Drumul spre CER - CASA ELISABETA RIZEA

      

            Vineri 13 septembrie am participat la un eveniment deosebit la Palatul Elisabeta, în Bucureşti. Este vorba de Seara Regelui, găzduită de Casa Regală a României. A fost important din cel puţin două motive – în primul rând pentru că Alteţa Sa Regală Principele Radu a ajutat Asociaţia Elisabeta Rizea să îşi lanseze oficial proiectul CER, început în urmă cu un an, realizarea Casei Memoriale Elisabeta Rizea din Nucșoara. Apoi, pe plan personal, invitaţia primită de mine de la echipa CER, mă onorează. Să particip pentru prima oară la un eveniment al  Casei Regale, cea care în perioada 1866-1947, a construit şi modernizat România, alături de romani, nu poate decât să mă bucure.

M-am întâlnit cu puţin înainte de ora fixată pentru a intra la Palat cu Bogdan, strănepotul Elisabetei Rizea şi cu băieţii săi. Mihai şi Daniel sunt  doi copii frumoşi şi deştepţi, care, sper eu, vor prelua cândva misiunea de a duce mai departe cuvântul ilustrei lor stră-străbunici - ,,Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să ştiu că s-a limpezit lumea !’’ Căci asta încearcă acest proiect – să ajute la limpezirea lumii, să aducă adevărul în lumină, să facă puţină justiţie cu ajutorul memoriei.

Am intrat pe poarta Palatului şi am fost primiţi în curtea interioară, unde totul era amenajat  pentru ca  oaspeţi i să se simtă confortabil, m-am alăturat celor din echipă şi domnului primar şi viceprimar din Nucşoara.  Invitaţii au sosit, mai mulţi reprezentanţi ai presei şi-au făcut şi ei apariţia, m-am bucurat să o revăd pe Liliana Nicolae, jurnalist la Europa Fm cu care am mai colaborat la realizarea unor materiale.

Alteţa Sa Principele Radu a vorbit invitaţilor şi a susţinut proiectul  CER evocând personalitatea Elisabetei Rizea, pe care a cunoscut-o  în 1997. A amintit şi de prezenţa sa la Nucşoara, anul trecut, când ideea Casei Memoriale era la începuturi, de planurile legate de aceasta, promisiunea a o sprijini imediat ce Asociaţia se va constitui legal, când proiectele tehnice vor fi gata, la fel ca şi cele de promovare. A insistat pe o bună relaţie între reprezentanţii CER şi administraţia locală din Nucșoara. De asemenea  a menţionat că personalitatea Elisabetei Rizea, modelul ei de curaj şi demnitate, ar trebui făcute cunoscute și în străinătate, în condiţiile în care în Occident nu se cunoaşte că la noi a existat o puternică lupta de rezistenţă armată anticomunistă în zonele montane în vremea regimului comunist condus de Gheorghe Gheorghiu Dej. Şi asta într-o perioadă în care Occidentul acceptase URSS şi avea legături cu puterea sovietică.

A venit rândul lui Matei Damian, arhitectul CER, care a prezentat proiectul, stadiul la care este acesta acum, la un an de la înfiinţarea Asociaţiei Elisabeta Rizea condusă de Bogdan Varvoreanu. A fost realizat un plan amplu care prevede atât salvarea şi restaurarea casei la nivelul din 1931 cât şi construcţia unui corp administrativ/casa de oaspeţi,  a unei săli multifuncţionale cu rol muzeal, de conferinţe şi de proiecţie. Aceasta din urmă va găzdui o expoziţie permanentă în care se va pune accent pe biografia soţilor Elisabeta şi Gheorghe Rizea, pe  rolul jucat de ei în cel mai longeviv grup de rezistenţă armată din munţi – Haiducii Muscelului din Nucşoara (1949-1958). Casa lor este cea în care au depus jurământul de credinţa cei mai mulţi partizani în fata liderilor – colonelul Gheorghe Arsenescu şi locotenentul Toma Arnautoiu.

Matei a arătat că amenajarea peisageră a grădinii va fi altă componetă importantă a complexului memorial. Se va amenaja  un mic amfiteatru de vară, o zonă de șezătoare cu vatră tradițională și se va construi un foișor de observație în punctul cel mai înalt al terenului. Întreg spațiul memorial este gândit pentru a putea avea vizitatori români și străini, care să aibă nu doar posibilitatea de a vizita casa încărcată de istorie în care au locuit soții Rizea, ci și să se bucure de activități educative, să asiste la prelegeri sau proiecții de filme documentare ori să beneficieze pur și simplu de un weekend muscelean tradițional.

Bogdan şi fiul său Mihai au prezentat invitaţilor fotografiile cu Casa, aşa cum speram că va arăta peste câţiva ani, la inaugurare ! Au fost împărţite flyere realizate de Matei şi s-a anunţat şi înfiinţarea site-ului  http://casaelisabetarizea.ro/.   Concepţia şi realizarea îi aparţin  lui Alin Mureşan, directorul CSIC şi partener al Asociaţiei.

Discuţiile au continuat apoi în spaţiul generos al curţii Palatului, ambasadorii Olandei şi Spaniei au purtat discuţii cu Principele Radu, care le-a dat amănunte despre proiect.

Eu m-am folosit de timpul rămas să mai discut cu Liliana Nicolae, care m-a prezentat doamnei Dana Deac de la Televiziunea Romană. Bineînţeles că am folosit momentul şi pentru o fotografie!

La final ne-am despărţit mai optimişti. Un alt pas important spre CER a fost parcurs !

Cine este Elisabeta Rizea din Nucşoara ?

·         Simbolul rezistenţei anticomuniste în România.

·         S-a născut pe 28 iunie 1912 în localitatea Domneşti, Muscel şi s-a stins din viaţa pe 4 octombrie 2003 la Nucşoara.

·         Un model pentru români, un model de demnitate, curaj şi rezistenţă la nedreptate.

·         Viteaza din Nucşoara, o ţărancă nucsoreancă plină de curaj, care a înfruntat Securitatea ani la rând, atât în satul ei cât şi în detenţie.

·         Nepoata liderului ţărănist Gheorghe Şuţa din Domneşti, asasinat de comunişti în preajma alegerilor din 1946.

[,,Uite pentru ce am făcut io ce-am făcut doamnă! Că sunt înaintea icoanei şi Dumnezeu aşa să mă ajute dacă mint... Mi-au omorât unchiu ăsta. Mi l-a împuşcat când au venit comuniştii. Văr primar cu tata, părinţii fraţi. Nu putea face comunismul de el, d-aia l-au împuşcat”]

·         Participantă activ la mişcarea de rezistenţă armată din munţii Făgăraş, versantul sudic, cunoscută sub numele de Haiducii Muscelului din Nucşoara sau Partizanii Libertăţii.

·         Susţinătoare ferventă a partizanilor anticomunişti, atât ea cât şi soţul ei Gheorghe, fiicele sale şi alte rude care au avut de suferit de pe urma acestei implicări.

           [,,Din fraţii mei trei au depus jurământu, Naie, Ghiţă şi Luca. Da nu mai sunt, numai   Luca mai e… Luca a fugit din sat, da n-a fugit mult, dup-aia s-a predat. A stat ascuns pe la o cumnată de-a lui, mai pe acasă la mama prin podu grajdului, pe unde-a putut. Şi pe urmă s-a predat. El n-a stat ȋn munţi. Şi după ce l-a arestat şi a venit acasă , când a sosit acasă, că n-avea telefon să anunţe că vine, l-a adus de la Braşov la Piteşti şi de la Piteşti a venit el singur şi, doamnă, ce s-a ȋntâmplat, femeia lui atât a putut, s-au sărutat şi a căzut pe el ȋn jos moartă. A murit. […] Din neam au făcut puşcărie o droaie, să vă spui: Naie, Luca, fraţi, cumnatu Vlădescu, Petre Vlădescu, o ţine pe Elena Vlădescu, soră-mea, Laurenţia, fata mea, eu, Gheorghe, bărbată-miu, Vasile, bărbatu lu Lenuţa, ailaltă fată, Belu ȋi zicem noi, Belescu, şi cu taică-su lu Belu, Ghică Belescu, socru Lenuţii. Ei?! Şi nu-i mai zic pe ăilalţi, câţi ȋi lua din casă de unde dormea, noaptea, din pat, pentru cercetări.’’]

·         Devotată liderului partizanilor, Toma Arnăuţoiu din Nucşoara, prietenă şi confidentă a părinţilor acestuia, Iancu şi Laurenţia Arnăuţoiu.

[Prima persoană pe care a ȋntâlnit-o când venea de la închisoare în 1956, chiar când cobora din autobuzul ce mergea de la Piteşti la Domneşti a fost preotul Constantinescu - ,,Acesta m-a salutat, transmiţându-mi totodată  <<complimente din partea băieţilor>> şi că sunt sănătoşi.’’Interogată mai târziu, după doi ani, când din nou a fost arestată, Elisabeta a  declarat  cu curaj că ,,Am afirmat că sunt hotărâtă să-mi continui activitatea alături de ei, cu orice risc şi că voi procura ca şi mai ȋnainte bani şi alimente, ceea ce am şi făcut.’’]

·         Detinut-politic,  arestată în mai multe rânduri, condamnată la închisoare în 1950 la 6 ani şi în 1958 la 25 de ani de muncă silnică.

·         O femeie puternică, care  nu a cedat torturilor la care a fost supusă, nu a cedat tentaţiilor  şi promisiunilor securiştilor, şi-a păstrat verticalitatea în închisoare.

[,,Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Şi mi-a fost frică (...) şi stăm şi ţipam şi spuneam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu', scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu!». Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da' păi tot nu i-am vândut... Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă  pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Zece zile am stat în spital numa-n frunte şi genunchi"]

·         Primul glas al unei femei din rezistenţa anticomunistă ce s-a auzit după revoluţie, graţie participării la emisiunea doamnei Lucia Hossu-Longin, Memorialul Durerii.

·         Devotată ideilor democratice înţelese simplu şi sănătos  drept respectarea dreptului la proprietate, neamestecul statului în viaţa privată, libertatea de opinie neîngrădită.

·         Monarhistă convinsă, credincioasă Majestăţii Sale Regele Mihai pe care l-a întâlnit la Nucşoara în anii războiului mondial şi apoi după căderea regimului comunist în câteva rânduri, mai întâi în 1992 la Curtea de Argeş.

[,,Până oi muri îl iubesc ca pe ochii din cap. Doresc să fie regele României, să fie mereu în țară”]

[,,Am fost în vizită la mânăstirea Curtea de Argeş, locul unde îşi dorm somnul de veci strămoşii mei. Când am fost în biserică am văzut o bătrână într-un scaun cu rotile. Ea chiar a vrut să-mi sărute mâna, eu nu ştiam cine este. Auzisem, bineînţeles, de Elisabeta Rizea, dar nu o cunoşteam la faţă. Am întrebat apoi, imediat, pe Ticu Dumitrescu, care era lângă mine, cine este această persoană… El mi-a spus că este Elisabeta Rizea. Când am aflat cine este, m-am simţit, nu ştiu cum să vă spun, poate că nu foarte rău, dar în orice caz m-a lovit foarte tare acest fapt. Am vrut să-i spun atunci Elisabetei Rizea mai multe lucruri, dar ea plecase deja. În această situaţie, când am revenit la Versoix, i-am scris imediat o scrisoare în care îi explicam ce s-a întâmplat şi îi făceam promisiunea că, atunci când o să mai vin în România, o să trec să o văd la ea acasă. (…) Am anunţat-o în scris înainte să vin la ea acasă. Satul Nucşoara este un sat mic de munte (…) şi, din păcate, s-a adunat foarte multă lume la ea în curte, ştiind că vin, unii chiar au încercat să-şi facă un capital politic din această vizită (…) au încercat să acapareze această vizită, iar mie acest lucru nu mi-a plăcut deloc. Când am intrat în curte, am văzut o mare de oameni, dar nu o vedeam nicăieri pe Elisabeta Rizea, la care venisem de fapt. Până la urmă am găsit-o în spatele unui grup de oameni, dar, fiind în scaunul cu rotile, nu se vedea din mulţime, cu greu i-am văzut capul. Am rugat mulţimea să se dea la o parte, ca să pot măcar să-i dau bună ziua… Apoi lumea a dus-o pe sus în scaunul cu rotile şi au aşezat-o la masă. Autorităţile au insistat să mă aşez, nici mai mult, nici mai puţin decât în capul mesei. Autorităţile au insistat în continuare, dar eu am spus nu, am spus că eu venisem nu să-i văd pe ei, ci să o văd pe Elisabeta Rizea.’’]

·         Este femeia din România care a impresionat-o cel mai mult pe Regina Ana, potrivit propriei declaraţii.

·         Este persoana care a fost vizitată în Nucşoara de numeroşi politicieni, ziarişti, membri ai guvernului. Dar și de  către Majestatea Sa Regele Mihai, de către Corneliu Coposu, de către preşedintele României de atunci, Emil Constantinescu. Tuturor le spunea să scape ţara de comunism, de  consecinţele comunismului adânc înrădăcinat în instituţii şi oameni. Cuvintele sale testamentare ne impresionează şi astăzi, parcă mai mult ca oricând: ,, Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea!’’

·         Elisabeta Rizea a cerut în anul 1997 şi a reuşit, graţie ajutorului dat de ministrul Lucrărilor Publice Nicolae Noica, să se asfalteze drumul în Nucşoara de la intersecţia cu satul Slatina până la Biserică şi Primărie.

·         Elisabeta Rizea a trăit într-o Nucşoară dezbinată, cu prieteni puţini şi duşmani mulţi, a fost admirată şi urâtă, dar a pus micul sat de munte, Nucşoara, pe harta memoriei romaneşti. Şi a făcut puţină justiţie cu ajutorul memoriei !

     PENTRU TOATE ACESTEA, ELISABETA RIZEA TREBUIE SĂ AIBĂ O CASĂ MEMORIALĂ ÎN NUCŞOARA. DRUMUL SPRE CER (CASA ELISABETA RIZEA)  TRECE PRIN BUNĂVOINŢA DUMNEAVOASTRĂ. VĂ RUGĂM SĂ NE FIŢI ALĂTURI. INTRAŢI PE  http://casaelisabetarizea.ro/ ŞI VEŢI GĂSI TOATE INFORMAŢIILE LEGATE DE PROIECT. VĂ MULŢUMIM !

---

CER – CASA ELISABETEI RIZEA

A trecut mai bine de un an de când Bogdan Vârvoreanu a intrat în proiectul vieţii sale – salvarea, apoi renovarea casei străbunicii sale Elisabeta Rizea din Nucşoara. Şi  în final transformarea ei în Casă Memorială de utilitate publică.

Cum merg lucrurile?

Ca şi societatea noastră, care se schimbă în mentalitate extrem de lent, aşa se desfăşoară şi lucrurile la acest proiect. Unic în ţară, din câte ştiu. Dar cum ar putea fi altfel?! Că doar acum vreo 15-20 de ani s-a încercat realizarea unei statui a Elisabetei Rizea, simbol al rezistenţei anticomuniste româneşti şi amplasarea ei în capitală.  Şi nu s-a reuşit. O statuie, atât. Dar o Casă Memorială?!

Atunci când mentalitatea se va schimba suficient de profund încât o parte însemnată a românilor va conştientiza că mai avem nevoie de modele, de un simbol, că e mare nevoie să cunoaștem și să ne împăcăm cu istoria noastră ,,atât’’ de recentă, atunci vor veni şi donaţiile românilor. Şi a celor din ţară, mai ales, pentru că, ăsta e adevărul, până acum ne-au ajutat mai mult românii plecaţi în străinătate!

Nucşoara este, probabil, cel mai frumos sat din România. Ce îl face însă cunoscut? Două lucruri – Elisabeta Rizea, mişcarea partizanilor, precum şi accesul pe Muntele Moldoveanu, aflat la mai puţin de 40 km depărtare. Turismul este slab dezvoltat în zonă, deşi doar aceste două ,,obiective’’ ar trebui să aducă mii şi mii de oameni. Poate vor aduce peste ani, dar pentru asta avem nevoie de oameni  care să creadă în proiect, să creadă în Bogdan Vârvoreanu, să creadă în echipa sa. Şi să ne ajute. Toată activitatea Asociaţiei Elisabeta Rizea este transparentă, toate informaţiile sunt la vedere. Mai jos las postarea de pe facebook a Asociaţiei cu stadiul din luna august 2019 a eforturilor noastre.

STATUS UPDATE 22.08.2019

Săptămâna trecută am primit de la domnul inginer Glodeanu studiul geotehnic efectuat la Casa Elisabetei Rizea din Nucșoara. Au fost efectuate 5 descoperte în zona fundațiilor casei bătrânești și 3 foraje geotehnice la 4 metri adâncime, în zona corpurilor anexă propuse. Vestile sunt bune, terenul destinat viitorului complex memorial fiind stabil, fără fenomene fizico-geologice de instabilitate sau de degradare. Urmează o expertiză tehnică care va sugera soluția de consolidare a fundațiilor / soclului. Căutăm un expert deschis soluțiilor care respectă substanța istorică a casei tradiționale, cu experiență în conservarea patrimoniului, astfel încât intervenția de consolidare a fundațiilor / soclului să fie cât mai discretă și neinvazivă.

Marți și miercuri am cosit grădina și am elibarat zona din spatele casei, destinată viitoarei terase extinse, locul unde se va reamenaja și vatra tradițională. Am recuperat țigele originale patent Bohn precum și cărămizile vechi ascunse în tufăriș, le vom refolosi pe toate când vor începe lucrarile de restaurare! Mihaela Vârvoreanu, soția lui Bogdan, ne-a răsfățat după muncă cu o ciorbă de pui foarte gustoasă, pe care am savurat-o pe prispa casei, acolo unde stăteau vara, Elisabeta și Gheorghe Rizea.
Vă atasăm și o poză din anii ‘90 cu cei doi eroi, pe prispa casei.

VIITORII PAȘI

În luna septembrie vom lansa oficial campania de promovare a proiectului și un site nou. Vor urma numeroase întâlniri cu susținătorii proiectului și cu potențiali donatori.
         Sperăm că vom putea strânge fondurile necesare demararii primei faze a proiectului CER - ”Casa Elisabeta Rizea”, anume restaurarea și consolidarea casei bătrânești. Suma estimată pentru această primă fază este de 161.000 Ron (34.000 Euro). Până în acest moment s-au strâns în contul Asociației 5.968 Ron.

        MULȚUMIRI

        Mulțumim pe această cale tuturor românilor care au donat pentru acest proiect de suflet în acest an, sume cuprinse între 30 și 1000 Lei:

Ion Andrei Gherasim de la Fundația Corneliu Coposu (ne onorează, mulțumim mult!)
Dragoș Ioan Birlea
Șerban Beloiu
Irina Diculescu
Adrian George Portan
Stelică Bârsan
Ilie Nicolae
Teodora Costa
Daniel Ionuț Nițu
Radu Joltea
Bogdan Vornicu
Raluca Bruce
Diana Chirciu
Sperăm că nu am uitat pe nimeni.

Vă reamintim ca s-au deschis la BANCA TRANSILVANIA din București, exclusiv pentru acest proiect de restaurare, următoarele conturi

IBAN Cont RON: RO30BTRLRONCRT0383835101
IBAN Cont EUR: RO77BTRLEURCRT0383835101
IBAN Cont USD: RO81BTRLUSDCRT0383835101
SWIFT: BTRLRO22

CONT PAYPAL:  https://www.paypal.com/paypalme2/CASAELISABETARIZEA?locale.x=en_US&fbclid=IwAR3mUVXpfT6zluoMOxTNEDQq9E_-88sgrb5XYwCOL1NuekvGVda_IrFXHEE

Asociația Elisabeta Rizea

MEMORIALUL DIN CREAŢIA UNUI ANONIM

De 11 ani cercetez cu asiduitate regimul comunist în Romania, mai precis un aspect al acestuia – rezistenţa anticomunistă și represiunea. Am trecut printr-o bibliografie amplă, din ce în ce mai generoasă, an cu an. Era inevitabil să îl ,,întâlnesc’’ pe domnul Mihai Rădulescu, care alături de Cicerone Ioniţoiu și Romulus Rusan, este un cercetător împătimit al istoriei recente a României, un depozitar al memoriei. Mai mult, a trăit acea parte de istorie tragică pe propria piele, în gulagul autohton. Este primul care dupa 1990 încearcă să inventarieze lucrările despre detenţia politică, scriind o istorie a literaturii de acest tip. Eu am avut bucuria să descopăr întâmplător lucrarea ,,Sânge pe Râul Doamnei’’, care mă interesa enorm. Iată că după mai bine de 15 ani am început să calc și eu pe urmele domnului Rădulescu, ascultând mărturii, luând interviuri, încercând să înţeleg cât mai mult din evenimentele tragice de la Nucșoara. Așa că l-am simţit și mai apropiat pe domnul Rădulescu, la fel, stilul dumnealui mi se potrivește, scrie din suflet, scrie cum simte, nu ca un istoric, ci ca un martor. Așa cum mai târziu am descoperit că scrie, de-a dreptul fabulos, Svetlana Aleksievici. Zilele acestea folosindu-i cartea pentru a posta pe pagina mea de facebook ,,Destine frânte în închisorile comuniste’’, am avut bucuria de a găsi o scriere a unei doamne despre mentorul său, Mihai Rădulescu. Am reușit să iau legătura cu dumneaei și mi-a transmis un articol scris atunci când s-au împlinit zece ani de la trecerea la Domnul a acestui truditor întru adevăr. Îl postez și eu aici, pentru a-i face cunoscute eforturile și străduinţa.

Suntem în pragul lui 2019. Anul acesta, pe 19 ianuarie, se împlinesc zece ani de la trecerea lui Mihai Rădulescu la cele veșnice. Cifra rotundă îndeamnă la retrospectivă și bilanț, căci multe se pot întâmpla în răstimpul unui deceniu, fie ca este vorba de viața noastră personală sau cea a unei întregi societăți. Dar înainte de a continua, se cade să răspund la întrebarea pe care unii dintre cititorii acestor rânduri probabil și-o pun – cine a fost Mihai Rădulescu și ce a reprezentat el pentru cultura și lupta de rezistență spirituală a poporului român?

Nu este ușor să prezinți un om căruia destinul i-a hărăzit încercări aspre și grele, condamnându-l în cele din urmă, pe nedrept, la nerecunoaștere și uitare. În ceruri sunt sigură că cel în memoria căruia scriu se bucură de veșnica pomenire, însă în lumea noastră trecătoare și de multe ori atât de nedreaptă cu semenii săi, scriitorul Mihai Rădulescu a fost și este prea puțin cunoscut; din ignoranță sau din rea voință, neprețuit la adevărata sa valoare. Personalitate remarcabilă a culturii române din cea de a doua jumătate a secolului XX, demn să ocupe un loc de cinste în memoria poporului său, Mihai Rădulescu s-ar fi putut număra printre nemuritorii acestui neam, dacă veșnicia nu i-ar fi fost ascunsă sub straturi groase de indiferență și ideologie, dacă mesajul sau nu ar fi fost ignorat. Din păcate, cei zece ani scurși din 2009 au mai adăugat un strat gros de uitare la cel existent deja.

Revenind la întrebarea de mai sus, aș putea cita din pagini de wikipedia, prezentându-l pe Mihai Rădulescu ca pe un luptător anticomunist, scriitor de beletristică – prozator, poet și dramaturg -, cercetător de antropologie stilistică și al artelor plastice, armenolog pasionat și editor de excepție. Oricât de elogioasă ar fi această prezentare, ea îmi pare formală și rece.

Aș putea să povestesc că Mihai Rădulescu mi-a fost profesor în clasa a IX-a, în scurta perioadă în care a predat engleza la Liceul nr. 33 din cartierul Drumul Taberei. Mi-l amintesc ca pe un dascăl de excepție, profesor remarcabil și bun cititor al sufletelor noastre de adolescenți în căutare, neîntrecut în arta de a ne susține pe calea descoperirii și cunoașterii de sine. Dar și aceste rânduri cu notă atât de personală, deși izvorâte din inima, îmi par a reda prea puțin din câte ar trebui spuse despre un om atât de special.

Având în vedere că vorbesc despre un creator prolific cu o arie de manifestare deosebit de larga, în încercarea de a-i creiona personalitatea complexă poate ar fi mai potrivit să trec la creația de vârf a lui Mihai Rădulescu, cea care-l consacra în 1998 drept primul și singurul istoric al literaturii române de detenție. “O istorie salvatoare, o intreprindere mântuitoare pe care se cuvine să o omagiem“, concluziona Nicolae Balota în prefața lucrării care reunea într-o forma organizată întreaga memorialistică de detenție sub comunism. Scrisă nu întâmplător de un fost deținut politic, Istoria Literaturii de Detentie la Romani reprezintă cea dintâi lucrare de acest gen nu numai în literatura națională, dar și în cea universală, o întreprindere de lungă respirație, specială prin faptul că autorul “nu rămâne doar la planul obișnuit al unei istorii literare, la interpretarea obișnuită a textelor adăugându-se bogate considerații psihologice, morale și spiritualreligioase.” (Nicolae Balota)

Încă de la apariție, cartea din ale cărei pagini răzbătea mesajul salvator că memoria unui neam poate fi resuscitată chiar și după o jumătate de secol de aneantizare, a fost prea puțin răsfoită; mărturiile prețioase și înfiorătoare despre ororile petrecute în închisorile comuniste au fost primite cu dezinteres de către contemporaneitate. Pe plan oficial, Istoria literaturii de detenție la români sub semnătura lui Mihai Rădulescu nu s-a bucurat de nicio recunoaștere. Surprinzător pentru un popor care număra 9 ani de la trecerea sa la democrație.

Multa vreme m-am întrebat cum de a fost posibila o asemenea reacție, atunci, la data publicării, dar și în prezentul acestor rânduri? Cum de nu s-a schimbat nimic în răstimpul a douăzeci de ani? Răspunsul l-am primit chiar de la Mihai Rădulescu, printr-o reflectie care îi aparține. Citind-o, am înțeles în ce sens ororile petrecute în cadrul așa numitelor ,,reeducări” nu au rămas în trecutul în care s-au petrecut, ci continuă să ne afecteze conștiințele, influențându-ne faptele. Iată fraza la care mă refer: “Ne întrebăm dacă cele ce vedem petrecându-se în România, în anii neocomunismului succedând Revoluția din Decembrie 1989, nu constituie tot tributul plătit acelei nebunii colective induse de comunism în mințile noastre, pe un gol religios, cultural, etic, logic, educativ, absolut, ce a germinat o dezorientare națională și, ca urmare, o neputință a românului de a se regăsi, prin regăsirea valorilor tradiționale, batjocorite și urate până ieri, ceea ce a condus la pieirea lor aparent definitivă”.

Acestea au fost, fără nici urma de îndoială, premizele nașterii ,,omului nou” despre care vorbește Ana Blandiana, ,,omul fără memorie, omul nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-și amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism.” În condițiile în care amintitul regim politic dispăruse ca sistem, dar nu ca metode și mentalități, salvarea memorialisticii de detenție devenea o necesitate de prima urgenta; un act de rezistență și împotrivire la scenariul de groază descris mai sus.

În anii imediat urmatori lui 1989, nu știu câți oameni din generația lui Mihai Rădulescu au realizat gravitatea avertismentul lui Cicerone Ionițoiu, care își prevenea poporul: ,,Un neam care nu ține cont de trecut și-l uită, încet-încet dispare.” Știu doar că cei care au luat atitudine și și-au susținut punctul de vedere prin fapte, au constituit o minoritate. Printre cei care au acționat în vederea reconstituirii și păstrării memoriei martirajului românesc din timpul comunismului, la loc de cinste se afla si Mihai Rădulescu. A dezgropa adevărul despre infernul închisorilor comuniste și a-l consemna în scris departe de a fi o sarcina ușoară. Cât de tulburător suna cuvintele prin care scriitorul se descrie pe sine în confruntare cu tensiunea creată în conștiința sa: “Cine ești Mihai Rădulescu? Sunt un anonim, conștient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naționale din detentie, într-o forma, oricare, organizată, munca la care s-a înhămat, aceasta memorialistica riscă sa se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai știu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc…”

Pe măsura ce scriu realizez ca nu-mi stă în putere să-i fac dreptate scriitorului căzut în uitare și nici să înlesnesc cititorilor acestor rânduri – prin comentarii elogioase la adresa celor scrise de el – cunoașterea creației sale. Știu că dacă domnul profesor ar fi fost prin preajmă, aruncându-și privirea peste umărul meu ca să vadă ce scriu, mi-ar fi sugerat să-l citez pe Montaigne. Dintre zecile de aforisme ale marelui filozof, traduse și postate pe site-ul sau personal – intitulat sugestiv “Literatura și detenție” – Mihai Rădulescu l-ar fi ales pe cel care spune: “Mi-ar plăcea sa fiu mai puțin lăudat, în schimb temeinic cunoscut”! pentru ca apoi să-mi explice cu glasul său domol: Cel care știe să se folosească de literatură, că este ea beletristică sau pioasă, adaugă experienței proprii de viață experiența autorilor și personajelor acestora. Pe astă cale cititorul își lărgește aria dreptei socotințe, a sensibilității, a rațiunii și-și crește puterea de a se apropia de aproapele și de Dumnezeu.“ Scrisul își dovedește astfel puterea sa transformatoare. Revin asupra celor spuse, nici un scriitor nu poate fi cunoscut prin mijlocire. Mihai Rădulescu trebuie citit!

Adevărul este că ani în șir după întâlnirea de pe băncile școlii n-am știut cine a fost cu adevărat Mihai Rădulescu. Au trebuit să treacă aproape patru decenii pentru ca o întâmplare fericită să ne înlesnească regăsirea în octombrie 2008, când am reluat legătura pe cale virtuală, corespondând pentru scurt timp pe net. Atunci am aflat că fostul meu dascăl era de fapt un scriitor prolific, condamnat politic în comunism, marcat în destin de urmările celor 4 ani de detenție din tinerețe. În acel memorabil an am început să-l citesc pe Mihai Rădulescu și astfel s-au deschis în fața mea porțile unei lumi până atunci complet necunoscute. Așa a fost să fie, ca ,,domnul profesor” sămi dezvăluie adevărul despre suferințele și martiriul victimelor comunismului. ,,Adunați din toate păturile sociale, din toate profesiile și meseriile, din câte pregătiri intelectuale se pot închipui, cei declarați vrednici de pedeapsă au umplut sub pământul nației cu spaimele și curajul lor, cu abdicările și speranțele lor, cu prostrarea și cu energia lor creatoare. Toți au suferit datorită faptului că gândirea independentă și individuală era interzisă.”

 Când pe 19 ianuarie 2009 Mihai Rădulescu a trecut la Domnul, știam doar că am să continui să-i citesc scrierile, dar nu mi-am închipuit care va fi efectul lor asupra mea. Nici prin gând nu mi-a trecut că ,,lecțiile” sub îndrumarea domnului profesor vor continua și că ma voi număra și eu printre acei elevi care încearcă să descopere și să înțeleagă istoria pentru a se înțelege pe ei înșiși.

Mihai Rădulescu a scris toată viața literatura de detenție, mărturisind că de fapt nu s-a eliberat niciodată, cu adevărat, din temnițele în care a pătimit. Scrieri precum “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei, sub lespezi, în gherlele comuniste”, ”Sânge pe Râul Doamnei: Până când atâta suferință?”, “Casa lacrimilor neplânse: martor al acuzării în procesul “reeducătorilor””, ”Martiriul Bisericii Ortodoxe Române”, “Flăcări sub cruce”, “Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim la Aiud”, “Preoți în cătușe”, au văzut lumina tiparului la editura Ramida înființată de autor, pentru ținerea de minte, pentru învățătură și îndreptare. Nu pot să nu le dau dreptate celor care susțin că adevărata istorie a umanității este scrisă în cărțile de literatură și nu în manualele diferitelor forme de învățământ.

Parcurgând scrierile menționate mai sus – lista fiind departe de a fi completă – am realizat că în ansamblul sau, creația a lui Mihai Rădulescu reprezintă un Memorial!

Este cu neputință să stabilim câți oameni nevinovați au pătimit în temnițele comuniste. Presupunând că am reuși să definim cu exactitate acest număr imens, greu de închipuit, am simți fără îndoială că nu este suficient, căci cifrele prin definiție sunt reci si impersonale. Ceea ce nu se cade să uităm este că ,,în fiecare atom al acestui univers de suferința se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar își păstrează gândurile, sentimentele și memoria proprie. Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uitam.” (Romulus Rusan)

Am citit o destăinuire a lui Mihai Rădulescu, în care mărturisea că dacă s-ar întâmpla să nu consemneze în scris suferința vreunui om năpăstuit, despre care a luat cunoștință, acesta ar rămâne de veghe în conștiința sa, să-l mustre pentru a-l fi trecut cu vederea. “Este ca și când m-ar fi ales morții să le țin lumânarea aprinsa cât voi trăi.” Desigur, este vorba de un exercițiu imaginativ, căci în fapt Mihai Rădulescu și-a făcut din plin datoria de a ține aprinsă lumânarea ținerii de minte în memoria celor care au suferit și s-au jertfit în închisori; a creionat zeci și zeci de portrete impresionante, a strâns nenumărate mărturii, a reconstituit pagini întregi de istorie necunoscuta. Am avut curiozitatea să reunesc numele foștilor deținuți politici care apar în scrierile lui Mihai Rădulescu. Recunosc că încă nu mi-am dus sarcina la sfârșit, însă chiar și așa, la mijlocul drumului, numărul celor consemnați este impresionant.

 Întreaga literatură de detenție scrisă de Mihai Rădulescu pentru contemporani și generațiile viitoare continuă să-și aștepte cititorii. Aidoma stelei Magilor, ea dorește să le arate celor interesați direcția adevărată. Chiar dacă Memorialul din creația lui Mihai Rădulescu se adresează în prezent unei minorități, există speranța ca “singura cale posibilă pentru a ne salva din trecut” (Ana Blandiana) va fi urmată de cât mai mulți. ———————————-

Monica LEVINGER

Israel 19 ianuarie 2019

ELISABETA RIZEA SI MAJESTATEA SA REGELE MIHAI

Cine nu a auzit de Elisabeta Rizea? De viteaza din Nucşoara, ,,satul de după gratii’’ cum i s-a spus după ce o parte a locuitorilor au fost aruncaţi în închisorile comuniste fiindcă îndrăzniseră să fie oameni? Şi să-şi ajute semenii vânaţi ca nişte sălbăticiuni de către securişti…

Cine nu a auzit de Elisabeta Rizea? Poate sunt destui, dar cei ce nu i-au auzit numele, ar trebui să ştie că această femeie simplă, răsărită din zona în care cresc brazi falnici de munte, e un simbol, e un model, e o figură de legendă a cărei faţă trebuie să o vedem atunci când răsfoim cărţile de istorie a neamului!

Aş vrea să vă spun aici câteva lucruri ce se ştiu mai puţin despre munteanca noastră. Că l-a iubit pe Regele Mihai, că l-a întâlnit de mai multe ori, că Maiestatea sa o aprecia şi o considera prietena sa. Că Maiestatea sa Regina Ana, intrebatat odată pe cine preţuieşte îndeosebi dintre români, a spus fără să şovăie – ,,Pe Elisabeta Rizea din Nucșoara!’’

                                               (Sursa: Adevarul.ro)

Prima oară Regele a întâlnit-o în perioada interbelica, pe când venise în zona Nucşoarei şi a participat la o şezătoare a localnicilor. Elisabeta Rizea l-a cunoscut atunci şi a rămas impresionată de modestia Maiestăţii Sale. Iar când Regele a intrat în jocul sătenilor şi a făcut o glumă, întrebând de ce purcelușii sug la  scroafă cu ochii închişi, tot ea a fost cea care cu curaj a dat răspunsul - ,,Pentru că le e ruşine că mama lor e o scroafă!’’ În noaptea aceea Regele a dormit în casa familiei Rizea.

După ani şi ani de exil, Regele a revenit la Nucşoara, iar Elisabeta l-a întâmpinat într-un scaun cu rotile. Maiestatea Sa a convins-o să se opereze la ambii genunchi, a ajutat ca intervenţia să se facă la Spitalul Foişorul de Foc. La puţină vreme după, Elisabeta a putut merge din nou.

O altă întâlnire s-a petrecut la Curtea de Argeş, unde Maiestatea Sa a venit să se reculeagă la mormintele familiei. O căuta din ochi pe nucșoreancă, dar oficialităţile, politicienii, acopereau totul. A întrebat de ea, a insistat să o vadă şi în cele din urmă a reîntâlnit-o. Un Rege şi o munteancă, legaţi prin firele invizibile ale prieteniei, admiraţiei reciproce, respectului. Aşa cum Maiestatea Sa a putut să aleagă meritul adevărat, şi nu spoiala, aşa ar trebui să o facem şi noi. Să o punem la locul cuvenit. În inimile noastre, în cărţile de istorie, în modelul pe care vrem să-l transmitem copiilor noştri.

Din când în când poposesc în casa Elisabetei Rizea şi privesc fotografiile rămase din acele vremuri. La loc de cinste este cea cu Maiestatea Sa. Mi-i imaginez pe amândoi stând pe acel pat de lemn, ea povestind cu verva care a impresionat o ţară întreagă, lucruri greu de spus. Şi pe Regina Ana, ascultând cum au torturat-o, cum au momit-o cu bani ca pe Iuda să-şi vândă semenii.

Şi mai vreau să-mi imaginez cum şi Principesa Margareta va poposi în această casă când ea va deveni Casa Memorială, așa cum de un an și mai bine se străduiește să o facă Bogdan, strănepotul ei. Şi ştafeta dată de tata va fi preluată de către fiică…

(Elevele de la Scoala Gimnaziala ,,Iordache Pacescu'' Cosesti in vizita la Nucsoara in iunie 2019)