5 ZILE PE EL CAMINO

          Buen Camino !

Au fost cuvintele pe care le-am auzit cel mai des, mi –a făcut cea mai mare plăcere să le aud şi la rândul meu le-am rostit din inimă şi cu zâmbetul pe buze.

Probabil n-o să ajung vreodată să parcurg tot drumul ce începe în Franţa  la Saint-Jean Pied de Port, aşa că aceste câteva zile pentru mine, pentru noi, parcă au condensat toţi cei 840 de km în doar 115. Şi nu doar distanţe, ci mai ales senzaţii, trăiri, emoţii, dureri, boli, vânt, ploaie şi …puţin soare.

Am plecat pe El Camino fără aşteptări, dorind şi sperând să putem lua totul aşa cum ni se va oferi, cum va veni. Ideea, în fapt visul, au fost ale soţiei mele, vechi de aproape zece ani, când a auzit prima oară despre el la Facultatea de Geografie, graţie domnului profesor Nicolae. Apoi, acum un an,  mă pregăteam sufleteşte de o intervenţie la genunchi pentru menisc şi ligament încrucişat și  mă aflam la Nucşoara, unde m-am oferit să ajut şi eu cum pot la realizarea ,,Casei Memoriale Gheorghe şi Elisabeta Rizea’’. Aici am întâlnit, pur întâmplător, pe finul unui prieten, care locuieşte în Spania, chiar la Pamplona. Un oraş prin care trec pelerinii. Nu ştiu dacă a fost un semn, dar vorbind cu acest om, mi-a venit deodată în minte – ,,Ce-ar fi dacă?’’ Odată ajuns acasă am vorbit cu Manu şi ,,nebunia’’ asta a mea, care încă nu mă operasem la genunchi, a prins-o repede şi pe ea. Şi a rămas latentă luni şi luni până când eu mi-am revenit după intervenţie, m-am recuperat fizic şi am putut spune – ,,Pot să o fac, hai să mergem !’’

Am pregătit bine aproape toate aspectele călătoriei. Mai ales că am extins-o cu trei zile la Madrid, o zi pe drum cu trenul spre Sarria, cele 5 zile pe El Camino, zbor la Barcelona şi apoi trei zile în oraşul lui Gaudi. Ceva complex pentru noi, care mai mult de trei zile singuri într-o singură destinaţie nu mai experimentaserăm.

Începând din martie am făcut  ,,antrenament’’, de obicei 5-6 km pe zi şi în câteva rânduri 12 km cu rucsacul în spate pe Valea Păcurarului. Părea că suntem în regulă. Şi chiar era, până aproape de plecare când Manu a răcit zdravăn, iar vremea se anunţa foarte proastă în Spania. Şi aşa a şi fost. Am căutat soarele în Madrid, apoi 115 km de la Sarria la Santiago şi l-am găsit doar o jumătate de zi în …Barcelona. Peste tot întrebam de însorita Spanie, stârnind zâmbete sau hohote de râs. De multe ori făceam haz de necaz cu alţi pelerini care căutau şi ei căldura şi soarele.

În fine, am ajuns în Spania, am văzut Madridul, care ne-a lăsat o impresie puternică şi deosebit de plăcută. Un oraş civilizat, curat, cu obiective minunate, o gastronomie răpitoare pentru un gurmand ca mine. Nu a contat nici faptul că a doua zi la restaurant mi s-a furat sacul așezat  lângă piciorul scaunului! Probabil că hoţul avea grabnic nevoie de-o pelerină de ploaie! Deşi la Madrid n-a plouat, dar nici temperaturile n-au trecut de 13-14 grade !

Am ajuns la Sarria pe 22 aprilie seara, ne-am cazat şi am luat cea mai bună decizie, care a fost fără îndoială hotărâtoare pentru terminarera cu succes a drumului nostru. Rucsacul meu avea mai mult de 10 kg şi am reuşit să-l trimit la Santiago, rămânând cu strictul necesar, jumătate din greutate. Mă simţeam deja ca un fulg!

Dimineaţa de 23 aprilie arăta frumoasă, deşi se anunţase, normal, ploaie. Însă doar de la ora 11 ! Am luat o cafea şi un croisant lângă un grup gălăgios de spanioli simpatici. Unul dintre ei, clar sufletul petrecerilor, se întreba unde este soarele, fiindcă în Spania, se ştie, nu plouă aproape deloc. Era fix ideea mea şi cu ea am mers şiroind de ploaie şi transpiraţie pe sub pelerine ce făceau condens până la capăt de drum !

        Am mers ceva timp prin Sarria, apoi printr-un peisaj idilic, calm, senin încă, vreme de 2-3 ore. Am urcat primul nostru deal. O stare de bucurie, de bine, m-a cuprins. Poate chiar puţină exaltare. Sau poate un pic de fericire pură, din aceea când inima îţi tresaltă şi nu ştii exact de ce. Începusem bine !

        Spuneam ,,Buen camino’’ şi primeam ,,Buen Camino’’!

        Peisajele se schimbau şi simtem nevoia irepresibila să fotografiez, fiindcă ştiam că voi uita la un moment dat detaliile drumului şi că voi dori să le revăd în viitor. Şi am făcut-o de sute de ori până la destinaţie…

        Pe drum la un moment dat am auzit din faţă strigăte, râsete, gălăgie. Hop, nu mai semăna cu liniştea de până atunci, armonia cosmică se ştirbea. Aşa că i-am judecat pe gălăgioşi până i-am ajuns din urmă și ne-am ruşinat. Fiindcă i-am depăşit şi am văzut că era un grup de tineri având boala Down. Însoţiţi de profesorii lor. Ne-am gândit că e un lucru extraordinar să meargă pe El Camino. Poate câteva ore, poate o zi. N-aş fi crezut că îi vom reîntâlni în fiecare zi, că îi vom depăşi în fiecare zi, îi vom vedea cum trag de ei, pas după pas, susţinuţi şi încurajaţi de însoţitorii lor. Asta a fost prima lecţie oferită - ,,Să nu judeci! Să nu te crezi mai  bun.’’

        Aici i-am văzut prima oară pe doi tineri sud-americani pe biciclete. Bărbatul trăgea o mică ,,remorcă’’ în care se aflau doi copii mici de 3-4 ani. Cât curaj…

        Şi gardurile lor de piatră de un farmec deosebit, atât de plăcute privirii…

        Am continuat şi au apărut şi primele picături de ploaie, apoi soare, din nou ploaie şi tot aşa până la Portomarin. Picioarele au făcut faţă relativ  uşor celor 25 de km, entuziasmul primei zile a contribuit din plin la aceasta. Coborârea spre Portomarin a fost tare frumoasă, pe pietre tocite de sute de mii de pelerine şi de urgiile naturii. 

          Apoi Raul Millo, podul peste această apă care e cam ca Oltul nostru la Vâlcea şi… ditamai treptele ce trebuiau urcate fix la finalul drumului. Fiecare treaptă o simţeam până în ultima celulă a tălpilor!

        Am găsit o cazare doar pentru noi doi, dar cu baie comună. Eu credeam că ar trebui să înnoptăm la albergue ca toţi pelerinii, adică mai mulţi într-o cameră. Să simţim că facem împreună cu ceilalţi acest drum, să îi auzim vorbind, să încercăm să ne înţelegem şi noi cu ei, forţând engleza noastră rudimentară. Dar Manu a insistat pentru puţină intimidate, ca să ne putem odihni în linişte, fără să fim deranjaţi sau să deranjăm pe alţii. Într-adevăr, aici aş fi fost puţin complexat, fiindcă ştiu că sunt campion la sforăit în satul meu, poate chiar şi în comună !

         A doua zi, cum m-am uitat pe geam, cum m-am descurajat. Nu se vedea mai nimic, ploua zdravăn. Când am plecat însă, ploaia a stat şi am mai prins niţel curaj, fiindcă aveam în faţă un alt deal cu o pantă destul de lungă.

        În vârful dealului, complet descoperiţi, ne-a întâmplat un vânt straşnic ce mi-a amintit de Sibiul studenţiei mele! Şi o ploaie ce-ţi intră peste tot aţâţată de vântul nebun. Dar călătorului îi şade bine cu drumul, nu? Ne şedea, nu ne şedea, trăgeam de noi! În plus Manu mai trăgea şi de nas ! Râdeam de ea, până la sfârşit, a reuşit să nu lase să treacă vreun km fără să-şi sufle nasul. Dar mai în glumă, mai în serios, asta a fot încercarea ei !

        Încercarea mea se prefigura, o simţeam în gambe, în coapse, dar mai ales în tălpi. Lichidul se acumula cu fiecare kilometru în bube şi dureri mici, dar ascuţite anunţau ceea ce va urma. Drumul nu mai era atât de ofertant ca ieri, am mers uneori şi de-a lungul unor şosele, mai puţin prin păduri. Aici am întâlnit-o prima oară pe fata din Italia imobilizată în scaun cu rotile, dar care era pe  un tip de vehicul gen bicicletă acţionat prin forţa braţelor. O maşină o însoţea şi îi acorda asistenţă de câte ori avea nevoie. O adevărată luptătoare !

        Fiindcă vântul îmi spulbera pelerina şi ploaia mă uda, am apelat la ingeniozitatea care nu mă caracterizează pentru a rezolva situaţia: am folosit beţele de drum ca ,,beţe de cort’’ înfigându-le în marginea pelerinei şi mergând cu ele astfel, scăpând oarecum de apa ce-mi curgea pe genunchi şi mai jos pe picioare. Iar Manu a găsit şi ea la alte improvizaţii. Când era atât de simplu să ne fi dotat cu pantaloni impermeabili. Dar lipsa noastră de experienţă şi-a spus cuvântul. Arătam ca ultimii novici, nu cred că am văzut prea mulţi ca noi. Mai ales nordicii erau foarte bine echipaţi. Şi cred că se simţeau ca acasă, că atunci când ploua temperatura nu trecea de şase grade. Dar transpiraţia continua să curgă, efortul fiind intens.

        După vreo 10 km ne-am oprit să mâncăm şi să ne uscăm, să ne încălzim un pic. Ne-a picat extrem de bine popasul, aici am servit prima oară supa galiciană, care mi-a amintit puţin de ciorba de urzici pe care o face primăvara mama mea. Ca şi consistenţă, culoare, căci gustul e altul. A fost binevenită ! Păşeam prin sate mici, cu câteva case, de obicei din piatră, foarte pitoreşti. Din loc în loc câte o bisericuţă, unde Manu intra dacă era deschis. Începeam să recunoaştem tot mai des pe unii sau pe alţii dintre pelerini. Dintre companionii noştri de drum… Buen camino… Şi la fel ni se răspundea cu un zâmbet pe buze sau în suflet. Ori aşa simţeam eu?!

        Am ajuns la Palas de Rei. O mică localitate de circa 3500 de suflete. Palatul Regelui – un rege vizigot de pe vremuri imemoriale, poate din secolul V d.H. Situat pe un deal, cochet, curat, primitor. Am găsit o cazare un pic peste preţul prognozat, dar cu baie în cameră, căldură, apă fierbinte. După ce ne-am odihnit am ieşit să căutăm un supermarchet, ne-am aprovizionat, iar Manu a căutat Catedrala. Eu am căutat patul, dar n-am avut timp să-l găsesc, căci  m-a chemat repede la telefon să vin într-un pub unde cântă un nene ciudat la un cimpoi bizar. Sau invers ! Când am ajuns eu însă, ciudatul cu al său  bizar dispăruse şi rămăseseră doar vreo zece tineri gălăgioşi, pelerini şi ei, voioşi nevoie mare. Unii de la bere, alţii de la înaltele sentimente încercate pe drum, alţii şi de la una şi de la alta. E însă doar o bănuială a mea! Şi o judecată, da? Doar nu credeaţi că o să mă dezbar de obiceiul de a judeca oamenii în doar două zile ! Oricum, am băut aici prima bere într-un pub spaniol şi m-am uitat câteva minute la un meci de fotbal din campionatul intern. Apoi spre hotel, unde am căzut într-un somn adânc… Nu înainte ca soţia mea, cu o milă nemărginită, să-mi spargă buba de la călcâi ca să iasă lichidul rău din mine şi să mă transforme într-un better om ! Ceea ce nu s-a şi întâmplat, căci a doua zi buba era la loc, iar eu mă simţeam ….neschimbat  ca om !

        Cafeaua de dimineaţă am luat-o într-o cafenea micuţă care s-a dovedit a fi a Aurei, o româncă din Buzău căsătorită cu un spaniol. Am povestit  puţin cu ea, deja sta de 17 ani în Spania. Dar totuşi vorbea de România ca de  ,,acasă’’. Chiar dacă toţi cei patru fraţi ai ei şi mama sa sunt aici. Înduioșător…

        Am citit undeva, în experienţele altora de drum, că zilele 3 şi 4 sunt cele mai grele pe El Camino. Din păcate mie mi s-a potrivit. De la prima la ultima oră ! Dar în acele zile, trăgând de mine, am reuşit să-mi demonstrez că pot. Cu Manu lângă mine, simţind și ea aproape ceea ce şi eu simţeam. A fost dificil, dar a fost minunat. În a treia zi atât de greu mi-au pornit picioarele la drum, muşchii super contractaţi s-au încălzit şi au făcut posibilă mişcarea… Fiecare pas călcând pe punga de lichid proaspăt refăcută, a doua pungă de lichid acumulând la celălalt picior… După circa doi km am intrat în ritm şi am tras de mine, amândoi am tras de noi! Încă 25 de km. De fapt încă un kilometru, încă unul, încă unul… Şi bornele care ne însoţeau, la 200 de metri, la 300, 400. Mereu cu ochii după ele şi după scoica Sfântului Iacob! Primul dintre apostolii Domnului Iisus Hristos care a suferit o moarte de martir. Pe urmele lui, pe urmele paşilor lui în Săptămâna Patimilor… Şi pentru prima oară în viaţa mea am păşit, am călcat pe durere. Şi am reuşit să trec dincolo de ea.

        Dar nu am putut însă să păcălim  ploaia. Care în a treia zi ne-a prins şi mai ales ne-a cuprins mai mult ca niciodată până atunci. Ploaia mocănească se transforma dintr-o dată în aversă, apoi în ploaie măruntă şi persistentă, apoi iar în aversă. Scurte moment de întrerupere, poate 3-4 minute de soare, norii alergau cu insolenţă pe cer scârbiţi de păcatele noastre. Sau de aşa zisele calităţi ale noastre. Ori doar nepăsători, cum poate au fost şi când Sfântul Iacob îşi împlânta toiagul în noroiul încă nenumitei Galicii…

        De acasă făcusem planul ca să frângem această etapă de mers teribilă până la Arzua de 29 de km. Simţeam, ştiam că e prea mult pentru noi ! Aşa că am hotărât ca în a treia zi să mergem tot  25 km, undeva la Castaneda, un sătuc, la Casa Milla. Şi tare bine am făcut, căci a fost o zi nesfârşită. Şi mai ploioasă ca niciodată ! Peisajele au încercat să ne îndulcească din oboseala şi din micile sufeinte, reuşind de multe ori să o facă. Auzisem despre experienţa unei doamne din Timişoara care mergea singura pe El Camino şi trei zile a plouat mereu, de nu mai ştia ce e cu dânsa, aproape să cedeze. Şi în a treia zi, într-un sătuc neînsemnat, o bătrână o aştepta în poartea unei case cu un măr în mână. A fost tot ce i-a trebuit ca să treacă peste, ca o atingere a divinităţii! O experienţă de El Camino ! Aşa că şi noi mergeam, mergeam, mergeam prin ploaie şi vânt şi 6 grade şi o întrebam pe Manu: ,,Spune-mi, unde e bătrânica noastră cu mărul, unde e?’’ Bătrânica noastră cu mărul nu s-a arătat, nu eram atât de extenuaţi şi de terminaţi ca să avem nevoie de un astfel de ajutor divin ! Dar ceva s-a întâmplat -  experienţa mult aşteptată pe acest drum, comuniunea sufletească cu alţi caminante s-a produs ! Aşteptam să se mai domolească ploaia într-o șură ,,apărată’’ de un câine înţelept care se uită la noi şi îşi zicea - ,,Eu nu ies la voi, nu vă latru, că nu-s nebun ! Păi asta e vreme să dai un câine afară din casă?!’’ Şi atunci s-au adăpostit lângă noi americanii, Karen şi familia sa – soţul, cele două fete şi Johnatan, prietenul uneia dintre cele două surori. Am început să-i maltratăm cu engleza noastră şi s-a legat o urmă de conversaţie. De la început m-a atras faptul că străbunicii lui Karen veneau din România, undeva în jurul lui 1900 au emigrat în Canada. Mai târziu s-au îndreptat spre SUA. Dar mai multe nu ştia despre rădăcinile ei această doamnă atât de comunicativa, gentilă, curioasă, cu inima largă şi bună ! Unde credeţi că urmau să rămână peste noapte simpaticii americani? Tot la Casa Millia, normal ! Alt semn? Altă coincidenţă?

       Ei au plecat mai repede din locul ferit, noi am tras speranţa să se mai domolească ploaia. Dar nu a fost să fie, aşa că au urmat cei mai ploioşi şi nesuferiţi ultimi patru km. Prin păduri bătrâne şi misterioase, prin păduri tinere şi indolente, peste  păraie liniştite şi noroaie șiroinde, călcând cu paşii noştri pe urmele paşilor a sute de mii de pelerini în sute de ani trecuţi. Şi simţind puţin din frigul, durerea, boala, dorinţa lor de a ajunge la adăpost. Sentimente omeneşti amestecate şi încărcate de înţelegere, de empatie faţă de celălalt.

        Căutam din ochi borna 43 care să ne indice că mai avem puţin până la adăpostul nostru… Am întrebat în trei rânduri, apoi în sfârşit am ajuns şi m-am aşezat direct pe treptele de la recepţie. Greu…

        După duș, în camera caldă, ne-am revenit puţin câte puţin. Nu ne mai ardea de cină, dar dorinţa de a sta de vorbă cu americanii a fost mai puternică. Şi i-am găsit la masă, într-adevăr. Care s-a prelungit în atmosfera prietenoasă şi destinsă creată de ei, cu glume, cu râsete, cu ironii şi autoironii. Înţelese sau doar percepute. Karen era a doua oară pe El Camino, mai fusese anul trecut cu Paul, soţul ei. Iar acum îşi convinsese şi fetele şi pe Johnatan să le împărtășescă să vină și să trăiască ,,calea’’. Karen iubeşte Spania, a trăit aici trei ani în tinereţe, a muncit în Barcelona. E clar că e visul ei, revenirea în ţara tinereţii sale. Momentele petrecute   cu ei ne-au oferit experienţa aşteptată, de care aveam nevoie, pe care o doream. Comuniunea cu oameni care acum, în acest momente, în aceste zile, trăiesc ca noi, fac eforturi precum noi şi simt ca noi.

        A patra zi se anunţă în sfârşit fără ploaie. Doar cer acoperit şi circa 10 grade, dar fără să fim muraţi ca până acum. Sătuce şi păduri, păduri şi sătuce…Metru după metru, pas după pas, durere după durere. Manu zice că îmi place să mă plâng. Cam are dreptate aici! Dar cum s-o spun altfel? Ca să nu pară că mă plâng? Căci a fost prea greu şi prea frumos ! O bucurie amestecată cu neputinţă, dar tot te ridicai şi mergeai mai departe ! Mai departe până la Melide, orăşel cunoscut pentru fructele de mare, aşa că am încercat aici caracatiţă şi a meritat. Cea mai bună ever ! Nu din foarte multe, dar a fost la Melide ! Şi chelneriţa foarte simpatică, spunâdu-ne cuvinte româneşti aflate de la prietenii ei români ! Şi vrând să înveţe alte vorbe de-ale noastre !

        Soare printre nori, flori plutind deasupra gardurilor şi înmiresmând raiul de deasupra…

        Extenuare…

        Înnoptare la Pedrouso, un simplu loc unde să-ţi pui capul şi să intri prin pat cu totul.  Pentru că a doua zi este de fapt ultima zi şi trebuie să o duci până la capăt, până la capătul fericirii !

        Doar 20 de kilometri, atât. Atât.

        În prima parte a zilei am avut parte de două întâlniri interesante. Puţin spus. Am prins din urmă un grup mare de copii. Cam 12-18 ani. Portughezi. Când să-i depăşim la marginea unei păduri, unul dintre profesori ne-a invitat, dacă dorim, să ne alăturăm lor. Se opriseră şi intraseră în pădure pentru o rugăciune şi câteva vorbe spuse de câţiva profesori. Nu am înţeles ce ziceau, dar mi-e uşor să-mi dau seama, ce le-aş fi zis şi eu unor elevi de-ai mei cu care aş fi pornit pe El Camino. În ultima zi… Am rostit cu ei Tatăl Nostru… Şi am primit două mandarine, cele mai bune pe care le-am gustat vreodată. Nu a fost să fie o bătrână cu un măr, ci un profesor cu o mandarină. Am înţeles mesajul ! Mulţumesc !

        Şi iar păduri, şi iar flori, şi iar frumos !

          Depășim un grup de tineri spanioli cu mare chef de viaţă, plini de voioșie.

                                           

        La un popas am auzit pentru prima oară vorbindu-se româneşte. Pe drum, pe El Camino. Şi aşa i-am cunoscut pe Denisa şi Alex din Timişoara. Doi viteji pe biciclete venind din Pamplona, de 15 zile pe drum ! Deci noi suntem nişte ,,pisoi’’ în comparaţie cu ei! În apărarea noastră – cei doi sunt mai tineri cu 15 ani, mai sănătoşi, mai sportivi, mai slabi. Şi mai frumoşi, asta nu ştiu dacă se pune !

        Reiau – Alex cu Denisa vin din Pamplona. Cam de unde vine finul lui Coşti, de mi-a venit mie ideea drumului anul trecut. Alex se trage dintr-o localitate din Bihor, Nucşoara ! Dar ei locuiesc în Timişoara. Pe strada Elisabeta Rizea ! Semne? Coincidenţe ! Cine mai ştie…Pe El Camino totul pare posibil, chiar ca eu şi Manu să terminăm drumul ! Cei doi sunt faini, am vorbit poate 20 de minute şi am tras această concluzie. De ce ? Pentru că aici trebuie să te hotărăşti repede, să decizi repede. Pentru că pe El Camino majoritatea oamenilor sunt faini. Altfel n-ar mai fi aici…

        Şi… Din nou la drum. Ultimii 10 km, strazi, ultimele păduri, ultimii eucalipţi ridicându-se spre cer drepţi ca nişte lumânări care aşteaptă să fie aprinse doar de către Dumnezeu…

        Aşteptam să ajungem la Monte de Gozo, să vedem de pe înălţimea sa înălţimea Catedralei din Santiago. Şi am ajuns… 

        Ultima piedica pusă doar ca să fie trecută  și izbânda mai dulce-dureroasă: Manu aproape că nu mai poate călca pe un picior. Eu o ajut, îi iau şi sacul ei şi …normal… după puţină vreme, eu nu mai pot călca …pe ambele tălpi ! Însă oraşul se vede, intrăm în el, căutam mereu din ochi turlele Catedralei. Mai facem un popas, sărim peste gardul de piatră pe iarbă. O ultimă frecţionare energică a picioarelor, ultimele încurajări şi hai… la drum. Intrăm pe străduţele oraşului vechi, simţim că mai e puţin, hai, hai, ultimii paşi… Coborâm spre Piaţa Catedralei Santiago, intrăm în Piaţă, în jur zeci de oameni, poate sute, înfrăţiţi de aceleaşi trăiri. Se strigă, se râde, se îmbrăţişează, se felicită, se plânge, se prăbuşeşte pe jos, se împrăştie totul spre turlele Catedralei într-o efuziune comună greu de înţeles pentru orice alt loc. Dar aici nu e orice alt loc. Pentru cel care nu a mers măcar cinci zile pe El Camino…

        Ce am simţit noi? ………… Nu o să vă spun. Trebuie să mergeţi acolo ca să mă credeţi…

        La puţin timp au sosit şi tinerii de la Asociaţia Asindown, în aplauzele şi strigătele celor din Piaţă. Ochii se împăienjenesc…. Ce exemplu !

        Ne întâlnim apoi la Ctedrală şi cu surorile americance. E ora patru şi părinţii lor încă n-au sosit. Deşi îi văzuserăm depăşindu-ne. Sper că nu s-a întâmplat nimic neplăcut pe ultimii km. Pentru că, deşi am convenit să ne întâlnim la messa de la ora 7 pentru pelerini, nu am mai reuşit. Căci după momentul culminant de la final, lucrurile nu s-au mai potrivit. Cred că nu am găsit Biserica în care se ţinea messa petru pelerini. Sau poate am înţeles greşit şi  nu avea loc slujba decât la ora 12 în fiecare zi. Şi nu am putut lua certificatul oficial de pelerin, fiindcă oamenii stăteau la coadă circa două ore pentru el. Şi eram prea extenuaţi pentru asta. Până la urma ce-mi dovedeşte o hârtie? Eu am totul în suflet.

        Am ajuns, am reușit… În faţa Catedralei atât de dorite…dar în care nu putem intra… se restaurează. Dar mai contează, până la urmă?

        A doua zi am plecat devreme la Barcelona, la 6, 30 din Santiago.

        Ne-am dat seama târziu, prea târziu, că nu trebuia să mai urmeze nimic după El Camino. Nu Barcelona, orașul acesta nu merita asta. Pentru că noi eram încă acolo, pe drum, pe calea noastră. Şi am spus ca Ulise ce odată demult, dacă nu o fi minţit poetul  – ,,Eu am rămas sub zidurile Troiei !’’

        Eu am rămas pe El Camino !

       

       

       

O bătaie cruntă la Închisoarea Gherla

    „Şi-atunci… Ei, da, atunci Istrate zice – tonul i se păstrase acelaşi: „- Atuncea ia, -n pizda mă-ti, taburetu-n braţe!”. Mărturisesc, turnura de vocabular nu m-a şocat. Ba într-un fel, mi-a plăcut: m-am simţit deodată mai puţin stingher, lucrurile redeveniseră ele, la locul lor.

     Şomlea aşeză taburetul în mijlocul camerei. Ştiam cum trebuie să mă slujesc de el (…) O mişcare a taburetului mă face să înţeleg că Istrate întinsese o mână ca să arate… “Eşti gata?” mă întrebă pe mine. Nici n-apuc să deschid gura, să răspund, că vine prima lovitură. Luat pe nepregătite, urlu – mai degrabă icnesc. Şomlea se opreşte: „No, păi dacă zghieri, îţ’ punem căluş, aşe să ştii!“ –  “Nu, nu mai zbier“, zbier eu. Au început să cadă altele. Cu atât mai cumplite, cu cât nu strigam. Ca să mă ţin bine, să mă stăpânesc – convenţia era convenţie, trebuia s-o respect, să nu urlu, am început să număr loviturile. Şi le număram aşa: “Dddddouă plus una – trei! Ttttrei plus una – patru”. Cred că încercam să umplu timpul dintre lovituri. Când am ajuns la “Şşşşase…. plus una“, am renunţat. În loc de “şapte“, am făcut: “Ffffff…“, ca atunci când te arzi ori îţi scrânteşti un deget de la picior. Am abandonat număratul şi pentru că, atent fiind la… succesiune, nu eram atent la altceva, esenţial: la lăsat moale. Mă străduiam să las moale, dar, pe de o parte, poziţia în care mă aflam pliat subţia până la… dispariţie orice fese, pe de alta, eu, în acel moment, chiar “întins“ n-aş fi avut perniţe de protecţie… Trei sferturi din lovituri nimereau în oase. Când eşti lovit în os (mai ales în articulaţii) ai impresia că oasele părăsesc carnea, o străpung, străpung şi pielea, ca să iasă afară. După vreo trei lovituri de la abandonarea număratului, vine una care mă amorţeşte. Îmi atinsese un nerv, poate chiar sciaticul domnului Istrate… Cele care au venit după mi s-au părut şterse, fade, parcă ar fi căzut pe carnea şi oasele altcuiva. Aşteptam cu nerăbdare lovitura care să-mi smulgă oasele din carne, lovitura dureroasă, cea care-ţi umple gura de salivă – ca să mă asigur că n-o să rămân amorţit. Încetul cu încetul, loviturile s-au apropiat de mine, s-au făcut simţite, apoi dureroase, apoi insuportabile. (…)

    Ceea ce a urmat a fost un fel de recreaţie, un fel de popas. Binemeritat. Istrate era furios că-l lovisem – am impresia că abia îl atinsesem, Şomlea – furios că-l întrerupsesem, doar avea şi el ritmul lui. Au început amândoi un parter: Şomlea cu bâta şi picioarele, Istrate numai cu picioarele. De loviturile care veneau de sus, de la bâtă, nu mă puteam feri, pentru că nu le vedeam, deoarece trebuia să fiu atent la cele patru picioare, dinspre ele venea pericolul cel mare. (…) Plutonierul Şomlea, butucănos, greoi, era previzibil. Nu ştia să fenteze, cizmele lui se trăgeau înapoi, după care veneau spre mine exact pe linia de avânt şi în ritmul pendulului – e adevărat, cu altă viteză şi cu altă forţă. Dar eu fusesem portar de foot-ball, cum ţi-am mai spus. Şi, desigur, un bun portar nu va urmări picioarele adversarului, ci mingea. Pe Şomlea l-am învăţat, după cum ţi-am spus, după prima lovitură. (…) De Istrate însă nu mă puteam apăra. Istrate era un adevărat “om de gol“, cu reflexe rapide, inteligent, derutant. Degeaba vedeam pantofii negri, lustruiţi, pornind spre mine: mă feream prea devreme sau prea târziu sau îmi feream un loc, dar lovitura se ducea în altă parte, fulgerător. Şi lovea numai la articulaţii: coate, umeri, noadă, genunchi, glezne. Cu timpul, ajunsesem să îndrăgesc cizmele dolofane ale lui Şomlea, cizme cinstite, cu inima-n palmă, fără ascunzişuri. Pe când pantofii domnului Istrate…

      Istrate începu să zâmbească, cu milă, cu silă, cu lehamite. Şi clatină uşurel din cap, cu buzele pungite, de parcă mi-ar zice: „Vezi cu ce cretini sunt obligat să lucrez? Ai băgat de seamă ce idiot e? Să aşeze el ranga cu un capăt pe taburet, când toată lumea ştie că un taburet e mult mai scund decât un birou…“. Calm, elegant, îşi introduce cu dichis mâna lui parfumată şi albă şi fină în laţul de piele al unui baston de circulaţie. La „Taburet“, Şomlea mă bătuse la fund cu un ciomag obişnuit, o bâtă de prun. Istrate însă nu cobora până la vulgara, nedemna de el bâtă de prun. Cu bâta lucrează gradele inferioare, analfabeţii, cretinii – el, ca intelectual, se foloseşte de scule corespunzătoare…

     Uite cum: eu eram ca un… ca un berbec în frigare, dar tras în ţeapă nu de-a lungul, ci lateral, ţeapa, frigarea fiind ranga. Picioarele, pliate, îmi erau îndreptate spre fereastră, deci spre Istrate. La cap, Şomlea, aşezat pe un taburet. (…) Şomlea îmi apasă capul până când ceafa mi se lipeşte pe genunchii lui. În faţa ochilor îmi apare o… un fel de cârpă, zdreanţă – fusese cândva prosop, din materialul numit „fagure“, se dădea pe cartelă, cu metrul… – „Cască gura!“ zice Şomlea. M-am îngrozit: deasupra obrazului meu, Şomlea răsucea „prosopul“ ca pe o rufă, mai degrabă îl storcea ca pe o lavetă. Câţiva stropi. Nu, nici apă, nici sânge, nici… Ci doar scuipat, bale – cârpa aceea era îmbibată, mustea de saliva celor care trecuseră înaintea mea pe acolo…

      … primele lovituri tot la fund le-am primit. Aici, „la Rangă“, eram şi mai adunat ca „la Taburet“, şi mai fără fese, aşa că oasele mele… Iar Istrate dădea numai în os, numai în os, numai în os. Pentru că şi aşa aveam căluşul zăbală, am început să urlu în voie. Nu mai trebuia să mă stăpânesc, eu urlam, eu mă auzeam. (…) Încep loviturile la talpă. Numai în os, numai în os: călcâie, articulaţiile degetelor mari şi mici. Parcă-mi împing oasele afară din carne, de-a lungul întregului trup, le obliga să mă traverseze, ca o ţeapă care mă începe din călcâie – iar durerea se răspândeşte în ceafă, în umeri, în ochi, durere mată, boantă; în degete (repet, partea din talpă a articulaţiilor) dau un fel de arsuri scurte, dar foarte violente totuşi, durere fără ecou, fără amintiri…

   (…) Ia te uită! Vasăzică, povestesc cu poftă! Eu sunt masochist! Ei, bravos! Bineînţeles că noi, cei opt mii de la Gherla, eram nişte afurisiţi de masochişti, fiindcă ce e deţinutul decât un masochist împuţit şi obraznic, care cerşeşte, provoacă… Noi, deţinuţii masochişti, ne băgam în sufletul goicilor şi istraţilor şi…

     În două cuvinte! Cum să spun în două cuvinte? Nu mai suporţi şi vrei să termin cu două… Bine, uite, în două cuvinte: m-am căcat…

      N-am alte cuvinte. Trebuie să numesc o realitate, nu? Încearcă tu să spui mai… delicat, în româneşte, ce-am spus eu, de-a dreptul: m-am căcat pe mine – lucru care s-a întâmplat în a treia repriză de „sus“.

      am simţit că nu mai pot, că nu se mai poate, că nu

       voiam să spun, să le spun, să-i rog, să-i rog frumos să se oprească, nu chiar de tot, puteau să reînceapă ceva mai târziu, chiar cu supliment, dar în clipa aceea să mă lase puţin, ca să

       dar nu puteam rosti nici un cuvânt, nu puteam face nici un gest, nici măcar cu ochii nu mă puteam ruga, nu-i puteam ruga frumos, eram un sac de antrenament, un sac de fasole care nu vorbeşte, nu urlă, nu roagă, nu se poate apăra

       şi am făcut pe mine.

      eu plângeam, sau credeam că plâng, ar fi fost bine să pot plânge, nu loviturile, nu ele mă atingeau

      plângeam pentru că pentru că

      şi-atunci, pentru prima oară de la arestare, pentru prima oară în viaţă, am spus, mi-am spus, le-am spus:

EI, LASĂ… EI, LASĂ…

      şi m-am hotărât

      să nu-i uit în vecii vecilor

      nu să mă răzbun, ci să nu-i

      uit

      şi, mai ales,

SĂ NU-I TAC!

         ………………………………………….

         Eram căzut lângă birou, pe-o coastă, cu faţa spre fereastră, aşa că l-am văzut bine pe Istrate cu câtă scârbă scoate şiretul de la încheietură şi azvârle bastonul peste umăr. Apoi întinde mâna – Şomlea îi depune în palmă o vergea de puşcă. Plutonierul se înarmează tot cu bâta de prun. Începe un parter „la patru picioare şi două mâini“, ca un fel de marş „de închidere“ al unui spectacol: alert şi cu uşurare. (…) „La cap, la cap, ăsta-i student, face pe nebunu’ cu noi, p-intelectualul, la cap, tu-i candela lui d-intelectual!..“

      (…) În schimb, urlam. Urlam din toată inima. Urlam atât de tare, încât, la un moment dat, am încetat să-mi mai aud glasul. Parcă aş fi urlat în gând sau în vis. Şi totuşi mi se auzea, fiindcă Istrate: „Taci, tu-ţi candela mă-ti, taci!“. Şomlea gâfâia şi el: „Taj’ mă! Taj’ mă!“. Încurajat de faptul că puteam urla în voie, am început să… răspund: „Nu taaaaaac! Nu taaaaaac!“.

       (…) Un şpiţ în noadă mă face să salt şi să mă ridic pe jumătate. În secunda următoare, celălalt şpiţ mă fulgeră aici, exact deasupra mărului lui Adam. Cad pe spate. De astă dată, Istrate îmi pune talpa de-a curmezişul pe gât. Răsuceşte. „De ce urli, mă? Mai urli, mă? Mai urli?“ – şi continuă să apese şi să răsucească. Vreau să urlu, vreau să spun că nu mai urlu, dar simt cum glasul mi se subţiază, mi se rupe. Mâinile, libere, zac la câţiva centimetri de talpă, dar nu se duc spre ea, să încerce să o dea la o parte… Şi glasul – îl văd – capătul lui, rupt se scufundă încet, încet, înapoi, de unde pornise… Îl văd pe Istrate deasupra mea. Apoi încep să nu-l mai văd. Nu-l mai aud. În schimb, încep s-o aud pe ea. S-o văd. Venind. Prima oară, la un metru şi douăzeci… la un metru… Zvâcnind, din douăzeci în douăzeci de centimetri – dar poate că nu zvâcnea, poate că ochiul meu o percepea printr-o fantă rotitoare, fantă care din douăzeci în douăzeci de unităţi (şi timpul poate fi măsurat în centimetri) venea în dreptul ochiului meu… Optzeci, şaizeci… Când a plecat de la patruzeci, am ştiut că… Am ştiut că, dacă va trece şi de douăzeci, atunci o să fie gata. Dar, cum ţi-am spus la început, pe la douăzeci şi trei s-a…

        Fiindcă Istrate a ridicat piciorul – simplu! Ştia el, Istrate, când anume să se oprească: nu prea devreme, dar nici prea târziu. Ştia, ştia, domnul Istrate…“

( Paul Goma – Gherla)

,, Cât valorează omul dacă n-are memorie? ''

         Oare un popor care a călcat în picioare și a distrus atâtea generații obținând astfel ca omul să renunțe la gândire și să-și piardă memoria...va putea vreodată să se însănătoșească? [...] Țara în care au fost exterminați oamenii jumătate de secol se teme să-și amintească trecutul. La ce se poate aștepta o țară a cărei memorie este bolnavă? Cât valorează omul dacă n-are memorie? Gândirea uscată n-ar putea renaște decât ieșind din această boală gravă al cărei diagnostic încă n-a fost pus. Dar pentru a pune diagnosticul trebuie făcut  bilanțul unei experiențe ce s-a întins pe jumătate de secol. Aceasta e prima dintre datorii și cea mai importantă. Dacă e dusă până la capăt și dacă viața mai dăinuie pe pământ, se poate spera la o renaștere a gândirii. Atâta vreme cât trecutul n-a fost înțeles, ar fi zadarnic să nutrim vreo speranță. [...] Trebuie vindecată amnezia. E problema numărul unu. Trebuie plătit pentru toate, altminteri nu va exista viitor. 

 (Nadejda Mandelștam, Speranţa  abandonată)

(Sursa: httpspro.magnumphotos.comCatalogueGueorgui-Pinkhassov1979)

MOARA DRACILOR

Tot fugărit de câinele cel roș,

Băgai la « Moara dracilor » în coș.

Huruitoarea macină răsad,

Amestecat cu codina din iad.

Și scârtăia tihnită din măsele,   

Adulmecând și-o grindină de stele.

Așa alisveriș n'a mai avut

De când căzu din stele Belzebut...

La « Moara dracilor », după ponoase,

Se macină și suflete și oase.

Flăcăi voinici, cu cerul strâmtorat,

Brânciti de o huiduma de păcat,

Se'mpotrivesc, sub pietre, scăpărând

Câte-un crâmpei de viață, când și când...

Icnește hardughia din ţâţâni,

Prin beznă căutând după stăpâni

Și mulțumită'n miezul nopții bate

Din aripile-i negre, lăbărțate,

Că măcinat tot anul numai floare

Și feciorelnice mărgăritare...

La moara asta, dac-ai mas în drum,

Îți ia din suflet Diavolul uium,

În fiecare zi câte-un miertic,

Iar inima ți-o joacă la arsic.

De-atâta ghes am și uitat că sânger,

Și c'am avut cândva și eu un înger.

Hei! Cum m'a prins dihania sub roată,

Și ce mai Făt Frumos eram odată!

Pe-atunci, mănând cerboaicele la strungă,

Mai sărutăm pios câte-o ledungă

Și mai torceam pe-un fluieraș de tei

Din subsuoara lunii, funigei.

Treceam domol prin lume, căutând

 Un colțișor de loc pentru comand

 Și nu purtam pe drum nici un trofeu

 Și nici sfărâmături din visul meu.

 Cu flamura credințelor vâlvoi,

 Făceam din roată soarelui urzoi

 Și năvodeam de-o punte'n paradis,

 Să-mi duc coburii doldora de vis...

 Și-așa din lumea asta, dintr'o dată

 Am nimerit la Moara blestemată.

 Plinind sorocul unui zodiac

 Sau sadică plăcere-a unui drac.

 Agonisită sufletului galeș,

 Mi-a jefuit-o câinele de vameș.

 Și mi-au păscut pârloaga cerului

 Lăcustele capriciilor lui...

 Nechează gloaba pe maidanul gol

 Visând un braț de iederă'n ocol.

 Iar sufletul mai scormone 'mprejur

 O'mbucătura mică de azur...

De când băgai la moară asta'n coș,

 Mi s'a umplut tabolul cu reproș.

Și'n cerul gurii mi-a turnat Satan,

Din coșoroaba Iadului, catran.

Hei, râșniță, bătuți-ar la răscruci

Arhanghelul aripile'n butuci!

 Mai răsucește-te odată'n fus,

 Și'ntorce-mă, să mor cu fața'n sus!

Eugen Măgirescu

(Sursa: Memorialsighet.ro)