emoţionat decât atunci când a dat minunatul interviu lui Laurenţiu Ungureanu, sau altele celor de la Antena 3 sau Digi Tv. Îţi mulţumim încă odată, nene Ene că ne-ai adus în faţa ochilor adevărata istorie, nu doar cea eroică, dar mai ales cea cu sânge, cu foame, cu păduchi, cu camere de gazare, cu ,,oameni care nu mai erau oameni''. Vocea sa puţină s-a auzit ca bătăi de clopot în sufletele unor copii, care mi-au mărturisit că, după ce a plecat veteranul, au vorbit despre el şi au plâns… Ce poate fi mai curat decât o lacrimă a unui copil care s-a împletit cu lacrima bătrânului ce trăia literalmente clipele pe care le povestea?!

   Îţi mulţumim nene Ene !

La masă cu istoria vie - Alexandru Marinescu, unul dintre ultimii partizani din mișcarea de rezistență Haiducii Muscelului din Nucșoara

      A trecut ceva vreme de când n-am mai poposit pe terasa casei din Poenarei unde locuieşte pe perioada primăverii şi verii domnul Alexandru Marinescu. În urmă cu un an am reuşit să ajung cu câţiva elevi de la clasa a VIII-a, care l-au ascultat cu interes, dar şi cu mirare pe fostul partizan din gruparea Haiducilor de la Nucşoara. Îmi amintesc de întrebarea lui Vlad de la sfârşitul întrevederii – dacă acum, privind retrospectiv, ar mai avea curajul să ia aceleaşi decizii, să plece în munţi, să înfrunte regimul comunist cu arma în mână. La aceasta  a răspuns atunci şi mi-a zis şi acum, fără ca eu să mai fi insistat – da! Câtă dârzenie şi demnitate aveau totuşi unii dintre oamenii de atunci! Ne e atât de greu să îi înţelegem azi şi dacă puteam să ne apropiem cât de cât de modul lor de percepţie a evenimentelor şi de luare a deciziilor, nu ne rămâne decât să îi privim cu admiraţie. Ei au demonstrat că îşi iubesc ţara, comunitatea în care trăiau, familiile prin fapte, nu prin vorbe sau demagogie.

                                                                 

       Domnul Alexandru şi soţia sa m-au întâmpinat pe terasa ştiută de ani de zile, cu o vedere atât de interesantă la biserica unde au păstorit preoţii Constantinescu şi Andreescu, cei ce au plătit cu viaţa ajutorul dat mișcării de rezistenţă, precum şi la dealul înalt unde se zăreşte o parte a Râpei cu Braziîn care şi-au găsit adăpostul ani de zile ultimii partizani. Aici, în Poenarei, multe locuri, multe nume, amintesc de o istorie a suferinţei, dar şi a demnităţii. Domnul Alexandru îmi spunea că el crede că odată cu stingerea sa şi a altor câţiva, povestea partizanilor se va pierde treptat şi va căpăta alte valenţe în lucrările scrise sau documente, va deveni factologie rece. Poate are dreptate întru-câtva, căci pasiunile şi suferinţa, frica şi îndrăzneala nu străbat atât de lesne suprafaţa hârtiei sau sticla unui monitor, aşa cum o face un om viu care îţi povesteşte prin câte a trecut, îmbrăcând povestea cu o haină de umanitate, dar şi de subiectivism. Da, când domnul Alexandru nu va mai fi, domnul Eugen Chirca nu va mai fi, doamna Elena Ion (Arnautoiu) şi alţi câţiva, foarte puţini, universul rezistenţei anticomuniste va deveni mai sărac şi mai puţin atractiv. Oricum această parte a istoriei recente este o zonă de nişă, care nu se preda în şcolile noastre şi poate fi cunoscută mai ales pe internet şi cu ajutorul câtorva instituţii cum ar fi IICMER sau Fundaţia Academia Civică. De aceea este necesar să îi ascultăm cât se mai poate.

         M-am aşezat pe terasa vechii case a învăţătorului Popescu, socrul domnului Alexandru, privind spre Râpele cu Brazi. Domnul Popescu a fost arestat în 1949 şi a primit 8 ani de închisoare, iar după executarea acestora nu s-a putut bucura decât câteva luni de libertate, fiindcă a fost trimis cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan. Apoi în 1958 a fost din nou arestat şi condamnat la moarte în primul lot al haiducilor, alături de alţi 15 partizani. Fiul său a fost şi el condamnat la închisoare, iar ginerele, Alexandru, a primit 20 de ani ! Iată câte a trebuit să îndure această familie ! Domnul Alexandru a rememorat toată această istorie personală încărcată fără detaşarea la care te-ai fi aşteptat după trecerea a şase decenii. Evenimentele sunt încă vii în inima sa.
       ,, - Cum vă mai simţiţi, domnule Sandu?’’ 
       ,, - Ei, nu credeam că bătrâneţea poate fi atât de grea!’’
       Resimte atât trecerea naturală a timpului care îşi pune amprenta asupra trupului cât şi fiecare an din cei 10 petrecuţi în închisori şi lagăre de muncă. Îl doare trupul, dar îl doare şi sufletul, căci nu poate fi de accord cu locul ocupat în istoria mişcării de rezistenţă de fratele său Ionel Marinescu. Până la moartea acestuia din munţi, Doctorul, după cum era cunoscut, a participat la aproape toate confruntările armate cu Securitatea în urma cărora au rezultat mai mulţi morţi în rândurile lucrătorilor de Securitate. Pentru domnul Sandu, fratele este un erou care a fost lăsat la o parte. I-a ridicat în munţi, la câţiva km de locul unde a murit, o cruce şi an de an încearcă să ajungă acolo ca să îi aprindă o lumânare. Marele său regret este că bătrâneţea l-a ajuns înainte de a mai avea puterea fizică de a urca la bordei şi a căuta locul în care Doctorul a fost îngropat. Are credinţa că l-ar putea descoperi, după mărturiile şi documentele pe care le-a studiat. Am înţeles de mult şi îmi dau seama încă odată şi acum că subiectul legat de fratele său nu-i dă pace şi îi va lăsa o rană deschisă în suflet până când va închide ochii. 

      La plecare mi-a şoptit ceva ce prima oară de când ne tot întâlnim îmi zice: ,,Domnule profesor, te apreciez şi te las pe dumneata să spui adevărul despre mişcare când n-oi mai fi. Trebuie să faci acest lucru,  dumneata şi  profesorul Ştefan din Pitesti’’.  

    De câţiva ani încerc să fac asta, să prezint elevilor mei şi altora, inclusiv celor din mediul virtual istoria acestor oameni curajoşi. Aşa cum pot, la nivelul meu, mă ocup de această problemă care are atâtea faţete, controverse, onoare, dar şi trădare. E onorant să fii tratat în acest fel de cineva că domnul Marinescu, dar şi responsabilitatea este pe măsură. Timpul va dovedi dacă dumnealui a avut dreptate…

      

Dorinţa de la început de an

Într-o zi de miercuri, cred că pe la jumătatea lunii octombrie, am primit un telefon de la doamna Elena Ion (Arnăuțoiu). Mi-a spus că s-a deschis un cont la Banca Transilvania pentru Monumentul Haiducilor Muscelului din Nucşoara, cel început în 1997, situat lângă oraşul Câmpulung, la mică distanţă de Monumentul de la Mateiaș. Mă ruga să ajut şi eu, aşa cum îi promisesem la întâlnirea noastră din aprilie, prilej cu care participasem la emisunea colegului meu Florin Epure – ,,Recurs la Istorie''. Atunci scrisesem pe pagina mea de facebook – Destine frânte în închisorile comunste - şi am avut mai bine de zece solicitări pentru a ajuta cumva la realizarea dorinţei acestei doamne deosebite. Telefonul dumneaei m-a bucurat mult pentru că simţeam că pot ajuta, că pot mobiliza, că pot participa la o acţiune de suflet care îmi va aduce o mare satisfacţie. Aşa că i-am promis că voi face tot ce îmi va sta în putinţă. Şi chiar cred că am făcut...

Această acţiune este concepută să dureze până în luna februarie 2015 şi în funcţie de banii strânşi se va încerca să se facă mai mult sau mai puţin din proiectul iniţial. Important este însă să se realizeze crucea celor 130 de participanţi la mişcarea de rezistenţă care a avut centrul la Nucşoara. Apoi ar fi şi accesul spre acel Monument metalic lângă care se va ridica crucea, un gard de împrejmuire, panouri cu descrierea pe scurt a acţiunilor partizanilor etc. Dar în primul rând, crucea, la care doamna Elena spera să se poată ruga înainte de a merge să-şi întâlnească părinţii morţi în închisoare şi  fraţii executaţi la Jilavă... La 95 de ani, deşi nu se mai poate deplasa decât cu mare greutate, deşi nu mai vede bine, nu mai poate citi, are un suflet aprig, o vorbă care însufleţeşte şi impresionează... Dacă mai mulţi ar auzi-o sunt sigur că ar gândi la fel ca mine şi ar face ceva pentru că această ultimă dorinţă a doamnei Elena să se împlinească!

De la acel telefon, timp de două luni, am postat aproape zilnic pe  Destine frânte în închisorile comuniste, am scris mailuri, am dat telefoane, am făcut tot ce am crezut de cuviinţă ca să îmi ţin promisiunea făcută doamnei Elena. Am crezut în puterea facebook de a pune lumea în mişcare, dar rezultatele nu au fost pe măsură aşteptărilor mele. Ajutor am primit în primul rând de unde nu m-aş fi aşteptat. Primii au fost românii plecaţi în străinătate – Raluca, Titu, Vasile – oameni cărora le-am mulţumit şi mai vreau să le mulţumesc. Domnul Vasile Valeanu este artist – grafician şi pictor – în New York. Timp de mai multe săptămâni a lucrat la un afiş al campaniei încărcat de o simbolistică atât de specifică artei dumnealui. Apoi a ţinut să scoată acele afişe la o imprimerie de acolo pentru a ieşi perfecte. Când a putut, le-a trimis în ţara printr-un prieten ce venea acasă de sărbători, iar Titu a făcut un drum lung până la Bucureşti ca să recupereze preţiosul colet. Toată stima mea pentru aceşti oameni! Afişele vor ajunge, cu voia prietenilor mei, în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Făgăraş.

Un ajutor nesperat am primit şi de la domnul Cristi Dumitrașcu, realizator al emisiunii Jurnal Militar, la Radio România Actualităţi. În două rânduri mi-a dat şansa să vorbesc despre proiectul acesta. Şi apoi să îl şi cunosc, un om bun, dornic să pună o cărămidă la un edificiu dedicat eroilor ce nu mai sunt.

Un alt jurnalist, Laurenţiu Ungureanu de la Adevărul, a făcut un gest de prietenie frumos, scriind un articol despre mine, iar la finalul sau amintind ceea ce era cu adevărat important – cauza Monumentului Haiducilor din Nucşoara. Nu pot decât să îi mulţumesc.

Aşa cum aş vrea să le mulţumesc elevilor mei din clasa a VIII-a, care au făcut un gest simbolic dăruind şi ei, după ce m-au auzit în numeroase rânduri povestind despre Monument.

Nu mă pot opri cu mulţumirile aici  fiindcă câţiva români au crezut în ceea ce le-am spus eu şi m-au anunţat că au depus cât au putut şi dumnealor, iar la sfârşitul mesajului au spus atât de simplu – Doamne ajută!

Şi mai ales, nu pot să nu îi mulţumesc doamnei Ana Blandiana, care crede în acest proiect, crede şi în mine. ,,Domnule profesor, ar fi o ruşine să nu fie terminat, trebuie făcut. Faceţi ce trebuie !’’

        Datorită acestor oameni deosebiţi s-a strâns o sumă care permite să se ridice această cruce. Atât deocamdată.

          La început de an, dorinţa mea – evidentă – să ridicăm crucea eroilor cât mai repede, să oferim timp doamnei Elena pentru a aprinde o lumânare. Gest simbolic, fiindcă părinţii şi fraţii au sfârşit în gropi comune, fără crucea creştinească la căpătâi...

Dumnezeu să-i ierte! Dumnezeu să ne ajute ca să-i putem pomeni !