În casa Elisabetei Rizea din Nucșoara

Din când în când poposesc în casa Elisabetei Rizea din Nucşoara. De  obicei singur, uneori cu Vlad sau cu soţia mea. Sâmbătă am fost cu elevele soţiei, care participă la un proiect iniţiat de un partener polonez, ,,Monumentele Memoriei’’. Cu elevii mei din Dârmăneşti am îmbrăţişat alt proiect – cel legat de Monumentul Haiducilor Muscelului din Nucşoara şi cel despre Experimentul Piteşti.

      Am ajuns cu elevele soţiei mele la Nucşoara, am pus o candelă la Troiţă şi apoi am coborât spre casă, unde ne aşteptau gazdele – Mihaela şi Bogdan Vârvoreanu, strănepotul Elisabetei Rizea. Nişte gazde perfecte, aşa cum îmi imaginez că era Mica Mare, cum îi spun ei străbunicii sau fiica sa, Elena, pe care am cunoscut-o cu ani în urmă. Bogdan le-a povestit copiilor câteva lucruri legate de istoria lor zbuciumată, le-a arătat fotografii, unele pe care nu le-am văzut nici eu vreodată. Vor fi la loc de cinste în viitorul muzeu! Să stai în camera aceea, să stai pe patul acela al lor… Unde s-a aşezat şi Regele Mihai… Intri în istorie! Aşa simt mereu când intru în casa asta, că intru în istorie, în istoria stropită cu sânge şi lacrimi şi orori de nepovestit. Nucşoara e satul demnităţii noastre, aşa ar trebui să fie, aşa cum în urmă cu 60 de ani era ,,Satul de după gratii’’. Parcă nicăieri nu mă simt atât de aproape de Ei, de eroi. Şi mă împărtăşesc cu curajul lor, cu perseverenţa de a rezista unui regim opresiv. Şi îi admir cu atât mai mult cu cât nu ştiu dacă eu aş fi fost în stare să stau vertical ca ei, ca brazii din munţii ce ne înconjoară.

       Fetele au primit de la Mihaela cartea despre Elisabeta Rizea, o vor citi şi o vor păstra în memorie şi sper că şi în suflet. Trebuie să aruncăm aceste seminţe şi ele să clădească peste ani oameni frumoşi, buni, curajoşi. Aşa cum au fost cei de altădată ! 

                                                    Cinci generatii pe prispa casei Rizea...

Luca Suta, unchiul ucis de comunisti in 1946 la Domnesti

       La Nucşoara m-am întâlnit şi cu Matei şi Claudiu, prietenii lui Bogdan, cei ce ajută de mai bine de un an la realizarea unui vis – în primul rând salvarea casei, apoi transformarea ei în Casă Memorială. Şi mai mult, crearea unui spaţiu de expoziţie de întâlnire, de comemorare atât  a familiei Rizea, dar şi a întregii mişcări de rezistenţă din Nucşoara şi comunele din jur. Mi-au povestit despre eforturile lor, nu-i mai întâlnisem de anul trecut. Oameni asemenea, pe care îi simţi asemenea ţie, gata să ajute. Oameni care s-au îndrăgostit atât de mult de Nucşoara istorică, dar şi geografică, încât au vrut să aibă o părticică de pământ nucsoarean unde să tragă și  să-şi încarce bateriile uzate de febra capitalei. Şi vor veni aici, şi îşi vor creşte copiii cu ochii la Nucşoara! Ce privilegiu - să poţi  să îţi creşti copiii în Nucşoara! Şi să-i  înveţi să o iubească aşa cum tu o iubeşti!

     Din dragoste de Nucşoară istorică m-am alăturat şi eu proiectului lor! Sunt aşa de sigur că se va face, aşa cum sunt sigur că apa Râului Doamnei curge pe aici. Dar şi prin satul meu, Priseaca, la 40 de km mai în aval. Ce nu ştiu este cât de curând şi cât de amplu, de aproape de proiect va fi. Iar pentru asta trebuie bani, bani mulţi.

       Când am terminat in 2016  campania de strângere de fonduri dusă mai bine de un an pe facebook, pentru Crucea Haiducilor de lângă Câmpulung, nu credeam că o să mai particip la ceva, atât a fost de greu şi un consum nervos atât de mare... Căci eşti responsabil pentru oamenii care îţi trimit bani, din SUA, din Anglia, din Belgia, din ţară. Trebuie să ştie că nu i-ai păcălit cum or mai fi făcut alţii înainte…Şi am reuşit, am strâns integral suma pentru piatra de Vraţa din care s-a ridicat Crucea.

                   
[Dna Elena Ion Arnautoiu in ziua sfintirii Crucii Haiducilor (16 aprilie 2016)]

      Dar acum provocarea e şi mai mare, trebuie mult mai mulţi bani, poate 40 -50 de mii de euro.

       Aşa că vă rog pe voi, cei peste 8.250 de oameni ce mă urmăriţi pe pagina de facebook ,,Destine frânte în închisorile comuniste’’,  să mai aveţi odată încredere în mine şi  să donaţi – 30, 50, 100 de lei. Mereu îmi scrieţi cât de mândri sunteţi de eroii noștri, cât ar trebui să se facă pentru ei. Acum a sosit vremea sa faceţi și voi, să ajutaţi, cu fapta, nu cu vorba. La postările mele de ieri 23 iunie s-au dat peste 500 de distribuiri. Dacă voi care aţi distribuit aţi fi dat şi un bănuţ, poate că în toamna aceasta s-ar fi schimbat acoperişul casei Elisabetei Rizea. Dar nu e timpul pierdut…

      Ţin să-i mulţumesc în mod special domnului Ionut-Andrei Gherasim, preşedintele Fundaţiei ,,Corneliu Coposu’’, domnului Radu Joltea din Anglia, colegei mele din liceu Alina, domnului Stelica Bârsan, altora care m-au anunţat că pun o cărămidă la acest proiect de suflet. Nu-i mai pomenesc pe cei care au donat anul trecut, cred că le-am mulţumit atunci…

       Ultima dorinţă a Elisabetei Rizea a fost să mai trăiască 3 zile, dar să ştie că s-a limpezit lumea. Lumea nu s-a limpezit, asta e clar, dar haideţi să ajutăm la limpezirea ei ghidându-ne după cuvintele  doamnei Ana Blandiana ,,Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justitie.’’

   

  S-au deschis trei conturi, în RON, EUR si USD, la BANCA TRANSILVANIA din București, exclusiv pentru acest proiectul de restaurare a Casei Elisabeta Rizea:

IBAN Cont RON: RO30BTRLRONCRT0383835101

IBAN Cont EUR: RO77BTRLEURCRT0383835101
IBAN Cont USD: RO81BTRLUSDCRT0383835101

SWIFT: BTRLRO22

Multumim!

Bogdan Vârvoreanu, strănepotul Elisabetei Rizea și presedintele Asociației.

De Sărbătoarea Înălţării Domnului și Ziua Eroilor la Monumentul Haiducilor Muscelui

        Astăzi 6 iunie 2019 am reuşit să ajung cu elevii mei de la Scoala Gimnazială Dârmănești, clasa a VII-a, la Monumentul Haiducilor Muscelului din Nucşoara, ridicat în apropiere de Câmpulung. Cu ocazia  Sărbătorii Înălţării Domnului și Zilei Eroilor la Monumentul Haiducilor Muscelului am venit de departe să aprindem o candelă, să punem câteva flori la Crucea Haiducilor, să le spun câteva cuvinte despre rezistenţa anticomunistă din Făgăraș.

         Pornind de la întrebarea ,,Unde ne sunt eroii?’’, am citit ceva ce am scris din inimă pentru partizanii din munţii Făgăraş. Şi nu numai. Concluzia mea e clară şi încerc să le-o insuflu şi elevilor mei – pe eroi trebuie să –i păstrăm în inimi, să facem din ei modele de urmat, să-i punem în cărţile de istorie cei ce vom putea !

           Cu atât mai mult cu cât ei sunt angrenaţi şi în proiectul ,,Monumentele Memoriei’’, iniţiat de polonezi.

     

Unde ne sunt eroii ?

        Unii au fost eroi, alţii au trădat. Unii au luptat până la capăt, până la ultima amintire ce-au simţit-o învăluindu-i, poate cu mama care îi strângea în braţe protector, zâmbindu-le senin. Unii au fost eroi, alţii au rezistat pentru o zi, pentru două, pentru o lună, pentru un an. Dar când metalul din ei a atins punctul de fierbere, au cedat şi vorbind au umplut universul cu remuşcările, durerea şi neputinţele lor. Şi căinţa dincolo de morminte … Ce-i face pe unii eroi şi pe alţii vrednici de dispreţul nostru şi de condamnarea posterităţii?

        Dar ce ne face pe noi vrednici să îi judecăm, să le căutăm cu asiduitate defectele, să le expunem cu un zâmbet superior în agora, să le partajăm faptele în bune şi rele şi astfel să-i categorisim după un sistem de valori al timpului nostru? Ce ne îndreptăţeşte pe noi să facem asta, ce ascendent moral formidabil ne situează deasupra lor, ca pe nişte judecători imparţiali?

        Oare noi am dormit cu ei în munţi pe o rogojină mustind a apă, terorizaţi că nu putem aprinde un firicel de foc ca să nu fim găsiţi?

        Oare nouă ne-au fost luată mama din casă în scrâşnet de dinţi şi înjurături şi flegme? Şi sora de cinci ani a noastră care s-a prins disperată de fusta mamei, apoi a fost aruncată din maşină în viteză în praful drumului amestecat cu sânge şi transpiraţie şi groază de neînchipuit a unui copil inocent?

         Oare nouă ne-a bătut securistul în poartă şi ne-a întrebat - ,,Spune bandito, îl recunoşti, ăsta e capul lu’ nemernicul de fit –o? Credeai că mai trăieşte, ăăă?’’

        Oare pe noi ne-a băgat paznicul la carceră că am îndrăznit s-o privim, sărutam şi să-i spunem ,,Sărut-mâna’’ pentru ultima oară mamei noastre? Care urma să se prăpădească după câteva luni…

        Oare pe noi ne-a apostrofat miliţianul când am îndrăznit să venim la procesul tatălui nostru şi fiindcă s-a ţinut cu uşile închise, am aşteptat cu teamă şi speranţa să-l mai văd măcar odată? Şi l-am văzut, şi m-a recunoscut şi inima lui de ţăran simplu i-a sărit din piept…

         Oare nouă ni s-a răpit copilul de la sân, copil născut în închisoare, dat la orfelinat, deşi tatăl său bătea de atâta amar de vreme la porţi să afle ce s-a întâmplat cu el?

         Oare nouă ne-a albit părul într-o singură noapte, când rugându-ne la Biserica unde am slujit toată viaţa, Dumnezeu nu ne-a ascultat ruga şi a fost dusă  în temniţă şi fiica însărcinată în 7 luni?

         Oare nouă ne-au fost executaţi doi fraţi, mama şi tata ne-a murit în închisoare, soţul dat afară din serviciu, eu însămi primind ani de închisoare pentru nimic?

         Oare noi am fost atât de  batjocoriţi şi torturaţi încât, după 50 de ani, cu vocea încă plină de spaimă, să-i zic unui professor de istorie - ,,Ne-a chinuit, maică, ca pe Cristos, ăştia, să fi omorât toată  Nucșoara şi nu ne chinuia aşa!’’

       Oare noi i-am ajutat pe partizani, am intrat în închisoare şi când am ieşit după șase ani, primul lucru a fost să îi căutăm din nou? Şi apoi, după ani şi ani, am mărturisit pe morţii şi vii din familia mea: ,, Din neam au făcut puşcărie o droaie, să vă spui: Naie, Luca, fraţi, cumnatu Vlădescu, Petre Vlădescu, o ţine pe Elena Vlădescu, soră-mea, Laurenţia, fata mea, eu, Gheorghe, bărbată-miu, Vasile, bărbatu lu Lenuţa, ailaltă fată, Belu ȋi zicem noi, Belescu, şi cu taică-su lu Belu, Ghică Belescu, socru Lenuţii. Ei?! Şi nu-i mai zic pe ăilalţi, câţi ȋi lua din casă de unde dormea, noaptea, din pat, pentru cercetări.’’

         Oare nouă Securitatea ne-a trimis cu misiune diabolică un ins ca să ne farmece, să ne vrăjească, să ne fure inima şi apoi să ne ceară în căsătorie? Ca sub acoperământul sfintei taine a cununiei să  afle secretele şi ultima ascunzătoare a partizanilor?

         Oare nouă ne-a luat din casă cu violenţă fată  ca să spunem unde ne ascundem în munţi şi a fost tratată atât de dur încât chiar şi unii securişti s-au sesizat şi au scris şefilor - ,,A fost ridicată fata fugarului Jubleanu Titu în etate de 17 ani, aceasta a fost bătută, mai mult, i s-a dat foc la partea de jos a corpului, astfel copilul fiind nevoit să spună diferite minciuni, la care a revenit spunând că nu-i adevărat, ci a spus numai minciuni de frică.’’ ?

         Oare noi am fost puşi în situaţia de a alege între partizani şi fratele soţului nostru, tot partizan şi el, dar care şantajat cu faptul că i s-au dus copiii la orfelinat, a fost obligat să trădeze? Ce am fi ales?

         Oare noi am fi putut striga cu ultimele puteri, încercând să scăpăm viaţa alor noştri: ,,Trage, Titule, să scape băieţii !’’?

        Oare noi îl putem învinovăţi pe Titu că, după ce şi-a îngropat soţia în prundul Vâlsanului, săpându-i groapa cu lacrimi sub înjurăturile securiştilor, a fost torturat teribil să spună ceva despre partizani? Şi le-a dezvăluit locurile câtorva bordeie. Iar după ani de zile, un prieten  întâlnindu-l în închisoare a mărturisit: ,,Acuma ne-am văzut şi el mi-a arătat, pot să depun mărturie, mi-a arătat gura cu dinţii rupţi cu cleştele de cuie. Da! Şi acest lucru ȋl spune şi Ioanid ȋn Ȋnchisoarea noastră cea de toate zilele, că i-au smuls dinţii cu cleştele de cuie. Avea un dinte rupt la nivelul gingiei şi erau porţiuni unde cleştele muşcase şi o bucată de gingie. I-au făcut asta atunci, când l-au prins, ca să-l silească să spună unde sunt băieții.’’

         Oare noi am stat lângă tânăra mamă căreia i se luase copilul născut în închisoare şi, în pragul unei disperări fără de margini, am fost alinaţi de un obiect atât de banal, precum un săpun pe care scria abia vizibil : ,,Te iubesc mereu, Nicu’’ ? Şi aşa a ştiut că soţul ei nu a abandonat-o...

Oare noi am primit sentinţa condamnării la 20 de ani de închisoare şi am chiuit de bucurie încât mi s-a părut vor cădea zidurile închisorii? Fiindcă aveam 29 de ani şi eram încredinţat că voi fi executat, aşa cum ceruse procurorul...

         Oare noi am aşteptat seara de iulie a anului 1959 ca paznicii să ne scoată din celulă şi să ne târască spre locul execuţiei din Valea Piersicilor? Preoţi, învăţători, ofiţeri, ţărani... În faţa morţii toţi au fost egali...

         Oare noi am aşteptat să cadă comunismul o jumătate de secol şi să ne strigăm durerea şi victoria? Pentru ca să mai treacă încă 3 decenii până când prima Cruce a Haiducilor să fie ridicată la Nucşoara? Şi doar cu doi ani înainte prima Cruce lângă Mateiaș - Câmpulung  şi în acelaşi an Troiţa de lângă casa Elisabetei Rizea? Oare de ce nu ne-am pus eroii la locul lor, în inimi, în modele de urmat, în manuale? Eroi şi oameni cu calităţi şi slăbiciuni, aşa cum suntem toţi. Însă toţi trebuie amintiţi.

         Deci unde ne sunt eroii ?

           

Cardinalul Iuliu Hossu – între credinţa faţă de neam și ţară și misiunea sa apostolică

       Acum 49 de ani, la data de 28 mai 1970, în spitalul Colentina din București, pleca la Domnul cel care a fost Cardinal Iuliu Hossu, Întâistătătorul Bisericii Greco-Catolice și martir al neamului!

      A făcut parte din delegaţia care a prezentat regelui Ferdinand hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 de unire a Transilvaniei cu România; a desfăşurat o intensă activitate culturală în cadrul Asociaţiunii Transilvane pentru Limba Română şi Cultura Poporului Român; membru de onoare al Academiei Române din 1945; la 28.X.1948 a fost arestat şi dus la Dragoslavele; transferat apoi la Căldăruşani, iar în 1950 la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei; în 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la mănăstirea Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii (n. 1885) Iuliu Hossu s-a născut în comuna Milașul Mare, plasa Teaca, aflată pe atunci în comitatul Cluj, din părinții Ioan, preot greco-catolic, și Victoria, născută Măriuțiu.

A început studiile în satul natal, numit în vremea aceea Milașul Mare, apoi la gimnaziul lutheran din Reghin, la liceul romano-catolic (clasa a IV-a), la Târgu Mureș, iar clasele a V-a - a VIII-a, la liceul confesional greco-catolic din Blaj. În 1904 și-a început studiile teologice, fiind trimis în scurt timp la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. În 1906 a primit titlul de doctor în Filosofie, iar în 1910 cel de doctor în Teologie. În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, a fost hirotonit preot de episcopul Vasile Hossu. Acesta era văr primar cu Ioan Hossu, tatăl lui Iuliu Hossu. Începând cu anul 1910 a activat la Episcopia greco-catolică de Lugoj, unde a ocupat, pe rând, funcțiile de protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi vicar și secretar al episcopului Vasile Hossu, pe care îl numea „unchiul Viluc”. Acesta se afla în relații de prietenie cu primul ministru István Tisza. Iuliu Hossu a participat în luna august 1914 la colecta inițiată de Primăria Lugoj pentru ajutorarea familiilor soldaților mobilizați în Corpul VII-Timișoara al Armatei Austro-Ungare. Frații lui Iuliu Hossu, avocatul Vasile Hossu și medicul Traian Hossu, au fost mobilizați ca ofițeri austro-ungari. Al treilea frate, inginerul Ioan Hossu, a fost mobilizat ca ofițer de căi ferate în stația Oradea. Acesta a pus ulterior la dispoziție locomotiva care a transportat delegația unirii de la Alba Iulia la București.] Vărul lui Iuliu Hossu, căpitanul austro-ungar Iustin Hossu, a luptat pe frontul sârbesc și apoi a murit pe frontul rusesc. După aflarea veștii morții vărului său, Iuliu Hossu s-a înrolat voluntar, ca preot militar, în grad de sublocotenent, la Serviciul Spiritual al Corpului VII de Armată-Timișoara. La începutul lunii decembrie 1914 sublocotenentul Hossu a plecat de la Timișoara la Viena, împreună cu Infanterieregiment 64, detașat pentru paza capitalei imperiale. Acest regiment, IR 64, avea încadrați patru preoți militari ortodocși și patru greco-catolici. La Viena a acordat asistență spirituală atât militarilor care asigurau paza Palatului Schönbrunn, cât și internaților din infirmeriile pentru răniții aduși de pe fronturi. Preotul profesor Ioan M. Bota menționează că Iuliu Hossu „încă de atunci devine un adevărat apostol al înfăptuirii unității naționale între militarii români, adevăr recunoscut de Adunarea Națională de la 1 Decmbrie 1918 la Alba Iulia”. La 3 martie 1917, pe când încă era preot militar, împăratul Carol I al Austriei l-a numit episcop în scaunul rămas vacant al Episcopiei greco-catolice de Gherla, ca urmare a decesului episcopului Vasile Hossu. Numirea a fost confirmată de papa Benedict al XV-lea în data de 17 aprilie 1917, iar hirotonirea episcopală a avut loc în data de 4 decembrie 1917.

       Tot Iuliu Hossu a fost cel care a citit la 1 decembrie 1918 din însărcinarea Marelui Sfat Național Român, mulțimilor adunate la Marea Adunăre Naționale de la Alba Iulia, proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României. 

(Discurs recitit dupa circa 4 decenii pentru noi, românii)

      Ulterior acesta s-a îmbrățișat cu episcopul ortodox Miron Cristea (viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Române) și a spus următoarea frază memorabilă: „Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români”. Episcopul Iuliu Hossu, alături de alți trei fruntași ardeleni (episcopul Miron Cristea, Alexandru Vaida-Voievod și Vasile Goldiș) au dus la București Declarația de Unire, în Parlamentul României. Cu acest prilej Iuliu Hossu a spus: „Dacă pentru strămoșii noștri romani toate drumurile duceau la Roma, pentru noi, românii ardeleni, toate drumurile duc la București. Acesta este Sionul Neamului Românesc.” Tot el a fost cel care i-a înmânat Actul Unirii Regelui Ferdinand I al Românilor. În anul 1924, Episcopia greco-catolică de Gherla a primit, cu titlu de donație din partea Sfântului Scaun, Biserica Minoriților din Cluj. Dispunând de un astfel de edificiu reprezentativ, ridicat la rangul de catedrală, vechiul centru episcopal de la Gherla a fost mutat în orașul Cluj, numele instituției devenind Episcopia greco-catolică de Cluj-Gherla. Iar vechea Catedrala din Gherla, cu hramul "Intrarea în Templu a Maicii Domnului" a primit statutul de co-catedrală. În vechiul sediu episcopal din Gherla (actualmente muzeu municipal), episcopul Iuliu Hossu a așezat școala greco-catolică de institutori (învățători), desființată ulterior de autoritățile comuniste. Reședința episcopală mutată la Cluj a fost stabilită în imobilul cumpărat prin efortul episcopului Iuliu Hossu de pe strada Moților nr. 26 - 28. Tot prin grija sa, Catedrala Schimbarea la Față din Cluj a fost prevăzută cu un iconostas. În calitate de senator de drept în Parlamentul României Mari, episcopul Iuliu Hossu a apărat suveranitatea și integritatea țării, împotriva revizionismului vremii. În decembrie 1932, în cadrul unei adunări populare, la care au participat circa 30.000 de persoane, ținută în Piața Centrală a Clujului, a spus: „Marea revizuire s-a făcut la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, când Dumnezeu, judecând ca un atotputernic, a șters nedreptățile veacurilor și a restabilit dreptatea imanentă. Biruința acestui neam a fost biruința lui Dumnezeu.” 

      Anii 1940-1944, ani în care Ardealul de Nord s-a aflat sub administrație maghiară, nu l-au dezlipit pe episcopul Iuliu Hossu de Cluj. Tot acolo s-a aflat și în perioada de început al regimului comunist (1945-1948). S-a opus cu eroism la mascarada autointitulată întoarcerea credincioșilor greco-catolici români la Biserica Ortodoxă. La 1 octombrie 1948, a dat un Decret de Excomunicare (ipso facto) a participanților la Adunarea de la Cluj, a celor 37 de preoți greco-catolici care urmau să hotărască ruperea credincioșilor greco-catolici români de Biserica Romei, la ordinul lui Stalin și al slugilor sale din România ( de fapt au semnat doar 36 de preoți dintre cei participanți). La 28 octombrie 1948 a fost arestat din reședința sa episcopală de la Cluj și dus la vila patriarhală de la Dragoslavele, unde a fost ținut închis, sub pază, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici arestați, în foame și frig. Atât autoritățile comuniste cât și conducerea Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul Iustinian Marina personal, i-au propus scaunul de mitropolit al Moldovei, în schimbul renunțării la credința catolică și la legătura cu Roma, cu Scaunul Papal.  

         Refuzând trecerea la ortodoxie, episcopul Iuliu Hossu a fost transferat mai întâi la Mănăstirea Căldărușani, iar în 1950, la penitenciarul din Sighet. 

        În anul 1955, a fost dus la Curtea de Argeș, iar în anul 1956, la Mănăstirea Ciorogârla, apoi din nou la Căldărușani, unde a stat cu domiciliu obligatoriu până la sfârșitul vieții. Aici, s-a consacrat rugăciunii, meditației și unei munci dificile, în clandestinitate, pentru viitorul Bisericii Greco-Catolice, interzise. La 28 aprilie 1969, a fost creat cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea deoarece, din cauza regimului comunist din acea vreme, o astfel de titulatură, făcută publică, i-ar fi adus și mai multe neajunsuri. La 5 martie 1973, Papa a dezvăluit acest fapt, că episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, dr. Iuliu Hossu, a fost creat cardinal, la ceva timp după decesul ierarhului român. Cardinalul dr. Iuliu Hossu a murit în 28 mai 1970, la Spitalul Colentina din București, ultimele lui cuvinte fiind: "Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă". La căpătâiul său a stat cel care a devenit următorul Cardinal român, mitropolitul Alexandru Todea. Mormântul lui Iuliu Hossu se află în Cimitirul Bellu catolic. Cardinalul dr. Iuliu Hossu este și autorul unor tulburătoare Memorii apărute, ulterior, în anul 2003, într-un volum tipărit la Editura "Viața Creștină" din Cluj sub titlul: "Credința noastră este viața noastră - Memoriile cardinalului Dr. Iuliu Hossu".

       Domnul Dumnezeul Nostru Să-i dea odihna cea veșnică și de acolo de Sus să aibă grijă de poporul său!

(Rânduri preluate de la domnul Ion –Andrei Gherasim, președintele Fundaţiei Corneliu Coposu)

105 ani de la nașterea lui Corneliu Coposu

         De câţiva ani, cred eu,  am înţeles cu adevărat cine a fost Corneliu Coposu şi am aflat mai multe despre dumnealui, despre anvergura morală, rezervorul uriaş de experienţe politice şi de viaţă din care s-a plămadit acest om, amprenta ce  a lăsat-o asupra celor care l-au cunoscut şi au rezonat cu valorile sale. A fost o trezire târzie, la mult timp după moartea Seniorului, dar aşa se întâmplă lucrurile în viaţă, nu ştiu dacă neapărat cu un anumit scop, dar cu siguranţă nu când vrei tu. Poate atunci când eşti copt să primeşti ceea ce ţi se oferă.

        Mi-am dorit să le cunosc pe surorile domnului Coposu şi prin ele să simt puţin din atingerea de peste ani a acestui ,,supraom’’ cum l-a numit domnul Valentin Ajder, situat undeva între oameni şi îngeri. Dar nu numai pentru asta, ci totodată pentru ceea ce reprezintă dumnealor, dincolo de rudenia care le-a plasat pentru totdeauna într-o anumită umbră. Căci din ceea ce am aflat despre doamnele Rodica şi Flavia, o întâlnire cu dumnealor este nu doar una cu istoria mare, ci îţi poate oferi o experienţă de viaţă, pe viaţă, cu care te vei mândri până vei mai şti cine eşti. O întâlnire cu bunul simţ, demnitatea, modestia, fidelitatea, dragostea, credinţa, bunătatea. Doamna Flavia spunea într-o mărturie în faţa camerei de luat vederi că în viaţa sa a avut parte de câteva întâlniri memorabile ce i-au rămas în suflet pentru tot restul vieţii – cele cu Iuliu Maniu şi papa Ioan Paul al II-lea. Am înţeles-o bine, fiindcă şi eu am avut parte de genul acesta de întâlniri, similare prin trăirile intense. Şi mai pusesem una pe lista – cea cu doamnele Rodica şi Flavia.

       Aşa că m-am bucurat să primesc o invitaţie la sărbătorirea a 105 ani de la naşterea lui Corneliu Coposu, la care urma să se prezinte şi cartea  doamnei Flavia Bălescu-Coposu. Mă gândeam că voi reuşi să ajung să iau un autograf şi poate o amintire sub forma unei fotografii, câteva clipe acolo alături de un model. Evenimentul a avut loc la Hanul lui Manuc, o locaţie la rândul ei încărcată de atâta istorie. Era prima oară când intram acolo, mi-am făcut loc printre persoanele venite ca şi mine, am văzut-o pe doamna Ana Blandiana şi am salutat-o. Mi-am propus să o caut la sfârşit, dar a plecat mai repede şi nu am mai reuşit să schimb câteva vorbe cu dumneaei. În sala primitoare, plină de oaspeţi, am recunoscut pe mai mulţi, de obicei îi văd la televizor sau le citesc articolele din ziare sau de pe net. De asemenea câţiva dintre foştii deţinuţi politic, colegi de suferinţă cu Corneliu Coposu, printre care și domnul Paul Lăzărescu.  Eram bucuros, eram atent la atmosferă, eram singur şi puţin intimidat. Căci nu e uşor să respiri alături de asemenea oameni aerul istoriei pe care ei au făcut-o şi în acelaşi timp care s-a făcut pe spatele lor croit de lovituri şi umilinţe adunate în ani mulţi de închisori. Iar apoi în ani şi mai mulţi şi poate şi mai dureroşi în marea închisoare România.

       L-am zărit pe domnul Ion Andrei-Gherasim, gazda noastră, preşedintele Fundaţiei Corneliu Coposu. Cu gesturi energice i-a adus pe invitaţii de vază la masa oficială pentru ca evenimentul să înceapă la ora fixată în program şi  a nu se întârzia, în atât de previzibilul stil românesc !

       PS Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic de București  a rostit o rugăciune în memoria Seniorului, domnul Gherasim a spus câteva cuvinte, apoi ne-a dezvăluit că doamna Flavia Balescu-Coposu nu va putea veni, dar a înregistrat un mesaj video pentru noi. Într-adevăr, dumneaei s-a scuzat că, din cauza vârstei şi sănătăţii, nu poate fi alături de noi, apoi şi-a omagiat fratele şi a spus câteva cuvinte despre cartea de amintiri, despre Bobota copilăriei…

       A trebuit să accept că nu o voi cunoaşte, dar cartea va trebui  să suplinească această dorinţă neîmplinită.

        Apoi a vorbit doamna Ana Blandiana, cea care l-a cunoscut atât de bine pe Senior. A făcut un apel la cei care au nevoie de modele, să le caute aici atât de aproape, în paginile acestei cărţi, a elogiat aceste familii ardelene, strâns unite în jurul bunicilor, străbunicilor, toţi pătrunşi de ideile latinităţii şi unităţii romanilor. ,,Nici nu mi-l pot închipui pe domnul Corneliu Coposu decât alături de surorile lui, în casa familiei, care era plină de nepoate, de nepoţi, de copii ai prietenilor.’’ Dar mai bine să o ascultăm:

        Domnul Ion Caramitru a urmat la microfon şi a citit câteva fragmente din carte, despre care ne-a spus că a citit-o dintr-o suflare, cu bucuria redescoperirii originilor celui pe care l-a cunoscut, stimat, urmat, în acei ani atât de tulburi de după 1989.

         Domnul Tudor Călin Zarojanu, autorul unei biografii a lui Corneliu Coposu, a completat povestea familiei, povestea cărţii, citind rânduri semnificative. Înainte de 1940, anul distrugerii României Mari, când Bobota a intrat în component Ungariei, toţi membrii familiei Coposu au învăţat să fie demni, cinstiţi, uniţi. L-au avut alături pe Iuliu Maniu, o prezenţă obişnuită în casa lor, l-au admirat şi i-au urmat îndemnurile.

         Doamna Otilia Ţeposu, scriitor, s-a ocupat de redactarea cărţii şi a povestit mai întâi despre întâlnirea cu doamna Flavia, pe care şi-a dorit-o mult şi nu a ştiut dacă se va putea realiza. Ne-a vorbit despre perioada în care Corneliu Coposu se găsea în domiciliu obligatoriu în Bărăgan şi rugămintea ca de acasă din capitală să i se aducă un lacăt pe care să îl pună pe poarta sa de nuiele. Un lacăt simbolic de fapt, pentru că îşi dorea ca după atâţia ani în care a fost ţinut închis sub lacăt, să poată să-şi  exercite atributul atât de obişnuit al unui  om liber – acela de a-şi încuia locuinţa ! Chiar dacă şi o pală de vânt mai puternică ar fi putut spulbera totul ! Iar acea pală a comunismului nu l-a mai slăbit practic până la sfârşitul vieţii, fiind gata oricând să-l arunce iar şi iar în temniţă…

        O veste bună este şi aceea că a reuşit să o convingă pe doamna Flavia să continuie amintirile de unde le-a lăsat, din anul 1940. Sperăm că vom avea astfel şi volumul al doilea, cel al calvarului, dar şi al demnităţii şi rezistenţei până la capăt al acestei familii, a Seniorului…

        Un scurt cuvânt a avut si domnul Valentin Ajder, directorul Editurii Eikon ce a publicat cartea, exprimându-și bucuria că a putut face acest lucru.

          Evenimentul s-a încheiat cu un ultim cuvânt al domnului Ion-Andrei Gherasim, un cuvânt încărcat de emoţie şi poate şi de lacrimi. Ne-a făcut o mărturisire – cu ani în urmă, mama sa, Lia Gherasim, i-a cerut doamnei Flavia să aibă grijă de el pentru că ,,Pe tine te ascultă mai mult decât pe mine, care sunt mama lui !’’ Nu cred ca mai e nimic de adăugat.

( Sursa foto: cele impecabile apartin domnului Florin Esanu, celelalte sunt facute de mine)