Concert în Fortul 13 Jilava

Cu toţii avem zile deosebite, zile complicate şi complexe, care sar din tipar, care ne copleşesc şi ne extrag din cotidianul banal dându-ne peste cap într-un mod în care n-ai fi putut crede vreodată că se poate întâmpla. Pentru mine o astfel de zi a fost 23 august. Cele trei evenimente, atât de desosebite, de categoric distincte care mi-au partajat ziua m-au consumat prin emoţiile lor contrare şi speciale.

          Dimineaţa devreme am început-o la Biserică unde am participat la slujba religioasă urmată de parastasul tatălui celui mai bun prieten. Cu şase săptămâni în urmă cu lacrimi în ochi am dus crucea acestui om care atât de repede şi-a lăsat familia îndurerată... Avea vârsta tatălui meu...

          După prânz am plecat spre Bucureşti dând curs invitaţiei doamnei Ioana-Raluca Voicu-Arnautoiu de a participa la un eveniment special la Fortul 13 Jilava.

         La întoarcerea de la Bucureşti, târziu în noapte, am mers cu soţia mea la petrecerea de nuntă a unei foste eleve la care ţinem în mod deosebit...

        Fiecare eveniment, atât de bogat în semnificaţii, m-a făcut să trăiesc un amalgam de emoţii atât de diverse, a fost o zi cum sunt sigur că nu are să mai fie niciodată !

          Vizitarea Fortului 13 Jilava în sine este o experienţă. Iar când ştii ce s-a petrecut acolo, când, cu puţină imaginaţie poţi auzi vocile damnaţilor de sub pământ, ţi-i poţi imagina în celule supraaglomerate întinși pe burtă vara în căutarea unei adieri de aer proaspăt, îi poţi vedea căutând cu asiduitate să-şi potolească foamea teribilă lustruind gamele cu mâncarea pe care şi animalele ar fi refuzat-o, auzi strigătele brutale ale gardienilor, loviturile lor date acestei mase enorme de deţinuţi care odată erau elita ţării...

        Celulele de izolare poartă încastrate în zidurile mizerabile frică condamnaţilor, dar şi speranţa de a ieşi cu viaţa  de acolo, celebra Casimcă a Jilavei te şochează cu întunericul de iad cu care te întâmpină... Câte rugi, câte lacrimi fierbinţi, câtă suferinţă a cunoscut această temniţă? Cine sunt cei care în nimicnicie şi-au pierdut sufletele aici? Cine sunt cei care cu fiare la picioare şi-au înălţat sufletele spre Dumnezeu şi din întuneric au reuşit să-i găsească lumina ?

         Cum se numesc cei care, lângă Jilava, în această atât de frumos numită Vale a Piersicilor, au pierit sub fierul executanţilor regimului dejist? Unde se odihnesc trupurile lor zdrenţuite de glonţ, cine le-a aprins vreo lumânare şi le-a făcut Veşnica Pomenire? Cum vor ajunge ei la mântuire?

 Ioana – o fetiţă de doi ani era arestată împreună cu mama ei în anul 1958 şi apoi lăsată la un orfelinat din Câmpulung. Purta un nume infam, urât de securişti, căutat în zeci şi zeci de operaţiuni timp de 9 ani în munții Făgăraș.  Arnăuțoiu ! 

Familia Arnăuțoiu în vremurile fericite la Nucșoara; Ion Arnăuțoiu în arest

Dl Radu Preda, președintele IICCMER la expoziția din Jilava

       Este parcă incredibil cum, Cineva, a hotărât că suferinţele părinţilor ei şi ale celor câtorva sute de săteni din Nucşoara şi împrejurimi, nu trebuie aruncare direct şi pe umerii acestei fetiţe ! A fost adoptată de o familie iubitoare, a trăit ca orice copil, înconjurat de dragostea acestor  părinţi. Sensibilitatea sa a condus-o către o carieră artistică, a devenit violonista şi chiar profesoară la Conservator. Când a aflat întâmplător cine este cu adevărat, a început lungul drum pentru a afla totul despre tatăl ei, mama ei, împrejurările în care ei au trăit, au luptat şi au murit. Memoria lor, căutarea şi dezvăluirea a ceea ce a fost rezistența anticomunistă de la Nucşoara dusă de Haiducii Muscelului au preocupat-o tot mai mult şi am asistat, cred eu, la un punct culminant, ieri, 23 august. O expoziţie cu fotografii şi documente într-o celulă de la Jilava, urmată de un concert exorcizator ţinut într-alta celulă ! Cu siguranţă că doar putem bănui cum a trăit doamna Ioana acest moment, cât de important a fost să le cânte aici părinţilor morţi şi tuturor deţinuţilor politici care n-au putut gândi vreodată că va veni un astfel de moment peste 6-7 decenii ! Primul concert înălţat pentru sufletele celor ce au suferit în Fortul 13 Jilava !

Ioana la 2 ani, în 1958

Doamna Ioana în timpul concertului,  lângă dl Octav Bjoza

                                     


        Domnul Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, prezent la Jilava i-a spus doamnei Arnăuțoiu că acest eveniment a avut loc chiar în celula în care dânsul a fost deţinut pentru câteva săptămâni. În felul acesta parcă s-a creat o punte între trecut şi prezent, între tânărul Mesteacăn, puternic, dar împilat şi doamna Ioana care i-a adus puţină alinare chiar în locul în care şi-a început pelerinajul suferinţei acum zeci de ani... Domnul Bjoza mi-a spus că atunci când a fost arestat simţea în el forţa unui leu, iar închisoarea îi atrofia şi-i anihila puterea şi energia. Cel mai important a fost însă că a putut rezista psihic şi nu a cedat !

Am avut onoarea !

În centru, domnul Bjoza, lângă dânsul, dl Radu Preda, președintele IICCMER

Alături de invitaţii doamnei Arnăuțoiu, la concert au participat şi circa 20 de persoane venite în Bucureşti la Congresul Asociaţiei Internaţionale a Foştilor Deţinuţi Politici şi Victime ale Comunismului din Europa de Est. Dumnealor cred că au apreciat într-un mod aparte această vizită la Jilava, expoziţia şi mai ales concertul, fiecare având în spate propria experienţă carcerală, la baza căreia s-a aflat acelaşi regim comunist comun ţărilor est-europene. Aplauzele de final au demonstrat-o cu prisosinţă !

  

                                     

La sfârşit am reuşit şi eu să o felicit pe dna Ioana şi i-am mai zis că am trăit un moment istoric – primul concert susţinut în Jilavă ! Dânsa a fost atât de modestă, parcă nu vroia să spună  că într-adevăr a fost ceva deosebit, da, mai mult, a fost ceva excepţional, da, eu am făcut asta ! Pentru ai mei şi pentru toţi care au fost aici! Si nu a spus-o ! Dumneaei știe cel mai bine cum s-a pregătit, ce a investit,  câtă încărcătură simbolică, dar și profund umană ascunde acest moment.

Eu știu doar că am simțit lângă dânsa o clipă de împlinire, de înălțare și mai ales o clipă de  realizare a unei promisiuni fierbinți. Vă mulțumim, doamna Ioana !

Impresii de la Școala de Vară de la Sighet ( I )

Săptămâna care a trecut, între 25 şi 29 iulie am participat la cea de-a XVII-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighetu Marmaţiei. Nu este prima oară când ajung la Sighet, am participat la patru ediţii ale Şcolii de Vară începând din anul 2008, dar aceasta este cu totul deosebită pentru mine şi soţia mea, fiindcă am avut onoarea de a fi invitaţi de către domnul Romulus Rusan la acest şir de conferinţe. Am aşteptat cu nerăbdare şi curiozitate să văd cum va fi revenirea după trei ani în acest orăşel maramureşean. Aveam speranţe, aveam aşteptări, aveam dorinţe şi toate acestea mi s-au împlinit şi chiar mai mult decât atât.

Pentru prima oară la Şcoala de Vară participau doar 25 de elevi, deci jumătate faţă de dăţile anterioare şi doar câţiva profesori de istorie, invitaţi după criterii lesne de înţeles. Cumva a fost ciudat că din sala aceea plină şi vie, să ne regăsim doar câţiva, însă cursanţii s-au dovedit extrem de interesaţi, de iscoditori şi de multe ori s-a întâmplat că întrebările lor şi răspunsurile conferenţiarilor să dureze mai mult decât prelegerea propriu-zisă. Din păcate problemele legate de sponsorizări au lovit și în această Școală...

Prima conferinţă a fost cea a doamnei Monica Macovei, care a vorbit tot timpul stând în picioare şi urmărindu-i cu privirea pe cei tineri, de la care a cerut la sfârşit întrebări. M-a mirat să o văd cu totul altfel decât în apariţiile din mass-media, foarte relaxată, degajată, dornică de interacţiune. Discursul său a fost unul lejer, mă aşteptam la ceva oficial, mai scorțos, într-un limbaj de specialitate. Bineînţeles că diversele aluzii şi chiar mici povestiri despre tot felul de piedici pe care le-a întâmpinat în calitatea sa de ministru al justiţiei nu au lipsit. Se simţea însă în această doamnă elegantă puterea, spiritul de luptător care nu dă înapoi. De altfel una dintre ideile principale pe care ne-a transmis-o, pe care a repetat-o de câteva ori - este aceasta – să nu te dai bătut, să lupţi până la capăt dacă eşti convins că ai dreptate, să nu faci compromisuri.

Seara, în jur de orele şapte, am vizitat Cimitirul Săracilor unde au fost aruncaţi de-a lungul timpului toţi morţii de la închisoare. Oamenii politici, militarii de rang înalt şi episcopii greco-catolici fuseseră arestaţi în 1950 în Noaptea Demnitarilor şi timp de cinci ani exterminaţi prin înfometare, lipsa căldurii iarna, lipsa tratamentului medical, duritatea gardienilor. Am ajuns la cenotaf unde se găsesc urne cu pământ din sute de locuri unde românii au suferit şi au murit pe tot cuprinsul ţării. Aici aş fi vrut să dau din partea familiei Mitoi din Dârmăneşti, sacul cu hainele lui Constantin, deţinut politic timp de 6 ani în diverse închisori şi lagăre de muncă. Domnul Rusan mi-a spus însă că e mai potrivit să îl aduc a doua zi la Memorial. Aşa că, plasa mea de Kaufland, în care simţeam greutatea sacului ascuns al memoriei, m-a însoţit peste tot timp de câteva ore bune !

În sfârşit, a doua zi, pe 26 iulie, domnul Rusan m-a chemat înainte de conferinţa domnului Jardar Seim şi, cu emoţie, am dezvăluit şi prezentat aceste haine care aduc o mărturie atât de elocventă, materială, despre condiţia de deţinut politic în timpul regimului lui Dej. Ele îşi vor găsi locul într-una din sălile Memorialului, iar eu aduc acest omagiu, cu prietenie, familiei Mitoi, pentru tanti Florica şi Titu, fiul ei care a avut atâtea de suferit ca şi copil, adolescent, apoi om matur din pricină că omul care a locuit aceste haine a fost tatăl său ! Titu era mereu pus să scrie - ,,ocupaţia tatălui’’ şi invariabil respins pentru că era un pui de bandit ! Pentru mine acest moment a însemnat ceva – o mică alinare, o repunere în drepturi, o recunoaştere pentru memoria unui om care a suferit cumplit în închisoare şi a fost urmărit şi silit să treacă periodic pe la Securitate după eliberare. De aceea nici nu a povestit vreodată despre ceea ce a trăit, vrând să-şi scutească familia de necazuri şi întristări şi mai mari. Un om discret, un soţ şi tată grijuliu, un om altruist ce a salvat viaţa unui coleg de detenţie, singurul care l-a vizitat după 1964. Constantin Mitoi se află acum în Memorial, povestea sa, asemenea celei a mii şi zeci de mii de deţinuţi politici nu s-a pierdut, trăieşte, eu am transmis-o mai departe, aşa cum mi-a fost relatată de soţie şi fiu. Pot spune astfel că învăţătorului Constantin Mitoi i s-a făcut o reparaţie morală şi sunt atât de mândru că am contribuit la aceasta!

                                       

S-a întâmplat la noi în Piscani – povestea unei crime de acum 7 decenii

        Acum câteva zile am trecut pe la prietenul meu Titu din Dârmănești, stabilit de ani buni în SUA. Ca de fiecare dată când trec pe la Titu, discuțiile noastre s-au învârtit și ne-au încercuit în multiplele lor ecuații cu multe soluții, încât nici nu m-am mirat cum Titu a ajuns să-mi povestească o veche-veche întâmplare. Și poate nici n-aș fi luat-o prea mult în serios, dacă nu s-ar fi legat cu altă vizită, pe care i-am facut-o domnului Teodor Dina. Ei bine, Titu mi-a zis că pe vremea când tatăl  său era tânăr în sat a avut loc o crimă oribilă asupra unui activist de partid, care a fost hăcuit cu toporul. Miliția a luat la cercetări în primul rând pe cei bănuiți că, fiind dușmani ai poporului muncitor, ar fi avut motive să îl ucidă. Adică inclusiv  pe tatăl său. Însă n-a trecut multă vreme și soția celui decedat s-a predate spunând că ea l-a omorât și l-a transportat apoi cu o roabă mai departe de casă, aruncându-l într-un șanț.

       La trei zile după cele povestite de Titu, iată că am ajuns la domnul Dina, care, surpriză, mi-a dat să public această poveste deosebită  și crâncenă, așa cum a auzit-o dumnealui chiar din gura bătrânei ce a înfăptuit-o și a intrat în temniță pentru a-și răscumpăra păcatele față de societate. Căci față de Dumnezeu doar El știe cum o va judeca…

                              

                       Povestea pe care o scriu aici este adevărată (ca și cele care vor

 urma) și aparține unei octogenare,Tanti Venera, care, într-un moment de 

disperare și-a ucis cu sânge rece bărbatul, aplicându-i trei lovituri de topor

 în zona capului, după ce, în prealabil, i-a pus un laț de sârmă în jurul 

gâtului, în timp ce dormea.

          S-a întâmplat această mizerabilă crimă, în urmă cu vreo 65 de ani, la noi, la Piscani, în acest ,,colț de rai”, într-un sat ca multe altele, de pe frumoasa vale a Râului Doamnei.

       ,,Știu - spune Tanti Venera -  că nici un păcat săvârșit cu bună-știință nu rămâne nepedepsit. Nici măcar, aici pe pământ. În cer, probabil, cu atât mai mult…”

       Ne imaginăm de multe ori, visând cu ochii deschiși, cum se spune, cum s-ar desfășura scena finală a răzbunării noastre pe cei care ne-au făcut să suferim vreme îndelungată.

        Cel mai adesea i-am tortura încet, ca să simtă durerea, măcar pe cea fizică, fiindcă pe cea spirituală nu au cum, ,,pe asta doar chinurile iadului ar mai putea s-o răsplătească !”.

         Mulți ne lăsăm pradă imaginației acestea negre, însă foarte puțini dintre noi au curajul să recunoască că au asemenea viziuni.

        ,,Cum să răsplătești cu aceeași monedă ? Cum să folosești azi, în lumea creștină modernă în care trăim, Legea Talionului; ochi pentru ochi și dinte pentru dinte ?’’

        Ei bine, ea, Tanti Venera, n-a mai putut, n-a mai vrut să îndure, s-a săturat, s-a revoltat și l-a pedepsit cu moartea pe cel care zi de zi și noapte de noapte o tortura ca un inchizitor. Judecătorul, un bătrânel cu mustață, cu figura ca a lui Bachus, s-a uitat la ea cu mânie când a pronunțat sentința. Faptul că avea la dosar un certificat medico-legal cu zeci de zile de spitalizare, ca urmare a loviturilor primite, cu sechele pe mâini și pe corp, încă vizibile la  câteva luni după crimă, n-a reușit să convingă completul de judecată să-i acorde circumstanțe atenuante. 20 de ani de temniță avea să fie sentința, într-un loc de… reeducare.        

      ,,Ai avut noroc că te-a repartizat aici la Mislea. Poți învăța o meserie care să-ți folosească după eliberare, mi-a zis o deținută cu vechime, în ziua în care am pășit pe poarta fostei mânăstiri, acum închisoare pentru femei.

       N-am răspuns nimic, de parcă nu vedeam și nu auzeam nimic din ceea ce se petrecea în jurul meu, fiind preocupată mai mult de imaginea noului domiciliu, în care călcam pentru prima și ultima dată în viața mea.

       Fă, a zis o deținută mai oacheșă, tare ca să fie auzită de toate celelalte; voi știți de ce e asta aici ? Că și-a omorât bărbatul, de-aia !  Avea un râs gros, tabacic, răsunător, dar curând a fost acoperit de hohotele celorlalte femei în uniforme vărgate.

       Hai că ai sânge-n tine, mânca-ți-aș ! Mi-a dat un ghiont amical în spate de era să mă dea grămadă peste paturi. Se bucurau de parcă moartea lui Vasile, bărbatul meu, izbăvise  lumea de nemernici, de parcă le-ași fi scăpat și pe ele de tiranii care le snopeau în bătaie.

       Cred că așa manifestându-se zgomotos, aveau impresia că sunt mai puternice, chiar în stare să-mi repete gestul dacă li s-ar fi ivit ocazia. Cert este că din clipa aceea m-au privit cu teamă, dar și mult respect. Ele se aflau în acel loc sinistru pentru că furaseră, înșelaseră, omorâseră, dar nici una dintre criminale n-o făcuseră cu sânge rece, așa ca mine. Omorâseră la băutură, când mintea nu era limpede, pe când crima săvârșită de mine, în miez de noapte, cu toate detaliile ei, era inedită.

       Crimă cu premeditare, cu mintea lucidă, declarații false, ducerea în eroare a organului de anchetă, și încă vreo trei articole consemnate de procuror în dosarul penal destul de voluminos, care m-a însoțit în pușcărie ca o piază rea pe toată durata detenției.

    Apărătorul, un avocat tinerel, a adus o mulțime de de probe și de martori care să declare ce viață nenorocită am dus eu cu Vasile, soțul meu. Au depus mărturie în favoarea mea vecinii și rudele. Au venit la bară chiar și neamuri de-ale soțului meu, dar nu ca să mă acuze, ci ca să mă scape. Dumnezeu să le răsplătească pentru că m-au căutat la vorbitor mai în toți anii cât am stat în detenție ! Toți au declarat același lucru; că Vasile al meu era impulsiv, irascibil, violent din cale-afară, că mă bătea mereu de mă lasa lată. Mă bătea Vasile, mai ales după ce se încurcase cu Leana, când lipsea nopți întregi de-acasă. Și dacă îi ziceam ceva, îmi spunea:

    ,, O să te snopesc în bătaie dacă te mai ei de ea. Să nu crezi că mi-e frică de cineva. Nici de Dumnezeu nu mi-e frică !’’   Atunci a luat icoana din cui și a aruncat-o în foc. Era nebun de-a binelea, altfel n-ar fi făcut o asemenea faptă păgânească !

     Nu, nu-l cred în stare de așa ceva, mi-a zis soacră-mea când i-am povestit cele întâmplate. Știu ce-i poate pielea când se îmbată, că alta în locul tău n-ar fi stat cu el, dar ia-l și tu cu binișorul, încearcă să-i intri în voie, că așa sunt bărbații: mai bea un pahar în plus, se mai uită după câte o fufă, ce să-i faci, așa ne-a fost dat nouă femeilor !

    Îi lua apărarea de fiecare dată, deși aveai impresia, auzind-o, că-l condamnă.

   Nu i-aș fi spus niciodată că mă bate, nici că are pe cineva, dacă n-ar fi auzit singură, că doar gardul ne despărțea și nimeni nu avea cum să ignore semnele de pe fața și de pe corpul meu; se vedea clar că fusesem bătută crunt.

    ,,Vai de capul tău, iar te-a bătut nemernicul de Vasile’’, îmi zicea câte o vecină când mă vedea cu vânătăi pe față și pe mâini. ,,Eu în locul tău l-ași omorî. Cu toporul l-as omorî să fiu în locul tău. De ce să rabzi atâta chin, când el își trăiește viața cu Leana, iar pe tine și pe copii vă lasă de izbeliște. Ba te mai și bate de omoară ticălosul dracu’’.

       Vă așteptați, probabil, să vă povestesc cum am ajuns să trăiesc lângă bărbatul cu care m-am măritat din dragoste, la vârsta de 19-20 de ani. Ne-am căsătorit din dragoste la vârsta la care se căsătoreau tinerii atunci, copți la minte. Nu eram nici săraci, nici lipsiți, aveam căsuța noastră, aveam doi copii de crescut și duceam o viață destul de liniștită, până când a intervenit între noi scorpia aia de Leana care i-a sucit mințile lui Vasile. Atunci a început pentru mine calvarul. N-o să mă credeți câte bătăi am îndurat timp de câțiva ani, cât am plâns, cum am vrut să-l părăsesc, dar m-a întors mama din drum.

      ,,Mamă, mi-a zis; rostul tău e acolo la casa ta. Nu te mai gândi la tine, că ți-e bine, sau ți-e rău; ai doi copii, gândește-te la ei, cum o să crească fără voi ?’’

        Nu m-a primit acasă când am vrut să-l părăsesc. Nu mi-a mai rămas decât să îndur, să-mi accept soarta, mulțumindu-i  lui Dumnezeu pentru faptul că, dacă pe mine mă stâlcea uneori și de două ori pe zi în bătaie, de copii nu se atingea niciodată.

      Acestui calvar i-am pus punct, cu toporul, într-o noapte întunecoasă, când n-am mai putut suporta supliciul la care erau supusă. Așa am făcut ,,crimă cu premeditare” și am primit 20 de ani închisoare. Am făcut ceva mai mult de jumătate din ei. Din punct de vedere legal mi-am ispășit pedeapsa, dar cel mai greu mi-a fost că timp de ani și ani, de zeci de ani, nu mi-a dispărut din ochi imaginea aceea macabră din noaptea omorului.

      Casa plină de sânge, figura aceea hâdă a lui Vasile, mutilat cu tăișul toporului… Și lumea, lumea aceea ,,binevoitoare” ca m-a sfătuit să-l omor, să-l tai cu toporul, mi-a întirs spatele, nu m-a iertat că i-am luat viața omului cu care am împărțit pâinea și patul timp de 10 ani ! Și dacă în închisoare eram respectată și admirată pentru curajul de a-mi fi omorât călăul, când am ieșit din nou în lume lucrurile s-au întors la 180 de grade… Toți m-au privit cu scârbă, de parcă bărbatul meu ar fi fost un sfânt, iar eu o nemernică, tot ce făcuse el urât în viață fusese șters cu buretele și devenise martir. Au fost și persoane care m-au înțeles (nu mai vorbesc de copiii mei, care m-au primit cu bunăvoință) care m-au primit în viața lor cu încredere, oferindu-mi de lucru, fiindcă în închisoare am învățat croitorie, ba chiar și să lucrez covoare cu alesături, pentru export.

       Se spune că uitarea e o virtute, e binecuvântată. Sigur, pentru cei care pot uita și pot să-și reia viața de la început. Dar cei care nu pot să uite ? Eu n-am putut să uit niciodată.

      Nu m-a lăsat coșmarul acela cu imaginea crimei, pe care o am în ochi noapte de noapte, chiar dacă au trecut de atunci mai mult de 50 de ani. Vedeți, asta nu e durere fizică, ca și cum te-ar durea ceva anume, o mână, un picior. Pe mine mă doare sufletul; asta mă chinuie, suferința asta morală, înainte de judecata lui Dumnezeu.

        Am fost și pe la mânăstiri, am ținut și posturi lungi, mi-am mărturisit păcatele la preoți, la călugări, dar tot nu pot să uit. Realitatea e tristă, e urâtă. Mă simt singură deși trăiesc în lume, avându-i  aproape pe copii, pe nepoți, pe strănepoți. De-acum nu mai aștept decât judecata lui Dumnezeu, de la care aștept milă și îndurare…”

         Vă mulțumesc mult pentru interviu, vă doresc pace și liniște și încă mulți ani  până la întâlnirea cu Creatorul, de unde  sperați să obțineți milă și îndurare.

                               9 mai 2002;  Teodor Dina

     P.S.   Așa e, uitarea e binecuvântată, e scrisă în legile omenești !

     Satul, oamenii, au uitat demult  ,,Noaptea sângeroasă” de acum  65 de ani. Imobilul în care a locuitTanti Venera cu familia, înainte de oribila crimă a fost demolat de ani și ani, iar căminul eliberat de ,,Casa păcatului” a devenit… spațiu verde !

                                               

________________________________

Vlaicu mare logofăt Piscanul - o filă din istoria localității Piscani

                               Lui Vlaicu mare logofăt Piscanul

                    omagiu de recunoștină la aniversarea a 470 de ani de la uciderea sa din porunca

                                                        domnitorului Radu Paisie.

     

     În cadrul aniversărilor culturale, cu care ne-am obișnuit în fiecare an calendaristic,  se înscrie și aniversarea  a 470 de la moartea tragică  a lui Vlaicu mare logofăt Piscanul, ctitorul bisericii ,,Sf. Nicolae” din satul Piscani, comuna Dârmănești, județul Argeș.

      Atestarea lui documentară ca stăpân al unei părți însemnate din moșia și satul Piscani, este marcată de documentul din 29 decembrie 1532, emis de cancelaria din Târgoviște a domnitorului Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535) prin care întărește lui Vlaicu clucer și fraților săi, stăpâniea asupra unor proprietăți, funciare, astfel:

      ,,…Și iarăși să le fie la Piscani – cităm din document  -  de peste tot hotarul, jumătate, iar din a doua parte (a satului, n.ns.) a șasea parte, pentru că a cumpărat-o jupan Vlaicu cu frații săi, Mihnea pârcălab și Badea, de la Arfa, partea lui toată, pentru 2400 de aspri.

    Și partea lui Negre,  toată  (vezi denumirea satului Negreni, n.ns.) căci a cumpărat-o de la  Dragomir fiul lui Negre, pentru 2600 de aspri.

   Și din a doua parte  (a satului, n.ns.)  a șasea parte mai sus scrisă, partea lui Badea Bulgarul, căci a cumpărat-o de la Badea cu 2400 de aspri….”

   Deși stăpânea moșii, sate și părți de sate, în mai multe localități din fostul județ Muscel, după cumpărarea acestor proprietăți în Piscani, Vlaicu clucer a acordat o atenție deosebită acestor locuri minunate, unde și-a construit conac și dependințe gospodărești adecvate, precum și biserică din zid, în care a fost și înmormântat.

   Personalitate marcantă a timpului în care a trăit, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, Vlaicu  a fost remarcat de către domnitorul Radu de la Afumați (1522-1529, cu întreruperi) care l-a ridicat în treapta de clucer  și i-a întărit stăpânirea asupra proprietăților sale.

   După moartea tragică a lui Radu de la Afumați (2 ianuarie 1529) Vlaicu rămâne cu funcția de clucer și în domnia lui Moise vodă. Din păcate, în scurt timp, domnia acestuia este pusă în cumpănă de către un nou pretendent, Vlad Înecatul. Victoria pe câmpul de luptă a lui Vlad Înecatul fiind asigurată, Vlaicu realizează că domnia acestuia este efectiv consolidată, cu sprijinul socrului său, Petru Rareș, și i se alătură de la început. La rândul său, noul domn își dă seama de capacitatea politică a clucerului muscelean,  pe care și-l apropie, dăruindu-i unele moșii confiscate de la adversarii săi, boierii Craiovești.

     La sfârșitul lunii septembrie 1532  - cităm din cronica veche -  ,,săvârșindu-se Vlad vodă, înecat în Dâmbovița, boierii țării sfătuindu-se pentru domn, au găsit cu cale să pună pe Vintilă județul de la Slatina”. Vlaicu clucer, împreună cu alți boieri dregători domnești, îl sprijină la început pe noul domn. Recunoscător, domnitorul Vlad Vintilă îl menține pe Vlaicu în dregătoria de clucer și îi întărește și el cu hrisoave stăpânirea asupra moșiilor cumpărate, moștenite de la tatăl său, sau dobândite prin danii domnești.

   Din păcate, și domnia acestuia a fost umbrită de numeroase mișcări boierești ostile, în urma cărora mulți boieri au trebuit să plătească cu viața pentru nesăbuința lor.

    După ,,tăierea trădătorilor la Pitești” boierii rămași loiali domnitorului au fost răsplătiți de acesta, fiind înălțați în ranguri în locul celor decapitați, mulți dintre ei beneficiind și de averile acestora, confiscate pe seama domniei.

    Vlaicu clucer, ca răsplată a loialității sale a fost investit de domnitor cu dregătoria de mare logofăt (șeful cancelariei domnești) beneficiind și de unele proprietăți confiscate de domnitor de la adversarii săi.

     Chiar în vara acestui an, 1534, când a fost ridicat în treapta de mare logofăt, Vlaicu își constituie la Piscani reședința rurală, fiind comanditarul și finanțatorul unui conac impozant (ale cărui fundații se mai văd și acum) precum și a unei biserici din zid, care a rezistat (cu unele restaurări) până în zilele noastre.

     În ultimul an de domnie al lui Vlad Vintilă (1535) cu toată atenția de care se bucura din partea domnitorului, Vlaicu Piscanul se alătură și el partidei ostile acestuia și contribuie la înlocuirea lui din domnie. În timp ce  boierul din Piscani atinge apogeul ascensiunii sale pe plan politic și economic, domnia lui Vlad Vintilă este pusă la grea încercare de un nou pretendent, Radu Paisie, care în intervalul septembrie – noiembrie 1534 ocupă tronul de la Târgoviște și chiar emite documente de cancelarie.

     Revenit în domnie cu ajutor otoman, succesul lui Vlad Vintilă este efemer asigurat, de gărzile otomane care l-au instalat pe tron,  dar în iunie 1535 cade victimă unei noi încercări a boierilor ostili de a-l scoate din domnie, care, de astă dată reușește. La o vânătoare de cerbi, organizată în pădurea de la Leamnă, pe malul Jiului ,,gonacii” conduși chiar de către cumnatul său, logofătul Momce, l-au străpuns  pe domnitor cu sulițele, omorându-l pe loc.

Vlad Vintilă de la Slatina

          Martor la acest tragic eveniment, Vlaicu Piscanul, nu a fost străin de odioasa crimă. Documentele care s-au păstrat confirmă, că împreună cu alți boieri mari din Sfat, a luat și el parte la vânătoarea domnească organizată în pădurile Jiului.

      După uciderea lui Vlad Vintilă de către boieri, la 11 iunie 1535, la vânătoarea din pădurea de la Leamnă, de lângă Bucovăț,   ,,viind boierii la Curtea de Argeș, au ales pe starețul mânăstirii, arhimandritul Paisie, ca să le fie domn, schimbându-i numele călugăresc și numindul Radu, ca pe tatăl său, Radu cel Mare…”

   Vlaicu Piscanul, care n-a fost străin de complotul boierilor ucigași ai lui Vlad Vintilă, se alătură noului domn, iar acesta răsplătindu-l pentru  ,,credincioasă” slujbă îi întărește stăpânirea asupra moșiilor sale și-l menține în continuare în treapta de mare logofăt.

    Chiar din primul an de domnie Radu Paisie îi încredințează lui Vlaicu și fraților săi conducerea lucrărilor de reconstrucție a mânăstirii Valea (Țițești-Argeș) unde boierii din Piscani au devenit ctitori și epitropi.   Dar…roata vieții se mișcă, nu stă pe loc !

    Începută la 13 iunie 1535, domnia lui Radu Paisie a fost pusă în cumpănă pe toată durata ei de mai mulți pretendenți la tron, sprijiniți de unele partide boierești ostile. Timp de un deceniu (1535-1545) fostul călugăr, stareț al mânăstirii Argeșului, a trebuit să lupte cu diverști pretendenți la Tronul Basarabilor. Vlaicu Piscanul, deși n-a luat parte fățiș la comploturile boierilor opozanți, a fost bănuit de domnitor ca partiuzan al acestora.

   După 15 octombrie 1540 a fost eliminat din Sfatul Domnesc, cancelaria țării, condusă de el (ca prim ministru) între anii 1534-1540 fiind încredințată de domnitor altui boier.

     După eliminarea din Sfatul Domnesc, în care deținea funcția de mare logofăt, Vlaicu se retrage la Piscani, reședința sa rurală, pentru a se ocupa de averile sale, puse acum în dispută de noii dregători ai lui Radu Paisie.  Domeniul Vlăiculesc, constituit din 17 sate, 17 siliști, 3 munți, 7 mori și 25 de sălașe de țigani robi, începe acum să se destrame fiind reclamat de cei de la care fusese acaparat.   Și lucrurile nu se opresc aici, din păcate !

   O nouă încercare a boierilor ostili lui Radu Paisie, de a-l scoate din domnie și a-l înlocui cu un domn favorabil intereselor lor, a avut loc în iunie 1544.

   Fugar în Transilvania, încă din 1543, de teama represaliilor, Vlaicu Piscanul se raliază și el cu pretendentul Laiotă Basarab și cu boierii sprijinitori ai acestuia.

Laiotă Basarab

      În prima luptă dintre mercenarii lui Laiotă și oastea lui Radu Paisie,  ,,a biruit Laiotă și a luat domnia la Târgoviște  (…)  iar după două luni a revenit Radu Paisie de la Nicopol, cu mulțime de turci, și a avut (iarăși) război cu Laiotă la Fântâna Țiganului și a fost izbânda Radului vodă  (…)  În această luptă Laiotă Basarab a fost tăiat luptând (în luptă, n.ns.) și tăiați au fost de Radu Paisie și toți boierii prinși alătură de Laiotă, ca: Vlaicu logofăt din Piscani, (subl. ns.T.D.) Stroe banul și Stanciu vistier…”

   

       Foarte sumar cronica a consemnat (totuși) că, la 1 octombrie 1544, Vlaicu Piscanul a fost prins odată cu învinșii de la Fântâna Țiganului și tăiat odată cu aceștia din porunca lui Radu Paisie. Deși ctitor al mânăstirii Valea, la  reconstrucția căreia a contribuit ca ispravnic din partea domnitorului și căreia i-a făcut danii încă din timpul vieții sale, Vlaicu a fost înmormântat la Piscani, în biserica ctitorită de el între anii 1534-1540, fiindcă domnitorul-călău n-a îngăduit ca ,,trădătorul” să-și afle odihna veșnică în mânăstirea ctitorită de el. Mormântul său, acoperit cu o masivă lespede din piatră de Albești, se păstrează încă în pronaosul bisericii ,,Sf. Nicolae” din  Piscani. 

      Ca un omagiu pentru biserica ctitorită de el și rămasă peste veacuri până în zilele noastre, locuitorii din Piscani îi aduc în fiecare an prinos de recunoștință.

    Articolul de față se constituie și el a fi un prinos de recunoștință, un omagiu adus lui Vlaicu mare logofăt Piscanul, ctitorului bisericii ,,Sf. Nicolae” din Piscani, cu prilejul,  aniversării  a 470 de ani de la moartea sa tragică la 1 octombrie 1544.

                           1 Iunie 2014                                                    Teodor Dina

                                                ______________________________

Arheologia memoriei

Ieri am rugat-o pe tanti Florica să îmi mai povestească odată despre întâmplările unei vieți furate, unei vieți ascunse în suspinele nopților nedormite, despre viața sa de femeie atât de firavă, dar totuși puternică în esență. De ce o consider pe tanti Florica puternică ?

Pentru că la 21 de ani și-a văzut soțul venit de pe front în permisie cum murea în pragul casei. Și s-a ridicat.

Pentru că la 22 de ani i-a murit fetița de meningită în brațe. Și s-a ridicat.

Pentru că la 30 de ani securiștii i-au alungat cel de-al doilea soț, un învățător respectat, din școală. Și s-a ridicat.

Pentru că la 36 de ani a rămas singură cu doi copii când soțul i-a fost arestat și condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru că ar fi uneltit contra ordinii sociale. Și s-a ridicat. Și s-a bătut pentru ca să nu fie aruncată în drum, când instanța a decis confiscarea totală a averii soțului. Și a trimis în fața comisiei de confiscare pe cei doi copilași ținându-se de mânuțe, având în celelalte mânuțe bocancii soțului. ,,Na, confiscați-i averea, că atâta are ! ’’

Pentru că a muncit la colectiv stropind cu sudoarea ei pământul care fusese al lor. Și s-a ridicat!

Pentru că a crezut tot timpul că soțul i se va întoarce acasă. Pentru că, deși fusese silită să divorțeze, cum acesta a ajuns acasă, l-a luat din nou de bărbat !

Pentru că a crezut în Constantin al ei, pentru că a fost la un pas de deznădejde de câte ori copiii ei erau respinși din școli, din facultăți, din servicii. Dar s-a ridicat!

Pentru că a plâns amar când a fost înștiințată că Titu, băiatul cel mare, va face închisoare fiindcă a vrut să rupă gratiile de la închisoarea mare, cea de toate zilele, dar a căzut. Și din nou s-a ridicat !

Tanti Florica a ascuns adânc în podul casei o traistă cu o cămașă, un fel de pantaloni-izmene și niște cipici. I-am privit pe ea și pe Titu cum au scotocit prin sac și le-au ridicat în lumină după exact 50 de ani! Cu ele Constantin s-a eliberat din închisoare în 1964... Nu mai păstrau mirosul acela de deținut care a șocat-o pe tanti Florica la venirea soțului ei... Mâinile sale obosite și bătrâne au scuturat hainele, le-au netezit și parcă le-au mângâiat puțin... Oare la ce s-a gândit Titu când le-a cercetat cu grijă, și-a lăsat privirea să alunece peste fiecare petec, peste fiecare petec peste petec, cusătură peste cusătură?! Toată viața sa a fost afectată puternic de pecetea pusă acelui om care a locuit aceste haine. Fiu de bandit, fiu de dușman al poporului, fiu de chiabur, fiu de legionar!

Vă mulțumesc, Titu și tanti Florica.

Ați săpat adânc în memorie, ați sângerat poate din nou, dar vă mulțumesc că ați eliberat povestea voastră și ea va fi spusă mai departe de aceste haine într-un loc unde nu vor mai fi nevoite să se ascundă și să le fie rușine – un Memorial al Victimelor și Rezistenței Anticomuniste. Pentru mine, pentru altul ca mine, pentru ei, copiii și tinerii de acum încolo care trebuie să știe !

...............................................................................................................

Pe data de 26 iulie 2014  am avut onoarea de a darui in numele doamnei Floarea Mitoi acest sac al memoriei !

Sacul ascuns al memoriei (video)