Familia ARNĂUȚOIU, o familie de eroi

 

                            Fostul judeţ Muscel are o istorie tulburătoare, de-a lungul veacurilor.  Ea este presărată cu nenumărate nume de martiri şi eroi, înscrişi pe monumente, dar şi pe crucile cimitirelor, din localităţile fostului judeţ. Să adăugăm la aceştia şi pe cei anonimi ale căror oseminte zac în Mausoleul Mateiaș, în localităţile unde au fost lupte în 1877, în primul şi al doilea război mondial.   

                    Istoria noastrea recentă, postbelica, a anilor 1946-1962, deasemenea este presărată cu martiri şi eroi care şi-au sacrificat viaţa, în lupta de Rezistenţă naţională anticomunistă, fie în munţi, în închisori, în lagăre de muncă forţată, în Bărăgan -“Siberia românească”-în cazul celor deportaţi.

       Numeroase familii muscelene şi-au dat prinosul lor de jertfă şi sacrificiu. Printre acestea se afla şi familia învăţătorului Iancu Arnăuțoiu din Nucşoara.

    În aceste rânduri, oferim cititorului o imagine amplă şi clară despre această familie, care s-a bucurat de dragostea, încrederea şi devotamentul concetăţenilor din Nucsoara-Muscel, plătindu-şi în număr imens tributul lor eroic.

 *  *  *

           Familia bunicilor mei, înv. Iancu şi Laurentia Arnăuțoiu din Nucșoara, o familie de intelectuali, a dat un imens tribut de sânge, în lupta pentru apărarea ţării şi a libertăţii neamului românesc.

    Prestigiul familiei Arnăuțoiu  în com. Nucşoara, cât şi în tot judeţul Muscel, a fost temelia sprijinului necondiţionat, pe care fiii ei - Toma şi Petre-,  îl vor primi în lupta de Rezistenţă armată anticomunistă, din partea Nucşoarei, Corbi, Domneşti, Pietroşani, Câmpulung, Piteşti, Curtea de Argeş etc..

 •      Bunicul Ion (zis Iancu) Arnăuțoiu, născut în 1887, face parte din cele 3 generaţii de fruntaşi ai comunei Nucşoara: pr. Petre Arnăuțoiu, ctitor de biserică şi pr. Toma Arnăuțoiu, care împreună cu enoriaşii o renovează.

        Ca învăţător timp de 40 de ani din care 20 directorul şcolii primare din comună şi inspector şcolar, Iancu Arnăuțoiu devine autoritatea cea mai de încredere, fiind “avocatul”, îndrumătorul şi sprijinitorul moral şi adesea, material al consătenilor săi. El este iniţiatorul şi susţinătorul cumpărărilor de teren de la moşieri, evenimente care sunt imortalizate în fotografii cu sătenii, în semn de recunoştinţă şi aducere aminte.

       Iancu Arnăuțoiu, ca pedagog şi bun roman, cultiva - atât la copiii săi cât şi la elevii săi- dragostea până la sacrificiu faţă de ţară, neam şi credinţa, fiind un exemplu permanent.

 Ca sublocotenent-rezervă, în Regimentul 2 Vânători de munte, participa în primul război mondial (1914-1918),  iar în luptele de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, este decorat cu Ordine şi Medalii militare:

   -“Steaua României”;

   -“Coroana României”, în grad de ofiţer, cu Panglica de Virtute Militară;

   -“Crucea de Război” şi avansarea la gradul de căpitan în rezervă.

     Este membru al Partidului Naţional Ţărănesc - Iuliu Maniu - Ion Mihalache şi fruntaş al partidului în judeţul Muscel (astăzi Argeş).  A fost coleg la Şcoală Normală “Carol l”-din Campulung-Muscel- şi un apropiat prieten, al omului politic Ion Mihalache.

   A fost vizitat în Nucşoara de personalităţi marcante ale epocii: Regele Mihai- Voievod de Alba-Iulia, Dumitru Alimănișteanu, în calitatea de Preşedinte al PNL.

  Ca participant activ la Rezistenţa armată anticomunistă din munţii Muscelului şi ai Făgărașului- versantul sudic- şi-a susţinut fiii, sublocotenent Toma şi Petre, conducătorii grupului “Haiducii Muscelului”.

 Este arestat în aprilie 1949, până în 1955 şi apoi în oct. 1958, până în 1962, anul morţii, în închisoarea din Botoşani.

                    Bunica Laurenția Arnăuțoiu, născută Diaconescu, în 1895, aduce o zestre spirituală de demnitate şi dăruire pentru viaţa satului.

    Cu o ţinută morală şi sufletească, de excepţie, împărtăşeşte alături de Iancu Arnăuțoiu  sprijinul moral, educaţional al consătenilor. Ea participa atât la împlinirile, cât şi la vicisitudinile vieţii satului.

   Este fiica învăţătorului Petre Diaconescu, o figură remarcabilă a comunei Berevoieşti, care a militat permanent pentru prosperitatea comunei şi luminarea spirituală a sătenilor, fiind un mare patriot.

    Familia  învăţător  Iancu şi Laurentia Arnăuțoiu, în tot ceea ce a întreprins  s-a remarcat ca o familie - model în Nucşoara. Ambii soţi au suferit prigoana, anchetele, persecuţiile şi arestările din partea Securităţii.

  Bunica mea, Laurentia, este arestată în iunie 1949 până în 1956 şi în oct. 1958 (după prinderea grupului fiilor Toma şi Petre Arnăuțoiu), până în 1962, anul morţii, în închisoarea de la Miercurea-Ciuc. Se stinge înainte cu două săptămâni de eliberare, după o grea suferinţă.

     Bunicii mei, Iancu şi Arnăuțoiu, au avut 5 copii: Neluț, Elena, Toma, Anton şi Petre.

•      Ion (Neluț) Arnăuțoiu (1916-1944), fiul cel mare, se distinge prin curaj încă de pe băncile şcolii; ca elev la liceul “Dinicu Golescu” din Câmpulung este decorat în 1936 de Regele Carol al ll-lea, pentru contribuţia sa la incendiului izbucnit la mănăstirea Negru Voda şi biserica Subești.

     După absolvirea Şcolii Militare de Cavelerie “Regele Ferdinand” din Târgovişte face parte ca ofiţer din Escadronul l  Vânători Călări din Dumbrăveni. Ca luptător în Crimeea în cel de al doilea război mondial, pentru actele sale de vitejie este decorat cu Ordine şi Medalii:

  -“ Steaua României” cu Panglica de Virtute Militară;

  -“Coroana României”

  -“Crucea de Aur a Vulturului German”;

  -“Crucea de Fier”;

  - a fost propus pentru cea mai înaltă distincţie “Mihai Viteazul”.

     După 2 ani şi 8 luni de front, în februarie 1944 cade pe câmpul de luptă, în Crimeea la 
Baccisarai.

•       Elena Arnăuțoiu, căsătorită Ion, născută în 1919. Este singura fiică din familie, acum la vârsta de 95 de ani, locuieşte în Campulug Muscel.

   Şi-a sprijinit fraţii plecaţi în munţi şi ca o consecinţă a acestui fapt - “ omisiune de denunţ”- cum precizează Securitate, a fost arestată timp de 6 ani şi două luni. Prima dată, din 1950 până în 1952 la Bucureşti; a doua oară, din 1958 până în 1962 trecând prin închisorile de la Arad, Ocnele Mari, Mislea, Piteşti, Jilava şi Miercurea-Ciuc. Va fi eliberată din închisoare în 1962 după o perioadă de suferinţă şi chinuri fizice şi morale.

 •      Toma Arnăuțoiu (1921-1959), este absolvent al Şcolii de Cavelerie “Regele Ferdinand” din Târgovişte; că sublocotenent în garda regală, a participat la luptele din al doilea război mondial, iar la Budapesta a fost rănit şi decorat cu Ordinul “Coroana României” - clasa a 5-a cu Spade şi Panglica de Virtute Militară şi Frunze de stejar.

  El a organizat şi a condus, împreună cu col. Ghe. Arsenescu, grupul “Haiducii Muscelului”, în Nucşoara, din zona Munţilor şi ai Fagarasului - versantul sudic.

   Este executat la Jilava, în noaptea de 18-19 iulie 1959, în Valea Piersicilor, după o luptă de Rezistenţă militară anticomunista, în munţi, de aproape 10 ani. A fost prins prin trădare.

  De la el ne-au rămas versuri nemuritoare:

        “Eu sunt metal rămas

         Din lumi ce crimă le-a făcut cenuşă.

         Eu sunt ecoul veşnic sunător,

         Din lumi, din lumi apuse.”

 •     Tatăl meu, Anton (Tonică) Arnăuțoiu  (1924-2000) a participat ca ofiţer în rezerva-aviație, în luptele aeriene de la Băneasa, din august 1944. Este grav rănit şi decorat cu Medalii:

  - “Bărbăţie şi Credinţă”cu Spade;

  - “Crucea Serviciului Credincios” cu Spade.

    Va fi avansat la gradul de locotenent de rezervă - aviaţie şi pus în retragere ca invalid de război gradul l, mare mutilat (fusese împuşcat în plămâni).

   A fost Preşedintele Org. de Tineret PNȚ- Nucşoara participând la alegerile din 1946. Ca student, la Facultatea de Drept din Bucureşti face parte din Org. de Tineret a PNŢ.

   Ca sprijinitor activ al grupării “Haiducii Muscelului”, cu bani din pensia care o primea că invalid de război, a avut de suferit interogatoriile şi torturile securiste.

   Arestările :

 -a fost arestat în 1947 la Domneşti, pentru câteva zile;

 - a doua arestare a fost în 1949-1950, iarna, din sanatoriul Toria, fostul judeţ “Trei Scaune” , actual Covasna. Era internat deoarece rănile de război îi puseseră în pericol viaţa.

  -a treia arestare a fost în 1956 la Bucureşti; era într-o delegaţie de serviciu şi a fost reţinut câteva zile la Securitate.

  -a patra arestare a fost în 1988, la Sighişoara unde avea domiciliul obligatoriu, stabilit cu mulţi ani în urmă.

             Pe tot parcursul acestor arestări tatăl meu a suferit ca toţi deţinuţii  politic, numeroase şi crâncene torture, cu magnetoul electric şi se finalizau cu hemoptizii masive.

     A decedat în 12 mai 2000 după o îndelugată suferinţă, dar a trăit o viaţă de luptător demn şi curajos.

•       Petre Arnăuțoiu (1926-1959), cel mai mic fiu al familiei Iancu şi Laurenția Arnăuțoiu, a fost prea tânăr pentru a merge pe front. El l-a însoţit pe fratele său, Toma, în lupta de Rezistenţă armată din munţi.

      După o viaţă plină de privaţiuni şi lupta de supravieţuire, timp de aproape 10 ani, Petre este prins prin trădare, odată cu fratele său Toma.

     Urmează anchetele şi torturile Securităţi, la Piteşti, iar în noaptea de 18-19 iulie 1959 este executat la Jilava, în Valea Piersicilor.

                 Aceasta este familia Arnăuțoiu, o familie de eroi, cu o existenţă  tulburătoare şi tragică, aşa cum au fost atâtea alte mari familii de români, care au intrat în Panteonul istoriei noastre naţionale.

                Poetul Nichifor Crainic dedica tuturor acestor eroi versurile sale:

                  “Ursita-i inima să poarte

                   Trecutu-n ea cu morţii lui,

                   Cu morţii mei, care-i crezui

                   Naiv, cândva, fără de moarte!...

23 septembrie 2014

Arnăuțoiu Laurentia-Georgeta, fiica lui Anton Arnăuțoiu

Corneliu Coposu sub tortură

       Corneliu Coposu a fost un om politic român care a în timpul regimului comunist și-a plătit scump apartenența la Partidul Național Țărănesc și funcția de secretar politic al lui Iuliu Maniu. În închisoare a fost supus unor tratamente extrem de dure, de la tortură până la izolarea completă timp de aproape 7 ani la Râmnicu Sărat, unde comandant era Alexandru Vișinescu. Caracterul său puternic l-a făcut să supraviețuiască fără să înnebunească, dar sechelele au fost serioase fiindcă la ieșire din penitenciarul Râmnicu Sărat nu mai știa să vorbească. Arestarea lui s-a produs în iulie 1947 și până în 1956 a fost ținut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru "înaltă trădare a clasei muncitoare" și pentru "crimă contra reformelor sociale". A fost condamnat la muncă silnică pe viață. Până în 1962 a fost închis la izolare la penitenciarul  Râmnicu-Sărat. În cei peste 17 ani de detenție a fost mutat de la o închisoare la alta, dintr-un penitenciar într-altul - arestul Ministerului de Interne; închisoarea Malmaison, de pe Calea Plevnei, București; penitenciarul Pitești; penitenciarul Văcărești, din București; penitenciarul din Craiova; penitenciarul Jilava, de lîngă București; penitenciarul Bragadiru; Unitatea de muncă nr. 1 Cap Midia, de fapt Canalul Dunăre-Marea Neagră; lagărul de triere din Ghencea, București și muncă forțată la ferma Bragadiru; Unitatea Militară nr 4, Ocnele Mari; din nou, penitenciarul Văcărești; penitenciarul Poarta Albă, Constanța; penitenciarul Sighetul Marmației; penitenciarul Jilava; penitenciarul Râmnicu Sărat; penitenciarul Gherla; penitenciarul Aiud; din nou, penitenciarul Râmnicu Sărat. Mărturia sa, a unui om care a rămas vertical în ciuda uriașelor presiuni la care a fost supus,  trebuie să rămână în conștiința tuturor și să înțelegem odată pentru totdeauna cât de crunt și nemilos a fost acest regim comunist.

     ,,Cu prilejul anchetelor am cunoscut pe cei care se ocupau de noi şi care se numeau tovarăşi procurori; ei nu aparţineau Siguranţei, ci unui serviciu numit SSI, adică Serviciul Special de Informaţii, care fusese completat cu agenţi sovietici şi cu oameni de încredere, mulţi dintre ei cu şcoală sovietică, crescuţi în instituţiile lui Djerzinski şi care anchetau, deci, după metodele sovietice. Erau oameni de o brutalitate deosebită, care îşi exercitau meseria concomitent cu torţionarea celor anchetaţi. Ca sisteme practicate era bătaia cu cearceaful ud, bătaia cu săculeţ de nisip, atîrnarea cu capul în jos,bătaia la tălpi şi manejul. Manejul era o formă de intimidare şi de chinuire ce se practica în felul următor: anchetatul era dezbrăcat la piele şi un gealat, cu o figură lombroziană, ce avea în mînă un bici, obliga victima să fugă în jurul unei săli mai mari, iar el îl fugărea cu biciul cu care-l pleznea sau direcţiona sensul alergării tot cu ajutorul biciului.
       Bineînţeles că existau şi metode de constrîngere civilizate, cum era carcera, pedeapsa cu lipsa de mîncare, pedeapsa cu scoaterea saltelei şi obligarea deţinutului să doarmă pe gratiile de fier, pedeapsa cu claustrarea. La acest fel de mijloace de presiune se renunţa după două, trei zile şi pe urmă se aplica toată gama de mijloace de care v-am vorbit. Mai existau şi alte sisteme, cum era electrocutarea într-o cameră care avea apă la un nivel de 10 -15 cm. şi în care deţinutul, în orice poziţie s-ar fi aflat, suporta şocurile de curent, odată cu conectarea unui întrerupător. Am trecut prin toate fazele acestea. Ei vroiau să scoată de la mine mărturia participării la o acţiune de spionaj, care era fantezistă. La un moment dat s-a făcut cu mine următoarea experienţă: am fost pus în cătuşe, mâna stângă cu piciorul stâng prinse cu o cătuşă şi mâna dreaptă la piciorul drept prinse cu altă cătuşă, în această încătuşare poziţia este ghemuită, fără posibilitate de a te mişca şi în scurtă vreme, într-o jumătate de oră, îţi amorţesc toţi muşchii şi simţi nişte dureri atroce, datorită efortului pe care-l face musculatura în extensiune într-o poziţie neobişnuită. Pe poziţia aceasta, dublu încătuşat, am fost aruncat într-o maşină şi dus la o casă conspirativă din Snagov, din Gruiu, care avea o împrejmuire înaltă de 5 m., unde se pătrundea cu consemne, după controale repetate.

     Aici am fost introdus pe un coridor lung de cîţiva metri, la capătul căruia era un reflector uriaş care îţi proiecta razele în faţă, iar în spatele acestui far era o cameră, prin care se perindau cei chemaţi să mă identifice. In speţă, în această cameră, prin spatele reflectorului au defilat, spre surprinderea mea, angajaţii feminini ai misiunii americane.[…] S-a încercat asupra mea o presiune ameninţătoare şi după ce m-am încăpăţînat să spun că nimic nu este adevărat din tot ce spune persoana din spatele reflectorului, pe care eu n-o vedeam, dar a cărei voce o recunoscusem, am fost pus din nou în cătuşe, dus pe marginea lacului Snagov şi ameninţat cu pistolul în mînă că, dacă nu declar imediat tot ceea ce am vorbit cu Schuyller, voi fi împuşcat şi aruncat în lac. Din cauza tensiunii teribile - bineînţeles că aceste ameninţări erau însoţite şi de lovituri cu cizma ş.am.d., eu eram în poziţie cocoşată, aruncat jos la marginea lacului - am izbucnit într-un hohot de rîs. Reacţia mea i-a surprins, probabil, şi-au închipuit c-am înnebunit.

     "Ce-i cu tine, bă?"-s-au răstit la mine. Nu vă pot reproduce limbajul care se utiliza, în care numele sfinţilor şi al părinţilor erau foarte des invocate, cu cele mai năstruşnice injurii şi sudălmi, care nu erau obişnuite nici măcar la mahala. 
     "De ce rîzi?" -şi atunci am avut un reflex de seninătate şi le-am explicat:

     "Cum vă puteţi închipui că eu am să cred că o să mă aruncaţi în lac cu cătuşele Serviciului Special de Informaţii? Sau mă credeţi idiot, sau nu vă daţi seama de ceea ce reprezintă ameninţarea voastră? Asasinatele se fac mai discret şi nu de maniera aceasta: de altfel, nu cred că o să mă asasinaţi înainte de proces". După ce mi-au trîntit cîteva înjurături de mamă şi cîteva cizme în cap şi în burtă, m-au încărcat din nou în maşină şi m-au transportat la Malmaison. Acolo s-au încercat împotriva mea toate metodele de torţionare pe care le-am menţionat. Am avut o mare satisfacţie, cînd mi-am pus în gînd să refuz să mă pretez la manejul pe care îl impuneau ei. Cu toate loviturile de gîrbaci, de bici, cu care m-au pleznit, am refuzat să mă mişc din loc, pîna cînd bruta, care conducea operaţiile, a obosit. E adevărat, am rămas cu spatele marcat de urmele biciului; ele s-au vindecat după cîteva săptămîni, dar nu total. Şi acum se mai păstrează urmele. Am nişte semen interesante de pe urma puşcăriei; am semnele unor cătuşe pe picioare, cătuşele mi-au intrat în carne şi rănile s-au vindecat după ani de zile, dar se păstrează încă sechelele. Am nişte diagonale pe spate, urmele mai adînci ale plesniturilor de bici. După ce a obosit călăul, m-au lăsat prăbuşit jos, unde am dormit pe ciment, pînă a doua zi dimineaţa, cînd m-au ridicat gardienii de serviciu. Am această satisfacţie că voinţa mea a fost mai puternică decît brutalitatea lor.
     […] Da, aveam o factură atletică, cîntăream o sută patrusprezece kg. Da. Fusesem campion la haltere, în timpul doctoratului, la Clubul Sportiv Universitar. Eram o masă de muşchi la ora aceea, dar muşchii s-au topit, aşa că rămăsese din mine, la ieşirea din puşcărie, doar 51 kg.''

Corneliu Coposu și viitoarea sa soție, Arlette Marcovici, în 1941

        Video - Ultima întâlnire a lui Corneliu Coposu cu Iuliu Maniu la închisoarea Malmaison

(Marturisiri. Corneliu Coposu in dialog cu Vartan Arachelian)

Dorinţa unui erou către mama sa

    Această poezie emoționantă a fost scrisă de Laurenția Arnăuțoiu în memoria fiului său Ion, mort în războiul contra bolșevismului. Durerea mamei este profundă și marea ei dorință este de a avea rămășițele copilului scump aproape, în cimitirul de la Nucșoara. Dorința ei de a i se alătura curând în mormânt nu i-a fost împlinită, pentru că această mamă mai trebuia să sufere întreit văzându-și și ceilalți doi fii – Toma și Petre – răpuși de gloanțele bolșevismului românesc. Oare câte mame române au fost nevoite să treacă prin atâtea momente de suferință și deznădejde?!

 Ţi-am tot spus măicuţă-n vis

 Că ochişorii mi s-au stins,

 Inima mi s-a topit

Corpul mi s-a putrezit.

 Maică, inimă de piatră,

Hotărăşte-te odată,

Vino, maică, de mă cată

 În Crimeea blestemată

 De mamele-ndurerate

Cu inimile sfâşiate.

 Vino mico, vino hai

Cată-mă-n Bahcesaray,

Printre flori mărunte,

În cimitir întâi munte,

Al şaptelea mormânt din colţ

Să sapi doi metri-n jos.

 Prin pământul calcaros

 S-aduni, mico, os cu os

 Şi le curătă frumos.

Ş-apoi maică le-adună

 În marama ta cea bună.

Ţine minte, să nu uiţi,

Că piciorul drept mie-n munţi,

Ai grijă şi nu uita

 Este-n munţii Ioila.

Cată-mi-l şi mi-l găseşte

 Si la loc mi-l alipeşte.

 În sicriu le infăşoară

Şi porneşte apoi spre ţară.

 Înspre ţara mea iubită

România necăjită,

Pentru care m-am luptat

Pân' ce viaţa eu mi-am dat.

Vei merge măicuţă mult

Din Crimeea până-n Prut,

 Zile multe, nopţi la rând

Tu vei merge priveghind.

 Călăuză vei avea

 Ingerelul meu şi-o stea.

 Îngerul meu păzitor

 El ne va conduce-n zbor

 Şi ne va fi de ajutor.

Iar la Prut când vei sosi

 România ne-o primi

Si cu Maica Domnului

Luăm drumul Muşcelului.

 La Muşcel când vom sosi

 La Nucşoara ne-om opri,

Satul unde m-am născut

Satul unde am crescut

 Si unde am copilărit,

Puţin timp cât am trăit.

Ţine minte că-i de-a drept

Să mă-ngropi la Monument

Lângă un locotenent.

Prieten din copilărie

Cum toată lumea o ştie

Spune-le tu serios

Celor care trec in jos

Sâ se oprească sfios

Să se-nchine credincios,

Căci aici este-ngropat

Tineretu-acestui sat,

 Cei ce viețile şi-au dat

Trupurile şi-au lăsat

Si prin munţi şi prin câmpii

 Prin văi şi prin bălării

 Peste mări şi peste ţări,

In Rusia-n depărtări.

 Si-atunci maica mea iubită

 Să nu mai fii necăjită,

Căci Neluţul tău cel drag

Nu mai este-nstrăinat

Si este cu tine-n sat,

După cum tu te-ai rugat.

 Şi eu, maică, oi căuta

Şi mereu voi ruga

Şi mult nu te voi lăsa

Şi alături te voi lua,

 De chinuri tu vei scăpa,

Căci prea ţi-a fost viaţa grea.

(Povestea familiei Arnăuțoiu din Nucșoara, Relatări de Elena Ion Arnăuțoiu)

Ion (Neluţ) Arnăuțoiu, elev al de Cavalerie „Regele Ferdinand" din Târgovişte, august 1942

Laurenția Arnăuțoiu și fiul ei Toma, în doliu după moartea întâiului ei născut, Ion

M-am născut în închisoarea Văcărești

Textul de mai jos surprinde  amintirile doamnei Iustina – Libertatea despre copilaria sa si mai ales, emotionanta intalnire cu mama ei, prima intalnire la varsta de 6 ani cu cea care i-a dat viata in inchisoarea Vacaresti. Iuliana Predut a avut-o pe fiica doar cateva luni langa ea, apoi copilul a fost incredintat unui orfelinat, institutiile statului comunist refuzand sa redea copilul familiei. Abia dupa aproape doi ani, Nicolae Predut a reusit sa scoata fetita din orfelinat. Toti trebuiau sa sufere pentru ajutorul acordat ,,bandei Arnautoiu’’ din Nucsoara: si mama, si tatal, si bunica care a ispasit si ea cativa ani la inchisoare. Cat despre bunic, preotul Ioan Constantinescu, acesta, cu toate rugaciunile micutei Libertatea - ,, Dă, Doamne, minte, sănătate mie, şi părinţilor mei, şi frăţiorului meu, şi tăicuţului meu; să vină tata popa de la Poenărei şi toţi acasă !", a fost executat la Jilava alaturi de alti 15 partizani si sustinatori ai lor in vara lui 1959.

                                                  Iubire furată...

Am venit pe lume într-o joi, când clopotele bisericii Văcăreşti băteau de ora prânzului... Era aşa de întuneric, încât mi-am frecat bine ochii să zăresc ceva, dar, nedesluşind nimic, mi-am zis că sunt găzduită tot în pântecul mamei... Mi-au trebuit zece zile să realizez că am ieşit la iveală, aşa că, abia pe 28 septembrie, am fost „declarată"...

Şi, de aici, începe nesiguranţa !... A fost să fiu „fecioară", dar, legal, eram „balanţă"... Am combinat cele două zodii şi mi-am făcut planul pentru o viaţă...

Mă întreb: oare, când am văzut pentru prima oară lumina zilei ?... Tăcerea şi întunericul mi-au ţinut loc de mamă şi de tată; probabil, că nu făceam prea multă gălăgie şi gardienii nu se oboseau să mă bage în seamă... Până la doi ani, n-am reuşit să aflu dacă îţi mai trebuiau şi nişte părinţi ca să apari pe lume; ştiam doar că nu există decât copii, mulţi copii, o cameră mare, imensă, cu o mulţime de pătuţuri la fel, câteva feţe blânde de crescătoare de prunci şi umbra deasă a teilor de pe aleea din curtea Casei copilului de pe şoseaua Kiseleff...

Sărutând icoana... Văd undeva, în ceaţă, o fetiţă cu bucle negre, cu ochi negri şi nas obraznic, îmbrăcată într-o rochiţă de catifea azurie, tivită de jur-împrejur cu dantelă albă... O văd cum stă în genunchi în faţa unei icoane... Şi văd, lângă icoană, o fotografie cu o femeie îmbrăcată într-un costum popular macedonean, care, nu ştiu de ce, îi e tare dragă...

De fiecare dată când îşi spune rugăciunea de seară, fetiţa sărută icoana şi chipul femeii din poză, apoi, adoarme, fără să ştie că somnul îi e vegheat de Domnul şi de îngeraşii în care crede... „Inger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna, fii cu mine şi mă-nvaţă să fac bine !... Eu sunt mică; fă-mă mare !... Eu sunt slabă; fă-mă tare !... În tot locul mă-nsoţeşte şi, de rele, mă păzeşte !... Amin... Dă, Doamne, minte, sănătate mie, şi părinţilor mei, şi frăţiorului meu, şi tăicuţului meu; să vină tata popa de la Poenărei şi toţi acasă !"...

Până aproape de patru ani n-am vorbit şi poate că ăsta a fost norocul meu... Câte întrebări nerostite !  Prima mea măicuţă bună a fost sora mamei, pe care mamă am pomenit-o şi mamă mi-a rămas până în ziua de azi... Primul meu frate a fost Dănuţ, vărul meu, băiatul măicuţei, de care nu m-am lepădat şi de care nu mă voi lepăda niciodată, în vecii vecilor... in privinţa taţilor, situaţia e mult mai neclară... Sigur este că primul meu tată a fost tatăl meu cel bun şi adevărat, de care îmi aduc aminte încă de la doi ani... Dar, şi mai sigur este că, pe acelaşi loc, se afla în sufletul meu, soţul mătuşii mele, părinte la fel de bun şi de adevărat, pe care 1-am iubit ca şi pe tatăl meu şi-i voi iubi mereu...

Despre mama mea adevărată, n-am ştiut nimic, n-am întrebat niciodată nimic, sigură fiind că orice familie e formată din doi taţi, o mamă şi un frate... Şi aşa eram destui !... Aveam aproape şase ani, când vraja portretului de lângă icoană s-a destrămat...

Prima întâlnire...

Am implinit şase ani !... insoţită de „Intorsurenii" mei dragi, am luat drumul Bucureştiului... Nu-mi aduc aminte decât strada: doctor Sergiu. La numărul 13, o casă cu etaj, lungă, încovrigată şi întunecoasă, cu o curte de piatră rece şi umedă... Cum păşeşti pragul porţii grele de fier, zăvorâtă cu două ivăre uriaşe, dai peste un fel de curte neprimitoare, cu câine rău, agăţat de un lanţ ruginit, răstignit pe jumătate într-o cuşcă improvizată... Ca să nu fii atacat de chinuitul patruped, trebuie să păşeşti cu grijă, stâlpind pereţii casei, din care răzbesc în afară, prin zid, fire rebele de iederă şi muşchi verde şi rece. Urcăm, apoi, multe şi obositoare trepte de scândură scârţâietoare, inclinate periculos de vertical, cu mâna tremurândă, prinsă nesigur de balustrada din exterior a scărilor, deschid o uşă... in faţă, o cămăruţă antreu, mică şi întunecată, iar, în stânga ei, o uşă ce se crapă încet şi cu teamă... Păşesc sfioasă, chemată de lumina din încăperea alăturată... Ştiu că trebuie s-o cunosc pe mama... Ştiu că toţi ceilalţi sunt în urma mea... Ştiu că trebuie să mă port frumos... Am învăţat bine lecţia... Mai ştiu că am venit de departe, obosiţi şi curioşi şi că cei mai mari au încercat tot drumul să-şi ascundă de mine urme de lacrimi... Eu le văd, totuşi, şi mă întreb ce caută pe feţele lor bune şi blânde, când azi, aşa cum mi-au repetat-o, deseori, e o zi de sărbătoare pentru noi... N-am auzit până acum de lacrimi de bucurie, de aceea, mă închid în mine şi-mi spun că nu poţi plânge de fericire... Ciudaţi mai sunt şi oamenii mari !...

Suspiciunea mea creşte... imi trec prin minte o sumedenie de lucruri până să păşesc pe următorul prag... Număr în gând razele de soare ce pătrund timid printre perdelele grele de catifea şi paşii ce-i mai am de făcut până când se va împlini minunea... Am ajuns...

Odată intrată în cameră, mă izbeşte o privelişte nebănuită: în dreapta mea, un divan vechi şi preţios, în faţă, o masă de mahon cu şase scaune sculptate pretenţios, vaze de cristal, ca-ntr-un muzeu, galeuri, iar, pe jos, un persan greu şi pufos ca plapuma, colorat monoton... Ridic ochii... Pe pereţi, o mulţime de picturi, despre care, mai târziu, am aflat că aparţin unor artişti consacraţi... Nimic şi nimeni nu mişcă în jurul meu...

Dintr-odată, ajunge doar cu greu până la mine, un oftat adânc şi suferinţa lui mă face curioasă. Mi se strânge inima...

 Iată clipa !... Pe divan, stă o femeie, cu braţele întinse spre mine, cu ochi calzi şi umezi de căprioară înjunghiată, acoperită cu un pled greu... Oare, e bolnavă ? Ştiu că e mama mea, o cunosc din poza de lângă icoană... Dar de ce nu mi-au spus că e bolnavă ? Îi desluşesc suferinţa de pe obraz... Degeaba zâmbeşte, nu mă înşeală pe mine. Incremenesc la câţiva paşi de ea şi o privesc cu ochi nesătui, căci este mama mea !... Mama !... Are cearcăne mari în jurul ochilor, faţa  îngrozitor de palidă, de om care n-a văzut lumina zilei mulţi ani, parcă vine din altă lume, e slabă, cumplit de slabă, pomeţii obrajilor ies puternic în relief... Parc-ar fi o fetiţă cuminte, bolnavă şi tristă, trăită ani în şir în rugăciune... Arată ca o sfântă, coborâtă din ceruri întru mântuirea noastră... Dar e prea tristă, poate că e cea mai tristă faţă pe care am văzut-o vreodată şi uite că încep şi eu să plâng, aşa, dintr-odată, înainte chiar de a o îmbrăţişa:

 —Sărut mâna, mamă !... E tot ce mai pot îngăima. Atât ! Plâng, pentru că toţi ceilalţi plâng. Şi-i las să plângă, pentru că abia acum înţeleg că au nevoie de lacrimile astea...

—Libertatea !... Draga mea !...

Ce voce caldă are !... Pe mine mă cheamă ?... Aşa mă numesc eu ?... De ce nu mi-au spus până acum ?... Dar ce importanţă mai are ?... Ne-am regăsit !... In sfârşit !... Ce s-a întâmplat în ziua aceea nu ştiu. Am aflat, mai târziu, că am adormit plângând, mângâiată de privirea îngrijorată a mamei, că am făcut febră mare şi am vorbit toată noaptea în somn, fără noimă...

    Acasă...

Bucureşti !... Gara de Nord !... Zăpuşeală... Vară... Echipaţi de călătorie, cu Mama `teasa în frunte, ne suim în tren. Pe ea, o cheamă dor greu de plaiuri străbune, pe noi, noutatea expediţiei... Dănuţ stă cuminte lângă bagaje, eu mă zbengui în jurul lui, bunica ne priveşte cu ochi umezi, cu multă dragoste... Demnă, în costumul naţional pe care nu-l va lepăda până la moarte, cu sufletul aninat de întâmplări nemaiauzite, bunica ne vede cu ochi ce, parcă, trec prin noi !... Grea pedeapsă ne-a sortit Domnul întru mântuirea păcatelor făcute şi nefăcute...  

Schimbăm tren cu autobuz, în Piteşti... Plaiuri necunoscute şi verzi îmi apasă aduceri aminte... După ore lungi şi drepte, ajungem la Cruce. Bunica se închină şi noi o imităm... La grea povară se înhamă. Işi face croznie cu bagajele strâns legate de bete şi purcede la fel de dreaptă la drum... Noi, copiii, o urmăm gălăgioşi pe poteci întortocheate, în urcuş continuu. Sărim un pârleaz... Incă unul... Şi încă unul... iarbă grea şi udă de rouă ne încurcă picioarele...

–De ce n-o luăm pe drumul pietruit, spre sat ?

Bunica tace. I-e dor de pământ... I-e dor de casă... I-e dor de oameni buni... I-e dor de lumină... Poteci de urcuş pieptiş prin grădini şi gata... Ajungem...

–Mai avem mult ? întreb ca să mă aflu în treabă...

–Nu, am ajuns acasă !, ne duce cu vorba bunica... Urcăm. Coama Hoagei se bănuie printre crengi de cireş. Râpa, uitată de Dumnezeu în capăt de lume, rânjeşte la noi cu colţi de stâncă şi strungă de brazi...

–Mai avem mult ?

 –Nu, am ajuns ! răspunde bunica...

Urcăm întruna. Poteca şerpuieşte prin grădini cu meri, pruni, nuci... Bunica gândeşte cu voce tare: –Prea multe garduri despart pământ unit pe vremuri !...

Ultimul pârleaz... Şi dăm într-o uliţă de ţară cu glod unsuros şi adânc... Păşim cu grijă. Bunica înainte. Eu cu Dănuţ, pe urmele ei. Nu mai scoatem nici un cuvânt... Oboseala tristă ne încearcă. Nimeni nu mai spune nimic. Ne auzim paşii călcând apăsat prin noroiul clisos. Şi aşa, mărunţi şi neştiuţi de nimeni, ne îndreptăm fără vorbă, spre casa noastră, doi nepoţi şi o bunică...

•••••••••••••••

Justina —Libertatea

(Sursa: Grigore Constantinescu, Epopeea Rezistentei anticomuniste din Poenarei – Muscel)

Libertatatea – fetita care s-a nascut in inchisoarea Vacaresti

     Iuliana Constantinescu s-a nascut la 16 iunie 1929 in comuna Corbi, judetul Arges. Era fiica preotulului Ioan Constantinescu si a Iustinei din satul Poenarei. Alaturi de parintii sai i-a ajutat pe ultimii partizani din grupul Haiducii Muscelului din Nucsoara incepand cu anul 1952. Acestia isi gasisera adapost la Rapele cu Brazi de langa sat.

     Iuliana la data arestarii, în iunie 1958, era însărcinată în luna a şasea. Fiica ei s-a născut în 18 septembrie 1958, în Spitalul Penitenciar Văcăreşti şi a fost numită Libertatea-Justiţia. A fost dusă la orfelinat. Tatăl ei, Nicolae Predut, a găsit-o cu greu după căutări îndelungate. Iuliana Preduţ – Constantinescu a fost condamnată la 12 ani închisoare şi graţiată în anul 1964, de la Penitenciarul Oradea.

                               Libertatea – un licăr de lumină în beznă

    Eram închisă la Văcăreşti... Mă aduseseră acolo de la Securitatea din Piteşti, în urma unei anchete chinuitoare... Am stat, la Văcăreşti, până am născut pe Libertatea–Justina...      Mă arestaseră de la catedra din Cobadin, regiunea Constanţa... 
Eram gravidă în luna a şaptea... 

    M-au băgat seara, în celula 116, cu toate că sosisem înainte de ora prânzului, şi, ca să-mi fie viaţa un adevărat calvar, m-au lăsat singură, într-un WC turcesc cu şase găuri, care aproape nu se mai vedeau, fiindcă erau pline cu materii fecale...
Mirosul greu de acolo, drumul chinuitor de la Securitatea Piteşti până la atât de temuta închisoare din Văcăreşti îmi accentuaseră vădit cumplita durere amestecată cu o foame greu de imaginat, pentru că nu îmi dăduseră, în dimineaţa aceea, nimic din mizerabila raţie zilnică, iar seara, după o discuţie cu o verişoară a mea, care era şefă de cameră, n-am putut înghiţi nici măcar o boabă de arpacaş...
    Căpitanul Constantinescu – aşa se pare că-l chema – m-a însoţit în dubă până la Închisoarea Văcăreşti şi, în prezenţa mea, i-a spus celui care m-a luat în primire, să aibă grijă, pentru că sunt gravidă şi foarte slăbită... I-am mulţumit pentru acest semn rar de bunătate, cu totul neaşteptat, dar, de atunci, nu l-am mai văzut... Să fi fost din „grijă" pentru mine cele două bucăţi de mămăligă caldă, în care era pusă brânză de burduf tăvălită prin materiile fecale, încât nu mai rămăsese nimic nemuiat în mizerie ?!... 
O durere groaznică m-a tăiat peste mijloc; apoi, o foame cum n-am mai încercat niciodată m-a împins parcă orbeşte să mă aplec şi să rup din mămăliga pusă în fecale... Simţeam tot mai mult, tot mai apăsător, că mă lăsau puterile !...
    M-am aşezat în urina care plutea pe cimentul WC-ului şi am rupt încă o bucată din celălalt bulz – puşi acolo anume, pentru că, din mămăligă, ieşeau aburi calzi...
Abia, mai târziu, mi-am dat seama că totul fusese premeditat de către torţionari, pentru ca să avortez din această cauză, mai ales că, la Piteşti, un securist în halat alb – probabil, medic – îmi propusese să renunţ la copil, asigurându-mă că nu voi avea dureri la întreruperea sarcinii...
    M-au dus, aşadar, în celula 116, unde, timp de o lună, m-am chinuit îngrozitor, într-o singurătate ucigătoare doar cu gândurile mele negre şi cu durerea care aduce în lume o nouă viaţă...
    Regimul de detenţie a fost aidoma celui de la Securitate: de la deşteptare până la stingere, eram obligată să stau pe marginea patului... 
Uneori, când mai încercam să urc câte un picior în pat, mi se atrăgea atenţia că nu am voie...
    M-am resemnat, pierzându-mi orice speranţă în lumina vieţii...
    Mă învăluia, parcă, întunericul atât de obsedant al morţii !...
     Într-o zi, în jurul prânzului, când zgomotul de pe coridoare şi zornăitul gamelelor îl anunţau astfel, mi s-a întâmplat ceva straniu…
    Stăteam pe marginea patului şi aşteptam gamela cu mâncare, din care gustam întotdeauna extrem de puţin, fiindcă era greu de înghiţit ceea ce ne dădeau drept hrană... 
     Deodată, a apărut o mână care iradia o imensă linişte sufletească, o pace lăuntrică de nedescris, o stare atât de minunată cum nu mai avusesem până atunci...
Mâna luminoasă m-a îndemnat:
– Scrie !... 
I-am răspuns cu voce tare:
 – Sfinte Dimitrie sau Sfinte Ştefane, nu am nici cu ce şi nici pe ce să scriu !
   Deşi blândă, Vocea avea, totuşi, un ton imperativ... Mâna aceea stranie mi-a întins, deodată, o coală albă şi un creion mic cu tricolorul la un capăt... De câteva zile, nu mai mâncasem absolut nimic !...
    Plângeam mereu şi nu-mi puteam deloc imagina că pot fi atât de cruzi şi că nu mă vor duce într-o maternitate, ca să nasc omeneşte...
Vocea mi-a poruncit iarăşi:
– Scrie !...
Şi, deodată, mi s-a părut că, pe acea coală albă, creionul aluneca însemnând versurile atât de triste ale unei poezii cu totul enigmatice:

Ţie, Libertatea !
Ai fost născută-n închisoare
Şi-ntr-o celulă, ai crescut !
Lumina razelor de soare,
printre zăbrele, ai văzut !
Cuvinte dragi de mângâiere 
eu n-am putut să-ţi glăsuiesc, 
fiindcă, acolo-n închisoare,
n-am avut voie să-ţi vorbesc !
Un cânt de leagăn, niciodată,
mămica ta nu ţi-a cântat,
ci, numai lacrimile-amare,
pe trupul tău, ea a vărsat
Tu creşti, odorule, creşti mare
şi Domnul să te aibă-n pază!
Puterea Lui mângâietoare
să-ţi lumineze ca o rază !...

    După o tăcere ce mi s-a părut o veşnicie, Vocea aceea plină de mister mi-a şoptit:
  – Ca să nu uiţi cuvintele, cântă-le pe melodia care îţi place cel mai mult !…
    Pe atunci, îmi plăcea deosebit de mult romanţa „S-au scuturat toţi trandafirii"...
M-am trezit brusc din această reverie fantastică în zgomotul vizetei, pe care un sergent o zăngănea de zor, făcându-mi semn să mă apropii de uşa celulei... M-a întrebat autoritar cu cine am vorbit, deoarece – spunea el – că am pronunţat câteva cuvinte cu voce tare, adresându-mă unei persoane, deşi eram cu faţa spre uşa celulei... Buimăcită, dar şi înspăimântată de tonul gardianului, i-am spus, la început, că nu ştiu absolut nimic...
M-a ameninţat, apoi, că mă duce la izolator...
    Ca să scap, i-am mărturisit ceea ce am văzut şi am auzit !... Insinuând că îmi bat joc de el, m-a scuipat şi mi-a zis că sunt nebună de legat, fiindcă stăteam cu ochii deschişi şi vorbeam cu cineva...
    De teamă, n-am mai spus nimic !...
    Am tăcut, de parcă eram absolut vinovată !...
    M-am aşezat pe marginea patului şi încercam să-mi reamintesc versurile pe care mi le-a dictat misterioasa Voce...
Un fior mi-a săgetat inima !...
    Am înţeles că voi naşte o fetiţă, căreia îi voi pune numele „Libertatea", că va sta şi ea în celulă cu mine, că nu vom mai vedea lumina soarelui decât cine ştie când... 
    M-am resemnat, apoi, într-un târziu, gândindu-mă că fetiţa va trăi, că o să se nască vie...
    După două luni, joi, 18 septembrie 1958, în miezul zilei, am născut, în Închisoarea Văcăreşti, o fetiţă...
    I-am pus numele Libertatea-Justina...
    Însă, cei de acolo i-au schimbat şi numele şi data naşterii în documentele întocmite !…
După ce am născut, nu mi-au adus fetiţa s-o văd câteva zile... Eram, în aceeaşi celulă, cu două tinere cam de vârsta mea din Cudalbi, regiunea Galaţi. Fuseseră închise, pentru că se opuseseră înfiinţării „colectivei" în satul lor...
    Când mi-am văzut fetiţa pentru prima dată, am îmbrăţişat-o cu o dragoste nespusă, pe care nu o mai trăisem vreodată, dar şi cu un simţământ profund de teamă, care mă terorizase multă vreme: „O fi, oare, normală, după chinurile îndurate de mine de când fusesem arestată de securişti ?!"...
    I-am numărat degeţelele de la mâini şi de la picioare !... 
    Apoi, i-am privit îndelung, cu atenţie, îngrijorată: faţa, ochii, părul !... Avea perişorul negru, ud şi rece ca gheaţa !… 
    O aduseseră s-o alăptez trecând pe un culoar lung şi întunecos, învelită în scutece vechi, rupte, luate, probabil, de la vreun cămin de copii...
I-am suflat în păr, s-o încălzesc şi am şters-o cu un baticuţ pe care îl aveam la mine...
Între timp, am făcut, la sânul stâng, mastită suprainfectată !... De această boală, numai bunul Dumnezeu m-a vindecat, fiindcă m-au dus la un doctor din închisoare să mă opereze la o oră nepotrivită, chiar atunci când i se servea masa...
    Văzându-mă atât de slăbită şi de chinuită, s-a hotărât să termine cât mai repede cu mine, determinat, poate, şi de gardiana care mă însoţise până la el... Batjocoritoare, gardiana îmi pusese nişte ochelari negri şi mă obligase să mă îmbrac cu mantaua, pe care o legase la mâneci şi mă trăgea, ca pe un animal de funie, de o mânecă legată mai lung...     Când era întrebată, de cei cu care ne întâlneam, unde merge, ea se amuza, spunându-le tuturor că „plimbă maimuţa"...
     Doctorul era un ghem de nervi... S-a răstit la mine, fiindcă îşi întrerupsese masa din cauza unei „bandite"... A luat o lamă, a dat-o prin flacăra unui chibrit şi m-a tăiat adânc, pe viu, fără milă, înjurându-mă că şi-a pătat, cu puroi, halatul... Mi-a pus în silă nişte vată pe rană şi mi-a poruncit să ies cât mai repede afară...
De atunci, nu s-a mai interesat deloc de soarta mea...
După ce am fost „operată" astfel la sân, n-am mai alăptat-o pe fetiţa mea, pe Libertatea…
Mi-au alăptat-o fetele din Cudalbi, care născuseră şi ele tot fetiţe, ori nişte tinere ţigănci – deţinute de drept comun – închise într-o celulă învecinată... Se întreceau între ele care să-i dea piept... Credeau că vor ieşi mai repede din puşcărie, dacă o alăptează pe Libertatea !…
     Asociau numele ciudat, pentru ele, al fetiţei cu eliberarea din detenţie şi erau toate convinse că Dumnezeu le-a trimis-o ca pe o rază de speranţă în revenirea lor grabnică la viaţa liberă de dincolo de zidurile închisorii... 
Le „inoculase", cred, un asemenea gând bun una dintre ele, care trecea drept „vrăjitoare" – Margareta, o ţigancă tăiată parcă din stâncă, ce le domina, mai ales, spiritualiceşte pe toate celelalte...
    Dar, dincolo de credinţa lor, omenia pe care o dovedeau mă impresiona până la lacrimi... Ce suflete mari pot avea cei „mici" năpăstuiţi de soartă, pe care, uneori, cu vinovat dispreţ, îi ignorăm !...

(Iuliana Predut-Constantinescu, Sperante incatusate)

Ofranda jertfirii întru credinţă

       Precum un busuioc înalt, plin de miresme şi de sfinţenie era sora Vianeea, o călugăriţă greco-catolică. Cu greu, reuşeam s-o găsesc, cu toate că trăiam zilnic în aceeaşi celulă rece, întunecoasă şi tristă, în care culoarea gri predomina atât în hainele vărgate, în păturile rupte şi vechi, în cimentul de pe jos şi de pe pereţii înceţoşaţi de vreme, unde, parcă, nici pânza de păianjen nu se prindea...
       N-o interesa nimic din ceea ce-i lumesc şi trecător. Îşi făcea programul impus alături de „turma suferindă" şi, cum prindea un loc de mişcare printre paturile suprapuse până spre tavan, se plimba cu mâinile duse la spate, cu ochii întredeschişi, cu capul aplecat spre dreapta, încât ne părea o sfioasă muceniţă rătăcită printre noi...
Sergentele care ne păzeau priveau pe vizetă, suspectând toate mişcările din celulă...
Se întâmpla zilnic, la anumite ore, după ce înghiţeam cu greu din „raţia supravieţuirii", să se facă linişte, în sensul că zumzetul şoaptelor dintre noi lăsa locul unei tăceri apăsătoare, când fiecare se retrăgea pe marginea patului său, căci aşa eram obligate să stăm de la ora 5 – ora deşteptării – până la ora stingerii... Atunci, retrăiam amintirile noastre tulburător de vii de dinaintea clipelor negre ale arestării... 
       În acele momente triste, măicuţa Vianeea se plimba... Înaltă, cu faţa veşnic senină, purta nişte bocanci imenşi de care făcea mereu haz, pentru că îi erau prea mari, dar dădea întotdeauna slavă lui Dumnezeu că-i avea încă buni !...

       În tăcerea de mormânt a celulei, se auzea, deseori, vizeta, pe care o deschidea cu un zgomot infernal „doamna majoră" – cum eram obligate să i ne adresăm – înjurând-o birjăreşte pe măicuţă şi batjocorind-o că doarme în picioare ca un biet animal...
Oricât încerca maica Vianeea să-i explice că nu se poate dormi atunci când te mişti dintr-un capăt la celălalt al celulei, „majora" îşi vărsa veninul şi o pedepsea să stea în picioare nemişcată până ce se dădea stingerea sau să spele atât WC-urile cât şi coridoarele care erau nesfârşit de lungi...
       După ce simţeam că gardiana s-a îndepărtat, deoarece o auzeam ţipând în alte celule, încercam s-o consolez, dar măicuţa Vianeea mă dezarma înainte de a rosti un gând cald de îmbărbătare, mărturisindu-mi senină că dă slavă lui Dumnezeu că i-a prilejuit să depună la picioarele Mântuitorului ofranda jertfirii ei întru credinţă...
        Pe măicuţa Sofia, o asemuiam cu o lăcrămioară cu parfum discret... Îi ziceam „măicuţa Vrăbiuţa"... Fusese arestată în acelaşi lot cu maica Vianeea. Era mică de statură şi era veşnic îngheţată de frigul din celulă, pe care nu-l blestema niciodată, socotindu-l doar un ceasornic deşteptător la vremea sfântă a rugăciunii...
    Mă simţea ori de câte ori tristeţea îmi apăsa sufletul şi, luându-mă uşor de mână, mă chema pe marginea patului său, şoptindu-mi cuvinte de mângâiere cu o voce tremurândă şi privindu-mă cu ochii săi adânci, mereu înlăcrimaţi...

(Iuliana Predut-Constantinescu, Sperante incatusate)