Ana Simion s-a născut în anul 1920 în satul Slatina din comuna Nucșoara într-o familie țărănească cu părinți gospodari care dintotdeauna şi-au lucrat cu sârg bucata lor de pământ. Aparent o fată simplă care, ca atâtea altele înaintea sa, urma să-şi împlinească destinul cunoscut al vieții la ţară – munca ogorului şi creșterea animalelor vara, activitățile casnice precum țesutul, împletitul iarna şi, în ordinea ancestrală a lucrurilor - căsătoria devreme şi creșterea copiilor, apoi a nepoților… O viață care se încadrează în tipicul rural românesc, cu nimic diferită în aspectele ei capitale de cele ale părinților, bunicilor sau străbunicilor. Dar ce-şi putea dori mai mult Ana sau oricare alt nucşorean decât să se lase prinsă în acest tipar rutinat şi să trăiască cum au făcut atâţia alţii înaintea lor la aceste poale de munte? În anii copilăriei sale în răsărit aveau loc evenimente ce îi vor schimba destinul şi ei, şi nucşorenilor, dar şi tuturor românilor. Ideea lumii noi bazată pe lupta de clasă se plămădea în malaxorul bolșevic, exportul revoluției proletare era gândit şi pus în teorii, abandonat şi din nou adus în prim-planul obiectivelor măreţe ale lui Stalin.
În spital la Domnești cu doamna doctor Floarea în februarie 2010
Am cunoscut-o pe Ana Simion într-o zi de februarie în spitalul de la Domnești la etatea de 90 de ani. Un astm bronşic o aduce lună de lună într-o cameră de spital în care este îngrijită de doctorița ei preferată – doamna Floarea. Bineînțeles că nu vrea sa vorbească oricui, mai ales acum când este suferindă, dar o ,,pilă’’ pusă de aceeași admirabilă doamnă doctor mă aduce în imediata apropiere a istoriei. Această femeie mică şi blândă este pentru mine istorie vie. Stă pe pat liniștită şi mă privește, nici prea curioasă, nici prea intrigată, a văzut prea multe la viața ei şi așteaptă resemnată să fie ,,anchetată’’ de încă unul. Chiar de la început îmi spune că au venit la dânsa mulți şi au pus tot felul de întrebări, unii domni mari de la București, alții mai de prin partea locului. Mă pune în gardă cu o scurtă relatare despre o ,,persoană importantă’’ care, cum a ajuns la dânsa acasă, nici bine bună-ziua n-a dat şi a şi început cu întrebările, ca în anchetele de altădată! L-ar fi dat afară din casă, însă părea ,,om cult’’ şi… i-a fost rușine. În sinea mea am răsuflat ușurat, că doar am salutat, m-am prezentat, am explicat de ce am venit şi nici nu sunt grăbit, nu am nici măcar pretenția să mi se răspundă la chestionar strict şi la obiect. Deci fiind întrunite aceste minime condiții, mă pregătesc stângaci să pun în funcțiune aparatul de înregistrat după ce am rugat-o să-mi dea voie să îl folosesc. Scena este pregătita, actorul principal așteaptă răbdător să audă gongul, iar spectatorii… Da, e normal să existe şi spectatori, nu? Patru doamne, paciente şi consătene după cum aveam să-mi dau seama mai târziu așteaptă cu interes vizibil să afle sau să reaudă povestea Anei Simion. Din obișnuință, sau poate fiindcă nu vor sa piardă timpul chiar degeaba, două dintre ele croșetează de zor. Concentrat pe subiect, n-am remarcat atenția iniţial distributivă a acestora, care ascultau cu atâta încordare încât orice artist şi le-ar fi dorit în rândul spectatorilor săi, iar în acelaşi timp andrelele îşi făceau datoria împletind lucrușoare pentru nepoți. Mai apoi aveam să realizez că au sorbit fiecare cuvânt, au oftat, au suferit parcă alături de tanti Ana şi au reacționat cu şoptită revoltă în unele momente ca un antic cor grecesc pe măsură ce tinerețea chinuită a bătrânei li s-a revelat în amănunte atât de tragice şi dureroase.
Ana Simion în tinerețe
Ana Simion la prima arestare în 1950
Fiindcă totuși îmi propun, măcar faţă de mine, să fiu un cercetător serios, încep interviul cu întrebări bine stabilite ce fac parte din chestionarul standard pentru ancheta de istorie orală al Fundației Academia Civica. Nu îmi trebuia multa experiență ca să îmi dau seama că acest instrument de lucru nu va putea fi utilizat decât parțial, căci amintirile vin în valuri şi nu respectă nici îndiguirea chestionarului, dar nici pe cea cronologică. De altfel, pentru că sunt familiarizat cu subiectul, am de gând sa încerc să port şi o discuție. Primele întrebări aduc răspunsuri scurte, legate de datele de identificare, părinți, școală, căsnicie. Aşa cum mă așteptam, privea în trecut spre copilărie şi familie cu nostalgie şi cu mare dragoste. Părinții au fost oameni gospodari, care îşi vedeau de treburile lor, au crescut-o ca să devină o femeie vrednică şi să se așeze la casa ei la timpul orânduit. ,,Le mulțumesc şi în groapă, mamă!’’ îmi spune tanti Ana. O părere de rău mai răzbate încă din glasul ei, fiindcă nu a făcut mai multă școală. A învățat carte de la cel care era reperul intelectual şi moral al satului, învățătorul Ion Arnăuțoiu, tatăl lui Toma şi Petre. A fost chiar colegă de clasă cu Toma, care era foarte silitor, nici nu se putea altfel…Are cuvinte de apreciere pentru primul său dascăl -,,învățător de milioane, dar îl știam şi de frică, tremurai’’ când intra în clasă. Rolul său nu se termina odată ce ieşea pe poarta şcolii, ci continua, se transforma - ,,Ne mai duceam pe la dânşii, n-aveam medic atunci şi-i mai întrebam pe dânşii, era deștept, era şi ca medic Arnăuțoiu, era un om cult în comună la noi, restul n-aveai pe cine întreba!’’
………………………………………………………………………………………………………………………………….
Ca în atâtea şi atâtea cazuri, căderea Anei Simion s-a produs prin trădare. Iuda umbla prin grădinile Nucșoarei fără să se ascundă. Într-o zi pe când era la câmp i-a făcut semne cu mâna unul din băieții lui Chirca, cel poreclit Dezertorul, iar ea s-a dus spre acesta, speriată, crezând că s-a întâmplat ceva grav, poate cu unul dintre părinți. Când a ajuns însă lângă el, a şi fost înşfăcată de câţiva securişti şi bătută cu un par ca să spună unde a ascuns un fugar, pe un anume Gheorghe Mămăligă. Într-adevăr, acesta fusese ascuns în podul cu fân, dar nu la ea, ci la sora sa, dar nu a putut recunoaște nimic, nu a vrut să o aducă şi pe Marinica în mâinile acestor călăi. Mărturisirea despre acel prim contact cu securiştii e cutremurătoare - ,,M-au chinuit să spui şi n-am spus nimic, mamă. M-a luat în pădure, acolo aproape, cu paru’ m-a bătut…să spun unde e ăla, Gheorghe Mămăliga, că ăla l-a împușcat pe Chirca. Cum era să spui, dacă spuneam unu, ăla îi spunea pe toți şi-i omora din cauza mea pe toți. Mor eu una singura şi nu spun nimic! Da’ n-am fost vinovată cum m-a chinuit ăștia, nu …’’ Au dus-o la sediul securității, probabil la Câmpulung, unde calvarul a continuat - ,,M-a chinuit ce nu există, mamă, întinsă pe masă, cu cauciucu, cum are polițaii ăştia ; patru inşi era, stătea doi şi mânca şi doi venea, nu mă slăbea din bătaie, şoldurile mele acu e sparte, nu poate să-mi facă injecții. […] m-a ajutat Dumnezeu, dacă n-am spus pe nimeni. M-a rugat cu bani, mamă, cu serviciu, că m-a bătut până când am căzut jos pe ciment şi m-a dus la un medic.’’ Probabil speriați ca întrecuseră măsura cu bătaia şi nu aflaseră nimic au dus-o la un doctor civil şi l-au mințit pe acesta că o găsiseră căzută pe stradă. Dar deținuta ,,de pe jos, amorțită’’ i-a spus şoptit şi fără putere că este în anchetă, ceea ce a declanșat un val de revoltă din partea sa - ,,Porcilor, măgarilor, ce i-ați făcut!’’Iar la replica lor că nu a spus nimic din cele ce a făcut contra statului, doctorul a continuat cu curaj ,, Păi bine a făcut, nenorocea şi p-ăia pe care îi spunea. Felicitările mele!’’, după care i-a dat niște pastile care au mai întremat-o. Ancheta a continuat, fiind apoi adusă nu într-o celulă, fiindcă nu mai era loc, ci in toaletă! Anchetatorii aveau informaţia că a adăpostit un partizan. ,,Așa, că e fugarul ăla la mine, Doamne ce m-a chinuit şi pentru ăsta, unde e Gheorghe, unde e Gheorghe? Şi acu cum era să spui că e la sora-mea în pod, avea trei copii.Trăgea ăia de acolo şi ăia de colo din curte, că n-avea, nu ținea cont securitatea, putea să moară, că era stăpâni, nu pățea nimic. Şi n-am spus, mamă! Că nu știu şi nu știu şi nu ştiu! Şi era siguri, că le spusese ăsta, că ăsta a spus şi m-a dat în mână. Da!’’ ,,Am chinuit rău mamă, că mă doare spatele de nu mai pot de bâtele pe care le-am luat întinsă pe masă cu cauciucu ăla. Patru inşi! Doi se ducea şi mânca, nu mă lăsa din bătaie. Mă mir de unde mai sunt, eu mă mir singură. Şi eu nu ştiu şi nu ştiu, nici un cuvânt nu le-am spus, n-are ce-mi face! Cum să nu ştii că ne-a spus cutare, uite asta, uite asta. Criminali a fost ăştia, mamă, păi să stai tu să iei tu bani pe bătaia omului, păi de mă duceam şi săpam, făceam gropi de îngropam p-ăia da’ nu luam să bat oamenii să iau banii să-i duc în casă să cresc copiii pe chinuri. Că nu îţi dau o palmă, două, să te ancheteze, nuuu, moarte de om!’’
După aproape două săptămâni în care ancheta nu a făcut progrese şi tanti Ana nu le-a dat nici o informație, au schimbat procedura de anchetare. Cei patru torționari au dispărut şi în locul lor a apărut într-o noapte pe la 12 un colonel ,,de la București, bărbat înalt,’’ care a invitat-o să ia loc pe scaun şi a deplâns starea în care se afla deţinuta, căci ,,nu era să înfigi acu să nu fie negru’’. A scos din buzunar două pastile şi i-a oferit una pentru a-şi mai reveni. Dar tanti Ana şi-a dat seama că e ceva în neregulă cu pilula şi o poate face să recunoască ceva, ,, că nu eram nici eu proastă, mamă!’’. Așa că a ținut-o sub limbă şi aștepta momentul prielnic ca să o arunce, însă colonelul era ,,cu ochii pe mine cum sunt eu acum cu ochii pe dumneavoastră’’. În cele din urmă a scuipat-o şi i-a spus că nu poate s-o înghită pentru că de două săptămâni n-a mâncat şi n-a băut nimic. Anchetatorul a scos atunci un teanc de bani şi l-a pus pe masă, promițându-i în același timp că îi va face rost de serviciu în București, dar nu a putut-o clinti de la declarațiile inițiale că nu știe nimic şi nu e vinovată cu nimic. ,, Nu-mi trebuie nici banii, stau aicea dacă îi prindeți pe ei, dacă m-a văzut pe mine după ei, că știam că nu mă spune. Când îi prindeţi pe ei!’’ I s-a dat drumul, cerându-i-se să raporteze imediat ce află ceva despre partizani. Odată ajunsă acasă a fost urmărită pas cu pas - ,,a, păi a fost numai în grădină la noi, şi vecinii i-a pus, o tută de vecin, da’ a murit al ciumii!’’ Cu siguranță că nu a respectat instrucțiunile, căci după un timp a fost din nou arestată şi supusă anchetei la Câmpulung Muscel. Condițiile de detenție sunt inumane - ,, Era apă în beci şi întuneric, eu singură mă mir de unde mai sunt, apă până la genunchi şi întuneric, ori că ţineai ochii deschişi ori că…şi un lacăt atât de parcă am omorât pe toţi oamenii de la noi din sat. Eram singură în beci şi tot n-am mâncat nimic.’’. Miliţianul care o ducea la anchetă şi apoi în celulă era de fel din Nucşoara şi îi zicea mereu ,,Spune bre, că ăştia ştie că ştii, spune ca să scapi, că ăştia te omoară!’’ În capul femeii chinuite a încolţit ideea că era pus să o convingă chiar de către anchetatori. Dar s-a ţinut dârză până la sfârşit, două săptămâni grele la capătul cărora a fost eliberată şi însoțită până la sora sa din oraş. Tanti Ana a fost de neclintit pentru că ,, De la început am spus că mor una singură, păi spuneţi dumneavoastră, dacă am fost în legătură toţi, de ce te-auzeam eu pe dumneata că …cum era sufletul meu? Că îmi didea premă mare, şi ce nu-mi didea ei, că îi ştiam şi-i spuneam pe toţi, dar ce făceam cu banii, mă duc la Dumnezeu cu sufletul!’’
Credința ei şi convingerea că face ceea ce e drept şi creştinesc au susținut-o în toată această perioadă. De asemenea, are o părere de neclintit că Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, le va plăti tuturor după binele sau răul pe care l-au făcut. Ea vede bine acum că Ion Chirca, cel care a trădat-o ,, zace de ani în pat, numai cât m-a chinuit pentru el’’. Tanti Ana este senină şi așteaptă ca justiția divină implacabilă să se înfăptuiască. În lunga ei viață a văzut multe şi crede că, într-un fel, Dumnezeu i-a dat anii aceştia şi pentru a privi cum cei răi îşi primesc răsplata. Iar pe cei care au brutalizat-o îi caracterizează sec şi semnificativ ,,Niște prăpăduri, mamă, să baţi tu oameni şi să iei bani, altă meserie nu mai găseai!’’ Printre ei căpitanul Enache, căpitanul Cârnu şi un anume Ploscaru. ,,Adică eu femeie am suferit, mi-a spart şoldurile şi capul, dacă nu m-a dat, uite, de 30 de ori căpitanul Cârnu de sobă şi m-a prins în palme, eu nu știu de unde mai sunt, parcă sunt proptea de m-a ținut Dumnezeu cât am suferit şi ne-a chinuit acolo!’’ Ca şi în cazul Elisabetei Rizea, anchetatorii nu au reuşit s-o facă să vorbească. ,,Păi mai bine sufăr eu decât să bag pe altul, s-aud că-l bate pentru mine, aşa m-am gândit. Ai că spui unul, spune şi ăla pe altul şi eu sunt aicea şi-i auz cum îi chinuie, spuşi de mine! Mor eu, mor una, parcă ce, iese sufletul până la urmă, că ce să facă? Păi de vreo 2-3 ori m-a luat pe mine, prima din comună, nu era nimeni luaţi, să spun cine mai știe şi unde sunt ăia!’’ […],,Am plâns în celulă de eu zic că a ieşit şi sânge din ochi, când m-am văzut în celulă singură atâtea zile, nu mi-a dat nici saltea nici nimic, aşa m-am culcat pe fier, dezbrăcată, pe pat aşa de fier, venea şi-mi didea mâncare acolea, când luam, când nu luam. Da’ să fie ei ai ciumii să-i ia, mamă, degeaba ne-a chinuit. Da’ eu sunt mulțumită în sufletul meu că n-a luat nimeni o palmă pentru mine, cu banii lor şi cu serviciul lor, să trăiesc eu bine şi ăla în pământ! Da’ ei nu mai găsea alt serviciu decât să bată şi să… omoare lumea?’’
După ce a scăpat şi din aceste două săptămâni de teroare la Câmpulung a fost condusă la sora ei ce locuia chiar în oraş şi o vreme a rămas acolo pentru că şi-a revenit foarte greu având în vedere tratamentul inuman îndurat. ,,Ne-a chinuit ca pe Cristos ăştia, dacă omoram toată ţara şi nu ne chinuia aşa!’’
Material publicat pe memorialsighet.ro
