Luptătorii din rezistenţa din munţi versus statul român

Ana, soţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, umilită pentru a câta oară de autorităţile statului roman, face o ultimă încercare pentru a-și găsi o fărâmă de dreptate în anul 2006. Moartea soţului ei și apoi și a ei, a scutit acest stat opac și fără suflet să le aducă o ultimă jignire prin respingerea din nou a cererii lor. Dumnezeu să-I ierte și să-i odihnească pe acești Luptători, căci ei nu au nevoie de o asemenea recunoaștere de la astfel de ingraţi !

Stimată Doamna Ministru,

          În anul 2001, subsemnata Gavrila Ana din localitatea Galtiu judeţul Alba, soţia lui Ion Gavrila-Ogoranu, născută în 10 decembrie 1921, am înaintat Comisiei Comisiei pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, care functioneaza in cadrul Ministerului Justiţiei, un Memoriu documentat, în care solicitam dreptul de a mi se acorda calitatea de Luptător în Rezistenţa anticomunistă, relatând şi documentând faptele pentru care am cerut acest lucru cu probe juridice.
          Nu am primit atunci nici un răspuns.
          În data de 9 martie 2006, adică dupa 5 ani! am primit următorul răspuns la cererea mea: „Comisia, cu majoritatea voturilor membrilor, a decis respingerea cererii dumneavoastră de constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, întrucât nu se încadrează în prevederile art. 1 coroborat cu art. 2 şi 3 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999”.
Doamna Ministru, eu în expunerea mea de atunci mi-am prezentat faptele aşa cum le-am trăit eu, căci nu mi-am încadrat viaţa după articole de lege, rămânând ca onorata Comisie să cerceteze şi să judece. Prin prezenta scrisoare repet motivele pe care le-am invocat atunci, pentru că ele sunt însăşi viaţa mea, şi ca şi a mea, a mii de femei şi bărbaţi vii sau morţi din ţara noastră. Deci să-mi fie cu iertare dacă voi fi silită să-mi povestesc viaţa sub regimul comunist.
          M-am născut în 1921, în 10 decembrie, în localitatea Drâmbar, jud. Alba. Am urmat cursurile şcolii de gospodărie, şi am fost înfiată de o mătuşă din localitatea Galtiu, jud. Alba. Mi-am făcut educaţia sub influenţa a doi oameni de mare suflet: Preotul greco-catolic Iosif Pop, viitorul Protopop din Târgu-Mureş, şi a profesorului Vasile Hanu, care şi la vârsta de 101 ani, azi, îşi mai aminteşte de mine.
M-am căsătorit în 1944 cu studentul medicinist Petru Săbăduş de la Facultatea de Medicină din Sibiu, refugiat din Ardealul de Nord. Am fost prevenită de soţ că alături de el vom avea necazuri mari în viaţă, şi eu am fost gata să fiu alături de el şi la bine şi la greu. Necazurile au început odată cu 23 august 1944. Soţul meu făcea parte dintr-o organizaţie studenţească naţionalistă. Zeci de studenţi bucovineni şi basarabeni, care se aflau în zonă, ne-au cerut ajutorul să-i ascundem să nu fie arestaţi de poliţia română şi sovietică pentru a fi deportaţi în URSS. Îmi amintesc de un student cu numele Dan Dumitrescu. Toată iarna ne-am ocupat de acest lucru, mai ales eu, căci soţul era străin de sat. Până când şi-a obţinut acte confecţionate de un student bucovinean cu numele Havrilescu.
        Din Germania a sosit un grup de paraşutişti în plină iarnă, cărora soţul le-a găsit adăpost. Pe telegrafistul Gheorgheionii l-am ocrotit în casa părinţilor mei. În memoriile scrise ale acestuia, după 1990, aminteşte acest episod. Am contribuit la toate acestea, în condiţiile în care şi eu şi soţul locuiam în casă străină, căci în casa mătuşii era instalat comandamentul Armatei Roşii.
          În anul 1946 ne-am mutat cu soţul la Cluj. Aici soţul era încadrat în organizaţia anti-comunistă de la Universitate. Zeci de studenţi veneau în casă la noi şi asistam fără să vreau la toate problemele lor, acordând ajutor celor care aveau nevoie. Sunt nume înscrise la loc de cinste în Istoria Rezistenţei anticomunistă. Dau câteva nume: Ion Golea, viitorul paraşutist din 1951, Doctorul Gruiţă Victor din Teiuş, Doctorul Nosa, Doctorul Scrob, studenţii Pintea Eugen, Pop Cornel, Ion Munteanu, Pavel Mârza, şi făgărăşenii Chiujdea Ion, Maga Mihai, Haşu Laurian şi Gavrilă Ion, viitori luptători în Rezistenţa făgărăşană.
       Trăiesc încă şi pot da mărturie despre ce a fost în casa noastră Dr. Teofil Mija din Săcele, Braşov, directorul Institutului Cristiana şi Dr. Gheorghe Cornea din Bucureşti, veteran al Rezistenţei din Târgu Mureş.
        În timpul grevelor studenţeşti din 1946, în casa noastră s-au pus la cale multe planuri, la care eram, fără să vreau, martoră. Aici s-au făcut şi planuri de retragere în munţi în grupuri de rezistenţă. În 1947 s-a ţinut în munţii Apuseni un congres al centrelor studenţeşti de pe ţară. Mulţi au plecat într-acolo cu raniţa din casa noastră din Galtiu, aprovizionaţi de mine.
        Când în 1947 şi 1948 începuse teama arestărilor şi cei urmăriţi nu mai dormeau pe-acasă, eu puneam un covor pe sfoară spre a se şti dacă au fost căutaţi de Siguranţă sau nu în noaptea aceea, căci arestările se făceau de obicei noaptea.
În 15 mai 1948 nu am mai pus covor dimineaţa, căci noaptea un grup de poliţişti şi soldaţi au spart uşa casei căutându-mi soţul peste tot, înjurându-mă şi ameninţându-mă. Nu s-au sinchisit că în pătucuri dormeau cei doi copii ai noştri de 4 şi de 2 ani. Şi am rămas în casă ostatică timp de o săptămână, fără să pot ieşi să cumpăr hrană pentru copii. Apoi am fost evacuată cu copiii şi hainele de pe noi. M-am reîntâlnit cu soţul la un loc convenit dinainte. Ei, ce scăpaseră de arestările din mai, s-au hotărât să se retragă la munte, lucru ce l-au şi făcut. Eu am rămas să dau răspuns Securităţii unde ar putea să fie bărbatul pe care-l căutau peste tot. Într-o vreme când mă aşteptam să fiu şi eu arestată m-am mutat în ascuns cu copiii în munţii Apuseni, la nişte oameni în apropierea luptătorilor. Atunci am cunoscut o parte dintre ei: Popa Ştefan, Nicu Moldovan, şi mai ales pe studenta Alexandrina Teglaru cu care am şi locuit o bucată de vreme. De altfel în cartea amintirilor ei, intitulată „Lacrima prigoanei”, la pagina 102, această luptătoare mă aminteşte şi pe mine.
            Spre toamnă, bărbaţii au hotărât ca un grup dintre ei să treacă graniţa iugoslavă, pe o cale pe unde s-a mai trecut. Între ei era şi soţul meu. Au fost prinşi pe graniţă, duşi la Timişoara şi apoi la Cluj, în lotul sutelor de studenţi arestaţi. O întreagă iarnă am fost aproape în fiecare zi, împreună cu sute de mame, soţii, surori, logodnice, am îngheţat în faţa porţilor de fier ale închisorii din Cluj pentru a le introduce, când era permis, alimente şi haine.
Am asistat la procesul studenţilor din săptămâna Paştilor din 1949, zile în şir, şi i-am cunoscut astfel pe mulţi, băieţi şi fete. I-am însoţit cu alte soţii până i-au urcat în dubă în gara Cluj. Ne-a îngrozit zgomotul de lanţuri şi zbieretele, când i-au dat jos în gara Aiud. Apoi nu am mai auzit nimic de ei, parcă i-ar fi înghiţit pământul. Se zvonea că ar fi fost duşi la Piteşti.
          Prin 1951, s-a ajuns un zvon la Gherla, că soţul meu ar fi în această închisoare. Am reuşit să iau legătura cu sora Dr. Bărbosu, medicul închisorii. Eram mulţumită să ştiu că e viu, şi din când în când, sora Doctorului îmi confirma acest lucru.
Aşa a durat până în toamna anului 1952, când întâlnind-o, aceasta a început să plângă. Am înţeles: soţul meu era mort. Nu mi-a dat nici un amănunt decât că ar fi fost operat la spitalul din Dej.
         Am colindat prin cunoscuţi Dejul, şi am aflat indirect că soţul meu a fost dus la acest spital. Doi foşti colegi de facultate, medici, au încercat zadarnic să-l salveze, dar toate organele interne erau zdrobite în bătaie. Adevărul îl voi afla de-abia peste ani, când deţinutul plutonier al carui nume nu mi-l amintesc, de pe strada Doinii din Alba Iulia mi-a povestit că soţul meu a fost bătut de directorul închisorii, Goiciu, pentru că l-a ridicat pe acest plutonier din curtea închisorii, şi l-a dus la infirmerie.
Am rămas de mână cu doi copii mici, fără casă, fără slujbă, că nimeni nu vroia să mă angajeze. Dintr-un loc practic alungată, în altul neprimită. Rudeniile mele au fost ameninţate că dacă mă mai ţin, vor fi duse în Bărăgan. În sfârşit mătuşa mi-a dat un petec de pământ în Galtiu, pe care am apucat să-l cultiv. Dar s-au găsit oameni de-ai partidului care au venit şi şi-au împărţit acest teren, rămânând şi fără el. Au construit pe el case pe care le folosesc ca proprietate legală până în ziua de azi. Între timp eram luată de securitate cu duba, şi interogată când despre unul, când despre alţii dintre colegii soţului meu, mai ales despre Alexandrina Teglaru. N-am recunoscut, oricâtă presiune a fost făcută asupra mea, iar despre altele, n-aveam ce spune, căci într-adevăr nu ştiam nimic.
        În 1954 s-a întâmplat un caz care mă putea costa mare nenorocire. Soţul meu ascunsese aparatul de radio a lui Gheorghionii, care de altfel era şi defect, într-un fund al podului casei, fără ca eu să ştiu. Copiii jucându-se l-au găsit, l-au dat jos şi cu copiii din vecini, se jucau pe stradă cu el. A aflat securitatea, copiii au fost luaţi de scurt unde l-au găsit, şi toată vina a căzut pe mine. Am fost dusă la Securitatea din Orăştie şi Deva, anchetată dur, şi lovită să spun. A durat mult până s-au convins că într-adevăr eu nu ştiam nimic despre acel aparat. Am fost anchetată să spun după cine port doliu, şi de unde ştiu că soţul meu e mort. În acelaşi timp eram privită în sat cu ură şi desconsiderare. Îmi cumpărasem un cal, şi făceam cărăuşie, dar mi-a fost confiscat calul, lăsându-mă cu căruţul în mijlocul satului, sub motiv că particularii nu mai aveau voie să aibă cai.
În 1955, a sosit la mine din munţii Făgăraşului, fostul camarad şi coleg de liceu al soţului meu, Ion Gavrilă. L-am primit cu drag, ştiind cât ţinea soţul meu la el. El m-a rugat să mă deplasez la Cluj, să găsesc pe un alt coleg, Maga Mihai, student, lucru ce l-am şi făcut. Acesta mi-a spus că luptătorii făgărăşeni trecuseră în Grecia. Urma ca în primăvara următoare, să pornească şi Gavrilă pe acest drum, când Mihai Maga a venit cu vestea că luptătorii se aflau în realitate arestati la Securitate.
            Ion Gavrilă a rămas în familia mea ascuns timp de 21 de ani. Mi-a povestit istoria grupului făgărăşean. Ştiam că e condamnat la moarte în contumacie, ştiam că legea prevedea că cine ajută un duşman al poporului, e pasibil de aceeaşi pedeapsă. Deci cunoşteam pericolul la care mă expuneam…
           Am muncit cu braţele să câştig pâinea pentru familie, cu veşnica ameninţare că o nenorocire se putea întâmpla oricând. Am încredinţat casa şi familia Maicii Domnului, şi cu această credinţă am păşit într-o nouă încercare a vieţii. Şi-au fost destule situaţii când am ajuns la capătul puterilor.
Astfel, în 1959, de Sfântul Nicolae, 6 decembrie, am fost alungată din casă de miliţie, primărie şi securitate, pentru ca locuinţa să fie dată secretarului Sfatului popular. M-am mutat în prag de iarnă într-o moară părăsită, fără podele, ferestre şi uşi. În dosarul înaintat în 2001 se află acest lucru, confirmat în faţa notarului public printr-o declaraţie a soţiei fostului secretar, care a beneficiat de casă, şi care mai trăieşte şi azi. Am fost astfel deportată timp de 14 ani. Mi s-au făcut perchiziţii de către securitate, şi numai printr-o minune soţul meu nu a fost descoperit. Moara a suferit trei inundaţii, fiind aproape distrusă.
             În 1970 m-am îmbolnăvit de meningită, şi am stat patru luni la spitalul din Cluj, îngrijită de profesorul Ioan Gavrilă. Întâmplările celor 21 de ani au fost povestite de soţul meu în cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, şi-au fost relatate în Memorialul Durerii al Dnei Lucia Hossu Longin. De asemenea, faptul că am fost urmărită se află confirmat şi în documentele Securităţii, ca de exemplu: Când în 1969, în suita preşedintelui Nixon, a sosit din America preotul Mircea Toderici, eu i-am dus o scrisoare a soţului meu, în care îi cerea ajutorul, scrisoare care a ajuns pe masa preşedintelui Nixon, şi care a reprezentat salvarea soţului meu când a fost prins în 1976, la Cluj, de Securitate. Soţul meu stând ascuns, a păstrat în continuare şi în această situaţie, legătura cu unii fraţi de suferinţă: Dr. Mârza Pavel, Dr. Gruiţă, Dr. Nosa, Prof. Nicolae Mârza, Prof. Ion Grecu. De multe ori, legătura a fost făcută prin mine. Din casa mea a plecat în 29 iulie 1976 soţul meu la Cluj, şi s-a întors de la securitate peste 6 luni. Eu i-am pregătit raniţa când la 23 decembrie 1989 a plecat la Bucureşti cu intenţia de a contribui la formarea unei armate care să apere Revoluţia. Eu l-am îngrijit şi îndemnat să scrie întâmplările prin care am trecut.
         Am renunţat la orice confort şi linişte de dragul idealurilor soţilor mei, şi a prietenilor lor, de dragul adevărului şi al dreptăţii. Am trăit toată viaţa din munca braţelor mele, fără a apela la mila nimănui.
          Nu pentru bunuri materiale am cerut să fiu trecută printre luptătorii Rezistenţei anticomuniste, nici măcar pentru o mândrie deşartă. Voiam să se facă drepate şi celor din Rezistenţa anticomunistă.

                              ( sursa: https://razvan-codrescu.blogspot.com)

          Aceasta mi-a fost viaţa, la 85 de ani am conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria alături de cei doi soţi ai mei, şi ai fraţilor lor de idealuri. Nu aş fi deranjat nici de data asta pe nimeni, dar mă doare nedreptatea şi nepăsarea. Nu mă gândesc la cei ce coroborează art. 1 cu art. 2 şi cu art. 3, care, lucru sigur, n-au nimic în comun cu Rezistenţa anticomunistă din România. Mă gândesc însă cu groază şi cu adâncă tristeţe că între cei care au decis, cu majoritate de voturi, să fiu exclusă, au fost desigur şi foşti deţinuţi politici, care în piticimea lor, n-au învăţat nimic din istoria României. Căci dacă din expunerea vieţii mele sub comunism atât au priceput că art. 1 nu coroborează cu art. 2 din altă lege postdecembristă, insemnează că nici nu merită să ştie mai mult. E posibil ca între deţinuţii politici consultanţi să fie şi dintre cei cu suflete seci, care nu au fost în stare să trăiască istoria României, şi au fost aleşi anume. Noi am fost luptători, şi nu căutători de titluri.
        Declar că îmi retrag cererea trimisa Comisiei cu 5 ani în urmă, şi refuz să fac „plângere” la instanţa de contencios. M-aş simţi încă o dată insultată şi umilită. Dacă ţara are nevoie de noi, cei care am luptat în Rezistenţa anticomunistă, să ne caute în arhivele Securităţii pe cei morţi, şi să ne contacteze pe cei care mai trăim.

Cu stimă,
Gavrilă Ana.

          Aceasta a fost declaraţia soţiei mele. În situaţia ei, eu Ion Gavrilă Ogoranu eu cunosc zeci de cazuri asemănătoare, dacă nu chiar mai grave, de pe întreg cuprinsul ţării. Astfel, soţiile luptătorilor Ioan Pop şi Gheorghe Haşu, executaţi în Rezistenţa făgărăşană, nu au reusit să aibă calitatea de soţii de Luptător. Văduva Mariana Macavei n-a putut să obţină în justiţie calitatea de Luptător în Rezistenţă în lotul Dabija din Munţii Apuseni, pentru soţul ei Macavei Traian, şi nici pentru ea ca soţie de Luptător. Aceste femei trăiesc încă, şi pot da mărturie despre acest lucru, despre nedreptatea care li s-a făcut, prin justiţie. Fiica Luptătorului Lupşa din Vrancea, una din cele mai impunătoare grupuri de Rezistenţă, n-a reuşit să obţină pentru tatăl ei calitatea de Luptător în Rezistenţă, nefiind luată de nimeni în seamă. Şi aş putea să mai dau exemple destule. Dacă într-adevăr ţara doreşte să-şi reconsidere trecutul, şi să cinstească Rezistenţa, să ne caute ea pe noi, şi nu să ne oblige să ne umilim în faţa unor Instanţe nepotrivite şi nebinevoitoare.

Cu stimă,
Ion Gavrilă Ogoranu.

                        (Sursa: https://razvan-codrescu.blogspot.com)

(Sursa: Marturisitorii.ro; Ion Gavrila Ogoranu filat de Securitate in prin 1980-1989)
Ion Gavrila Ogoranu a murit la scurt timp, pe 1 mai 2006, urmat, peste doua luni, la 7 iulie 2006, de iubita lui sotie, Ana.

(Din marturisitorii.ro)

Încercările unei soţii de partizan din Bucovina

 ,, Ne tot sfătuim că ce-i de făcut: eu sunt gravidă în luna a 4 şi nu mai pot rezista la fugă. Să mă duc la sora mea în sat. Ajung dimineaţa la sora mea, pe la ora 10. Sunt arestată. Mă duce la Rădăuţi. Acolo îi venită echipa fulger. Mă ia la întrebări unde-i soţul. Dar eu foarte hotărâtă că dacă mor, nu-l spun. Zic: «Nu ştiu.» Încep să mă bată de mă usucă. Tot aşa ţân. Tot timpul că numai nu ştiu. După ce o văzut că de atâta bătaie nu mai ştiu, m-au băgat într-o cameră cu bărbaţi. Erau numai 20 bărbaţi şi eu singura femeie între dânşii, între care erau 2 ingineri din sat, unul Lăzărică, unul Coniac; un preot din Vicov, Belei; un avocat, Claudius Gramatovici; un avocat, Traian Paicu; un căpitan Niculescu; un primar din sat Aga Dumitru; Bâcu Constantin; Cenuşă Ionel, Cenuşă Dumitru; un căpitan din sat, Creţan Vasile; un căpitan Miron, din sat; ceilalţi toţi ţărani: Bâcu Gheorghe, pădurar; Mihai Gheorghe, pădurar; ceilalţi nu-i cunosc, de pe alte meleaguri.        

Constantin Cenuse, sursa: neamulromanesc.blog.wordpress.com)

   

   Toată ziua mă ţineau, sub pază, într-un veceu, iar noaptea între bărbaţi; toţi în picioare. Nimeni nu se culcă. Tot veneau şi scoteau la anchetă. De 3,4 ori pe noapte mă duceau la anchetă, să spun unde era soţul. Eu: «Nu mai ştiu». Până la 7 luni m-au tot bătut. După 7 luni de sarcină nu m-au mai bătut, dar îşi băteau joc tare: mă puneau să rag ca vaca, să latru ca câinele, să cânt ca cocoşul, să zbier ca oaia, să nechez ca caii, să ocăiesc ca broasca. În anul 1946, în ziua de 2 februarie, era un ger de crăpau lemnele. M-au dezbrăcat toată până la piele, absolut goală, şi m-au suit în podul miliţiei, unde erau mai mulţi bărbaţi goi tot până la pielea goală, şi ne-au ţinut acolo jumătate de zi, cu miliţianul lângă noi. N-aveam voie să vorbesc nimic că îmi da peste gură. Dar nici n-au scos nimic din gura mea contra soţului pe care l-am iubit aşa de mult. Acuma, pe ziua de 2 august, încep durerile serioase de naştere, dar nu spun nimic. Dureri de moarte! Dar bărbaţii, toţi bătrâni, aveau experienţă. Se apropie de mine Căpitanul Niculescu şi-mi zice: «Se cunoaşte că ai dureri de naştere.» Eu zic da. Merge, bate la uşă. Nu vine nimeni. Iară bate tare şi strigă: «Veniţi, că femeia naşte aici.» Până au venit să mă ieie, s-a rupt apa. Eu, toată. broboane de sudori. Din cauza durerilor, copilul rămâne pe uscat. Toţi intelectualii strigau să mă ducă la spital. Vine ofiţerul de servici. Mă duce pe jos la spital. Eu tare m-am ţinut să nu mă vaiet, dar până la spital tot am zis: ău! ău! ău! ău! Ajungem la spital. Mă urcă naşa de servici pe masa de naşteri şi îi zice ofiţerului să iasă afară. El zice: «Nu. Am ordin să stau aici.» Pe ziua de 2 august s-a rupt apa şi eu nasc abia pe ziua de 5 august. Nasc tare, tare, tare greu şi m-am rupt tare la trup când l-am născut. Îl pune pe cântar. Are copilul 5 kile 200 grame. Trebuind să fiu cusută, a fost nevoie să stau mai mult. La 3 zile m-au scos din spital. Mi-a dat biata moaşă cârpe ce-a putut din spital. Dar copilul bine sănătos şi frumos tare.

Mă duce înapoi. Iară mă bagă între bărbaţi, dar eu n-am nimic, nici vată, nici torşoane. Mi-e foarte ruşine de bărbaţi, dar toţi intelectualii m-au înţeles. Doar animalele de ţărani, majoritatea mă scuipau. Le era greaţă de mine, văzând tot urme de sânge. Dar aveam un copil bun... Nu plângea deloc. Dar nu aveam unde să-l scald dimineaţa. Când ne scotea la program, îmi dădeau voie să spăl cârpe pentru copil la cişmeaua cu apă rece, dar de uscat: sub mine. Copilul era dumnezeiesc de bun. Îi dam să sugă şi dormea dus. Nu i-o auzit nimeni guriţa să plângă. Când veneam de la program, puneam o cârpă de-a lui udă în sân şi o încălzeam pe subsuori şi îl strângeam pe bietul şi bunul copil peste tot. Era bine, sănătos tun şi creştea ca din apă.

După o lună, mă ia iară la anchetă şi mă bate de mă găteşte să spun unde-i soţul. Eu tot spun că nu ştiu, de la evacuare nu ştiu nimic de el, nici că-i viu, nici că-i mort. Era o uşă înaltă şi deasupra uşii, la mijloc, era un chiron zdravăn. Mă leagă de mâini cu o curea şi pun o ladă de campanie în mijlocul uşii şi mă suie pe ladă. Un ofiţer din echipa fulger mă anină în piron şi scoate lada de sub picioare şi rămân spânzurată acolo. Întâi am simţit mare căldură şi apoi am simţit tare frig. Dar nu ştiu cât m-au ţinut spânzurată şi nu ştiu când m-au dat jos. Numai mă trezesc jos, însă nu ştiu nimic ce-i cu mine. Abia după un timp aud: «Scoală, târfă!» Mă uit la ei. Toţi pe lângă mine, dar eu nu simt nimic. Îi aud ca prin vis. Nu mă doare nimic, numai nu mă pot mişca deloc. Mă ia unul de jos şi-mi zice: «Nici amu nu vrei să spui? Lasă că te pun la curent electric!» Ceilalţi zic: «Pune-o mai repede!» Eu am uitat că am copil. Dacă m-ar fi pus cineva pe foc, nu ziceam că am copil. Eram complet pierdută. Mă duce la o masă şi mă pune cu amândouă mâinile pe masa ceea. Aud bâzâind. De la un timp simt că umblă ca furnicile prin mâini. Mă duc înapoi jos şi zic oamenilor să mă bage sub prici. M-au băgat bieţii oameni sub prici. Nimeni n-are voie să vorbeacă cu mine. Îi aduc şi pe ceilalţi de sus, care au văzut cum m-au spânzurat şi cum am fost de pierdută. Le povestesc tuturora. A intrat mare groază între toţi arestaţii din cameră.''

                            Jurnalul Mariei Cenuse

(Maria Cenușe, Începutu amarului; fragment)

L-am ȋnfruntat pe Eugen Țurcanu !

A rămas un comitet după o bătaie generală condus de un student medicinist, Dan Diaca, mare specialist, avea lovitura lui de pumn la ficat. Îți dădea două la ficat de ăla erai. Așa… Și la un moment dat, unul din…eram  unii chinuiți, unii călăi și unii victimele. Între victime Dan Diaca avea un cunoscut, tot un student cu care fusese la altă pușcărie și despre care știa ceva și ăla nu vrea să recunoască. Stimate domn, l-a bătut până l-a omorât. Și, mă rog, spre durerea mea și surprinderea mea, placa la monumental ăla care e pus acolo la Pitești, mort… așa… Dan, nu Zamfirescu…24 aprilie 1951. L-a omorât, a bătut în ușă, totul se derula ca şi când administrația închisorii nu știa nimic. A bătut în ușă- ,, I -a venit rău unui coleg’’, îl împingea afară și ăla era. Bun! A mai trecut puțin timp, o zi, nu știu cât și îl ia pe un altul și ăsta disperat a început… Te luau gealații, te prindeau, te țineau de mâini, unul de-o mâna, unul de-o mâna, unul de-un picior, unul de-un picior și Dan Diaca îți dădea cu pumnul în plex, la ficat. Și când ăsta a zis ,,Săriți fraților că mă omoară’’, stimate domn, eram înfometați, eram, nu știu cum, distruși aproape. Apropo, când îți aperi viața… Și-a urmat o bătaie, ei erau cu fiare, cu răngi, cu astea. A urmat o bătaie pe viață și pe moarte. Și i-am bătut! Eu cu încă unul i-am bătut și i-am băgat sub pat. Așa… Și am bătut noi în uși și ȋn ferestre să vină administrația…nu știam ce-I cu ăștia, ce hram poartă. A venit ofițerul de servici, Mândruţă. Auzeam zilele trecute pe la  televizor, a fost ceva cu episodul Pitești. I-am spus ,,Domne, ați băgat pe unii peste noi care ne omoară, luați-i de aici că ne omorâm unii pe alții’’. A zis - ,,Fiți cuminți’’ și a închis ușa. Am mai stat nițel, s-a deschis din nou ușa. Și în cadrul…Ușile de la pușcărie se închid pe afară. S-a deschis din nou ușa și în cadrul ușii, domnule, Eugen Țurcanu. Cu mâinile la spate, așa…structura lui era așa de băga groaza în tine. Era și un tip voinic, legat, bine hrănit la pușcărie, noi ăialalţii ca niște ţâri și pentru moment ne-am retras, era singurul loc liber în față ușii, doi metri pătraţi. Ne-am retras, eu personal am avut impresia că la spate ținea un pistol ceva, că ținea o mâna la spate,  parcă de-asta mi-a fost frică. Și dup-aia a zis unul dintre băieți ,,Puneți mă mâna p-asta’’ și când am buşit pă el, spre el, imediat a închis ușa. Și ai lui au încercat să iasă de sub pat, paturile erau niște priciuri de lemn. Iar i-am mai bătut nițel și i-am băgat la loc. Am mai stat puțin, s-a deschis ușa din nou. Stimate, domn, mi-aduc aminte că la școală primară unde am învățat eu cu taică-meu (n.a. – tatăl său, Virgil Marinescu a fost ȋnvăţător) era un tablou așa mai mare care arată năvălirea barbarilor. Așa am văzut domnule, niște capete, cu mâinile sus și fiecare cu lemnul, cu fierul, cu câte ceva venind ȋnspre noi. Așa, o imensitate de capete. Am încercat noi, ăştia, condamnaţii, amărâţii…numai, ce să mai opui rezistentă, ne-am strâns ca broaștele în fundul ăla, mâinile la cap, să ne protejăm. A urmat o bătaie așa de neînchipuit. Dădeau cu fierul în ține, nu conta că sar ochii, că sar dintîi, că sar creierii, indiferent, nu există !  A urmat o bătaie generală. Așa… La un moment după aia s-a făcut liniște. Țurcanu -  a rămas cu trupa lui acolo, înghesuiți - ,,Cine a făcut rebeliunea?’’ că așa era, rebeliunea legionară, noi făcusem rebeliunea legionară. Și ai lui ne-au indicat pe mine și încă un băiat, nu mai știu prea bine, nu mai puteai să comunici unul cu altul, cine-i  ăl de lângă ține. Şi… l-a luat p-ăla ȋntâi, l-a bătut Țurcanu până l-a omorât. Erau… fazele. Te bătea până şedeai pe picioare, dup-aia cădeai jos, te bătea cantr-un sac, dădea ȋn tine. Cât mai aveai viaţă, mai făceai ....ȋh, ȋh. Cât nu mai aveai viaţă, nu mai făceai nimic, erai terminat. A pus apă pă el, nimic, a bătut ȋn ușa -,,I-a venit rău la un coleg.’’ L-a dat afară, apoi am urmat eu, aceeași rețeta, aceeași apă și m-a împins cu piciorul sub pat. Probabil oi mai fi icnit niţel, oi mai fi scos ceva voce. Și…au plecat. Au plecat Țurcanu cu ăia cu care au venit, am rămas noi cu comitetu’, am luat-o de la capăt. Parcă nu ne mai băteau chiar așa rău. Dar…așa din nenorocirea în care ne aflăm…domnule, uite mâna, nodurile ies în evident…așa. După bătaia asta mâna toată, pumnul era tumefiat, nodurile rămăseseră undeva înăuntru, carnea care mai era se umflase și ne uităm la ăia, desfiguraţi, bătaie cu pumnul, nu avusesem altceva.

         Și după un timp au continuat cu porcăria lor, cu bătăile, cu chinurile, totul era chin. Iţi aducea spre exemplu….venea masă de prânz. Ȋţi luai gamela cu mâncare, o pui lângă ține, şi aştepţi. Fie că te punea să sufli ȋn ea până la ora cinci când venea masa de seară, adică, vorba aia, să salivezi şi să simţi foamea cum te scurge din tine… Aşa… Sau dacă era mâncare fiartă te punea ca porcul să ȋnghiti din gamelă fără lingură, dac-o ȋnghiti din cinci ȋnghitituri ai mâncat-o ! Și o ȋnghiţeai  din cinci ȋnghitituri că era viața ta… Aşa… Sau te bătea, bătaie la tălpi, te punea cu fața-n jos, te bătea la tălpi până când se făcea piciorul ca o pâine, domnule, negru tot, umflat şi-ntr-un colţ al camerei era o otreapă de-asta de pătură, punea apă pe ea şi bate. Te punea, mă rog, să păşeşți aşa, să mergi un fel de pas alergător să pui sângele ăla ȋn circulație că altfel făceai cangrenă acolo, ce dracu făceai. Și la un moment dat…Treaba asta n-a rămas fără ecou, ştia administrația închisorii, a aflat, știa totul . Şi pe mine personal m-a dus într-o altă camera la subsol unde toți erau reeducaţi. Acolo, singurul eu eram…acolo am făcut Paştele lui 1951. Şi ȋn noaptea de Paşti - ,,Bă, Paştele, ocolește biserica. M-a pus să ocolesc de-a buşilea pe sub priciurile ălea, să ocolesc biserica de trei ori şi mi-a băgat ȋn gură din hârdăul de fecale, domnule, mi-a băgat… M-a ţinut de gură şi mi-a băgat acolo…nu le-am… nu știu…nu le-oi fi ȋnghitit, Dumnezeu ştie, dar mi-a băgat ȋn gură mizeria aia. Și…ascultăm…aici nu m-au mai bătut,  mă chinuiau doar. Mă puneau să stau cu mâinile în sus ore și aveai impresia, mental, că ești cu mâinile în sus, da’ tu erai cu ele pe lângă tine. Da, da. Și șefu de comitet de aci, cum îi zicea, bă?! Zice -  ,,Pregătește-ti  materialul că mergi să scrii’’ , asta era faza terminală, declaraţie în fața ofițerului politic sau securității în care trebuia să spui pe alții. Nu de tine sau de tine…Da’ de tine nu mai aveai ce spune. Și - ,,Sistematizează materialul că mergi să scrii.’’ Iar a mai trecut o zi, două, n-am mers la scris. Și după-aia iarăși a venit. Ȋi scotea p-ăştia, pă şefii ăştia de comitete, ȋi scotea Țurcanu la… mă rog, la directivele lor. A venit ăsta ȋntr-una din zile. Zice - ,,Vedeţi c-o să vină o vizită mare, să nu vorbiți cumva ce se ȋntâmplă aci că vizită pleacă și tot cu noi rămâneți aci. Și într-adevăr a venit o somitate, un șef de-al lor, colonelul Zeller, colonel de securitate. Și… provocator. Noi, aci, eram circa 50 de inși în cameră și erau mulți domnule de pe vremea lui Antonescu, erau studenți mai bătrâni, eu eram de 20 de ani, ăia aveau 26-27 de ani. Altă generație. Și zice - ,, Văd că sunteți de vârste diferite, cum vă ȋntelegeti?’’ Aia - ,,Biiine !’’,,Dar nu există între voi puncte de vedere diferite, neȋnţelegeri?’’ ,,Nu există !’’ A întrebat două trei întrebări de-astea mai delicate, totul ok. Și…eu nu zic că ceea ce am făcut noi a pus… bătaia aia, bătălia aia a noastră că n-a mai făcut-o nimeni în Pitești, a pus punct, cruce puşcăriei de la Pitești. Poate era hotărârea luată dinainte. Că iară, după câteva zile, a venit, printre alții și doctorul închisorii. Domnu’…coleg, vizită medicală pentru a ne trimite la Canal. Eu eram cu burta spartă după operația aia, copcile care au fost mi se desfăcuseră. Și-acuma burta e ieşită aşa acolo, n-am mai intervenit cu operație. Ticăia inima când m-am dus în față… Te punea să-ti dai pantalonii jos să vadă cum stai cu herniile. Dacă n-aveai hernia erai bun de Canal, bun de roabă. Așa… M-am dus și ticăia inima în mine, aoleu, că știam că am hiba asta, rămân iar cu ăștia aicea, iar moartea pe mine. M-a întrebat doctorul - ,,Ai ceva, suferi de inimă?’’ ,,Nu domnu’ doctor, nu sufăr de inimă, vreau să mă duc la muncă.’’ Şi ȋn sfârsit am plecat de-acolo, din infern, da !

        Mărturia domnului Alexandru Marinescu, partizan din gruparea Haiducii Muscelului din Nucşoara, din iunie 2010, aflată ȋn arhiva personală.

Longin Predoiu – spovedania unui partizan brav

         Longin Predoiu e un bărbat care să tot aibă între saptezeci şi optzeci de ani. Fruntea i se înalţă luminoasă. Părul, tuns scurt, sumeţit pe crestet, nu-i este alb de-a binelea. Poartă o vestă de lână gri, cu mâneci. Deasupră-i, o bundiţă îmblănită, de o culoare intermediară între precedenta şi aceea mai închisă a pantalonilor. Din bocanci îi urcă pe gambe sosete albe de lână, până la jumate drum către genunchi. În mâini susţine, între picioare, cum sade, o căciulă cu clape, maro deschis.

        Cuvântarea îi este caracteristică; oscilează între tonul discursului evocator şi al predicii edificatoare; puţin pompos, de parcă vorbele ar fi rostite în faţa Istoriei, în umbra drapelului. Multă nobleţe se desprinde din vocea sa clară şi sonoră, o limpezime a cugetării, o îndelungată cumpănire a materiei de comunicat. Vocabularul îi este presărat cu numeroase cuvinte aparţinând unui statut superior aceluia ocupat de personaj în cursul existenţei, nu totdeauna reţinute în sensul propriu, dar niciodată pretându-se la provocarea zâmbetului înţelegător şi iertător. Are un aer profetic, întărit de o surzenie îndărătnică ce nu-i îngăduie să ia seama la nici o întrerupere, ceea ce favorizează desfăsurarea firului naraţiunii. A rămas vânjos şi dintr-o bucată, un brad de român cu judecată dreaptă, nepărtinitoare, respirând cinste, dârzenie şi credinciosie faţă de idealurile naţiei noastre.

Există destule inadvertenţe şi incongruenţe în rândurile ce urmează. Mai ales în privinţa politicii internaţionale. Cititorul le va recunoaste şi nu se va opri, ironic, să le arate cu degetul, ci va sti să aprecieze excelenta clădire a comunicării, în care Longin Predoiu a simţit nevoia să facă, iniţial, o prezentare generală a condiţiilor ce au impus crearea unei armate nestiute, gătită să participe, pe căi oculte, la eliberarea patriei, ca abia ulterior să purceadă la dezvăluirea propriilor sale cazne. Ele, dacă erau înfăţisate singure, ar fi avut mai puţină valoare morală şi emotivă.

Asadar, cititorul neobisnuit cu vorbirea ţărănească să nu se grăbească să dea cu piatra. Să-si potolească refuzurile derivând din instruire şi să se dedice fondului chestiunii, cu toată seriozitatea impusă de jertfa de sine a celor care se spovedesc în faţa sa.

“Subsemnatul Predoiu Longin, din comuna Dragoslavele, judeţul Arges, aduc la cunostinţă diferite evenimente care s-au petrecut în miscările de rezistenţă pe care noi le-am pornit contra dictaturii staliniste.

În 1948, în martie, m-am întâlnit cu colonelul Arsenescu, care mi-a propus acest lucru şi am fost de acord imediat, fiindcă vedeam dezastrul ce mergea în ţară şi cunosteam sistemul comunist, stalinist, încă de pe front, din război. La 20 martie 1948, am plecat în munţi numai trei persoane pregătite. Să recunoastem terenul, să recunoastem locul unde ne puteam instala, să se formeze un stat major şi apoi să începem aprovizionarea şi recrutarea diferiţilor tineri care puteau să acţioneze în munţi alături de noi.

Pe parcurs, începuseră mari arestări în ţară, făcute de Stalin, de regimul stalinist. Dar, totdeodată, se coborâseră nu numai la mari intelectuali şi generali, se coborâseră si-n masele ţărănesti, de fruntasi ai comunelor, cărora li se zicea că erau «adevărat monstru la români» si-i arestau fără să aibă ceva la activul lor.

Am pornit peste munţi ca, rând pe rând, să înceapă miscarea, să se recruteze, să vie să recunoască locul unde trebuiau să se refugieze tineri care erau să fie pusi în situaţia de a pleca din faţa lor.

Printre acesti oameni au venit din comună negustori: fraţii Vasilestii, fraţii Cotenestii, fraţii Purnichestii, care au fost singuri pe poziţie când au venit. şi din Câmpulung diferite persoane: fraţii Săndestii, în fine multe cărora încă nu le mai reţin numele minte. Veneau de la Târgoviste diferiţi oameni care vorbeau limbi străine cu colonelul; eu nu stiam ce vorbeau. Între acestia, aveau nume conspirative, puse de nu cunosteam cu cine stăteam de vorbă. Au mers aceste timpuri în ’48.

Noi activam în munte întâi să recunoastem toate drumurile, ordinea de bătaie, toate drumurile care traversează Carpaţii în Ardeal, de la Fundul Dâmboviţei şi până-n Bucegi, unde trece drumul Bârsa – Valea Radului, drumul care trece pe tămasul de trece la Plaiul Foii, treceam la Valea Moeciului, către partea în Ardeal, şi unde coboram, să putem ataca Fienii, să putem ataca Târgovistea, Câmpulungul. Au mers timpurile aistea două luni mai bine.

Aprovizionarea o făceam din munţi. Luam brânză de la stâne. Şi ne aprovizionam şi din comune. Cum au fost fraţii Catrinu, oameni înstăriţi care ne aduceau mălai şi alimente. Le plăteam. Şi fraţii Zichil ne-au adus miere şi alte bunuri de consum ca s-avem la munte, când începe lupta să fie.

În iunie ‘948, colonelul ne cere drapelul, cu tricolorul român şi crucea. Depunem jurământul în miscarea de rezistenţă. Ne-a ţinut o cuvântare şi ne-a spus: «Nu plecăm la luptă sub drapelul vreunui partid. Plecăm la luptă sub drapelul patriei. M-a făcut ţara ofiţer să lupt, să mor pentru ţară ; nu ofiţer de paradă. Să muriţi şi voi alături de mine. Tu şi cu Traian Marinescu sunteţi căpitanii mei. La momentul care va veni, veţi lua comanda la câte o companie». Eu i-am pus întrebarea: «Unde este compania?» El mi-a răspuns: «Nu te interesează pe tine. Am pregătit ofiţerii din Statul Major. şi pe ofiţerul Milea. Când vom porni, armata trece de partea noastră». N-am crezut. Nu i-am înfrânt voinţa. Că mă temeam c-o să mă ia de fals, dar în inima mea încă nu credeam să ajungem că armata o să treacă lângă noi.

Au mers treburile până toamna. Mi-a povestit situaţia care era în ţară, dramatică. Trupele rusesti umblau de colo până colo. Izolaseră graniţa de vest către Iugoslavia şi trupele le masau la frontiera Iugoslaviei. A început discordia între Tito şi Gheorghiu-Dej. şi mi-a spus colonelul, zice: «Au fost douăsprezece divizii de armată ale Uniunii Sovietice în Iugoslavia. Maresalul Tito i-a dezarmat şi i-a trimis fără arme în Rusia şi acu’ or să atace Iugoslavia. şi noi, în spatele frontului, să aruncăm trenuri, să aruncăm poduri, căi ferate, ca să îngreunăm miscarea lor de război pe teritoriul nostru».

Nu s-a întâmplat nimic. A venit toamna.

A venit toamna, a venit iarna. Toţi s-au retras din munţi, ca iarna să n-o facem în munţi, că era aprovizionarea grea de făcut. Miscarea noastră s-a simţit. Trupele rusesti n-au mai acţionat. Noi am rămas descoperiţi. Atunci nu mai era Siguranţa, ci erau batalioane de intervenţie ale Securităţii, care acţionau în toate direcţiunile. Iar masinile, noaptea, «masinile negre», cum le numeam, ridicau diferite persoane.

Am stat puţin timp, vreo lună de zile, am stat tot ciucit, să nu pună mâna pe mine. Când a plecat urmărirea mea, eu am plecat în munţi din nou şi am pus mâna pe arme. M-am dus si, din depozitul de arme pe care-l aveam, am luat o armă zebeu, patru grenade, două mii cinci sute de focuri de zebeuri. Aveam un daimler german automat, aveam vreo optzeci de cartuse la el şi eram asigurat în orice moment că nu mă vor putea doborî cu una, cu două, că eu stam asa, ca la vânătoare, numai la pândă. Dacă mă vedeam constrâns, nu aveam un batalion în faţa mea şi îmi făceam socoteala că am o grupă, pe care în două minute am secerat-o si-mi fac drum de iesire din cercul lor.

A trecut timpul zi cu zi. Urmărit zi de zi în toate direcţiunile. Veneam din munte. Să mă pot aproviziona, nu mai puteam din sat, fiindcă toate drumurile erau închise. Familia arestată. Bătuţi, schingiuiţi şi fraţi, şi familie, şi mamă şi tot. şi nu mă mai primea nimeni.

Într-o singură noapte, când veneam să mă aprovizionez, veneam din muntele Prislopul. şi la un moment dat, m-am pomenit râzând. M-am oprit în loc şi am gândit: «Mai sunt sănătos sau nu? Sau mintea mea mi-a fugit?» M-am asezat pe un colţ de bolovan, am făcut o ţigară şi am gândit la situaţia în care mă găsesc: «Cum pot eu să râd?» M-am gândit: «Dacă Hristos, că a fost Fiul lui Dumnezeu, şi când s-a văzut urmărit, L-au lepădat toţi, şi Apostolii de El, dar de mine, om păcătos, să se mai uite mama, fraţi, prieteni, cineva la mine când se văd toţi încolţiţi din toate părţile?.» Am pus armele pe mine şi am plecat mai departe.

M-am oprit la un cetăţean, Petre Gancea, unde avea târla de oi în marginea satului, în Piatra Caselor, aici. şi m-au simţit câinii de la distanţă. Au început să latre câinii. A iesit omu’ afară. A dat un chiot. Dar când a dat chiotul, a şi strigat: «Domnule Gică, dumneata esti?» Bănuia, fiindcă câinii se dădeau a om, nu a fiară sălbatică. şi am răspuns a doua oară: «Da, nene Petre, eu sunt». – «Stai puţin.» A venit şi m-a invitat în hodăiţa lui, unde nu ploua, nu ningea noaptea. şi m-a întrebat dacă mi-era foame. I-am spus: «Am mâncare, nene Petre, dar am numa’ uscată». şi să-mi facă puţin de mămăligă. Mi-a dat omul mâncare şi am dormit în grajd noaptea. şi a doua zi. Dar m-am asigurat cu paza. În caz că sunt trădat, am dat blăni la o parte din calcanu’ grajdului, am asezat automatu’ şi zebeu': «Dacă chiar trec patrule de control, le las în liniste; dar dacă s-abat asupra mea.» Făcusem planul meu să-i secer imediat, să nu cad victimă. Fiindcă la orice moment mă puneam în situaţii grele şi luam anumite măsuri ca, în acele momente, la secundă să stiu ce aveam de făcut. Am stat două zile şi am plecat pe urmă.

Si m-am dus. şi dăduse soarele. Era zăpadă. Da, dădea soarele într-un pod, acolo la Fundul Neagului, unde m-am retras sub stânci, ca să nu fiu lovit din spate. şi să privesc numa-n faţă, să nu fiu surprins. Am adormit. Am adormit acolo. şi stând – pistolul pe piept, iar zebeul sub cap -, vine la mine un bărbat îmbrăcat în alb, frumos. şi mă privea cum dormeam. Si-mi face cu mâna: «V-am oprit, să propovăduiţi cuvântul lui Dumnezeu, dreptatea şi adevărul». Iar pe muchie mergeau soldaţi germani, asa cum călcau astronauţii pe lună, şi priveau de vale. M-am desteptat cu pistolul în mână. Dar. n-am văzut pe nimeni. şi am început să mă-nchin şi mi-am făcut Sfânta Cruce: «Doamne, n-am să mor!.» şi a durat timp si-ndelungat în această privinţă.

Eu am plecat să iau alt drum, să pot să mă aprovizionez. Am coborât, am traversat satul pe la fundul satului, am trecut Muntele Rosu, care era frecventat mereu de agenţi ai Securităţii. Am trecut şi m-am dus la un coleg al meu care mă aproviziona şi era în miscare cu mine, Alexandru Catrinu. M-am dus pe la ora 9 naoptea. M-am dus la târla lui, la punctul numit “Între Vaduri”, mai jos un kilometru jumate de sat, unde-i un cătun de rudari. M-am dus la târlă. Nu era nimeni la târlă. Nu mai erau nici oile, nici vacile acolo. Asa, erau numai păsările şi lighioaile mărunte care le avea la târliţa lui acolo.

Aveam consemn cu el, în cazul că suntem urmăriţi, nu stiu ce, să ne recunoastem unde ne găsim, cu focuri de arme, cu gloanţe luminoase. Am tras un foc de armă să văd de unde răspunde. Nu mi-a răspuns de pe nicăieri. Am văzut că am făcut greseală, zic, că glonţul m-a descoperit, că glonţul s-a văzut însusi din sat. n-am rămas să mă hodinesc acolea.

Zăpada de pe jos era luată. Decât munţii erau încărcaţi cu zăpadă. Am plecat la altă târlă, care era pustie. Nu era nimeni. La Zaharia Albulescu. Am făcut focul. Da’ la douăsprezece noaptea, m-am desteptat. Am pus armele pe mine şi am plecat de la târla lui Zaharia Albulescu, pe la 24, cum ar veni, noaptea. Întuneric beznă. M-am apropiat de târla lu’ Catrinu. Văz lumină la hodaie. Bucuros că-l găsesc acolo, ca să poată să mă alimenteze şi să mă informeze cu ce se petrece prin sat în urmăririle mele.

           Seara, când am fost, devreme, hodaia era încălzită, iar geamul, o ferestruie mică ce se găseste în spatele hodăii, era liber. Acu’, noaptea, când am venit, înfundat cu otavă. Am bănuit să fie ceva. Dar încă tot nu eram încrezător. Şi să văd ce e.

Alexandru Catrinu avea încă un băiat, un copil de vro doisprezece ani, care mai stătea la târlă. Aranjez arma cu piedica dată, lângă fereastră, pistolul automat pus pe stânga – trăgeam pe stânga – şi stau lângă zid, să nu fiu împuscat, şi bat în fereastră şi strig copilul: «Tăsică!» Îl chema Năstase pe copil. «Tăsică!» Îmi răspunde din hodaie: «Da. da.» Mi-am dat seama că am căzut în baierele Securităţii.

Nu aveam altă posibilitate să plec. Am trecut repede la colţul hodăii. Camera avea patru metri. La colţul hodăii, în faţă, era portiţa care iesea din curte. Iese unul cu arma în mână: «Stai! Stai!» – mă somează. Iese al doilea: «Stai!» – mă somează. Eu, la somaţia lor, am deschis foc imediat cu automatu’. Flăcările din pistol s-au dus până în ochii lor. I-am somat şi i-am culcat. Fac trei pasi la dreapta înapoi, sparg geamul si-i somez să iasă afară. Trag un foc de armă înăuntru si-i somez să iasă afară, c-almintrelea trântesc grenade după ei. Au iesit încă sase insi. În timpul cât am făcut eu miscare la fereastră, unu’ din ăia care erau culcaţi a fugit. Si a rămas numa’ unu’. Si i-am pus sapte insi de au iesit cu mâinile-n sus, unu’ câte unu’, i-am pus în linie pe toţi şi i-am somat dacă miscă unu’ la dreapta sau la stânga, concluz': «Pe toţi vă secer!» Nu mă cunosteau. Eram răgusit. Băusem apă rece şi nu mă cunosteau pe gură. Da’ nici eu nu-i cunosteam la distanţă, că era întuneric şi nu vedeam. I-am dus până la marginea apei. I-am mai ţinut în apă. I-am somat şi au trecut Dâmboviţa, în partea ailaltă. La capul punţii, acolo, a fost un miliţian, unu’ Posedaru, din Rucăr, care era încadrat în Miliţie. S-a băgat sub punte, în apă, să nu carecumva să fie împuscat. Da’ el stia că sunt eu. Stia. Si mă cunostea, că era vânător cu mine. mă cunosteam de mic copil cu el. Dar era fapt că trebuia să vie, că era sub ordin. Si trebuia să mă urmărească. Am plecat de acolo. M-am dus şi le-am luat două pistoale. Le-am aruncat pistoalele lor. Dar cartusele, amuniţia, am oprit-o. am venit până mai sus şi am trecut şi eu Dâmboviţa şi m-am ridicat la Muntele Rosu, sus.

Aveam benoclu. Un benoclu mare, pe care mi-l lăsase preotu’, călugăru’ de la schit, Pimen Bărbieru. Asa se numea pă cuvinte de-ale lor, popesti, că nu stiam eu cum lucrează ei. Am iesit. Când am iesit pîn zăpadă, la vârful Muntelui Rosu, muntele Mateiasul îl văz împânzit de grupe de armată. Ei, cum au venit de acolo, au telefonat la batalioanele de armată de vânători, din Câmpulung, şi au şi plecat în urmărirea mea. Am stat şi am privit cu benoclu’ din Bot’ Rosu, asa cum îi zicem noi, peste Dâmboviţa-n parte-ailaltă, cum înaintau grupele, la distanţă câte o sută, o sută douăzeci de metri una de alta.

Am coborât p-urmă, sara, din vârfu Rosu-n Valea Casilor, la un văr al meu, unul Danilcă. I-am spus situaţia mea şi l-am trimes să vie la mine acasă, să-mi trimeată alimente să plec în munţi. Mi-a trimes soţia alimente la el. şi mi le-a adus şi eu m-am dus.

Obosit, m-am oprit la târla lu’ Victor Lixăndroiu, unde avea un băiat de vreo doisprezece ani, care trăieste şi astăzi. Era cu oile acolo. Mi-a povestit cum mă urmăreau comunistii, armata, în toate părţile. Să am grijă, că mă-mpuscă. Pă la ora 2, am plecat de la târlă. Am iesit la muntele Prislopul şi mă duc unde aveam niste rudari de lucra lucruri casnice, în munţii Prislopul, la Valea Stânii. M-am oprit pe la ora 4 dimineaţa: eram la ei.

         În mersul meu din Valea Casilor către Pârâul Stânii, acolo, la distanţă, la Poiana Mărului, o haită de lupi urla. Da’ nu mă temeam, că eram înarmat şi vânător de mic copil, obisnuit cu munţii. Nu luam în consideraţie nimic, pericolul fiarelor sălbatice, că eram obisnuit cu ele.

Am stat la rudari – parcă mi se pare că era într-o joi -, am stat la rudari. Mi-aduceau pachete rudarii: Gheorghe Grancea, cu Dumitru Lăutaru, mi-aduceau alimente de acasă şi nu stiau nimic. Totusi, n-aveam încredere. Când am plecat sâmbăta jos, în sat, eu n-am mai stat la târlicioarele lor, acolo, în cosmeliile lor, că mi-a fost teamă că mă trădează şi m-am retras în inima pădurii. Acolo am făcut, lângă un mare fag căzut, o setrucă, că umblam ca melcu’, cu casa-n spinare, nu puteam să-mi aranjez un adăpost.

        Acolo, noaptea pe la ora zece, s-a pornit un viscol cu zăpadă şi cu ploaie şi a-nceput să rupă fagii şi să cadă. Era un calvar de nedescris, pe-ntuneric, noaptea, şi eu singur în creierii munţilor. Ziceam, în sufletul meu, că dacă nu mă-mpuscaseră comunistii până acum, în noaptea asta sunt făcut praf de copacii care se dezbină în vânturi şi de greutatea de zăpadă cu ploaie. Am stat până la ziuă, băgat sub fagul ăla mare, sub butură, în caz dacă v’un fag să cadă pe butura aia, poate mă fereste să nu mă lovească. S-a făcut ziuă. Am plecat.

Venii către bordeie. Un ţap căprior sare. Deschiz foc. Si-l împusc. Si-l agăţ. Îl tai, că aveam toporasul la mine şi tai o cracă de la un păusei si-l agăţ în cracă şi viu până la bordeiele lor, pe la 11. Veniseră. I-am trimes să ia ţapul de acolo şi să-l mănânce ei. S-au dus pe urmele mele şi au venit cu ţapul şi s-au pus să-l consume ei.

De atuncia am început, rând pe rând, să părăsesc din munte-n munte, asigurându-mi câte un mic adăpost. Cele mai bune adăpoaste care le aveam le aveam la brazii unde se ascundeau porcii. Erau brazi pătulaţi, că putea să plouă trei zile şi nu pătrundea la rădăcina lor. şi acolo făceam focul, în culcările porcilor, unde porcii mistreţi, unde găseau şi ei adăpost.

A trecut timpul continuu. Am cătat eu şi mă mutam când pe munţii de vest ai râului Dâmboviţa, până la Păpusa, când pe munţi mă îndepărtam, de la Leaota către Valea Neagră, către drumurile care merg la Predeal.

Si ziua stăteam numai pe goluri, ca să văd în toate direcţiunile. Da’ mă feream şi de avioane, când treceau, să nu carecumva să fiu observat, să aibă mitraliere la ei, să mă secere. A trecut acest timp, până s-a apropiat toamna. Atunci am luat măsuri să trec, să mă duc la Râul Doamnei, să mă-ntâlnesc cu grupul Arnăuţoiu şi cu Arsenescu, acolo. În muntele Căpitanul, am fo’ rănit. Nu mi-am dat seama. Când am coborât din muntele Căpitanul pe Plăisorul, porţiunea Comanda, unde se-ntâlnesc munţii la Fundu’. (?), apar trei persoane. Eu nu mi-am dat seama ca să mă feresc să nu mă stie, nu mi-am dat seama, m-am forţat prea repede ca să mă eschivez. În momentul ăsta, au început focurile să se declanseze asupra mea şi vedeam cum sare ţărâna, că nu căzuse zăpadă, sare ţărâna pe lângă mine şi două gloanţe pătrund în piciorul meu, piciorul stâng. Eram îmbrăcat cu pantaloni de lână, ciorapi, jambier’ pân’ la genunchi, două perechi de izmene flanelate şi glonţul s-a domolit, n-a putut să. Da’ mi-au intrat în carne, de unde mi-au fost scoase din picior după ce m-au arestat. Doctorul Topa (?), fost Ministru al Sănătăţii, m-a luat noaptea şi mi l-a scos, că i-am raportat lui; era doctorul spitalului, şi i-am raportat că am două gloanţe în picior şi au început să mă supere rău, să-mi facă operaţie. Pe viu mi-a tăiat pulpa şi mi le-a scos cu magnetul, în spital, şi mi-a dat patru zile învoire, să nu mă prezint la muncă.

Atunci am venit eu să mă-ngrijesc, să mă pansez aici; şi aicişa m-au descoperit, m-au trădat; aveam gloanţele în picior. M-a trădat femeia gazdei. Era bătrân şi luosese o fată tânără. Şi muierea s-a pus în slujba Securităţii şi a spus că sunt acolo. Şi am bănuit imediat că am fost trădat şi de aia am fost prins. Fiindcă mi-a propus asa: să nu vin cu armele pe mine, că se gândeste la pericolul lor.

Dar eu tot aveam un revolver la mine, tot aveam. Da’ nu l-au găsit când m-au prins, nu l-au găsit. N-am mai putut, că am văzut că sunt încercuit şi trag, mă-mpuscă. Durase timp şi suferinţe. Videam că războiul nu-ncepea, asa cum prevedeam, şi se lungea boala şi trebuie să caz mesa până la urmă. şi să nu mai sufăr atâta; şi ce-am să fac.? După ce m-au arestat, am fost dus la Câmpulung.

La Câmpulung, aicia, m-a anchetat căpitanul Cârnu, un japlău cât toate zilele. Am fost bătut de sus, ca să spun. Am refuzat să dau orice declaraţie. Dar aici a venit unu’ Achim Szeller (?), de origine germană, care divulgase toate secretele miscării. Am negat totul. N-am vrut să recunosc nimic. După ce m-au dus la Câmpulung, m-au bătut încă vreo treisprezece-paisprezece zile, la Pitesti, de m-au stins. Si au venit Toma Burtea, maior în rezervă, şi cu Pimen Bărbieru, să recunosc toate, că se stiu, se cunosc, «c-a venit căpitanul la noi şi ne-a spus că i-e milă să te mai bată. ‘Si nu vrea banditul să recunoască nimic!’», ca în urmă să vie zeci de persoane din Dragoslavele în puscărie. Şi zic:   «Nenorocesc atâtea familii. Mai bine mor eu şi nu spun nimic». Hotărât în sufletul meu asa eram. Au venit la mine pe urmă Toma Burtea şi cu Pimen şi m-au rugat să recunosc, să spun totul: «I-e milă căpitanului să te mai bată, că tot nu scoate nimic de la tine. Nu mai suporta, Longine, şi spune asa cum s-au petrecut treburile».

         S-au strâns socotelile astea până a fost arestat colonelul. Eu am plecat de la Pitesti, după asta. Repede a venit procesu’ şi m-au înaintat la Bucuresti, la Secţia a II- a, judecat de generalul Petrescu. Acolo eram încadrat în Legea 16, lege specială ca să fiu executat. Alături de mine era un băiat, Benone Milea, de la Rugu’ Domnesti. Amândoi eram băgaţi în aceeasi lege. A venit un domn avocat şi s-a prezentat la mine şi întreabă: «Care-i Predoiu Longin?». M-am ridicat si-i răspund: «Eu sunt, domnule avocat». şi i-am pus întrebare: «Sunteţi apărătorul meu?» – «Nu, am venit să te văd, să-mi rămâi în ochi.» Mi-am dat seama că mă găseam într-o situaţie foarte grea. Dar nu mă speriam. «Asta au fost soarta şi zilele mele. Asa a fost scris de la Dumnezeu. Asa că mă voi duce.» A venit încă unu’, avocatu’ Iliescu, care era angajat de fraţii mei, apărător. A venit şi mi-a spus; zice: «Nu pot să fac nici o miscare. Că dacă vorbesc să-ţi iau apărarea, sunt şi eu alături de dumneata». M-am lămurit.

Am venit acolo, asa. M-au judecat. Am vrut să pun niste întrebări, da’ n-am mai răspuns la nimic. Zic: «Sunt zadarnice toate. De ce să mai vin cersind o dreptate şi un adevăr? Mă las cum mă va duce soarta». Am fost judecat şi condamnat.

Înăuntru, la puscăria C.M.C., închisoarea militară din Bucuresti, era Iancu Arnăuţoiu, tatăl băieţilor. Şi m-a îmbrăţisat şi mă-ncuraja în fiecare zi să nu mă tem. «Nu mă tem, nene Iancule. Tot o moarte avem.» Într-o bună zi, pe 9 sau 11 mai, îmi comunică hotărârea: «Esti condamnat douăzeci şi cinci de ani muncă silnică, confiscarea averii şi interdicţie civică unsprezece ani». În total, pedeapsa mea era: patruzeci de ani! Eu nu mă bucuram de nici un drept în statul român. Încă unu’ din ei îmi spune, procurorul sau cine o fi fost ăla: «Mai bine te-mpuşcai, ticălosule!» Da’ eu îi răspund: «Da’ voi n-aveţi gloanţe?! De ce să mă-mpuşc eu?» – «Tot al dracului esti?!» N-am mai răspuns nimic.

(Sursa -IICMER)

            Ne-a dus la Jilava. Am stat la Jilava vreo zece zile. Zece zile şi ne scoate la Reduit, asa cum îi spune acolo. Poate erau aproximativ opt-nouă sute de persoane, deţinuţi politici, care se triau. Şi citeste acolo şi numele meu:

        – «Predoiu Longin!» Erau trei persoane din Interne care comunicau. Când au zis: «Predoiu Longin!», odată aţintesc câteşitrei ochii pe mine. Când am răspuns: «Eu», zice: «Treci colo., tu-ţi mama ta de bandit, de criminal!» La aceste cuvinte parc-a tras un trăznet peste toţi deţinuţii. Am rămas muţi. «Ce o fi Predoiu, de-i atât de vizat?» Mi-am dat seama că situaţia mea e foarte grea. Toate veneau, aceste necazuri, din comună, de la diferiţi indivizi, după note informative. Că-mi spusese căpitanul Cârnu, în ancheta care am avut-o la Pitesti, că nu poate să mă salveze de la nimic, decât să-mi schimbe calificativul. Eu cădeam în partea a treia. Eu, în gândul meu: «Mi-a da v’o cinci ani». Da’ prima parte era: executarea; a doua: pe viaţă; şi a treia: douăzeci şi cinci de ani. Şi mi-a spus că condamnările nu le dau ei; şi vin de la ăstia, de la consilierii sovietici din Bucuresti, p’în notele informative, că nu te condamnă de faptele de care ai fi vinovat, ci te condamnă de felu’ cum esti. Adică, «o judecată de prezumpţii» – asa pomeneau ei. A trecut timp. Toţi erau nepusi în lanţuri, numai eu singur eram pus în lanţuri când ne-am deplasat. Ne-am prezentat la puscăria de la Aiud. La puscăria din Aiud nu m-au ţinut decât zece zile la celulă, fiindcă m-au scos în fabrică, la lucru. Fiindcă autobiografiile noastre erau luate; şi te stiau că esti muncitor sau meserias; sau cine a fost tata, mama, ce politică au făcut; şi toată starea materială era cunoscuta după fisele care le aveau pentru fiecare deţinut. şi m-au scos la lucru şi m-au întrebat: «Ce meserie ai?» Eu ştiam că se lucrează căruţe, rotărie. «Sunt rotar» – «Bagă de seamă că te duc în lucru, în fabrică. Dacă-ţi dau să faci o roată, dacă n-oi face-o, la Zarea te bag!» – «Acolo să mă băgaţi!» – zic eu. Eu cunosteam meseria. şi nu numai aia. Cunosteam toate meseriile, că eram constructor, antreprenor de lucrări. şi acum îs fotografiile p-acilea, de când am făcu’ şantieru’-n Dragoslavele, poduri, tot. Şi eram cunoscut din acte. Ei.”

(Mihai Rădulescu, Sânge pe Râul Doamnei)