Mi-am petrecut primii ani ai tinereţii în închisoare

      Ieri de dimineță, într-o zi ce se anunța extrem de frumoasă, am plecat spre Aninoasa, cu gândul la domnul care avea să-mi povestească cum a fost pedepsit de către autoritățile comuniste și cum cei mai frumoși ani ai tinereții i-a petrecut prin închisori în lipsuri teribile.

       Domnul Telu, cum îl știe toată lumea din zona, în fapt Constantin Marta, mă aștepta în poartă și s-a purtat încă de la început ca o gazdă adevărată, cu ospitalitate și căldură, măcar că nu știa precis-precis ce am de gând să vorbesc cu dânsul. Ne-am așezat la o masă în curte și am schimbat câteva vorbe înainte de a trece la interviul propriu-zis. Știam câteva lucruri despre durerile dumnealui de când în primăvară participasem la o întâlnire cu foști deținuți politici din Aninoasa la Școala Generală din Ţiţeşti. 

      De atunci îmi propusesem să ajung să discut mai pe îndelete, fiindcă am remarcat cât de clar este în expunere, ce precizie a amănuntelor are, evenimente întâmplate cu decenii în urmă parcă s-au sfârșit mai ieri – alaltăieri.

     S-a așezat pe scaun și a început. Aveam în față ochilor un bunic sfătos, un povestitor iscusit care retrăia primii ani ai tinereții sale ca și cum un film i se derula prin fața ochilor. De multe ori privea undeva în spatele meu, spre un trecut de durere și spaimă. Să ai 18 ani și să fii arestat și condamnat la 8 ani muncă silnică și trei ani degradare civică pentru că ai adăpostit și hrănit un luptător anticomunist, la fel ca și alții din sat. După recurs pedeapsa în loc să se micsoareze, s-a mărit la 12 ani de muncă silnică! Așa știau judecătorii comuniști să împartă justiția, cu o mare indulgență! Așa că tânărul care abia devenise major a intrat în școala vieții prin cumplitele închisori Jilava, Gherla, Periprava, Grind, fiind eliberat în 1964 odată cu grațierea colectivă a tuturor deținuților politici.

       6 ani de închisoare în condițiile foarte vitrege ce se cunosc prea bine, cu un regim de exterminare prin înfometare, cu bătăi crunte și rareori cu o rază de soare, cu o dovadă de omenie. Dintr-o bătaie groaznică s-a ales tânărul Constantin cu o boală la inimă pe care și-a îngrijit-o toată viața și care l-a adus în pragul morții în urmă a trei preinfarcturi. Ce l-a salvat la un moment dat și i-a ușurat întru-câtva viața, deși munca i s-a părut teribil de grea la început? Faptul că fiind fiu de brutar,  a fost dus să muncească la brutăria închisorii Gherla, iar aici avea posibilitatea unei hrane mai bune, chiar dacă uneori, de la atâta efort nici nu mai putea să ducă îmbucătura la gură.

      Cel mai emoționant moment al detenției a fost fără doar și poate o întâlnire incredibilă la Gherla. Într-una din zile a fost introdus într-o celulă mare în care l-a găsit pe tatăl sau, arestat ca și el și condamnat la 15 ani. Ce fel de bucurie poate naște o societate totalitară în care tatăl își îmbrățișează fiul în aceeași celulă de închisoare! Și ce durere copleșitoare își poate imagina cineva, că în aceeași celulă, tatăl să rabde strângând din dinți cum fiul său pe care l-a crescut cu toată dragostea părintească, să fie zdrobit în bătaie de o brută de gardian? Vă puteți închipui această scenă, voi cei care aveți copii, cum fiul vostru iubit este desfigurat în fața vostră? Această este minunată lume comunistă pe care torţionarii au pregătit-o dușmanilor lor. Nici o milă, nici o rază de compasiune…

      La final l-am întrebat pe domnul Telu ce l-a ținut în viață la închisoare. Credința, mi-a răspuns. De aici nu mai am ce să mai adaug. Poate doar să îl las pe dumnealui să va mai povestească câteva amintiri din acele crude vremuri.

(Material publicat in iunie 2011 si reeditat in august 2018)

Din nou la Poenărei

          În fiecare an merg la Poenarei, în Corbi, să îl întâlnesc pe domnul Alexandru Marinescu, unul dintre cei doi partizani care mai trăiesc din gruparea anticomunistă Haiducii Muscelului de la Nucșoara. Pentru câteva săptămâni dumnealui cu soția se retrag la țară încercând să scape de canicula din capitală, de agitație și zgomot. Iar Poenăreiul chiar este un sat în care găsești toată liniștea Pământului, pitoresc și cochet răsfirat la poalele unui deal înalt.

           An de an îl găsesc tot mai slăbit de bătrânețea care se insinuează încet dar hotărât în trupul partizanului de altă dată. Vorbim despre asaltul ei și despre mijloacele disproporționate cu care luptă domnul Sandu. Apoi inevitabil îmi spune că mintea i-a rămas deocamdată intactă și până când neuronii vor mai funcționa, să-l întreb  despre vremurile de altă dată, poate a mai rămas ceva nespus. Și întotdeuna mai este ceva de zis, de scos în evidenţă ori doar vreun amănunt care s-a lăsat ascuns în discuțiile anterioare. Începute în urmă cu opt ani, pur întâmplător, fiindcă în acea zi de vara căutăm pe altcineva la Poenarei. Și fiindcă așa a fost să fie, n-am mai plecat decât după mai bine de cinci ore, când deja se întunecase, iar ploaia ne încerca răbdarea, deși stăteam pe terasă casei părintești a soției sale. Atunci mi-a povestit și despre reeducarea de la Pitești, domnul Sandu intrând și în această afacere diavolească, așa cum o demonstrează în imaginile de mai jos. Din păcate nimeni nu a mai vorbit cu dumnealui despre reeducare sau poate n-a mai dorit să povestească altcuiva…

      Discutând despre durerile de picioare pe care le are, chiar dacă și-a înlocuit șoldurile cu proteze, și-a amintit de unde a început această afecțiune, din închisoarea de la Jilava, și cum a resimțit pentru prima oară, tânăr și în putere fiind, infiltrarea reumatismului.

       Îl admir pe acest bunic sfătos, care a trecut prin atâtea… Cu părinți arestați, cu frate mort în munte în condiții dramatice care nu fac cinste mișcării de partizani, el însuși arestat în două rânduri, executând 10 ani de detenție. Căsătorit după prima eliberare din închisoare și arestat apoi în câteva luni. Cu o soție, fiică și ea de rezistenți anticomuniști, cu tatăl executat, cu mama și fratele în închisoare.  Două familii distruse…

       Iar domnul Sandu care nu uită și nu iartă !

(Fotografii facute la prima arestare in 1950)

       I-am lăsat pe prispă casei cu speranța că ne vom reîntâlni. Ca în fiecare an. 

Pentru Casa Memorială Elisabeta şi Gheorghe Rizea

       Nucșoara este un nume emblemă pentru mine și, cred, pentru mulți dintre români. Aici s-a desfășurat cea mai longevivă activitate de rezistență anticomunistă în perioada 1949-1958. Aici istoria se îmbină cu frumusețea peisajului natural, cu măreția Mamei Naturi. Nu am cunoscut-o pe Elisabeta Rizea, cea care a devenit simbolul rezistenței la mulți ani după ce conducătorii partizanilor s-au prăpădit în față plutonului de execuție la Jilava. Tare aș fi vrut să o fi cunoscut…

        Însă pe urmele partizanilor, pașii m-au dus de multe ori la Nucșoară, așa cum s-a întâmplat și acum vreo 4-5 ani, când am poposit în fața casei Elisabetei Rizea. Vroiam să arunc o privire, să fac o fotografie, când doamna Elena Belu, fiica Elisabetei Rizea a ieșit din curte, m-a întrebat ce e cu mine și apoi m-a invitat în casă. Cu inima largă, mi-a povestit despre părinții săi, despre vizită Regelui Mihai în 1997, despre alții care au tot venit să asculte povestea ,,vitezei din Nucșoara’’ !

(Vocea fiicei Elisabetei Rizea, Elena Belu)

         În  primavara aceasta am revenit în Nucșoara și l-am cunoscut și pe strănepotul Elisabetei Rizea, Bogdan Vârvoreanu, cel care a început un proiect minunat – salvarea casei batrâneşti și transformarea sa în Casă Memorială. Bogdan mi-a plăcut de la primele cuvinte, îmi place să  cred că posedă calități ale înaintașilor. Proiectul e unul costisitor, de durată, care necesită lupta continuă pentru fonduri, întâlniri cu diferiți oameni, publicitate, interviuri. Adică o ieșire din confortul în care orice om obișnuit trăiește. M-am hotărât imediat să încerc și eu să-l ajut pe Bogdan, cu puținele mele forțe, dar alăturate altora sunt sigur că și efortul meu va conta. Așa cum a contat pentru Crucea Haiducilor Muscelului de lângă Câmpulung.

        În vara s-au strâns primii bani serioși grație inițiativei lui Alin Mureșan de la IICMER și unei asociații clujene – Niște Oameni. Exact de asta are nevoie Casă Memorială Elisabeta și Gheorghe Rizea, de Niște Oameni care să sprijine cel mai important simbol al rezistenței anticomuniste din România de azi. În această toamna vor începe lucrările la fundație și acoperiș.

               primele-donatii-consistente-pentru-casa-memoriala-elisabeta-rizea/

               (Bogdan Barvoreanu, Alin Muresan si organizatorii actiunii de strangere de fonduri
                                                          pentru Casa Memoriala)

         Dacă simți  românește și crezi că noi românii merităm acest loc în care să omagiem curajul, demnitatea, rezistența la opresiune, atunci alătură-te și tu acestui proiect ! Orice sumă va salva o cărămidă, va șlefui un căprior ori un element de rezistență al Casei Memoriale ! Și o să fii mândru când peste câțiva ani vei ajunge la Nucșoara, vei păşi cu emoție în Casă și îți vei spune - ,,Și eu am făcut ceva pentru Elisabeta Rizea!’’

Tânărul Partizan

        Băiatul meu a trecut în clasa a VI-a și, cred eu, are o copilărie minunată. Aleargă liber, își face prieteni, fie acasă, fie prin taberele de la munte, vară ori iarnă sau la bunici. Iubește să se plimbe cu bicicleta și zi de zi adaugă noi kilometri copilăriei sale. Am încercat să-i oferim libertate, să-l îngrădim cât mai puțin, să-l lăsăm să gândească cu mintea sa, chiar cu riscul de a se lovi de prea multe ori.

        Acum 7 decenii, un alt copil de clasa a VI-a avea cu totul alte preocupări decât al meu, dar și sufletul sau tânjea tot către libertate. Numele sau era Ion Tudorean și creștea într-o familie de țărani vrednici în Câmpulung Moldovenesc. Prietenii săi, de-o seama cu el, se gândeau, cu naivitatea vârstei, să lupte împotriva regimului comunist instalat câțiva ani mai înainte cu ajutorul puterii ruseșți. Ce nedreptăți, ce suferințe, ce frustrări puteau să se acumuleze în acești copii pentru ca ei să-și înființeze un grup, ,,Tânărul Partizan’’, gata de rezistență, de acţiune? Ion a crescut urmărindu-l pe tatăl sau și văzându-I, înţelegându-i toată obida, teama, neputința în fața abuzurilor administraţiei comuniste. Și atunci a hotărât să facă el ceva pentru ai săi. La început au fost lucruri nevinovate precum întâlniri cu ceilalți băieți, stabilirea unui nume a organizației, a unor reguli și planuri. Apoi însă au trecut la lucruri cu adevărat periculoase, au făcut rost de arme, au sustras din clădirea Primăriei o mașină de scris pentru a face manifeste. Iar câțiva ani mai târziu, prin 1951, au realizat un adevărat act de sabotaj contra statului. Fânului luat prin cote aspre de la săteni ei i-au dat foc, flacăra sa luminând în noapte și ostoindu-le puțin din setea de răzbunare adunată în inimile răzvrătite.

        Au mai trecut câțiva ani și în grup au intrat doi băieți mai mari, care au insistat să-i dea o lecție unui activist local ce făcuse mult rău oamenilor din oraș. Cel vizat a fost ucis pe când trecea pe o punte, târziu în noapte.

       Peste puţină vreme tânărul Ion a fost arestat, anchetat şi după un proces public, ținut în sala de festivități a Liceului Dragoș Vodă din Câmpulung, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru complicitate la crimă de sabotaj și participare la organizație subversivă.

       Suceava, Jilava, Caransebeș, Gherla, Salcia, Periprava, iar Salcia, Giurgeni, Ostrov, Galați, iar Jilava, iar Gherla… Tot atâtea închisori și lagăre de muncă, ani de tortură, de muncă, de boală, fără speranță. Acasă mama l-a prohodit, după cum mi-a spus. Până și biata mama își pierduse speranța…

                       ( Fotografie facuta inainte de intrarea la inchisoare// in arhiva familiei)

                 (Fotografie facuta la iesirea din inchisoare, in 1964//in arhiva familiei)

       A intrat tânăr și fără experiență de viață, a ieșit după 10 ani matur și îmbătrânit, sătul de foame, frig, umilințe și nedreptăți. În același timp însă și-a clădit o cultură cum doar în închisorile acelor vremuri se putea face. A învățat limba engleză cu un fost atașat diplomatic în Londra, franceză cu mai mulți profesori, a audiat adevărate cursuri de teoria valorilor cu profesorul Mărgineanu, a aflat atâtea despre agricultură, istorie, filozofie.

                                 

                       (,,Caietele'' pe care scria cand invata limba engleza si limba franceza de la     profesorii inchisi alaturi de el. Foaia este de tigara Marasesti)

               (Desen facut de un detinut pe o obiala pe cand domnul Ion  
                                          era in Balta Brailei ca ,,felcer'')

       Un aspect foarte interesant al supraviețuirii sale în închisorile comuniste este legat de o anumită filozofie de viață dobândită doar acolo, în condiții dramatice. Deși atât de tânăr, impresionat de condițiile de viață și mai ales de moarte, domnul Ion a crezut că nu va mai ieși teafăr afară. Pedeapsa foarte lungă i-a întărit această convingere. Așa că a trăit ca și cum  ar fi fost deja condamnat la moarte, în așteptarea ei, zi de zi.

       O astfel de atitudine am întâlnit-o descrisă în lucrarea ,,Sensul vieţii’’, la psihiatrul austriac de origine evreiască, Viktor Frankl, care a supraviețuit în lagărul de la Auschwitz timp de aproape trei ani. Deținuții supraviețuitori au trebuit să renunțe la ideea că vor scapa cu viață, să se considere deja morți. În acest fel au reușit să își creeze inconștient o premisă pentru supraviețuire. Așa își explică domnul Ion de ce multe din întâmplările de atunci, din feţele care l-au înconjurat, din numele care vor fi fost vreodată cunoscute, au dispărut. Moartea și suferință, arbitrariul torturii erau atât de prezente, încât s-a străduit, printr-un efort al voinței să le uite, să le alunge în cel mai ascuns cotlon al memoriei. Când într-un final neașteptat a fost totuși eliberat, în 1964, a lăsat totul în urmă,  conform acestei filozofii din viața de detenție. Nu a vorbit, nu a povestit, nu a vrut să încarce familia, atât pe părinți cât și, mai târziu, pe soție și copii cu poveștile cumplite trăite pe propria piele sau întâmplate altora. Așa că, după 1989, odată cu încercările de a-și citi dosarul de la CNSAS și cu înscrierea în Asociația Foștilor Deținuți Politici, familia a aflat cu surprindere despre această perioada întunecată a existenţei sale. Pe care, în continuare, nu a vrut să o împărtășească, dorind să-i scutească și să-i apere de inutile emoții. Astfel, fiul cel mic a aflat de la profesorul de fizica din şcoala generală că tatăl său a făcut închisoare politică ! Acesta a ridicat toată clasa în picioare, i-a pus pe toți elevii să aplaude și apoi a întrebat: voi știți pentru cine aplaudați? Pentru tatăl colegului vostru Andrei, care a luptat împotriva comuniștilor și a făcut ani grei de închisoare politică !

       Dar cu mine, un străin, a acceptat să stea de vorbă și să-mi împărtăşescă întâmplările acelea. Da, așa e, nu i-a făcut mare plăcere să scotocesca prin memoria pe care ani și ani, decenii, și-a inhibat-o. Cuvintele sale atât de simple la prima mea întrebare au fost un fir călăuzitor al unei întregi discuții care a durat mai bine de trei ore - ,,Sunt dispus să fac orice ce e împotriva comunismului !’’ Da, al comunismului de atunci și da, al comunismului care se perpetuează până astăzi în societatea românească. Căci fiecare cuvânt, fiecare amintire este o acuză la adresa acestui regim inuman.

                      ( In gradina casei sale in care m-a intampinat cu atata ospitalitate ! )

        Domnul Ion are o luciditate și o memorie remarcabile, oricât s-ar plânge dumnealui că nu mai ține minte cutare nume sau cutare an. Acestea sunt completate de un simţ al umorului subtil, de vorba molcomă moldovenească condimentată ici și colo de regionalisme cu parfum arhaic. La un moment dat s-a declarat nemulțumit de faptul că nu și-a sistematizat mai mult amintirile, că nu le-a ordonat mai mult cronologic. Însă eu cred că fluxul amintirilor nu trebuie îngrădit cu diguri și apoi controlat spre mici canale. Nu, cel mai important este ca omul să spună tot ce își amintește, așa cum îi vine pe moment, iar apoi se poate interveni cu întrebări care să mai scoată la iveală ceva ce interviatorul consideră că ar mai fi de spus. Iată că și eu, în această scurtă istorisire, îmi permit să fiu la fel de nesistematic și să tratez timpul ca pe un lac uriaș, nu ca pe un râu care curge neclintit spre vărsare !

        Ce poți să mai spui când ți se povestește cum era menținută teroarea permanentă în Închisoarea Gherla prin bătăi aplicate la întâmplare, fără că deținutul să fie vinovat de nimic? Când cei mai tineri erau scoși din celule, li se punea un sac pe cap și de la etajele superioare erau îndemnați să răcnească cât mai tare și să fugă pe scările celularului până jos? ,,Fugi banditule și răcnește cât poți, că altfel de batem de nu te vezi !’’ Și banditul fugea urlând animalic cu sacul în cap, lovit de zeci de bâte, de către gardienii înșirați anume pentru acest circ infernal …

         Ce poți să mai spui după ce în închisoarea de la Caransebeș, deținuților nu li se dădea voie să-și satisfacă necesitățile decât seara și dimineața, iar gardienii îi insultau, umileau și băteau pe cei care nu mai rezistau și erau nevoiți să….

          Ce poți să mai spui când lângă ține, într-o celulă supraaglomerată, se stinge un om, trebuie să strigi gardianul să vină să îl ia, iar deținuții de drept comun care îl trag afară ca pe un sac de cartofi spre a fi dus la groapă nemarcată îi profanează trupul pentru ultima oară trăgându-l de picioare până jos şi izbindu-i capul de fiece treaptă?

         Ce poți să mai spui când ajungi la neagra (celulă de pedeapsa) alături de un ofițer comandant de tancuri, care mai avea doar puțină vreme până să fie executat? Iar acesta să-ți vorbească ca unui prieten, poate ultimul cu care a mai apucat să schimbe câteva cuvinte, dorind sa te fi întâlnit pe tine, un puşti, în libertate…

         Ce poți să mai spui când nimerești în celulă cu un deținut student trecut prin ororile de la Piteșți, iar acesta te privește ca un halucinat și îți șoptește vorbe ce doar pentru el pot avea înțeles - ,,Ai corp sfânt, neîntinat…’’De la acesta i-au rămas și câteva versuri dintr-o poezie - ,,De când eram un mugure ascuns /Sub coajă aromită de crenguţă, /Iubirea caldă-a sevei m-a pătruns /Și m-am născut, iubindu-te, Măicuță !’’

          Ce poți să mai spui când după zile și săptămâni în care ai mâncat tot timpul numai arpacaș, ești groaznic de înfometat, dar pur și simplu nu mai poți înghiți acea mâncare, stai și te uiți la ea, dar viscerele se revoltă la gândul de a o mai digera?

         Ce poți să mai spui când singura carne pe care ai consumat-o în detenție, dar cu adevărat delicioasă, provenea de la șerpii pe care cu infinită teamă și precauție i-ai introdus în lagăr noaptea târziu și i-ai perpelit apoi pe soba din baracă?

         Ce poți să mai spui când zi de zi, fie timp frumos, fie ploaie, zloată sau chiar ninsoare, trebuia să sapi pentru a-ți îndeplini norma de 3 metri cubi de pământ la diguri? Iar dacă nu reușeai, trebuia să te încolonezi seara târziu la venirea în lagăr pentru a primi ciomege la fund, alături de alți zeci de colegi?

        Ce poți să mai spui după ce ai lucrat în orezării stând cu picioarele în apă permanent și alegând să nu le mai privești, negre sângerânde de la lipitorile însetate, fără un loc măcar unde să se mai înfigă încă una? Ce rost avea să le dezlipești când alta se va prinde acolo după câteva minute?

        Ce poți să mai spui după ce, îngrozit de venirea iernii, îți dai seama că nu mai poți rezista, pur și simplu, la muncă, mereu ud, înfometat și înfrigurat? Și atunci iei hotărârea ca prin educarea voinței să-i poruncești trupului tău să-și  inducă simptomele unei apendicite iminente. Iar odată ajuns la spital, să reușești să rămâi, trecând peste toată iarna, ca ajutor de felcer, chiar unul  apreciat prin mâna uşoară la injecţii.

       Sunt multe de povestit, majoritatea au fost îndurate de toți deținuții politic, altele au fost torturi ,,personalizate’’. Fiecare însă le-a trăit la propria intensitate, le-a dat un anumit înțeles, apoi a ales fie să le păstreze sau fie să le uite pentru ca plaga să se poată cicatriza și vindeca. Domnul Ion a urmat a doua cale, iar acum când îmi vorbește parcă ar fi vorba despre altcineva, nu despre tânărul partizan idealist. Totuși sunt momente emoționante peste care nu poate trece atât de ușor deși atâtea zeci de ani n-a mai deschis cufărul amintirilor. Și-a iubit enorm părinții, și-a venerat tatăl, iar nedreptatea suferită de acesta l-a făcut să ia această cale împotriva regimului. Însă faptul că l-a pus în pericol pe tatăl sau, că l-a făcut să trăiască o îndelungată teroare interioară, asta regretă cel mai mult. Niciodată nu a putut vorbi deschis cu el după detenție, lucrurile au rămas nerezolvate, neexplicate. Domnul Ion trebuia să îi spună tatălui sau că a fost arestat din dragoste față de el.

       Acum îmi zice că nu regretă nimic din ceea ce s-a întâmplat, din viața sa. Până la urmă a fost recompensat, viaţa i-a dăruit o soție frumoasă și iubitoare, copii buni, realizați, toți au urmat studii superioare. Poveștile sale despre trecut au rămas însă nespuse.

       Iată că a sosit momentul să se tragă voalul de pe ele și azi o fac eu, așa cum am simțit și înțeles, subiectiv pe alocuri, după ce un om și-a pus inima pe tavă în fața mea.

      O întârziată recunoaștere și reparație morală a venit acum câteva săptămâni când președintele țării l-a recompensat cu o decorație, alături de alți colegi de suferință Ordinul Naţional ,,Serviciul Credincios’’ în grad de Cavaler. Fiindcă suntem noi, românii, atât de pricepuți la proverbe, trebuie să zicem, nu-i așa  ,,Mai bine mai târziu decât niciodată !’’ Și totuși acea decorație contează! Nu este doar pentru dumnealui, dar și pentru ofițerul cu care a stat la neagră, împușcat ulterior, pentru cel care la Gherla a murit pe patul de lângă dumnealui, pentru toți cei umiliți și rușinați, pentru cei aruncați în gropi fără însemne și cruci la căpătâi.

                         (Tata. Ion Tudorean. Nițucă al lui Titus Tudorean de pe Pârâul Mesteacăn. La 82 de ani. Ultimul deținut politic în viață din Câmpulung Moldovenesc. 10 ani de pușcărie politică, din 1954 până în 1964. Fotografie făcută astăzi în fața intrării de la Cotroceni, când a ieșit cu decorația înmânată de Președinte. Mândru și drept. Nu au reușit să îl îngenuncheze nici comuniștii de atunci, nici comuniștii de acum. Un Cavaler... \\ https://www.facebook.com/andrei.tudorean )  

        Și mai este pentru cineva, pentru Titus, tatăl lui Ion, care de acolo de unde este, poate fi mândru de fiul sau !

       

   

O întâlnire la Închisoarea Piteşti

De fapt nu a fost chiar întâlnirea mea cu domnul Demostene Andronescu, ci întâlnirea domnului Andronescu cu câțiva tineri și nu numai, interesați de istorie vie, istorie scrisă cu suferință și frig, cu sânge și remușcări. Cu jertfa celor mai frumoși ani ai tinereții…

De multă vreme îmi doream să îl cunosc personal, să îl aud vorbind. Acum doi ani am avut prima ocazie, tot în timpul unei conferințe susținute la Memorialul Închisoarea Pitești. Atunci însă domnul Teodor Palelogu a povestit despre tatăl domniei sale, cunoscutul Alexandru Paleologu, iar domnul Andronescu s-a mărginit la câteva scurte intervenții.

( Acum doi ani la Inchisoarea Pitesti )

            Așa că am mai așteptat prilejul ca autorul minunatelor versuri ale poeziei ,,În seara asta, Doamne, te vei culcă flămând’’ să revină la noi la Pitești.

În această sâmbătă de iulie am ajuns la Memorialul Închisoarea Pitești pregătit să îl ascult și să am propria mea ,,întâlnire’’ cu acest om deosebit. Mi-am cumpărat cartea sa despre reeducarea de la Aiud cu gândul să îi cer un autograf și cu acest prilej l-am întâlnit în librărie pe Mihai, un tânăr cercetător al memoriei perioadei comuniste cu care am avut de multe ori plăcerea să conversez pe net. Ne-am găsit apoi împreună două locuri aproape de domnul Andronescu și am așteptat cu interes să apară. La cei 90 de ani pare că își duce cu relativă ușurință  bătrânețea. Și cu o demnitate a omului înțelept, care a văzut multe la viața lui. Foarte ușor s-a acomodat cu microfonul și a intrat în stare după ce Maria Axinte, gazda discretă a evenimentului, i-a făcut o scurtă prezentare.

A început să povestească cu ușurința celui care are totul bine structurat în minte. O memorie prodigioasă, o luciditate dezarmantă, un suflet sensibil și luminos.

Priveam fotografiile din tinerețea sa, de la 24 de ani de când a fost arestat. Un bărbat frumos, hotărât, cu o privire dârză se uită la mine din paginile cărții. De-ar fi știut acest tânăr prin câte i-a hărăzit destinul să treacă… Oare cum s-ar fi comportat? Cu siguranță că la fel ca și atunci. Cred asta pentru că simt intransigența în vorba bătrânului cu părul alb, micșorat de anii care au trecut peste el, dar mărit de aura rezistenței și curajului avut. A făcut parte din cei puțini pe care regimul nu i-a putut compromite în ultimii ani înainte de eliberarea de la Aiud în 1964. A făcut parte dintre cei puțini care au preferat, ca și brazii liberi să se frângă decât să se îndoiască. Și a ieșit cu capul sus din supliciul reeducării de la Aiud. Doar pentru aceasta și trebuie să i se strângă mâna cu cel mai mare respect. Este respectul datorat celui care a făcut un lucru esential de care tu poate că nu ai fi fost în stare.

(Sursa - Reeducarea de la Aiud; Demostene Andronescu)

( Sursa - IICMER )

V-am strâns mâna domnule Andronescu și v-am mulțumit pentru cuvintele dumneavoastră, dar mai multe nu v-am spus. Acum însă vă scriu. Sunteți un reper într-o vreme când atât de mult ne lipsesc reperele. Veniți dintr-altă lume, la care avem atât de greu acces, pe care cu dificultate o mai putem înțelege. Și suntem atât de puțini cei care mai încercăm să o facem. Însă dumneavostră încercați din răsputeri să răspândiți cât mai mult, cât mai multora, această experiență incredibilă și de necontestat a rezistenței în condiții de oprimare de-a dreptul barbare. Pentu a se face o diferența cu adevărat ! Vă adresați câtorva zeci de persoane venite cu sufletul deschis și  curiozitate în loc să stați în față unor săli de mii și mii de oameni, așa cum meritați, așa cum ar merita românii să vă cunoască. Vocea dumneavoastră ajunge clar și distinct la noi și ne zugrăviți o frescă formidabilă a suferinței și rezistenței din închisorile comuniste, comparabilă cu cea realizată de Ioan Ioanid în ,,Închisoarea noastră cea de toate zilele’’. Vă aduceți iar și iar mărturia în față unor oameni avizi să afle, să înțeleagă, să pună întrebări. Cum a fost cu putință? Oare vom mai fi vreodată în față acestui pericol? Cum trebuie să acționăm?

Ați vorbit neîntrerupt mai bine de două ore, ați mai fi putut să ne țineți încă multă vreme sub vraja povestirii dumneavoastră. Doar o gură luată din paharul de apă v-a mai dat răgazul câte unei mici pauze. Cei ce vă ascultau aveau multe întrebări să vă pună, dar șirul lor a trebuit oprit la un moment dat. Câteva aș fi avut și eu și, probabil, una ar fi fost despre reeducarea de la Aiud. Îmi pot cu greu închipui prin ce ați trecut la 10, 11, 12 ani de închisoare când unii colegi, poate prieteni, făceau compromisul cu regimul și erau eliberați. Sau când liderii în care v-ați pus atâta încredere au trecut de partea cealaltă. Aș fi vrut să vă întreb ce ,,îndoire’’ v-a afectat cel mai mult, v-a făcut să tremure eşafondajul moral și cum vi s-a schimbat percepția  față de acei oameni. Iar acum, privind retrospectiv, cum mai vedeţi lucrurile.

În închisoare domnul Andronescu a aflat multe. Mai ales despre sine. Călătoria către sine s-a soldat cu descoperiri revelatoare – l-a primit pe Iisus în ființa sa și I s-a dedicat cu o mare ardoare. Apoi, i s-a relevat cine este și cine va fi de atunci încolo – un Poet care va lua cuvintele din toate ungherele memoriei sale și le va pune în versuri dătătoare de speranța. Pentru el însuși, dar cu siguranță și pentru mulți alții… Poetul din el s-a născut în temniță ca o un anticorp puternic, deși atât de sensibil, ce trebuia să ducă lupte crâncene pentru salvarea trupului tânărului cu privirea dârză. Dar și a sufletului său. Versurile ticluite în taină și repetate de zeci de ori pentru a fi memorate l-au ajutat să reziste și i-au desăvârșit personalitatea, făcându-l omul pe care azi îl avem în față. Seninătatea sa, calmul și blândețea contrastează puternic cu ceea ce trebuie să fi fost în acei ani de lupte lăuntrice, de izolări, de frig și foamete. În treacăt ne-a zis că a intrat de multe ori la izolare, uneori iarna când viața îți atârnă de un fir de păr în celula înghețată. Deci a fost un recalcitrant, mereu un răzvrătit.

O amintire a sa mi-a rămas cu deosebire în minte, atât de semnificativă pentru momentul când s-a născut Poetul. Se găsea la Aiud la izolare, așteptând să se dea stingerea pentru a mai bifa cu înfrigurare încă o zi din cele 7 pentru care fusese pedepsit. Era luna decembrie și celulele erau neîncălzite, nu aveau nici un fel de mobilier, nu aveau pur și simplu cum să doarmă decât sprijiniți de zidul rece ca moartea. Seară de seară gardianul trecea și le arunca o pătură murdară, ceva care fusese o pătură, de fapt o zdreanță. Caraliul i-a zis ,,Na, ia pijamaua și te culcă’’ și a trecut mai departe, satisfăcut de glumă făcută. Apoi și-a continuat drumul din celulă în celulă repetând stupid și plin de el ceea ce îl amuza atât de tare. Când a ajuns la a cincea sau a șasea celulă, deținutul de acolo i s-a adresat foarte sfios și rugător, cu un glas sfârșit - ,,Domnu’ plutonier, vă rog, scoateți-mă de aicea că dacă mă mai țineți și în noaptea asta, eu mor !’’ La care replica brutei a venit imediat cu glas tare, să fie auzit de toată lumea - ,,Mori în paștele mă-tii, că de-asta te-am adus aici, să mori!’’ Aceste cuvinte atât de mult i-a revoltat pe cei închiși la izolare încât au început să bată în ușile de tablă care au produs un zgomot infernal. Caraliul s-a speriat, a încercat să-i potolească, i-a amenințat, apoi a recurs și la rugăminți, dar oamenii odată porniți nu se mai opreau. Au început să strige să vină procurorul și atunci gardianul a plecat să aducă ajutoare. Atunci deținuții au aflat cine era bătrânul pentru care au început această mică revoltă, nimeni altul decât Constantin Gane, autorul cărții ,,Trecute vieți de doamne și domnițe’’. În câteva minute au venit mai mulți paznici, ofițerul politic și în cele din urmă chiar colonelul Crăciun, directorul închisorii. Un deținut i-a cerut să îl scoată pe Moș Gane de la izolare și a promis că apoi toți se vor potoli. Într-adevăr, directorul a acceptat să îl transfere pe bătrân la infirmerie, ceea ce probabil i-a salvat viața.

Peste celule s-a lăsat o liniște grea, ca de ,,promoroacă’’ și fiecare a căzut în muţenia sa iniţială. Domnul Andronescu a încercat să se roage, dar era prea răvășit sufletește și iritat după evenimentul de mai înainte și și-a dat seama că nu se va putea ruga. Și atunci, deodată, s-a pomenit zicând - ,,În seara asta, Doamne, te vei culca flămând.’’

 Și toată noaptea și-a petrecut-o zămislind din umilință, din suferință, revoltă și credință o poezie cu miez. Iar de atunci încolo, muza poeziei l-a vizitat în cele mai sumbre și neprietenoase lăcașuri, dându-i un nou sens vieții și hrănindu-i speranța. Versurile sale la rândul lor au populat universul interior a zeci, poate sute de colegi de suferință și le-au uşurat puțin lanțurile legate pe nedrept de picior.  Poetul s-a născut în închisoare și s-a eliberat din închisoare cu fruntea sus continuând cărarea pe care Dumnezeul sau flămând i-a așternut-o la picioare. Până în această zi frumoasă de iulie în care l-am cunoscut și i-am putut spune doar atât - ,,Mulțumesc, domnule Andronescu!’’

Scrisoarea lui Gheorghe Arsenescu către maiorul Chicoş, şeful Securităţii din Câmpulung Muscel

     „Domnule Maior,

      Cred că te va surprinde pe Dta rândurile de faţă, însă sunt cavaler şi sincer în ceea ce scriu aici. Este pentru prima oară, dar şi pentru ultima oară când fac acest pas fată de Dta. Sunt informat că mi-ai arestat pe sora si rudele mele, în dese rânduri, însă nu înteleg pentru ce-i chinuieşti, când nu au altă vină decât că sunt rude cu mine?

       Eu înţeleg să ai cu mine ceea ce vrei să ai, dar nu aresta şi nu chinui oameni nevinovaţi, căci sunt şi necăjiţi cu altele, ba unii chiar şi suferinzi. Ai şi Dta rude şi sotia Dtale cu toate neamurile, aci lângă oraş. Ştiu că execuţi ordinele celor mai mari ca Dta, dar să ştii un lucru, că la judecata de apoi cei mari spală putina sau se spală pe mâini, iar cei mici vor plăti oalele sparte. Aşa a fost de când e pământul aşa va fi şi de acum .

      Dtale ai Radio şi ştii, tot aşa cum ştim şi noi, cum merge situatia intemaţională. Nu mai e pentru nimeni un secret că şi Ţara noastră va fi în curând în rândul ţărilor Iibere în care fiecare cetăţean să fie egal în fata legilor, liber să muncească şi să facă ce vrea şi să se bucure de dreptate şi de toate drepturile omului.

     Vei trăi şi vei vedea şi Dta cele de mai sus, cu toate că sunteţi  îmbibaţi cu o propagandă falsă.

Oameni arestaţi oricând, noaptea mai ales, fără a se mai ţine socoteală de Constitutie şi de toate regulile parchetului; ţineţi arestaţi mai mult decât prevede legea, maltrataţi, etc etc.

     Aceasta nu e libertate şi nu e dreptate. Insă roata e rotundă şi toţi cei ce fac abuzuri vor avea parte de ele, cu dobânda respectivă.

      Cred că ar fi cazul ca Dta, măcar în ceasul ultim, să răscoleşti în sufletul Dtale un colţ de omenie şi să încetezi cu abuzurile şi va fi spre binele Dtale.

      Acesta e singurul scop care m-a făcut scriu rândurile de fată.

      Soţia Dtale şi multe neamuri de ale sale au fost legionari şi mă surprinde că te lasă să faci relele ce le faci?

       E cazul şi chiar şi timpul să te cuminţeşti.

      Pentru mine personal nu mă tem de moarte, căci ceea ce îmi va fi scris în frunte, aşa voi păţi. Dacă eu voi cădea sunt altii hotărâti, în locul meu, să ducă socotelile la sfârşitul Ior.

        Eu nu fac politică; n-am făcut niciodată şi nu voi face. Eu sunt naţionalist român, care doresc să trăiesc liber şi în dreptate la căminul meu. Eu sunt militar de carieră şi aşa voi muri. Politica s-o facă cei care se pot împăca cu ea.

       Camarade, aş dori ca să laşi liberi pe sora şi rudele mele ca şi pe toţi cei nevinovati, căci altminteri vor avea de suferit şi rudele Dtale, ale soţiei Dtale, numai din cauza Dtale, cum ai mei suferă numai din pricina mea.

         Dacă crezi de cuviinţă să-mi răspunzi ceva, atunci te rog să trimiti pe cineva cu răspunsul să-I depue la poarta Cimitirului Eroilor de la Dragoslavele, cât mai repede.

         Nu încerca să înscenezi vreo capcană, căci altcineva va ridica scrisoarea; să nu mă crezi aşa de slab, iar dacă nu mă cunoşti poate o să-ţi dea alţii informaţii complete.

         După ce voi citi răspunsul Dtale, s-ar putea să-ţi mai scriu, căci sunt hotărat să stau la bârlog şi să te las liniştit pentru alte treburi al Dtale.

         Cu bine, Colonel Gică Arsenescu.

       ( Text din ,,Rezistenta armata: o istorie in imagini'' de Constantin Vasilescu )

                                              

( Foto de pe http://www.istoriecontemporana.ro )