10 lucruri pe care poate le stiati despre regele Carol al II-lea al Romaniei

         Despre nepotul său, Ca­rol I ar fi spus că era "un adevărat român, fiindcă înjură şi face datorii".

În perioada adolescenţei Carol a fost educat de un preceptor elveţian ciudat, homosexual şi cu idei socialiste. Acest individ a avut o influenţă decisivă, exact în perioada critică, asupra tânărului prinţ, umplându-i mintea, aşa cum spunea regina Maria, cu “îndoieli tulburătoare, mai ales în privinţa menirii lui de prinţ şi de oştean.’’ Prinţul Nicolae, fratele mai mic, insista în memoriile sale, pe aspectele periculoase ale relaţiei dintre preceptor şi prinţul moştenitor: “Eram îngrijoraţi că Mohrlen l-ar putea iniţia în practica homosexualităţii; acesta a recunoscut, de altfel, că era tare tulburat când îl vedea pe Carol îngenunchiat pentru rugăciunea zilnică.”

Prima legătură mai serioasă a principelui Carol a  fost la 16 ani  cu Ella Filiti, pe care, spre deosebire de alte aventuri, după cum spune  prinţul Nicolae, ar fi iubit-o sincer. Această dragoste atât de puternică excludea complicaţia matrimonială, în primul rând pentru că femeia nu dorea  acest deznodământ. Îndepărtarea ei brutală chiar în timpul războiului, pe motiv că-i afectează preocupările de comandă în cadrul Regimentului de cavalerie “Regina Elisabeta”, l-a convins că viaţa sa personală va fi mereu controlată de Casa Regală.

La 27 august 1918, principele moştenitor Carol a părăsit, deghizat în uniformă de ofiţer rus, unitatea militară de la Târgu-Neamţ pe care o conducea onorific pentru a se casatori la 31 august in  Odessa cu Ioana Lambrino, cunoscută sub numele de Zizi. Pe 8 ianuarie 1920  Zizi Lambrino a dat naştere unui copil  botezat Mircea Grigore.

 Pe cand se afla in  Elveţia, Carol a intalnit-o pe principesa Elena a Greciei cu care s-a casatorit pe 10 martie 1921, iar la 25 octombrie acelaşi an s-a născut principele Mihai.

În însemnările sale zilnice, Carol noteaza data întâlnirii cu Elena Lupescu pe 14 februarie 1925. Aceasta era caracterizată atât de Argeotoianu, cât şi de Miron Cristea, ca fiind „o femeie de moravuri uşoare”, în timp ce principele Nicolae o menţionează drept „o amantă de profesie”

In 1925 Carol a fost trimis la funeraliile reginei Angliei, dupa care a plecat la Paris, unde a întâlnit-o pe Elena Lupescu, iar de aici au mers  împreună la Veneţia. Pe 12 decembrie 1925, tânărul principe a adresat tatălui său o scrisoare prin care îl anunţa că renunţă la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei.

                                          

In 1930 s-a produs restauratia, adica revenirea lui Carol in tara si proclamarea sa ca rege al Romaniei. El si-a adus si amanta, pe Elena Lupescu, venirea acesteia semnificand si nasterea camarilei regale care l-a influentat atat de mult pe rege in luarea deciziilor. Într-o cuvântare ţinută la Vinţul de Jos, în ziua de 31 mai 1936, Iuliu Maniu afirma că Elena Lupescu „a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc la urechea regelui visuri dictatoriale” .

Carol şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii alături de „Duduia“, în Portugalia, patria bunicii sale paterne, unde a obţinut autorizaţia de a deţine o reşedinţă şi unde şi-a cumpărat o vilă, la Estoril. Aici va afla Carol de abdicarea flului său, Mihai in decembrie 1947, prilej cu care a scris in jurnal: “Cu cel puţin o sută de ani am fost daţi, azi, înapoi, cu preţul a câtor suferinţe şi umilinţe. Este zdrobitor de a te gândi la aşa ceva. Am rămas înmărmurit”.

Regele Mihai I al Romaniei  a refuzat sa-si mai vada vreodata tatal de la despartirea acestuia de el, prin abdicarea sa din 1940, si apoi a refuzat sa participe atat la funeraliile lui Carol din 1953 de la Lisabona cat si la reinhumarea din Romania, de la Curtea de Arges din 2003, ceea ce demonstreaza dezicerea practic totala fata de fostul rege al Romaniei si fata de tatal sau.

10 lucruri pe care poate le stiati despre regele Ferdinand al Romaniei

        S-a nascut la 24 august 1865 in Germania, la Sigmaringen, fiind al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern, fratele lui Carol  si al Principesei Antoaneta.

        Profesorul său de limba română V.D. Păun spunea despre Ferdinand ca  are „minte cumpănită, vorbă măsurată, precisă, judecată clară, înţelege lucrurile dintr-o dată şi întrebuinţează vorba numai atunci când ar avea ceva de spus bine gândit. Blajin cu toată lumea, prieten de temei. Numai într-un singur punct A.S.R. este neînduplecat, anume când este vorba să-şi facă datoria. Sub niciun cuvânt de scuză nu şi-ar lăsa-o pe ziua de mâine”.

       Ferdinand a avut in tinerete o idilă cu Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a reginei Elisabeta, dar căsătoria între aceştia nu era posibilă căci Statutul Casei Regale menţiona obligativitatea tuturor membrilor de a se căsători numai cu persoane aparţinând unei familii domnitoare din străinătate. Interzicerea relaţiei dintre cei doi a creat o adevărată dramă în familia regală, regina Elisabeta, care se arăta încântată de ideea unei căsătorii, certandu-se  cu soţul ei Carol I şi retragandu-se la casa familiei din Neuwied, în timp ce tânărul Ferdinand a plecat la Sigmaringen, ameninţând cu sinuciderea. Elisabeta va reveni în ţară abia peste trei ani de la acest eveniment, in noiembrie 1894, iar  Elena Văcărescu a decis să ia calea exilului, renunţând pentru totdeauna la gândul că va mai reveni în România.

        La 29 decembrie 1892 Ferdinand se căsătoreşte cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Principele moştenitor şi soţia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le îngăduia nici un act de independenţă, nici măcar în viaţa personală.

      Un moment critic în familia regală a fost în 1897, când Ferdinand s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a fost la un pas de moarte. Principele şi-a revenit, dar unii contemporani au declarat că nu a mai avut niciodată aceeaşi înfăţişare strălucitoare ca odinioară.

      Dupa intrarea tarii noastre in razboi contra Puterilor Centrale, in august 1916, fratele cel mare al lui Ferdinand l-a acuzat de trădare împotriva ţării sale de origine, iar Casa Regală de Hohenzollern i-a retras regelui român apartenenţa la această dinastie.

       Cultura lui Ferdinand era superioară culturii regelui Carol. Pe când a regelui Carol era oarecum unilaterală, a regelui Ferdinand era cât se poate de eclectică. Ştia limba latină şi limba greaca la perfecţiune, citea toţi autorii latini în mod curent şi aproape pe toţi clasicii greci. Vorbea şi cunostea bine pe lângă limba germană şi română, limba engleză şi franceză şi chiar cea rusească, iar în toate aceste limbi accentul lui era bun, în orice caz neasemuit mai bun decât accentul unchiului său.

                                         

      Ferdinand avea o adevărată pasiune pentru botanica. Se ocupa de ea cu patima unui savant şi cu priceperea unui specialist. Se spunea de altfel că dragostea de botanică era în familia lui un obicei, un fel de manie. Şi de fapt avea în această materie cunoştinţe profunde, mereu aduna plante, examina vreo petală, sau despica vreun pistil. Iubirea lui de flori era atât de vie, încât nici la Iaşi, cele mai tragice ceasuri ale retragerii şi ale pribegiei, n-a lipsit de pe masa lui de lucru o cupă cu flori, fie ele cât de modeste.

    O trasatura caracteristica  a regelui Ferdinand era timiditatea. "Cine nu l-a cunoscut nu şi-ar putea imagina ce nenorocire poate fi timiditatea atunci cînd timidul e chemat, prin natura poziţiei sale, să facă zilnic gesturile de autoritate, de prioritate pe care i le cere rangul" spune Martha Bibescu despre el.

      Regele Ferdinand s-a stins din viaţă la vârsta de 62 de ani dupa o lunga suferinta cauzata de un cancer la colon. Corpul regelui a fost expus timp de două zile la Palatul Cotroceni, după care a fost transportat la Curtea de Argeş la Catedrala Episcopala. Sicriul era acoperit de steagul tricolor şi de trandafiri tăiaţi de regina Maria din grădina  Palatului Cotroceni.

10 lucruri pe care poate le stiati despre regele Carol I al Romaniei

       Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf şi a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba franceză: "Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială".

       Nici macar in Prusia, tara sa de origine nu era bine vazuta aceasta preluare a tronului Romaniei si se spune ca insusi cancelarul Bismarck l-ar fi avertizat ca va fi nevoit ,,sa pupe papucul Sultanului’’, lucru pe care Carol l-a evitat cu indarjire.

      Prima iubire a lui Carol a fost la 19 ani, cand s-a indragostit de printesa franceza Anna Murat din familia Bonaparte, dar regele Prusiei nu a fost de accord cu casatoria  lor ,,din ratiuni de stat’’.

     In 1869 Domnitorul Carol a luat-o in casatorie pe Elisabeta de Wied, care in 1871 i-a daruit o fetita, Maria. Aceasta a murit de scarlatina la numai 3 ani si Elisabeta nu a mai avut nici un copil.

     Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, regele Carol aducea simţul exactităţii matematice. Pentru nimic în lume nu ar fi intrat la deschiderea Parlamentului în sala de şedinţă la 12 şi un minut. Când suna 12, el şi intra pe poartă.

                                       

     Nu saluta decât cu un deget. Când îţi dădea două degete sau mâna întreagă, era o excepţie întotdeauna voită şi cu un anume înţeles

     Rareori cineva se despărţea de dânsul fără să fi fost sedus de farmecul primirii, de conversaţia lui şi de aerul de nobleţă ce se desprindea din toată fiinţa lui. Şi totuşi, niciodată nu ar fi putut surprinde la el vreun gest sau vreo pornire de familiaritate. Ţinea pe toată lumea la distanţă şi niciodată, pentru nimic, nu s-ar fi coborât de pe înălţimile pe care soarta îl aşezase.

    Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soţia sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn”. Era foarte meticulos şi încerca să îşi impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura.

    Simţământul datoriei era poate singurul simţământ mai puternic la el, mai puternic chiar şi decât mândria. Se poate spune că toată viaţa lui Carol I n-a fost stăpânită decât de acest sentiment, întru aceasta aparţinea cu adevărat generaţiei care a făcut unitatea Germaniei.

     Regele Carol I inceteaza din viata la varsta de 75 de ani in 1914 si a fost inmormantat la Curtea de Arges, in Biserica Episcopala, unde l-a urmat si sotia sa Elisabeta dupa numai 2 ani.

 

Ion Gavrila Ogoranu la Memorialul Victimelor Comunismului si Rezistentei de la Sighet

      De ce ati pornit aceasta rezistenta?

       Cred ca aproape nu mai este nevoie sa precizez: comunismul pentru noi a fost ceva strain sufletului romanesc, bunului simt si la tot ceea ce era normalitate in viata noastra, era ceva ce nu puteam concepe si accepta la noi acasa… Imi aduc aminte de un vecin care povestea cum au intrat autoritatile in curte si i-au luat toate alimentele pe care le-au gasit… “Cum sa intre, ma?! Pai ii dai in cap, in curte la tine nu are voie sa intre!” Era o lege pe care omul nu putea pricepe ca putea fi calcata.

      Cine erau cei care au intrat in aceasta rezistenta?

     Trebuie sa spun, in primul rand, ca au fost militari, ofiteri de grade mai mari sau grade mai mici… Erau, apoi, alaturi de militari, studenti. Noi am pornit cu studenti, cu elevi de liceu. Din grupul nostru jumatate au fost elevi de liceu, care aveau 16-17 ani si s-au maturizat in lupta, si cei mai multi au murit, unul singur mai traieste. Adevarul este ca in foarte putine grupuri au fost supravietuitori. (…) Au fost, apoi, muncitori, tarani – si aici as vrea sa fac deosebirea, am auzit pe multi si am gasit si in carti scris ca rezistenta romaneasca a fost facuta de taranii care s-au opus colectivizarii. Este adevarat ca in multe parti au fost rascoale, a fost rezistenta locala la colectivizare, dar adevarata rezistenta a fost a acelora care nu au pus aceste probleme materiale, ci principii inainte de toate. Nu numai la noi, dar in toata rezistenta romaneasca nu veti gasi nicaieri dintre cei care isi aparau o situatie materiala sau o clasa, un privilegiu de clasa pe care sa il mentina.

       A lupta fara sorti de izbanda

       Peste tot se vorbeste ca atunci cand am pornit aceasta lupta asteptam sa vina americanii si ca ne-am pacalit ca nu au venit. Tin minte ca dupa revolutie a venit din strainatate cineva si primul lucru: “Ce v-au facut americanii? V-au incitat sa porniti o actiune si nu au fost cu voi?”, si am raspuns: “Da’ de unde…” “Americanii nu au venit sa va salveze tara!” “Bine, dar americanii nu sunt mercenarii nostri. Ei trebuie sa lupte pentru tara asta?”. In istorie – si aduceti-va aminte, cei care, de bine, de rau, o cunoasteti – noi am trait de foarte multe ori cam numai din infrangeri. Am luptat si acolo unde eram siguri ca nu vom birui. Ca sa meriti sa calci pe pamantul asta romanesc, trebuie sa lupti cu orice risc. Stefan cel Mare nu a fost scos din istorie si stiti ca in una dintre luptele lui, cea din Valea Alba, de la Razboieni, a intrat cu 4.000 de ostasi impotriva a 100.000 si, bineinteles, asa cum spunea cronicarul, au fost stropsiti de multimea paganilor si au pierit cu totii acolo. Oare acest intelept domn care a fost Stefan nu a stiut ceva mai mult decat cei ce calculeaza ca daca nu putem birui nu are rost sa ne bagam intr-o lupta? A stiut si a simtit ceea ce spuneam mai inainte, acea nevoie ca intr-un anumit loc si timp sa se lupte si sa moara pentru a avea dreptul sa aiba acest pamant in stapanire.

        As vrea sa punctez cateva lucruri. Ma vor ierta istoricii de profesie care vin cu teorii bine fundamentate. Pana acum cativa ani, se spunea ca evenimentele istorice erau cauzate de jocul dintre fortele de productie si relatiile de productie, alta data erau teorii care spuneau ca geografia este cea care creeaza istoria, ba rasa sau sangele, ba educatia, multe de felul acesta. Acum se vorbeste, mai nou, de centrele de putere din diferite locuri. Or fi adevarate, nu spun nu, dar eu va vorbesc dumneavoastra, din suflet, de o alta istorie, pe care noi, romanii, am avut-o si pe care in vremea mea o invatam la scoala: istoria vie, aceea care sufera, aceea care lupta si care moare pentru ca omul, sufletul lui, nu este doar o notiune, este carne si oase, este suferinta, este moarte. Si noi avem o istorie vie foarte frumoasa, pe care istoricii oficiali, istoria rece, nu v-o da. Cautati-o dumneavoastra.    

       Cum am trait 30 de ani cu o condamnare la moarte?

       Nu mi-a fost frica? Sa stiti ca la moarte nu am fost condamnat numai eu, condamnati la moarte sunteti si dumneavoastra, care sunteti aici, cei tineri, care nu va temeti de moarte, sunteti condamnati. Nu stiti cand veti muri, dar condamnarea o aveti. As putea sa dau un exemplu. Pe doctorul Alexandru Dejeu din Muntii Apuseni, atunci cand era dus la executie, l-a intrebat un ofiter: “Nu ti-e mila ca te duci acum sa fii ucis si esti atat de tanar?”. I-a raspuns: “Peste 50 de ani nu o sa se mai stie care este mormantul meu si care este mormantul dumitale!”. Deci sa stiti ca omul se invata cu de toate si mai este vorba ca “Nu da, Doamne, omului cat poate sa duca!”.

        De ce nu sunteti prezenti in manuale?

      Nu suntem prezenti pentru ca, intr-un fel, ar trebui sa apara si cei care au fost impotriva noastra. Dar cand gasesc nume de ofiteri de Securitate in dosar si mai vad si prin ziare nume de oameni politici si magnati ai economiei romanesti, atunci ma intreb: dar oare cum mi-ar sta sa primesc o decoratie, eventual chiar de la unii care m-au urmarit in decursul timpului? Si este pacat, pentru ca statul nostru cheltuieste valuta multa ca sa faca lobby in strainatate. Pe cata vreme, sangele si moartea acestor rezistenti ar fi o dovada a demnitatii si a caracterului poporului nostru, ar fi acele bunuri cu care am putea iesi si noi in lume, alaturi de revolutia maghiara, alaturi de Solidaritatea poloneza, alaturi de cele doua rascoale germane… Dar, nevrand, raman toate cum sunt. De fapt, nu este pentru prima data cand nu ne folosim ceea ce avem noi bun in istoria noastra.

       Interviu cu domnul Ion Gavrila-Ogaranu, realizat in iulie 2003 la Sighet (fragmente).

        Octavian Paler vorbeste despre Ion Gavrila Ogoranu

Grupul Carpatin Fagarasan in imagini

Omul de la Dachau

       In vara aceasta ne-a mai parasit un om deosebit – domnul Ene Gheorghe din satul  Petresti, comuna Cosesti. L-am cunoscut in 2006 cand a acceptat sa vina la scoala ca sa le povesteasca elevilor mei despre amintirile sale din al doilea razboi mondial. Era un veteran de razboi cu totul diferit de altii pe care i-am mai cunoscut fiindca dansul cazuse prizonier la nemti si ajunsese inclusiv in lagarul de la Dachau. Nea Ene era un bun povestitor , capta usor atentia copiilor cu glasul sau bland si modest. La prima intalnire a vorbit 50 de minute si i-am zis ca a fost exact ca un profesor ce isi termina lectia in timpul fixat! A doua oara a venit in martie 2011 la o intalnire a Cercului de Istorie si ne-a povestit aproape doua ore, captivand audienta. Mi s-a parut mai dispus spre a-si impartasi experientele din razboi si a vorbit cu mare placere transportandu-ne in acea lume tulbure si atat de straina. Ma bucur ca am reusit sa il cunosc, ca si elevii au avut parte de o lectie altfel si e tare bine ca l-am inregistrat si il avem mereu cu noi. Domnul Ene Gheorghe traieste si isi va spune povestea atata timp cat universul virtual o va stoca in memoria sa.

                                                                La Cosesti in 2006

La Leicesti in 2011

In memoriam

Mi s-a intamplat in ultimii doi ani sa trec spre scoala cu masina si depasind casa domnului Sandu sa ma intreb fara sa gandesc ,,ce mai face’’. Apoi intr-o clipa realizam ca gandurile m-au dus aiurea si in alta parte trebuie sa il caut. Parca nu puteam sa cred ca nu mai este, ca nu il mai vad intrand pe usa cancelariei, viforos si trist de multe ori, dar bine dispus si plin de replici de tinut minte alteori. Dar ce a insemnat domnul Sandu pentru mine?

    In primul rand a fost prietenul mai varstnic care pare ca le cunoaste pe toate si de care orice tanar care pune piciorul intr-o noua scoala, are nevoie. Inca de la inceput am simtit o afinitate fata de dumnealui, il cunosteam de la tatal meu care, ca inginer agronom inainte de 1989, a lucrat cu toti profesorii din comuna la celebrele practici agricole. Tatal meu il privea cu respect si incredere, avea numai cuvinte bune fata de dansul si de aceea la venirea mea in comuna Darmanesti, am stiut ca ma pot bizui pe dumnealui ca sa ii cer un sfat, sa-mi dea niste informatii legate de elevi, de scoala. 

  Din pacate o teribila tragedie a lovit familia cand doamna Olga s-a stins din viata pe neasteptate. Am stiut atunci ca domnul Sandu va duce o povara coplesitoare pana la sfarsitul vietii sale, pentru ca vazusem foarte limpede ce legatura trainica ii unea pe cei doi soti. Am suferit si eu pentru pierderea dumnealui si stiam ca orice as face, nu voi putea sa ii alin suferinta. Asa ca am incercat sa il ascult mereu, sa stau alaturi de dansul, mai mult nu se putea face. Nu puteam sa il imbarbatez, cine eram eu sa spun niste cuvinte mari care oricum nu si-ar fi avut vreun efect? Singura alinare putea veni doar de la gandul catre fiica sa, despre care vorbea des, pe care o iubea enorm si ale carei succese profesionale ii luminau privirea si ii dadeau un elan ca sa se ridice zi de zi si sa continue. Era teribil de fericit cand Diana mai facea un pas important in cariera si de multe ori ma oprea in curtea scolii sa-mi vorbeasca cu glas retinut si modest din care abea putea sa-si stapaneasca mandria de parinte. Parca nu vroia sa afle si altii, sa stie toata lumea, ci doar cei la care tinea. Caci pot sa spun asta, domnul Sandu tinea la mine si intre noi se crease o legatura mai deosebita avand in vedere diferenta de varsta. De aceea si eu il anuntam cu mare placere despre micile mele succese extrascolare sau despre copilul meu. De fapt saptamana de saptamana ma intreba cu un zambet in coltul gurii ,,Ce-ti mai face baiatul?’’Pe baiat nu l-a cunoscut, poate doar odata l-a vazut in masina, dar se bucura de fiecare data cand afla ce lucruri noi a mai invatat sa faca pustiul meu. Cateodata isi aducea aminte de copilaria Dianei si imi povestea cate un eveniment, facea vreo comparatie intre ei.

    O mare calitate a domnului Sandu era aceea de povestitor. Mereu gasea o istorioara si o similaritate intre ce se intampla in prezent si ceva din trecut. Avea un umor sanatos si un ras care te cuprindea si te ademenea. Nu aveai cum sa nu stai si sa nu il asculti, desi, inevitabil, unele povesti ajungeau sa se repete. Prin dansul o intreaga lume trecuta ni se infatisa in fata ochilor si o intelegeam fiindca un povestitor iscusit ne-o releva. Amintiri din tinerete, de la competitiile sportive, din viata profesionala, de la inspectii si de la Scoala Speciala din Valea Nandrii, de la practica agricola, de la vanatoare...

          Era ingrijorat de situatia scolii pe care o vedea cum se deteriora, cum tot mai putini copii veneau la scoala care in alte vremuri era un adevarat furnicar, cu clase paralele, cu clase de seral. De multe ori imi zicea ca o sa iasa la pensie si ii pare rau ca vede ca vor veni vremuri grele peste noi tinerii profesori si peste putinii elevi. Bineinteles ca a avut dreptate si suntem cu totii intr-o continua degringolada, se vorbeste tot mai des despre desfiintarea unei scoli, comasarea scolilor si alte probleme grave ce apar odata cu acestea. Domnul Sandu a iubit cu adevarat scoala, locul unde venea la munca zi de zi, chiar si in vacante. A facut tot ce i-a stat in putinta sa ajute, a mers sa vorbeasca cu parintii, a incercat sa ii convinga sa isi lase copiii aici in sat, s-a zbatut pentru dotarea scolii, pentru a avea tot ce trebuie ca sa functioneze normal. Am vazut de mai multe ori cum colegi care erau in pragul pensiei nu mai erau atat de interesati de activitatea educativa sau de ce se mai intampla dupa ei. Domnul Sandu nu a fost unul dintre acestia, cu siguranta...Poate si din cauza ca si-a lasat o parte din suflet aici, in aleea pe care a turnat-o cu elevii, in merii pe care i-a plantat cu copiii, in orice s-a facut in scoala. Pana la capat nu a putut sa intoarca spatele la ceea ce a insemnat viata sa profesionala, sa nu ii pese.

          Un mare of pe care l-a purtat in suflet a fost legat de sala de sport pe care isi dadea seama ca nu o va mai vedea terminata pana va iesi la pensie. De multe ori mi-a zis ce mult i-ar fi placut sa intre cu elevii in noua sala si sa tina ore adevarate intr-un spatiu corespunzator. Era tare trist ca, desi s-a inceput de atatia ani, a ramas doar la faza de temelie si cu acei stalpi de sustinere care fac ca totul sa semene cu un corp din care n-a mai ramas decat scheletul. Ce pacat de atatia copii care au visat sa faca sport intr-o sala moderna si au fost inselati in toate asteptarile lor!

          Au trecut doi ani de cand domnul Sandu nu mai este, ii simtim lipsa si, chiar daca nu il pomenim in fiecare zi, stim ca un gol pe care il simtim uneori in inima se datoreaza dumnealui. A plecat cu o particica din inimile noastre si nu va mai veni niciodata ca sa putem fi iarasi intregi. Speram ca de-acolo de unde este vegheaza asupra noastra si ne face sa gresim mai putin...

Profesorii

    Azi am primit pe mail un text scris, cred, de un profesor pe nume George Ghinescu. Pentru ca m-am regasit si eu, din pacate, in mai multe aspecte despre care vorbeste acest coleg, m-am gandit sa public textul pe blog. E tare trist, e la sfarsit de an, dar cu siguranta ca peste un an va fi la fel, daca nu cumva si mai rau...

Cancelarie. Frig. Nici macăr toamna nu-i ca vara! Profesorul corectează tezele elevilor de la clasa a XII-a B. Nu, nu, clasa a XII-a B nu se află în competiție cu clasa a XII-a A pentru a obține cea mai bună medie anul acesta. Ăla era un film comunist. Suntem în anul 2011 și nu mai suntem copiii, conform cântecului „Noi in anul 2000...”

            Bine că și-a pus geaca asta groasă! A fost a baiatului, unicul copil. Paranteză: când a intrat în clasă, fetele de la XII B s-au oprit pentru o clipă din discuțiile despre Bianca Drăgușanu și noul salon de extensii de păr și i-au aruncat sarcastic: „Ce geaca misto aveți domn’ profesor! Vă atârnă un nasture.” Paranteză închisă.

 Zâmbi ușor și ochii i se umeziră cu gândul la fiul lui. Olimpic internațional la informatică, mândria familiei, studiază în SUA și vine acasă o data la doi ani. Va ramane acolo și dorul de el ii sfașie inima în fiecare zi.

            Alungând nostalgia, Profesorul băgă mâna în buzunar să-și caute batista. Minune!!!!

Cu mâinile tremurânde, scoase o hârtie de 10 lei, nouă, rozalie, radiind în jur o lumină fantastică. O muzică divină îi suna în urechi: Aleluia...Aaaleluia...

            Vrea sa o strige pe soția lui. Predă si ea în același liceu. Limba română. De fapt, aici s-au cunoscut acum 22 de ani, tineri debutanți gata să rastoarne lumea. Au trăit împreună Revoluția, strigându-și pe străzi dorința de libertate. Doamne! Era gata să își dea viața atunci pentru un ideal! Si cât s-au bucurat și câte planuri și-au făcut...

            În celălalt colț al cancelariei, doamna lui îi explica de zor unei colege mai tinere cum să împartă puiul pe care aceasta din urmă îl primise de la parinții de la țară astfel încât să obțină cât mai multe feluri de mâncare. Ce norocoasă domnule, colega asta, cu neamurile ei de la țara!

 Iar sotia...Atâta patima în vorba ei nu mai vazuse de acum 20 de ani, când  își alegeau o carte de citit în fiecare saptămâna și o comentau duminica, împreună cu alți doi colegi, soț și soție, acum plecați în Germania.

            Profesorul se opri dintr-o dată cu hârtia miraculoasă în mână și cu chemarea către soție nerostită. Se privi pe sine ca pe un strain și vazu UMILINȚA.

            În acest timp, la televizorul din cancelarie, care își rula programele, de cele mai multe ori nebagat în seamă, Președintele anunța, cu voce inconfundabilă, noi măsuri de austritate.

***

Este o poveste despre noi. Despre modelatorii de destine. Despre cei care nu fabrică pâine, nici mobilă și mai ales nu au firme care să contracteze construcții de autostrăzi imaginare.

Este o poveste despre alienare, despre uitarea a ceea ce ai visat să fii și ceea ce ai devenit, în momentul în care cineva a decis că munca ta nu mai contează pentru societate.

            Cineva, într-o zi din mileniul XXI, din țara numita România a decis, cu zâmbetul pe buze, rostind cuvinte precum calitate, progres, performanța, pact pentru educație, ca profesorii nu au nevoie de prea mult pentru a-si implini menirea.

            Libertatea, valoare socială câstigată cu un preț atât de mare acum 22 de ani a rămas doar un cuvânt. Tot ce însemna ea: libera exprimare, dreptul la o muncă plătită corespunzător, dreptul al a fi informat, posibilitatea de a călători dincolo de granițele țării, posibilitatea de a locui, de a te hrăni decent, de a oferi copiilor tăi un viitor frumos a fost anulat sau limitat de ceea ce numim acum DEMOCRAȚIE și care este în fapt doar cocoțarea la putere, pe rând, a unor personaje interesate doar de propria îndestulare. Folosind cuvintele « țară », « popor », « bunăstare », « reformă », «criza mondială », aceste personaje ne-au bagat adânc mâna în buzunar, privindu-ne în ochi.

            Oameni educați, cu sentimentul răspunderii pe care o au fața de meseria lor și față de copiii pe care îi educă (lăsând în plan secund de cele mai multe ori de proprii copii), profesorii au acceptat mereu așa zisele « masuri de austeritate », sperând că mâine va fi mai bine.

            Treptat, speranța s-a tansformat în regula de viața, ne-am hranit cu speranța și le-am promis propriilor nostri copii speranța.

            Am lăsat într-un colț al sufletului visurile noastre: cărțile pe care ni le doream, călătoriile, o casă, o mașina, o aniversare frumoasă pentru copilul nostru, o ieșire la restaurant, o seara la teatru…

            Am învațat în schimb să improvizăm, să ne împrumutăm, să refinațăm, să facem conserve, să mergem în week-end la țară și să venim cu ceva provizii pentru o săptămână, am renunțat la abonamentul de telefon și am trecut la cartelă, am descoperit hainele second-hand, ne-am zis că o excursie la munte este un lux prea mare și am înlocuit-o cu o deplasare la bunici, mult mai profitabilă de altfel.

            Am devenit astfel, fară să ne dăm seama, niste oameni triști, blazati, conformiști, UMILI.

Am ajuns să ne temem și pentru firimiturile care ni se aruncă. Dacă le vom pierde și pe acelea? Într-o țară în care locurile de muncă sunt din ce în ce mai puține, în care însuși Președintele îi îndeamnă pe cei nemultumiți să își găsească altceva sau să plece în țări care le pot oferi mai mult, singura reacție pe care au găsit-o profesorii este obedienta și conformismul.

Amară soarta profesorului și convenabil mod de control pentru cei ce ne conduc!

Mai putem spune în acest caz că suntem niște oameni liberi? Ce înseamnă umilința dacă nu pierderea libertății, prin pierderea rând pe rând a valorilor care o compun?

Odinioară stâlp al societății, profesorul, cel care prin munca lui, prin măiestria lui, prin arta lui, poate hotarî felul în care  arată o țară în funcție de felul în care formează generații și generații de elevi, a ajuns în România unui secol XXI, întunecat ca un Ev Mediu, în judetul Teleorman, să accepte inclusiv munca neplatită.

Poate că nu au nevoie de bani profesorii, poate cu adevarat demonetizata expresie “hrana spirituală” a ajuns în judetul nostru să capete forme concrete, poate printr-un act de magie cuvintele au început să platească facturi și rate la bancă, muzica să se transforme în mâncare și filosofia sa țină de cald ! Dar nu este de acceptat ca un om hranit spiritual să fie un om lipsit de reacție. Daca nu luptăm pentru banii care ni se cuvin, măcar sa luptam pentru principiile noastre încălcate, dacă acestea există (să nu existe oare ?), să luptam pentru idealurile cu care am pornit la drum atunci când am debutat în această meserie, sa luptăm împotriva folosirii noastre în jocuri politice de către personaje cărora (dupa vorbă, după port) scoala le-a fost dușman în copilărie și le este și acum.

 

George Ghinescu

Sighetul Marmatiei - Scoala de Vara 2011

In luna iulie anul curent s-au desfasurat activitatile Scolii de Vara de la Sighet in cadrul primitor al Memorialului Victimelor Comunismului si ale Rezistentei. A fost un adevarat maraton de conferinte si dezbateri si cred ca toti, elevi si profesori,  au plecat acasa cu sentimentul ca au participat la ceva deosebit. Aici, in aceasta sala s-a desfasurat mare parte a actiunilor la care au fost gazde doamna Ana Blandiana si domnul Romulus Rusan:

Si, ca sa vedem totul si din viziunea invitatilor:

Aici o imagine cu participantii aflati pe celularul fostei inchisori:

Am ascultat cu atentie, dupa cum se vede in imagine:

Dar cand nu s-a mai putut si nu s-a mai putut, unii dintre noi au cedat si au depus armele:

Dar cu totii ne-am revenit pana la focul de tabara de pe malul Izei de sambata seara:

Si in imagine cvintetul nostru singuratic si inchis: Bogdan, Nicu, Stelian, Iulian si Catalin!

Ori in fata Memorialului:

Crucea detinutului Vasile Ungureanu

"Se apropiau Paştele anului 1951 şi, într-o seară, văzându-l pe bădia Vasile plângând de durerea fraţilor săi, a fost întrebat de ce plângea. Răspunsul lui a fost simplu: "Plâng de durerea fraţilor". Fraţii lui erau cei bătuţi. Zaharia, enervat, a intervenit brutal: "Cum, mă, bandit mistic, ăştia sunt fraţi pentru tine, nu sunt ei bandiţi ca şi tine?". Cu naivitatea unui creştin pios, Ungureanu i-a răspuns: "Pentru mine ei nu sunt bandiţi, pentru că nu mi-au furat nimic şi nu mi-au făcut nici un rău!"

- "Cum, nu te-au bătut?"

- "Nu ei m-au bătut!", fu răspunsul dat lui Zaharia.

- "Ia să-i faci tu o caracterizare şi să spui despre alt mistic înrăit ca tine, de banditul Bordeianu, ce părere ai despre el?"

Toţi din cameră se aşteptau ca Ungureanu să-mi facă un portret în tonul demascărilor. Ungureanu, cu simplitatea Sfinţilor, unde adevărul era spus cu cele mai simple cuvinte, a răspuns:

- "Fratele Bordeianu este un om blajin".

A fost cea mai simplă caracterizare pe care mi-a făcut-o vreodată cineva. Şi acum, când scriu aceste amintiri, îmi sună în urechi aceste cuvinte.

Enervat până la nebunie, Zaharia s-a năpustit asupra bietului om, l-a călcat în picioare, l-a bătut, l-a zdrobit, încât nu mai ştiai dacă era om sau o masă de carne sângerândă. Aşa plăteau oamenii cinstiţi."

Vasile Ungureanu intrase în temniţă format de mănăstirile moldovene: cu 'inimă bună'. El n-a putut deveni călăul fraţilor săi: era creştin adevărat, acest student întârziat.

Acum suntem pregătiţi să înţelegem ce tortură, mai ales duhovnicească, li se pregătea 'îmbunătăţitului lui Dumnezeu' "Maglavit" şi celor din grupul lui de credincioşi, numiţi 'mistici' de reeducatori, cu prilejul Sfintelor Paşti din 1951.

Noua născocire a infernului îşi începu desfăşurarea de luni, în Săptămâna Patimilor. Zaharia aduse din altă celulă nişte mături cu coadă, tocite, şi un ghem de sfoară. Le înmână următorilor studenţi: poreclitul 'Maglavit', Nedelcu, Dumitru Bordeianu, Popescu Paul, Zelica Berza, Grigoraş, Huţuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu, Andrişan, cu porunca să lege cruci din ele, pentru Vasile Ungureanu cea mai mare. Aceştia erau izolaţi de restul deţinuţilor. În dreptul lor, depuse nişte cutii de conservă goale. Mai era acolo şi o sticluţă cu dop, ce conţinea un lichid. Pe de altă parte, întinse la zece legionari ce se deziseseră de crezul şi credinţa lor nişte foi de hârtie pe care erau înscrise tot felul de injurii, murdării şi ofense la adresa  Mântuitorului, înşirate în versuri cu măsura acelora din Prohod.

"De după masa de luni şi până Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum şi în cele trei zile de Paşti, s-a cântat pe melodia Prohodului, de către cei zece (...) tot acest repertoriu de pornografii, măscări şi hule aduse împotriva Fiului lui Dumnezeu.

"Noi, cei consideraţi ca 'mistici', am fost purtaţi timp de 8 zile, prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind Patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut o coroană de spini. Iar în cutiile de conserve s-a pus mangal, stropit cu gaz lampant, i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele. Iar noi mergeam în genunchi, făcând mătănii.

"Ca niciodată, l-am văzut pe Ungureanu plângând, îngrozit de ceea ce ne forţau să facem.

"(...) După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană."

Unuia singur dintre cei aleşi i s-a îngăduit ieşirea din şi r, când a săvârşit-o : înnebunise mai demult, datorită bătăilor, şi i se acordau, când şi când, astfel de privilegii; era Nedelcu.

Cum a spus, pe atunci copilul, Sergiu Măndinescu:

Din cei ce au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc

asemenea lui, aşijderea ţie,

iată, de pildă eu: umblu, vorbesc,

dar viaţa mea nu-i, prietene, decât o moarte vie"

De foarte multe ori, de fapt de câte ori citesc sau mi-amintesc cele ce am aflat despre 'reeducări', când mi se împărtăşesc cazurile căderii celor mai buni din generaţia lor, a celor mai strălucite minţi, a curajurilor cele mai oţelite, a credinţei celei mai de nezdruncinat, a raţiunilor cele mai exersate, a patriotismului cel mai dezinteresat şi gata de jertfă, căci numai astfel se poate vorbi despre generaţia studenţească arestată în primii ani ai dictaturii comuniste, hotărâtă s-o încheie pe orice cale de luptă cu comunismul ce ne aservise patria şi să ne mântuie de un viitor al robiei, o generaţie lucidă şi fermă, opusă, parcă, generaţiei precedente, chiar mai multor generaţii înaintaşe, care generaţii, s-a dovedit, curând, au pactizat cu asupritorii, trădându-şi neamul şi devenind uneltele opresiunii, deznaţionalizării, ateizării şi deculturalizării României, de câte ori, ziceam, îmi revine în cuget barbaria cu care partidul comunist a voit să aservească acel tineret minunat, mă cutremur la gândul că aş fi putut face parte din rândurile lui, de nu m-aş fi născut prea târziu. Dacă se întâmpla astfel, cinste mai mare în viaţă nu mi-ar fi revenit! Dar nici blestem mai inexorabil! Că numai eroii au putut rezista cataclismului dezlănţuit de către doi-trei agenţi ruşi sosiţi în ţară în uniforme sovietice pentru a pune în practică şi a duce la bun sfârşit decimarea unei generaţii ce speria bolşevismul importat. Şi cum aş fi izbutit eu să fiu unul dintre acei eroi, care, până şi ei, au avut atâtea căderi încât, pentru un om neinformat sau neînţelept, apar drept nişte monştri? Dacă le-a rămas ceva întreg este puterea de a se fi ridicat din mocirla unde au fost împinşi sau, mult mai însemnat, de a rezista indescriptibilelor şi diabolicelor torturi fără să înalţe palma pentru a lovi un alt deţinut - exigenţa majoră a reeducatorilor. Restul îngenuncherilor le-au săvârşit, nemaisuportând durerea, foamea, setea, zdrobirea personalităţii.

Aşa cum l-am cunoscut pe acela căruia deţinuţii mult mai tineri îi spuneau: 'bădia Ungureanu', aşa cum îmi completez acum ştirile despre el, nu izbutesc să-mi imaginez ruşinea de nesuportat ce m-ar fi inundat dacă mi s-ar fi dezvăluit slăbiciunile în faţa sa, slăbiciunile căderii, satanizarea, lipsa de tărie, de demnitate, pierderea înrădăcinării în Hristos. Căci toţi aceia au ajuns să bea urină şi să mănânce excremente, să accepte poruncile cele mai animalice - şi mai josnice decât atâta! -, să lingă pardoseala de murdăria proprie sau a altora, să-şi renege credinţa în Dumnezeu, să-şi bată joc de mamă, tată, surori şi fraţi, profesori şi orice idol anterior ales dintre gloriile ţării, crezul politic, Sfânta Fecioară, Domnul Hristos, Dumnezeu Tatăl şi Sfântul Duh; să-şi dezvăluiască intimităţile în public şi, acolo unde nu-şi găseau în trecut decât curăţie şi inocenţă, să-şi atribuie în faţa tuturora viciile cele mai deşănţate pe care şi le smulgeau din subconştient pentru a satisface cerinţele inumanilor lor călăi. Iar, mai iremediabil damnat, imensa majoritate a ajuns să-şi bată cei mai buni prieteni şi cei mai adoraţi mentori sau cei mai îndrăgiţi ucenici, ba chiar şi rude iubite, împiedicată fiind, cu stricteţe, să se sinucidă.

Eu cum să fi izbutit a mă distinge de ei?! Sunt plămadă din noroi, ca toţi semenii mei, şi slab cum numai eu ştiu".

      fragmente din ,,Marturisiri din mlastina disperarii'' de Dumitru Bordeianu

Rugaciune

Azi la ,,Vocea satului'' va propun un glas de copil inocent si frumos asa cum sunt toti copiii, un glas ce spune acum o rugaciune fara s-o inteleaga el prea mult, dar aceasta este fara indoiala o samanta care udata se va transforma intr-un crestin pios.

Mi-am petrecut primii ani ai tineretii in inchisoare

       Ieri de dimineta, intr-o zi ce se anunta extrem de frumoasa, am plecat spre Aninoasa, cu gandul la domnul care avea sa-mi povesteasca cum i-a fost furata viata de catre autoritatile comuniste si cum cei mai frumosi ani ai tineretii i-a petrecut prin inchisori in lipsuri teribile.

       Domnul Telu, cum il stie toata lumea din zona, in fapt Constantin Marta, ma astepta in poarta si s-a purtat inca de la inceput ca o gazda adevarata, cu ospitalitate si caldura, macar ca nu stia precis-precis ce am de gand sa vorbesc cu dansul. Ne-am asezat la o masa in curte si am schimbat cateva vorbe inainte de a trece la interviul propriu-zis. Stiam cateva lucruri despre durerile dumnealui de cand in primavara participasem la o intalnire cu fosti detinuti politici din Aninoasa la Scoala din Titesti. De atunci imi propusesem sa ajung sa discut mai pe indelete, fiindca am remarcat cat de clar este in expunesre, ce precizie a amanuntelor are, evenimente intamplate cu decenii in urma parca s-au sfarsit mai ieri – alaltaieri.

    S-a asezat pe scaun si a inceput. Aveam in fata ochilor un bunic sfatos, un povestitor iscusit care retraia primii ani ai tineretii sale ca si cum un film i se derula prin fata ochilor. De multe ori privea undeva in spatele meu, spre un trecut de durere si spaima. Sa ai 18 ani si sa fii arestat si condamnat la 8 ani munca silnica si trei ani degradare civica pentru ca ai adapostit si hranit un luptator anticomunist, la fel ca si altii din sat. Dupa recurs pedeapsa in loc sa se micsoareze, s-a marit la 12 ani de munca silnica! Asa stiau judecatorii comunisti sa imparta justitia, cu o mare indulgenta! Asa ca tanarul care abea devenise major a intrat in scoala vietii prin cumplitele inchisori Jilava, Gherla, Periprava, Grind, fiind eliberat in 1964 odata cu gratierea colectiva a tuturor detinutilor politici.

    6 ani de inchisoare in conditiile foarte vitrege ce se cunosc prea bine, cu un regim de exterminare prin infometare, cu batai crunte si rareori cu o raza de soare, cu o dovada de omenie. Dintr-o bataie groaznica s-a ales tanarul Constantin cu o boala la inima pe care si-a ingrijit-o toata viata si care l-a adus in pragul mortii in urma a trei preinfarcturi. Ce l-a salvat la un moment dat si i-a usurat intru-catva viata, desi munca i s-a parut teribil de grea la inceput? Faptul ca fiind fiu de brutar, la un moment dat a fost dus sa munceasca la brutaria inchisorii Gherla, iar aici avea posibilitatea unei hrane mai bune, chiar daca uneori, de la atata efort nici nu mai putea sa duca imbucatura la gura.

      Cel mai emotionant moment al detentiei a fost fara doar si poate o intalnire incredibila la Gherla. Intr-una din zile a fost introdus intr-o celula mare in care l-a gasit pe tatal sau, arestat ca si el si condamnat la 15 ani. Ce fel de bucurie poate naste o societate totalitara in care tatal isi imbratiseaza fiul in aceeasi celula de inchisoare! Si ce durere coplesitoare isi poate imagina cineva, ca in aceeasi celula, tatal sa rabde strangand din dinti cum fiul sau pe care l-a crescut cu toata dragostea parinteasca, sa fie zdrobit in bataie de o bruta de guardian? Va puteti inchipui aceasta scena, voi cei care aveti copii, cum copilul vostru iubit este desfigurat in fata vostra? Aceasta este minunata lume comunista pe care tortionarii au pregatit-o dusmanilor lor. Nici o mila, nici o raza de compasiune.

   La final l-am intrebat pe domnul Telu ce l-a tinut in viata la inchisoare. Credinta, mi-a raspuns. De aici nu mai am ce sa mai adaug. Poate doar sa il las pe dumnealui sa va mai povesteasca cateva amintiri din acele crude vremuri.

                                                   Marturie...
                                         http://www.youtube.com/watch?v=TYzoFqS-cNI