Le-am cunoscut in 2010 pe Ana
Simion şi Marina Chirca, două surori nonagenare din localitatea Slatina, care
aparţine de comuna Nucşoara. Din discuţiile cu dumnealor, dar şi cu alte
persoane care le-au cunoscut sau au avut de-a face cu mişcarea de rezistenţă
nucşoareană, din documentarea pe care am făcut-o, am desprins
anumite concluzii pe care doresc să le prezint în această lucrare. Cu siguranţă
că studiul arhivelor ar putea să releve noi informaţii, dar de asemenea, mi-e
teamă de intoxicarile securiste care ar putea aduce umbre de îndoială asupra
vieţii şi acţiunilor celor două surori.
Mişcarea
de rezistenţă anticomunistă s-a desfăşurat în perioada 1949-1958 în zona
munţilor Făgăraş, pe versantul sudic al acestora. Iniţial mişcarea a fost
condusă de colonelul Gheorghe Arsenescu, o autoritatea recunoscută de toţi
participanţii şi de ajutoarele lor din sate, aşa numitele ,,elemente
nedispersate’’. Rolul acestora era de a procura arme şi muniţii
şi de a colecta alimente şi articole de îmbrăcăminte. Asa cum apare într-un
raport al securităţii, ,,membrii acestei bande au mai recrutat şi alte elemente
de sprijin care trebuiau să rămână la domiciliul lor şi care păstrând legături
secrete, dar permanente cu banda, să activeze pentru sprijinirea materială a
activităţii bandei”. Niciodată partizanii din munti n-au depăşit cifra de
cincisprezece, însă au fost ajutaţi de peste o sută de persoane de-a lungul
anilor din sate ca Nucșoara, Slatina, Corbi, Poenărei, Stănești, Domnești și
altele. Din păcate, după prima confruntare cu Securitatea din iunie
1949, datorită neînţelegerilor legate de strategiile ce urmau a fi aplicate pe
viitor, grupul s-a rupt, în zona Nucşoara rămânând conducător locotenentul Toma
Arnăuţoiu. Gheorghe Arsenescu s-a retras spre Câmpulung şi a reuşit să scape
din două ambuscade întinse de securişti după care s-a ascuns o lunga perioada
de timp, până în 1960, la marginea
Câmpulungului. Oraşul era frecventat în
acea vreme de numeroşi fugari, bunăoară Alexandru Paleologu, ori alţii cu domiciliu
obligatoriu precum Constantin Noica.
Între
timp sus în munţi mişcarea a continuat cu intensificări şi lupte de primăvara
până toamna şi scurte perioade de răgaz iarna. Însă în sate Securitatea lucra
serios, oamenii erau arestaţi în 1949-1950, erau luaţi cu forţa la posturile de
miliţie şi intimidaţi, ameninţaţi, chiar torturaţi. Foarte cunoscut este cazul
Elisabetei Rizea, care a fost mediatizat mai mult dupa 1989. Căpitanul Cârnu a
fost inchizitorul Nucşoarei : ,, Mă aducea lumea cu ţoala acasă. Ultima dată, a
venit Cârnu cu ăla de cauciuc şi o curea pe mână. “Spune!” N-am spus. M-a legat
de mâini cu unu care-a murit şi el pe şoseaua spre Bucureşti. “Iţi dăm 300 de
lei!” “Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi...” M-a
trântit pe jos. M-a legat şi m-a bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi
pe stânga, şi pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit şi eu trăiesc, na! Da’ n-am
luat banii lui. Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe
masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam
coada cu funtă. Mi-au aruncat fota şi am rămas în iie. Mi-a legat coada sub
cârligu’ de lamba din casa boierului. Coada era groasă. Eram şi eu altfel la 38
de ani... Cârnu mi-a tras scaunu’. Ălalalt mi-a tras si masa. Coada mi-a ramas
in cârlig şi eu am căzut la pamant. Aşa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament
şi nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut...”
Însă
nici Ana Simion nu a scăpat mai usor din mâinile securiștilor. Ca în atâtea şi
atâtea cazuri, și căderea Anei Simion s-a produs prin trădare. Iuda umbla prin
grădinile Nucșoarei fără să se ascundă. Într-o zi pe când era la câmp i-a făcut
semne cu mâna unul din băieții lui Chircă, cel poreclit Dezertorul, iar ea s-a
dus spre acesta, speriată, crezând că s-a întâmplat ceva grav, poate cu unul
dintre părinți. Când a ajuns însă lângă el, a şi fost înşfăcată de câţiva
securişti şi bătută cu un par ca să spună unde a ascuns un fugar, pe un anume
Gheorghe Mămăligă. Într-adevăr, acesta fusese ascuns în podul cu fân, dar nu la
ea, ci la sora sa, dar nu a putut recunoaște nimic, nu a vrut să o aducă şi pe
Marinica în mâinile acestor torţionari. Mărturisirea despre acel
prim contact cu securiştii e cutremurătoare - ,,M-au chinuit să spui şi n-am
spus nimic, mamă. M-a luat în pădure, acolo aproape, cu paru’ m-a bătut…să spun
unde e ăla, Gheorghe Mămăligă, că ăla l-a împușcat pe Chircă. Cum era să spui,
dacă spuneam unu, ăla îi spunea pe toți şi-i omora din cauza mea pe toți. Mor
eu una singura şi nu spun nimic! Da’ n-am fost vinovată cum m-a chinuit ăștia,
nu …’’ Au dus-o la sediul Securității, probabil la Câmpulung, unde calvarul a
continuat - ,,M-a chinuit ce nu există, mamă, întinsă pe masă, cu cauciucu, cum
are polițaii ăştia ; patru inşi era, stătea doi şi mânca şi doi venea, nu mă
slăbea din bătaie, şoldurile mele acu e sparte, nu poate să-mi facă injecții.
[…] m-a ajutat Dumnezeu, dacă n-am spus pe nimeni. M-a rugat cu bani, mamă, cu
serviciu, că m-a bătut până când am căzut jos pe ciment şi m-a dus la un
medic.’’
Fiindcă
a rezistat si nu a scos o vorbă, a fost trimisă acasă după două săptămâni,
într-o stare fizică greu de imaginat. Iată deci ce păţeau aceia asupra cărora
planau bănuieli că îi sprijină pe partizani. Sora sa Marina nu a fost arestată,
însă soţul şi ceva mai târziu şi cei doi băieţi, au ajuns în beciurile
comuniste. A fost însă și ea cercetată la sediul Miliţiei, dar a refuzat să
colaboreze. Elisabeta Rizea a fost condamnată la 6 ani de închisoare, apoi Ana
Simion a fost luată din nou pentru cercetări după ce o mătuşă a lui Arsenescu
din Câmpulung a mărturisit că i-a dat arme şi medicamente pentru luptătorii din
munţi. A fost condamnată în 1950 și au urmat cinci ani grei de închisoare
despre care mi-a relatat când cu lacrimi în ochi, când cu un zambet amar pe
buze.
Ana Simion in arest
La
închisoare la Jilava a regăsit consătence precum Elisabeta Rizea, Laurenția
Arnăuțoiu, mama lui Toma si Petre, Victoria Arnăuțoiu, soția lui Petre,
Ecaterina Năstase, doamna Marinescu, soția învăţătorului Virgil Marinescu.
Despre celelalte persoane nu şi-a mai adus aminte prea bine, dar erau şi doamne
deosebite, ,,femei culte’’, cum le spune dumneaei. - ,, Da, era
colea 300 de persoane, m-am mai potolit când i-am văzut. Hai că am
fost noi proşti, o echipă din Nucșoara, dar când am văzut 300 de persoane
acolo, profesoare, doctorițe, aviatoare, 5-6 eram de la ţară! Da’ nu m-a
întrecut! M-am ținut tare şi eu după ele şi cu lucru şi cu tot.’’[…]
,, Şi
studente, mititelele, a strigat la școală că nu vrea regimul ăsta şi i-a luat
pe toți. Şi i-a bătut, săracii, vai de mine, ce îi trântea pe ciment, că vedeam
pe fereastră. Îi trăgea așa cum e icea la fereastră şi aci îi bătea pe bieții
studenți, nu făcuse nimic, decât atâta că nu le place regimul, un cuvânt. I-a
distrus, i-a băgat în spital!’’ Dintre toți cei din personalul închisorii i-a
rămas în minte un torționar de o răutate ieșită din comun. Era ,,unu surd,
bătea până auzea el, scotea târâş şi îi bătea cu cauciucu ăla, băieții tineri
de la școală. […] ăsta bătea până orăcăia omu’ sub picioare’’.
De la Jilava la Mislea au
fost mutate într-o noapte, iar în această închisoare, fostă
mănăstire de maici, viața a fost ceva mai ușoară. Poate şi datorită faptului că
a avut posibilitatea de a munci - ,,acolo am stat atâţia ani şi am lucrat
acolo, mamă, la covoare d’astea persane
care se pune pe jos şi la croitorie.’’Aveau o normă zilnică de îndeplinit, dar
ea, obișnuită de acasă cu munca, reușea să o realizeze şi mai apuca să le ajute
şi pe ,,doamne’’. Într-o zi nu a reuşit să termine norma fiindcă i
se stricase maşina şi nu îi fusese reparată. Un gardian a venit şi a întrebat
care este Ana Simion şi a luat-o la carceră. ,,Hai s-o fac şi p’asta, că n-o
mai făcusem!’’La carceră i-a adus o felie de pâine şi o cană cu apa caldă, dar
ea i-a spus cu obrăznicie că ,,Nu mănânc, nu mi-e foame, dacă n-am făcut norma
de ce să mănânc? A plecat nevlegul cu ele în mână!’’ Dar s-a întors repede
fiindcă toate deținutele ce erau la masă au refuzat să primească hrana fiindcă ea
fusese închisă la izolare fără vină - ,,Hai că parcă le-ai momit
p-astea, nu mănâncă nici una fără tine şi nu pot să le pedepsesc pe
toate!’’Impresionantă solidaritate a deținutelor care nu poate să demonstreze
decât că Ana Simion nu era o persoană oarecare, ci una care merita să se riște
pentru ea chiar o osândă comună. Era cu siguranță o femeie care prin felul ei
de a fi şi de a se purta, prin ajutorul pe care îl acorda, a putut stârni un
sâmbure de revoltă în masa politicelor nemulţumite că e pedepsită pe nedrept.
În
timpul când și-a ispăşit pedeapsa, sora ei Marinica i-a ajutat constant pe cei
din munţi, chiar dacă se schimbase mult situaţia şi în rândul lor. Într-adevăr,
în perioada 1950-1952, datorită acţiunilor susţinute ale organelor de
represiune, numărul partizanilor se micşorase simţitor. Unii au pierit în
confruntările cu trupele de securitate, alţii au fost arestaţi, astfel că, în
caţiva ani doar fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, Constantin Jubleanu şi Maria
Plop se mai găseau în munţi. Ei îşi făcuseră pentru iarnă un adăpost destul de
sigur lângă Poenărei la Râpile cu Brazi. Erau căutaţi în continuare,
însă datorită faptului că acţiunile armate încetaseră, situaţia era mai calmă
decât în perioada precedentă. În 1955-1956 se termină perioada de
detenţie a mai multor locuitori ai Nucşoarei, între care Elisabeta
Rizea şi Ana Simion. Prima a aflat chiar de pe scara de autobuz, când ajungea
acasă, că ,,băieţii sunt bine’’, de la preotul Ion Constantinescu, iar pe Ana
Simion au căutat-o acasă Toma și Petre fiindcă sperau să le dea veşti despre
mama lor, arestată şi ea. Traumatizatâ, Ana Simion i-a respins iniţial. ,,A
venit în casă peste mine şi n-am vrut să vorbesc cu ei, m-am suit în pat, am
tras pătura peste mine, că voi nu știți de unde vin eu, că am făcut 5 ani de
zile, mă băgați iară în pușcărie!’’ Toma a încercat s-o liniștească spunându-i
că acum sunt aprovizionați din străinătate cu avionul şi nu mai au nevoie de
ajutorul ei.
Ulterior,
ca si Elisabeta Rizea, a reînceput să îi ajute cu alimente, cu haine, cu
informaţii. La fel sora şi cumnatul său despre care spune că ,,ea cu
bărbatu-său, a fost moartă după ei’’. În ultimii ani până când luptătorii au
fost prinși, s-au ascuns, dupa cum spuneam, la Râpele cu Brazi. Îşi aduce
aminte, că odată când a venit în zonă ca să ajute pe o fată la strânsul
fânului, aceasta i-a arătat un loc unde se zicea că ar trăi Arnăuţoii. Altfel,
niciodată nu a ajuns acolo, fiindcă ,,trebuia să-i anunți, că trăgea[…] ce, mai
avea încredere, trăgea în noi!’’Alimentele ajungeau la fugari fie când aceștia
riscau şi mergeau la locuințele surorilor, fie prin intermediul preoților
Andreescu și Constantinescu la care acestea le lăsau. Odată a trimis
- o sora ei Marinica împreună cu unul dintre copii ei într-un loc de pe Valea
Vâlsanului ca să le lase ceva alimente ,, şi am orăcăit acolo pe pârâul ăla să
vină ăştia ai lui Arnăuțoiu, şi am zbierat cu bietul copil şi n-a venit nimeni
!’’ În cele din urmă au cules ciuperci şi s-au întors acasă târziu în noapte
rupţi de oboseală.
Ana
Simion i-a cunoscut destul de bine şi pe cei din familia Jubleanu, a căror
tragedie o înduioșează profund. ,,Ce băiat frumos era ăsta a lu’ Titu Jubleanu
! Şi mă-sa ! Într-o vale, spăla rufele la copil, acolo a împușcat-o; ce mai
femeie era, frumoasă, mamă, uite şi Tomiţă ce om, frumos, delicat, să-i iei tu
viața! Rău au trăit săracii, de la bine au plecat la rău , vezi tale soarta, ce
le trebuia la ăştia, că era pricopsiți toți? ‘’ Cu obidă zicea despre securiștii
care le-au distrus viața - ,,Ăştia a fost câinii din lume, alte arătări, să
omori tu omu’ în bâte, să iei tu bani pe bătaie! Oameni de valoare, învăţători
şi preoți; da’ preoții ăştia n-avea vină de loc, le-a dat mâncare, le-a fost
milă de ei, şi ai noștri din Nucșoara la fel.’’
Familia Jubleanu
De
mare ajutor au fost în perioada când s-a născut în
munte Ioana, fiica Mariei și a lui Toma. Ana Simion îşi aducea bine
aminte cum Maria venea uneori noaptea cu copilul mic de câteva luni să caute de
mâncare. ,,Era o fată inimoasă, ce-a mai amărât, să târăşti tu de un copil în
spinare, nemâncat; copilu’ plângea de foame, ea n-avea ce-i
da!’’Acest episod a revenit în memoria sa de câteva ori în timpul discuției
noastre şi, de fiecare dată, vocea i s-a înecat a plâns. Au trecut 50 de ani, dar
această femeie cu suflet încă mai retrăia durerea mamei ce alerga hăituită în
munte încercând să înăbușe scâncetele de foame ale fiicei sale. La fel si sora
sa Marinica Chircă își aminteste bine de mamă și copil, de cum le-a ajutat, de
botezul care s-a petrecut în ascuns la Poenărei, preot fiind părintele Ioan
Constantinescu si fiica sa Iuliana, care a ţinut-o în braţe pe micuţa Ioana.
Doi ani mai târziu va plăti cumplit acest gest creştinesc, intrând în
închisoare însărcinată în luna a şaptea, născând acolo şi trebuind să renunţe
la fetiţa ei pe care a numit-o simbolic Libertatea. Şase ani lungi și grei a
suspinat după copil…
Maria Plop cu copilul Ioana
În
1957-1958 securiștii s-au apropiat foarte mult de rezolvarea cazului bandiţilor
și teroriștilor de la Nucșoara, cum îi numeau. După un scenariu demn de un film
poliţist, au planificat până în cele mai mici detalii prinderea ultimilor
partizani. Un lucrator din servicii a fost infiltrat în zonă sub pretextul ca
îl înlocuiește pe un gestionar la magazinul sătesc Slatina. În cateva luni s-a
apropiat extrem de mult de surorile din Slatina, mai ales de Ana, careia i-a
facut o curte asiduă. Ajunsese una dintre cele mai invidiate femei din zona, căci
Vasile Linie pe numele său de acoperit, o răsfăţa, avea grija de ea, începuseră
să se comporte ca un adevarat cuplu. Ba chiar apăruseră planuri de nuntă. În
discuţia cu Ana Simion, aceasta nu s-a aratat prea dornică să vorbim despre
subiect, care era unul extrem de delicat şi după atâţia ani. A
afirmat că a ştiut de la început cine este respectivul, că i s-a
spus de la Sfat că persoana este de la securitate şi are şi doi copii, iar apoi
,,se cunoştea pă mersură, că avea mersură de colonel, nu de gestionar. Păi eu
făcând atâţia ani, nu l-am cunoscut cine e?’’ Într-adevăr, Ana fusese
rugată să le pregătească ea mâncarea, lui şi altor două persoane,
fiind plătită pentru aceasta. Inițial securistul a vrut să ajungă în preajma
Marinicăi, însă ea avea un copil cu piciorul rupt, zăcea la pat şi de aceea l-a
trimis la sora ei pentru a-l ajuta cu pregătirea alimentelor. În mai multe
rânduri acest Vasile Linie a adus vorba despre partizani, exprimându-se cum că,
dacă ar ști unde sunt, s-ar duce şi el să li se alăture în lupta contra
regimului. Având însă suspiciuni, nu i s-au dat nici un fel de informații
despre grupul Arnăuțoiu. La întrebarea mea daca a plecat într-o călătorie cu
acesta în Ardeal în timpul căreia ar fi fost arestați chiar în tren sub
pretextul că transportau țuică şi au fost apoi anchetați de securitate, mi-a
răspuns că ,,Nu e adevărat mamă, nu e adevărat, că v-aş spune - iote
ce s-a întâmplat, că acu s-a trecut toate; a mințit el, ca să nu
rămâie de prost, că l-am păcălit, cum a venit așa a plecat, că el a venit să
câștige ceva în comună, nu a câștigat nimic.’’
Adevarul
este că lucrurile au mers mult mai departe. Plecarea la Miercurea Ciuc, la o
aşa zisă rudă a lui Vasile Linie a avut loc, la fel şi interceptarea celor doi
pe motivul că transportau ţuică pentru a o vinde ilegal. Se pare că, într-o
noapte groaznică în arestul miliţiei de la Sfântu Gheorghe, Ana Simion a fost
nevoită după presiuni mari făcute asupra ei să dea un nume – cel al preotului
Nicolae Andreescu din Poenărei. La revenirea precipitată acasa, cu remușcări şi
cu multe temeri pentru viitor, cu durerea în suflet că relaţia în care îşi pusese
încrederea fusese o simplă manevră, s-a întâlnit cu sora sa și au luat o
hotarare foarte dificilă, aceea de a fugi din Nucșoara numaidecât. Ana Simion a
mai apucat să lase un bilet de adio lui Vasile Linie în care îi spunea ,, nu
mai suport situaţia aceasta, simt că nu mai pot să trăiesc; să nu te superi pe
mine pentru ceea ce fac; eu plec; să ai însă grijă să dai și pentru mine o pâine
de pomană. ’’ Şi au plecat amândouă în plină zi spre
Câmpulung, însă acolo au ajuns la un baraj al miliției şi fiindcă s-au temut să
nu fie recunoscute s-au întors pe Valea Doamnei în Corbi. Aici au fost găzduite
de Ion Florea, finul Marinicăi într-un pod de grajd pentru aproape 5 ani cu
câteva întreruperi. Ana nu a stat permanent în Corbi, căutându-si şi alte gazde
- ,,… eu am stat la schit la Slănic, le-am spus la călugări că m-a bătut soțul
şi nu mă mai primește acasă, că dacă oi spune că sunt fugită îi ia şi pe ei,
dar aşa dacă m-o prinde, să rămâie ei, că eu sunt vinovată, că i-am minţit şi
m-a primit de milă, aşa spuneam şi scăpau, că îi lua pe toţi’’. O vreme a rămas
la mănăstire, dar când în apropiere a început exploatarea forestieră a unei
păduri la care lucrau şi muncitori ce o cunoșteau, a fost nevoită să plece din
acest loc ascuns şi ferit privirilor fiindcă ar fi ajuns să bage ,, oamenii în
belea, îi chinuie pentru noi degeaba’’.Viaţa de fugar a continuat cu
multele ei necazuri - ,,am umblat noaptea prin sat, pe la niște fete, am amărât
mult, mamă, nu te primea nimeni că îi era frică că îi ia şi pe ei; dar fetele astea
era mai simple, ne-a mai ţinut într-un pod de grajd, ne-a mai adus mâncare
acolo.’’ În cele din urmă au fost prinse în anul 1963 cum altfel decât tot prin
trădare – au fost pârâte de un pădurar sau brigadier pe nume Ungureanu care
avea strânse legături cu Securitatea.
Au
fost judecate și condamnate la 15 ani Marinica, respectiv 10 ani de închisoare,
Ana. Însă norocul lor a fost că în 1964
s-a dat decretul de eliberare al tuturor deţinuţilor politic și s-au întors acasă.
Aici viaţa s-a dovedit a fi teribil de grea. Nu mai aveau nimic, totul le
fusese confiscat și cu mare greutate au primit înapoi căsuţele lor modeste.
Acel an de închisoare – 1963-1964 - a fost unul relativ lejer pentru Ana
Simion, care mi-a spus că atunci a fost mai bine fiindca nu au mai bătut-o,
însă pentru sora lucrurile au stat altfel. Marina a beneficiat de un regim de
izolare totală. Dacă nu ar fi apărut decretul de eliberare, cu siguranţă ca ar
fi fost exterminate.
Cu
lacrimi în ochi, Marina Chircă mi-a povestit cum, dupa întoarcerea
acasa, i s-a refuzat chiar și pâinea cea de toate zilele,
reproşându-i-se de către vânzătorul de la magazin că pentru bandite nu au pâine
!
Ana Simion mi-a relatat
referitor la venirea în Slatina că ,,
Acasă era toţi ţiganii, trei-patru rânduri de ţigani cu copii cu tot”. După o
vreme, când i s-a restituit casa, a fost chemată la primărie chiar în noaptea
de Înviere şi i s-a spus de către contabil că nu are dreptul decât
la casă, nu şi la curte sau grădină - ,,să mergi așa, să intri pe
potecuță numai în casă.’’ Aceste cuvinte au stârnit furia Anei care l-a
blestemat să moară înțepenit pe scaun, căci ea îşi ispășise pedeapsa cu vârf şi
îndesat .
,, Şi aşa a murit, înțepenit pe scaun la
sfat, cum i-am zis, așa a murit!’’ Dar viața trebuie să continue
- ,, Şi o iau iar de la lingură, nu era nimic!’’ În primele
săptămâni nu a avut nici ce să mănânce, dar nici nu s-a dus în sat să ceară la
lume. A adunat zmeură şi a dat-o unei fine în schimbul a două pâini. Era
privită cu dispreţ şi răutate şi considerată o bandită de mulți din sat.
,, Era
dușmani pă noi că am făcut pușcărie, am fost contra lor, că era comuniști
mulți, toate amarurile era comuniști, nu era oameni de valoare la noi să zici
că e un om care a intrat în ăştia.’’ Iar unii din sat ,,mai era şi rudă cu noi,
unii, s-a trecut în partid, ‚’ceai că s-a trecut la Dumnezeu să-i ia, așa era
de bucuroși că i-a băgat în samă!’’
Anii au trecut, situaţia s-a mai calmat, s-a mai așezat, amintirile
s-au mai estompat. A venit apoi momentul 1989 şi libertatea dupa care au
jinduit atât cei de la Nucșoara. Însă în zonă s-au manifestat încă din primii
ani niște conflicte mai mult sau mai puţin mocnite între cei ce au suferit, au
luptat, și-au pierdut proprietăţile şi ceilalţi care au profitat de această
situaţie. O voce puternică şi curajoasă a fost cea a Elisabetei Rizea, care a
devenit și simbolul rezistenţei anticomuniste din zona Fagăraşilor.
Surorile din Slatina au rămas
în anonimat, mai ales că asupra lor plana o nemeritată acuzaţie că ar fi trădat
cauza partizanilor. Unele cuvinte aruncate de Elisabeta Rizea, dar şi de fiica
ei, Elena Belu pe care am întalnit-o anul trecut m-au facut să înţeleg
că, într-un anume fel, s-a ,,confiscat’’ contribuţia
adusă de cele două surori la acţiunea din zona Nucșoara. Îndrăznesc să spun,
că, fără nicio umbră de îndoială, Marina Chirca, aflându-se în libertate toată
perioada în care au activat partizanii, i-a putut ajuta pe aceştia în cea mai
mare măsură, alături de familiile preoţilor Constantinescu şi Andreescu ce i-au
ţinut în ultimii cinci ani la Poenărei. De altfel și Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu
a afirmat într-un interviu că îi sunt foarte dragi surorile Ana si Marina
fiindcă ele i-au sprijinit cel mai mult pe părinţii săi. De
asemenea, ea o considera pe Marina un adevărat stâlp al
rezistenţei de la Nucșoara, o femeie care s-a implicat încă de la început în
aceste acţiuni și a servit timp de nouă ani cauza cu o abnegaţie greu de
imaginat. A fost printre puţinii sustinători care au ştiut toate evenimentele
importante din cadrul grupului, care a alimentat pe luptători atât cu hrană cât
şi cu muniţie şi arme, a strâns informaţii. Era mereu în preajma familiei
Arnăuţoiu, sfătuindu-se şi încurajându-i după venirea părinţilor Laurenţia și
Ioan de la închisoare. Discreţia,
generozitatea și integritatea morală au făcut din aceasta femeie un reper, iar
Ioana - Raluca Voicu - Arnautoiu a înţeles foarte bine aceste lucruri, așa cum
rezultă din aprecierile făcute, din grija cu care le tratează pe Marina și pe Ana. Aceeași impresie am avut-o și eu
de câte ori m-am întâlnit cu Ana Simion și cu Marina Chircă. Din păcate acum
câteva luni sora cea mică, dupa o lungă suferinţă, a trecut la cele veşnice.
Îmi amintesc de ultima întâlnire, când, după ce am discutat de boala dumneaei
şi de eforturile ce le făcea să meargă la Bucureşti să se trateze, mi-a oferit
câteva ouă ca să nu plec ,,cu mâna goală’’. Niciodata nu am plecat cu mâna
goală şi îi sunt recunoscator pentru toate momentele în care ne-am putut vedea
și mi-a putut povesti, deşi era atât de bolnavă încât abia putea să vorbească.
Surorile din Slatina mai au
ceva special în comun, o credinţă adâncă şi curată, dublată de un îndemn
permanent pe care ţi-l adresează - ,,să ai credinţă, mamă, să ai credinţă!’’ De
altfel, Ana Simion şi-a găsit mereu un reazem în anii grei ai detenţiei şi după
aceea în ortodoxism şi fiecare lovitură dată necredincioşilor şi
turnătorilor a explicat-o prin aplicarea justiţiei divine. Credința
ei şi convingerea că face ceea ce e drept şi creştinesc au susținut-o în toată
această perioadă. De asemenea, avea o părere de neclintit că
Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, le va plăti tuturor după binele sau răul
pe care l-au făcut. Ea îl vedea bine pe Ion Chircă, cel care a trădat-o, că ,, zace de ani în pat, numai cât m-a
chinuit pentru el’’. Tanti Ana așteaptă ca justiția divină implacabilă să se
înfăptuiască. În lunga ei viață a văzut multe şi credea că, într-un fel,
Dumnezeu i-a dat anii aceştia şi pentru a privi cum cei răi îşi primesc
răsplata. Iar pe cei care au brutalizat-o îi caracteriza sec şi semnificativ
,,Niște prăpăduri, mamă, să baţi tu oameni şi să iei bani, altă meserie nu mai
găseai!’’ De asemenea si brigadierul Ungureanu care avea strânse legături cu
Securitatea și a dat-o pe mâna securiștilor
în 1963 ,,a zăcut ce nu s-a pomenit’’ înainte de a muri. ,,Şi a murit şi
eu am rămas, un hoţ!’’
Credinţa puternică şi frica
de Dumnezeu le-au ţinut pe aceste femei simple, dar dârze și așa îmi explic eu
acţiunile lor din acea perioada tulbure. Nu se poate vorbi la ele de o
ideologie anticomunistă, ci de o ură îndreptată împotriva celor răi, a comuniştilor
şi a securiştilor, cei care lucrau ca să menţină prin forţă o orânduire
represivă şi brutală. Aceste femei aveau un simţ politic rudimentar, dar
sănătos ce le indica atât – asta e rău, asta e bine – lucru suficient şi au
ales să slujească binele în acea lume nouă în care toate valorile se
răsturnaseră cu susul în jos. Educaţia primită de la părinţi şi mila
crestinească au fost alte doua resorturi puternice ce le-au făcut să fie trup
şi suflet alături de mişcarea de rezistenţă din zona Nucşoarei. Cei pe care îi
ajutau erau foştii lor colegi de şcoală, oameni ai satului, fiii învăţătorilor
pentru care nutreau un respect profund şi îi urmau cu credinţă. Încrederea în
judecata lor superioară a fost alt imbold care le-a impins să sprijine pe
partizani. Poate că au contat şi promisiunile făcute iniţial de Gheorghe
Arsenescu despre ajutorul pe care îl are mişcarea de la Legaţia franceză, de la
puterile occidentale, de asemenea şi teama de a nu se realiza în zona de catre
comunişti colhoz ca la ruşi.
Marina Chirca trăieşte şi
rememorează acele vremuri trecute, crude, dar eroice. Ana Simion a plecat spre
o viaţă mai bună şi mi-a lăsat nişte cuvinte pe care vi le transmit şi eu, le
consider un îndreptar, un crez şi un sprijin în viaţa acestei femei
deosebite: - ,,Toate e cu Dumnezeu, faci rele, rău îţi dă Dumnezeu.
Numai dacă gândești rău, degeaba muncești, nu-ţi ajută Dumnezeu!’’
Ana Simion s-a stins din
viaţă în anul 2011, sora ei Marina Chirca în septembrie 2013. Au dus cu ele în
mormant secrete și o altă lume, cea a haiducilor musceleni. Dumnezeu să le
ierte și să le odihnească!
Dumnezeu să le ierte și să le odihnească pe amândouă !
Bibliografie:
Interviuri luate de autor Anei Simion din Slatina şi Marinicăi Chirca din
Slatina (Nucşoara).
.jpg)
.jpg)
