La masă cu istoria vie - Alexandru Marinescu, unul dintre ultimii partizani din mișcarea de rezistență Haiducii Muscelului din Nucșoara

      A trecut ceva vreme de când n-am mai poposit pe terasa casei din Poenarei unde locuieşte pe perioada primăverii şi verii domnul Alexandru Marinescu. În urmă cu un an am reuşit să ajung cu câţiva elevi de la clasa a VIII-a, care l-au ascultat cu interes, dar şi cu mirare pe fostul partizan din gruparea Haiducilor de la Nucşoara. Îmi amintesc de întrebarea lui Vlad de la sfârşitul întrevederii – dacă acum, privind retrospectiv, ar mai avea curajul să ia aceleaşi decizii, să plece în munţi, să înfrunte regimul comunist cu arma în mână. La aceasta  a răspuns atunci şi mi-a zis şi acum, fără ca eu să mai fi insistat – da! Câtă dârzenie şi demnitate aveau totuşi unii dintre oamenii de atunci! Ne e atât de greu să îi înţelegem azi şi dacă puteam să ne apropiem cât de cât de modul lor de percepţie a evenimentelor şi de luare a deciziilor, nu ne rămâne decât să îi privim cu admiraţie. Ei au demonstrat că îşi iubesc ţara, comunitatea în care trăiau, familiile prin fapte, nu prin vorbe sau demagogie.

                                                                 

       Domnul Alexandru şi soţia sa m-au întâmpinat pe terasa ştiută de ani de zile, cu o vedere atât de interesantă la biserica unde au păstorit preoţii Constantinescu şi Andreescu, cei ce au plătit cu viaţa ajutorul dat mișcării de rezistenţă, precum şi la dealul înalt unde se zăreşte o parte a Râpei cu Braziîn care şi-au găsit adăpostul ani de zile ultimii partizani. Aici, în Poenarei, multe locuri, multe nume, amintesc de o istorie a suferinţei, dar şi a demnităţii. Domnul Alexandru îmi spunea că el crede că odată cu stingerea sa şi a altor câţiva, povestea partizanilor se va pierde treptat şi va căpăta alte valenţe în lucrările scrise sau documente, va deveni factologie rece. Poate are dreptate întru-câtva, căci pasiunile şi suferinţa, frica şi îndrăzneala nu străbat atât de lesne suprafaţa hârtiei sau sticla unui monitor, aşa cum o face un om viu care îţi povesteşte prin câte a trecut, îmbrăcând povestea cu o haină de umanitate, dar şi de subiectivism. Da, când domnul Alexandru nu va mai fi, domnul Eugen Chirca nu va mai fi, doamna Elena Ion (Arnautoiu) şi alţi câţiva, foarte puţini, universul rezistenţei anticomuniste va deveni mai sărac şi mai puţin atractiv. Oricum această parte a istoriei recente este o zonă de nişă, care nu se preda în şcolile noastre şi poate fi cunoscută mai ales pe internet şi cu ajutorul câtorva instituţii cum ar fi IICMER sau Fundaţia Academia Civică. De aceea este necesar să îi ascultăm cât se mai poate.

         M-am aşezat pe terasa vechii case a învăţătorului Popescu, socrul domnului Alexandru, privind spre Râpele cu Brazi. Domnul Popescu a fost arestat în 1949 şi a primit 8 ani de închisoare, iar după executarea acestora nu s-a putut bucura decât câteva luni de libertate, fiindcă a fost trimis cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan. Apoi în 1958 a fost din nou arestat şi condamnat la moarte în primul lot al haiducilor, alături de alţi 15 partizani. Fiul său a fost şi el condamnat la închisoare, iar ginerele, Alexandru, a primit 20 de ani ! Iată câte a trebuit să îndure această familie ! Domnul Alexandru a rememorat toată această istorie personală încărcată fără detaşarea la care te-ai fi aşteptat după trecerea a şase decenii. Evenimentele sunt încă vii în inima sa.
       ,, - Cum vă mai simţiţi, domnule Sandu?’’ 
       ,, - Ei, nu credeam că bătrâneţea poate fi atât de grea!’’
       Resimte atât trecerea naturală a timpului care îşi pune amprenta asupra trupului cât şi fiecare an din cei 10 petrecuţi în închisori şi lagăre de muncă. Îl doare trupul, dar îl doare şi sufletul, căci nu poate fi de accord cu locul ocupat în istoria mişcării de rezistenţă de fratele său Ionel Marinescu. Până la moartea acestuia din munţi, Doctorul, după cum era cunoscut, a participat la aproape toate confruntările armate cu Securitatea în urma cărora au rezultat mai mulţi morţi în rândurile lucrătorilor de Securitate. Pentru domnul Sandu, fratele este un erou care a fost lăsat la o parte. I-a ridicat în munţi, la câţiva km de locul unde a murit, o cruce şi an de an încearcă să ajungă acolo ca să îi aprindă o lumânare. Marele său regret este că bătrâneţea l-a ajuns înainte de a mai avea puterea fizică de a urca la bordei şi a căuta locul în care Doctorul a fost îngropat. Are credinţa că l-ar putea descoperi, după mărturiile şi documentele pe care le-a studiat. Am înţeles de mult şi îmi dau seama încă odată şi acum că subiectul legat de fratele său nu-i dă pace şi îi va lăsa o rană deschisă în suflet până când va închide ochii. 

      La plecare mi-a şoptit ceva ce prima oară de când ne tot întâlnim îmi zice: ,,Domnule profesor, te apreciez şi te las pe dumneata să spui adevărul despre mişcare când n-oi mai fi. Trebuie să faci acest lucru,  dumneata şi  profesorul Ştefan din Pitesti’’.  

    De câţiva ani încerc să fac asta, să prezint elevilor mei şi altora, inclusiv celor din mediul virtual istoria acestor oameni curajoşi. Aşa cum pot, la nivelul meu, mă ocup de această problemă care are atâtea faţete, controverse, onoare, dar şi trădare. E onorant să fii tratat în acest fel de cineva că domnul Marinescu, dar şi responsabilitatea este pe măsură. Timpul va dovedi dacă dumnealui a avut dreptate…

      

Dorinţa de la început de an

Într-o zi de miercuri, cred că pe la jumătatea lunii octombrie, am primit un telefon de la doamna Elena Ion (Arnăuțoiu). Mi-a spus că s-a deschis un cont la Banca Transilvania pentru Monumentul Haiducilor Muscelului din Nucşoara, cel început în 1997, situat lângă oraşul Câmpulung, la mică distanţă de Monumentul de la Mateiaș. Mă ruga să ajut şi eu, aşa cum îi promisesem la întâlnirea noastră din aprilie, prilej cu care participasem la emisunea colegului meu Florin Epure – ,,Recurs la Istorie''. Atunci scrisesem pe pagina mea de facebook – Destine frânte în închisorile comunste - şi am avut mai bine de zece solicitări pentru a ajuta cumva la realizarea dorinţei acestei doamne deosebite. Telefonul dumneaei m-a bucurat mult pentru că simţeam că pot ajuta, că pot mobiliza, că pot participa la o acţiune de suflet care îmi va aduce o mare satisfacţie. Aşa că i-am promis că voi face tot ce îmi va sta în putinţă. Şi chiar cred că am făcut...

Această acţiune este concepută să dureze până în luna februarie 2015 şi în funcţie de banii strânşi se va încerca să se facă mai mult sau mai puţin din proiectul iniţial. Important este însă să se realizeze crucea celor 130 de participanţi la mişcarea de rezistenţă care a avut centrul la Nucşoara. Apoi ar fi şi accesul spre acel Monument metalic lângă care se va ridica crucea, un gard de împrejmuire, panouri cu descrierea pe scurt a acţiunilor partizanilor etc. Dar în primul rând, crucea, la care doamna Elena spera să se poată ruga înainte de a merge să-şi întâlnească părinţii morţi în închisoare şi  fraţii executaţi la Jilavă... La 95 de ani, deşi nu se mai poate deplasa decât cu mare greutate, deşi nu mai vede bine, nu mai poate citi, are un suflet aprig, o vorbă care însufleţeşte şi impresionează... Dacă mai mulţi ar auzi-o sunt sigur că ar gândi la fel ca mine şi ar face ceva pentru că această ultimă dorinţă a doamnei Elena să se împlinească!

De la acel telefon, timp de două luni, am postat aproape zilnic pe  Destine frânte în închisorile comuniste, am scris mailuri, am dat telefoane, am făcut tot ce am crezut de cuviinţă ca să îmi ţin promisiunea făcută doamnei Elena. Am crezut în puterea facebook de a pune lumea în mişcare, dar rezultatele nu au fost pe măsură aşteptărilor mele. Ajutor am primit în primul rând de unde nu m-aş fi aşteptat. Primii au fost românii plecaţi în străinătate – Raluca, Titu, Vasile – oameni cărora le-am mulţumit şi mai vreau să le mulţumesc. Domnul Vasile Valeanu este artist – grafician şi pictor – în New York. Timp de mai multe săptămâni a lucrat la un afiş al campaniei încărcat de o simbolistică atât de specifică artei dumnealui. Apoi a ţinut să scoată acele afişe la o imprimerie de acolo pentru a ieşi perfecte. Când a putut, le-a trimis în ţara printr-un prieten ce venea acasă de sărbători, iar Titu a făcut un drum lung până la Bucureşti ca să recupereze preţiosul colet. Toată stima mea pentru aceşti oameni! Afişele vor ajunge, cu voia prietenilor mei, în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Făgăraş.

Un ajutor nesperat am primit şi de la domnul Cristi Dumitrașcu, realizator al emisiunii Jurnal Militar, la Radio România Actualităţi. În două rânduri mi-a dat şansa să vorbesc despre proiectul acesta. Şi apoi să îl şi cunosc, un om bun, dornic să pună o cărămidă la un edificiu dedicat eroilor ce nu mai sunt.

Un alt jurnalist, Laurenţiu Ungureanu de la Adevărul, a făcut un gest de prietenie frumos, scriind un articol despre mine, iar la finalul sau amintind ceea ce era cu adevărat important – cauza Monumentului Haiducilor din Nucşoara. Nu pot decât să îi mulţumesc.

Aşa cum aş vrea să le mulţumesc elevilor mei din clasa a VIII-a, care au făcut un gest simbolic dăruind şi ei, după ce m-au auzit în numeroase rânduri povestind despre Monument.

Nu mă pot opri cu mulţumirile aici  fiindcă câţiva români au crezut în ceea ce le-am spus eu şi m-au anunţat că au depus cât au putut şi dumnealor, iar la sfârşitul mesajului au spus atât de simplu – Doamne ajută!

Şi mai ales, nu pot să nu îi mulţumesc doamnei Ana Blandiana, care crede în acest proiect, crede şi în mine. ,,Domnule profesor, ar fi o ruşine să nu fie terminat, trebuie făcut. Faceţi ce trebuie !’’

        Datorită acestor oameni deosebiţi s-a strâns o sumă care permite să se ridice această cruce. Atât deocamdată.

          La început de an, dorinţa mea – evidentă – să ridicăm crucea eroilor cât mai repede, să oferim timp doamnei Elena pentru a aprinde o lumânare. Gest simbolic, fiindcă părinţii şi fraţii au sfârşit în gropi comune, fără crucea creştinească la căpătâi...

Dumnezeu să-i ierte! Dumnezeu să ne ajute ca să-i putem pomeni !

O lumânare, o cruce, un monument pentru Haiducii Muscelului executați și aruncați într-o groapă comună

Sentinţele Haiducilor Muscelului

     Prin sentinţele date de Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, au fost condamnate la diferite perioade de detenţie peste 100 de persoane.

      Dintre acestea, 16 au fost condamnate la moarte prin Sentinţele nr. 107, 108 din 19 mai 1059 şi Sentinţa nr. 119 din 14 iunie 1959:

 TOMA ARNĂUŢOIU (ofiţer)                                          PETRE ARNĂUŢOIU (ţăran)

 TITU JUBLEANU (ţăran)                                               CONSTANTIN POPESCU (ţăran)
 ION SĂNDOIU (ţăran)                                                     NICOLAE ANDREESCU (preot)

 ION CONSTANTINESCU (preot)                                     NICOLAE SORESCU (cioban)

 NICOLAE BĂŞOIU (ţăran)                                             GHEORGHE TOMECI (proprietar)

 ALEXANDRU MOLDOVEANU (învăţător)                      ION MICA (învățător)                           GHEORGHE POPESCU (învăţător)                                   ION DRĂGOI (preot)

 BENONE MILEA (ţăran)                                                NIŢU NICOLAE (proprietar)

    Toţi au fost executaţi la închisoarea Jilava, în noaptea de 17/18 iulie 1959, începând cu orele 21, la intervale de 15 minute, primul executat fiind Toma Arnăuţoiu.

Toma Arnautoiu

Petre Arnautoiu

Titu Jubleanu

Preot Nicolae Andreescu

                                                                Preot Ioan Constantinescu
           

Preot Ion Dragoi

                                                          Invatator Gheorghe Popescu

Invatator Alexandru Moldoveanu

Invatator Ion Mica

Nicolae Basoiu

Nicolae Nitu

Benone Milea

Gheorghe Tomeci

Haiducii Muscelului din Nucșoara

       Acum câteva luni scriam ,,Cum este posibil ca în țara mea un monument dedicat luptătorilor din Munții Făgăraș să nu poată fi construit și inaugurat nici în 17 ani ?!''
       Astăzi putem să îndreptăm acest lucru. Putem să împlinim ultima dorinţă a surorii fraţilor Arnăuțoiu din Nucşoara, dna Elena Ion.  Puteam să cinstim memoria a 16 partizani executaţi la Jilava - preoţi, învăţători, ţărani, militari. Dar şi memoria celor 130 de persoane, poate mai multe, care au avut de suferit în închisorile comuniste fiindcă i-au ajutat pe cei din munţi.
     Domnul Sergiu Rizescu, preşedintele AFDPR filiala Argeş a deschis un cont pentru Monumentul Haiducilor Muscelului din Nucşoara care îşi aşteaptă crucea şi numele eroilor.
     Cont - 003RONECONOI9806801BTRL    -    BANCA TRANSILVANIA FILIALA PITEŞTI.
     Trebuie specificat că donaţia se face pentru Monumentul Haiducilor Muscelului de la Nucşoara.
Eu voi susţine din tot sufletul terminarea acestui proiect şi vă rog şi pe dvs, prietenii mei virtuali, să ajutaţi, cu o sumă sau cu o rugăminte adresată celor care pot mai mult.
    Vă mulţumesc!
    Doamne ajută !

Impresii de la Școala de Vară de la Sighet (II)

                      

 În cea de-a treia zi a Şcolii de Vară a avut loc o dezbatere despre Revoluţia din 1989, care a adus în prim plan câţiva participanţi, intelectuali, dintre cei care au fost în primele zile în stradă la Timişoara. A fost emoţionant să îi asculţi pe niște oameni care şi-au ignorant instinctul de conservare şi au avut curajul de a nu se încuia în propriile case. De la farmecul expunerii pe care l-am simţit la domnul Vighi, scriitor timişorean, de la dramatismul şi concizia domnului Traian Orban, împuşcat în stradă, până la puterea de exemplificare şi de sinteză a doamnei Brânduşa Armanca, jurnalist cunoscut sau tratarea realistă a istoricului Miodrag Milin, ni s-a prezentat în faţa ochilor o frescă a evenimentelor acelor zile. A fost un prilej unic să ascultăm ore în şir pe aceşti oameni care au fost rotiţe în mecanismul teribil de complicat al drumului către libertate. Şi să-ţi faci o părere, să dai la o parte zgura de informaţii false, de credinţe trunchiate, de minciuni şi manipulări care ţi-au fost servite drept adevăruri în perioada postdecembristă. Când îi asculţi pe oamenii care au participat la evenimente, care practic au făcut istorie, iar unii chiar au udat istoria cu sângele lor, nu se poate să nu trăieşti și un sentiment de bucurie. Că te afli în preajma lor, a unor persoane cu care ai vrea să semeni şi, mai ales, că te afli în preajma adevărului.  

              


               
         
     Dna Ana Blandiana, dl Traian Orban, dl Romulus Rusan, dl Daniel Vighi



               

Dna Ana Blandiana, dna Brindusa Armanca, dl Miodrag Milin, dl Traian Orban

   
 Ani de zile am fost conştient că nu pot să cunosc prea mult din adevărul revoluţiei, că atâtea interese obscure au învăluit-o într-un val de fum, au furat-o, au confiscat-o, au măsluit-o, au manipulat-o. Pentru că aşa o cereau cei care, veniţi puternic din eşalonul doi, au luat România cu asalt şi au pus stăpânire pe ea pentru ei şi pentru moştenitorii lor. Aşa că, această ridicare dintr-o parte a valului ipocriziei a fost pentru mine o bucurie. Să afli de la sursă, de la cei din Timişoara, cum a început şi ce au trăit în acele momente, da, a fost impresionant. Iar aceştia sunt persoane adevărate, cu credinţele lor, cu temerile şi fricile lor. Când treceau în 15 şi 16 decembrie pe lângă casa pastorului Tokes, simţeau că se întâmplă ceva, că se schimbă ceva. Şi mai simţeau teamă, o teamă răscolitoare, profund omenească. Ei nu ne-au dat lecţii de eroism ci doar de ce înseamnă să fii om din carne şi sânge, să tremuri de frică, dar să mergi mai departe, alături de ceilalţi. Mi s-a părut esenţial acest lucru – felul în care şi-au învins frica sau poate că nu, doar au învăţat să trăiască cu ea acolo în stradă, să nu fugă când forţele de represiune au venit spre micul lor grup. Domnul Vighi povestea atât de firesc, dar cu un farmec atât de subtil despre cum trecea cu prietenii săi prin faţa casei lui Tokes pe 16 decembrie şi cum au fost abordaţi de securişti ca să plece de acolo. Cu câteva zile înainte trecând pe strada lui Tokes observase o maşină a Securităţii, o skoda, în care doi securişti se încălzeau la o butelie mică. Cu prietenul său făcuse acest fragil exerciţiu de sfidare, iar în capătul străzii, acesta i-a zis  - ,,Daniele, hai să mai trecem odată !’’ Vroiau cu disperare să se întâmple ceva, ştiau că în ţările vecine avuseseră loc schimbări. Simţeau că doar noi, românii am rămas mai la urmă şi trebuie şi aici făcut ceva. 

           ,,Nu vă puteaţi da seama ce însemna comunismul, însemna o plictiseală totală şi un banal provincial extraordinar. Deci plictiseală, nu se întâmpla nimic ! […] Am fost atât de emoţionat când am văzut asta, îmi doream atât de mult să se întâmple ceva.’’- ne-a spus domnul Vighi.

Doamna Brânduşa Armeanca a ţinut să precizeze că ,,Locul acesta unde s-au adunat câţiva tineri, câteva doamne cu pălăriuţe, îmbrăcate îngrijit, câţiva domni mai în vârstă cu lumânări în mână, era un nod de tramvai şi toată lumea care trecea în tramvai vedea ceva, vedea nişte oameni cu lumânări şi se întreba ce se întâmplă, a murit oare cineva?’’ Securiştii îmbrăcaţi în cunoscutele haine de piele se plimbau printre oameni şi doar prezenţa lor îi făcea pe majoritatea să plece, să se suie în tramvaie, iar pe cei mai curajoşi să revină cu următorul tramvai. Din lucruri atât de simple şi gesturi atât de banale a început schimbarea …

Un alt episod parca neverosimil se întâmpla în ziua de 17, când deja evenimentele se precipitaseră. Domnul Vighi şi-a amintit cum în tramvai, o persoană necunoscută, le spunea călătorilor - ,,Vă rugăm, poftiţi la revoluţie !’’

Despre zilele de 17 şi 18 decembrie ne-a povestit domnul Traian Orban, care a participat efectiv şi s-a contaminat de avântul tinerilor care parcă luptau cu taburile şi tancurile armatei în joacă. Scene incredibile precum aceea în care un băiat a îndesat un jerseu în ţeava de eşapament a unui tanc, iar acestuia i s-a oprit motorul şi s-a putut urca pe el sau când el însuşi a aruncat cu un borcan cu compot într-un tab şi a privit cum prunele se scurgeau pe suprafaţa acestuia, par desprinse din altă realitate. Sau scandările care i-au însufleţit - ,,Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!’’

Despre evenimentele de la Bucureşti ne-a vorbit domnul doctor Nicolae Constantinescu, cel care în zilele de 21 şi 22 decembrie nu s-a mişcat de la postul său din Spitalul Colțea, cel mai apropiat de centru, unde începuse măcelărirea luptătorilor pentru libertate. Mărturia dumnealui s-a transmis în sala de la Sighet ca un curent şi ne-a transpus în acele momente teribile, când viaţa unui om nu valora nimic. Eforturile sale şi ale colegilor de a-i salva pe cei împuşcaţi, dramele trăite de pacienţii care erau salvaţi  datorită operaţiilor, dar mureau după câteva zile din cauza complicaţiilor sau a lipsei unor medicamente, toate acestea ne-au fost relatate punctual de către domnul doctor. Toate poveștile au fost înregistrate fidel în memoria sa și oricând pot fi spuse …

                                  Dl. doctor Nicolae Constantinescu, dna Doina Jela

Dna Ana Blandiana, dl Nicolae Constantinescu, dna Doina Jela

Ştiam că au murit şi copii în decembrie 1989. Copii care au ieşit în stradă alături de părinţii lor, copii care au murit alături de părinţii lor. Imaginile se derulau şocante, numele lor se scurgeau unul dupa altul în timp ce vocea doamnei Ana Blandiana le rostea un dureros epitaf .

George Eduard Atomei, 16 ani, Braşov, 22/23.12.1989;

Florin Corneliu Baban, 13 ani, Bucureşti, 21/22.12.1989;

Marius Bodo, 15 ani, 23.12.1989; Comitetul Central Bucureşti;

 Luminita-Florina Botoc, 13 ani, 17.12.1989 Timişoara;

Robert Paul-Bugyi, 18 ani, 24.12.1989, Arad;

 Octavian Burcioaica, 13 ani, 22/23.12.1989, Comitetul Central – Bucureşti;

Adriana Chiriţă Vasii, 13 ani, 24.12.1989, Brăila;

Nicusor Mihaita Cochirleanu, 16 ani, Brăila;

Gheorghe Ioan Constantin, 17 ani, 21/22.12.1989, Piaţa Universităţii Bucureşti;

Cătălin Diaconu, 18 ani, 22/23.12.1989, Braşov; 

 Cosmin Florian Doga, 13 ani, Constanța;

Diana Alexandra Donea, 19 ani, 21/22.12.1989, Bucureşti – Piaţa Universităţii;

Drăgan Iulian, 18 ani, 22/23.12. 1989, Braşov;

Marin Alfred-Hatman, 18 ani, 24.12. 1989, Arad;

Cristian Constantin Ioan, 21.12.1989, Piaţa Universităţii – Bucureşti;

Alexandru Radu Ionescu, 17 ani, 21.12.1989, Piaţa Universităţii Bucureşti;

Silviu Sebastian Iordan, 18 ani, 23.12.1989, Timişoara;

Constantin Iosub, 17 ani, 17.12.1989, Timişoara;

Leonard Killinger,17 ani, 24.12.1989, Brăila;

Mihaita Constantin Dorinel Lambert, 18 ani, 23.12.1989, Bucureşti – Şoseaua Antiaeriană;

Mihai Flavius Mada, 18 ani, 23.12.1989, Arad;

Liviu – Iulian Marin, 17 ani, 21/22.12.1989, Bucuresti-Piata Universităţii;

Victor Mateescu, 17 ani, 23.12.1989, Bucureşti – Bucureştii Noi;

 Ştefan Silviu Mânca, 14 ani, 23.12.1989, Bucureşti – Şoseaua Antiaeriană;

Maria Moldoveanu, 14 ani, Otopeni;

Adrian Florin Negru, 12 ani, 22/23.12.1989, Braşov;

 Laura Andreea Negrutiu, 9 ani, 23.12.1989, Timişoara;

Marian Niculescu, 13 ani, 22/23.12.1989, Bucureşti – Comitetul Central; 

Corina Roşca, 6 ani, 23.12.1989, Brașov

…………………………………………………………………………………………………………………………………..

Nume, vârste, oraşe, datele în care şi-au pierdut viaţa…

Aveam 13 ani atunci când toţi aceştia piereau sub gloanţele celor de-o limbă cu ei, ale românilor noştri. Acum copilul meu are vârsta la care unii dintre ei erau împuşcaţi atunci. Cât de nedrept a fost! Câtă suferinţă pentru părinţii care şi-au dus copiii pe ultimul drum…

Ziua acestei dezbateri s-a încheiat în tăcere şi gravitatea a ceea ce s-a întâmplat atunci ne-a atins pe toţi. Nu a mai rămas nimic de spus. Poate doar să citim în linişte poezia premonitorie a doamnei Ana Blandiana - Cruciada copiilor - din anul 1984:

Un întreg popor
Nenăscut încă
Dar condamnat la naştere,
Foetus lângă foetus,
Un întreg popor
Care n-aude, nu vede, nu înţelege,
Dar înaintează
Prin trupuri zvârcolite de femei,
Prin sânge de mame
Neîntrebate.

Povești de viață cu domnul Gheorghe Moise

Ana Maria Pulpea a realizat în această vară câteva interviuri pentru a putea participa la cursurile Scolii de Vara de la Sighet organizate de Fundația Academia Civică. Între ele, unul cu domnul Gheorghe Moise, fost profesor și director al Școlii Leicești din comuna Coșești. Dumnealui locuiește în satul Păcioiu și s-a născut în anul 1946. A fost unul dintre dascălii cei mai importanți din localitate, un profesor de chimie și fizică pasionat, iar ca director, un administrator desăvârșit, cunoscut în tot județul prin rigurozitate, cinste, eficiență și profesionalism. I-am fost elev domnului Moise, iar apoi, mult mai târziu, am ajuns să predau și eu la școlile pe care dumnealui le-a condus ca director. Deci știu bine ce spun. A rămas pentru noi un model, un exemplu. De aceea sunt foarte mulțumit că i-a acordat acest interviu Anei Maria Pulpea, student la Științe Sociale la Cluj, fiindcă prin experiența de viață și profesională, domnul Moise ne poate creiona un tablou – frescă complex al anilor 1945-1989.

1. Vă amintiți de un eveniment politic major din timpul copilăriei?

Au fost multe astfel de evenimente majore. Unul dintre ele a fost cel legat de naționalizarea mijloacelor de producție din iunie 1948, când toate proprietățile au trecut în mâna statului și a adus multe, multe nenorociri populației și acelor întreprinzători din acea vreme. Alt eveniment politic important a fost retragerea armatelor sovietice din 1958, dacă nu mă înșel și bine au făcut. Un alt eveniment a fost eliberarea deținuților politici din 1963-1964. Un gest tardiv, dar cu multe implicații pentru poporul român și pentru intelectualitatea română reținută în temnițele comuniste un număr însemnat de ani. De altfel, în această perioadă, a adolescenței,  am avut parte de profesori care au fost deținuți politici să-mi predea  diferite discipline, printre care discipline tehnice, fizica, sau pedagogia, ca proaspeți eliberați din închisorile comuniste. Și aș mai vrea să amintesc un eveniment, este vorba de cele întâmplate pe valea Râului Doamnei, în comuna Corbi, la râpa aceea unde au fost prinși cei care au fost împotriva statului. E vorba de Arnăuțoiu.  Evenimente pe care le-am trăit din plin. Îmi amintesc că era o zi de mai, eram prin clasa a VI-a, când fiind cu vitele la păscut, văd o coloană imensă de mașini militare dotate cu de toate și au trecut pe Râul Doamnei în sus. Nu am înțeles la momentul acela despre ce este vorba, dar la câteva zile de la producerea evenimentelor, oamenii au început să spună cam ce s-a întâmplat atunci, o tragedie, de altfel, pentru poporul român.

2. Copilaria v-a fost afectată de evenimente precum colectivizarea agriculturii, naționalizările sau arestările politice? Cunoașteți cazuri de persoane care au fost arestate pe motive politice?

Colectivizarea nu m-a  afectat pe mine și familia mea, pentru că, așa cum s-au întâmplat lucrurile în localitatea Coșești, nu s-a realizat CAP-ul, deși s-au depus eforturi deosebite, dar oamenii au reușit să evite formarea colectivizări, și au mers pe întovărășire. Au fost așa numitele întovărășiri, era pus pământul la un loc și era lucrat, dar nu a durat prea mult pentru că nu au dat roade. Naționalizarea s-a întâmplat și în localitatea noastră pentru că erau destui oameni cu o putere economică mijlocie care dețineau anumite prăvălii, magazine mici, dotate cu diferite produse, fie alimentare, fie industriale. Acestea au fost imediat închise odată cu 1948. Acest lucru i s-a întâmplat și bunicului meu care a trebuit să închidă acea prăvălie și ca el foarte mulți din satul Păcioiu. Erau în jur de 15-20 asemenea asociații, pe o lungime de circa 2 km, destul de multe. Un eveniment destul de neplăcut, odată cu naționalizarea a fost acela că acei care făceau parte din pătura mijlocie au fost declarați imediat chiaburi. Li s-au pus pe cap cote peste cote, încât nu făceau față să-și întrețină familia, au fost aduși - cum se spune - la blană. O perioadă destul de neplăcută, care a făcut să despartă tată de fiu, deși până atunci trăisera în aceeași gospodărie, au fost obligați să nu fie trecuți amândoi în categoria chiaburilor, iar curtea să fie despărțită cu gard.

Da, au fost foarte multe cazuri de persoane arestate politic, mai puțin în localitatea noastră. Dar, mai ales în Corbi, au fost persoane arestate pe caz politic, iar multe dintre ele nu s-au mai întors din temnițele comuniste. Alte asemenea situații neplăcute am luat cunoștință de ele la colectivizare. Au fost oameni care s-au opus colectivizării și bineînțeles că au fost arestați, unii deportați, iar o altă parte nu au rezistat acestui supliciu și au murit. Chiar îmi amintesc că în primii mei ani de activitate profesională, din comuna Recea din județul Argeș, am fost găzduit de o bătrână care și-a pierdut soțul exact la colectivizare, rămânând cu 4 copii pe care i-a crescut cu greu. Sunt multe asemenea tragedii care s-au întâmplat datorită politicii acelei perioade.

3. Familia a fost silită să dea cote agricole la stat? Ce anume?

Da, au fost siliți să dea cote la stat de toate tipurile, și nu numai în perioada de început a comunismului - anii ’50 -’60, dar și în anii următori. Și am ajuns și eu în anii ’80, începător în căsnicie, să dau cote, începând de la ouă, brânză, lapte, cartofi, nuci, prune, orice produs agricol, era prevăzut într-o țidulă pe care fiecare o primeam la început de an calendaristic, ca obligație către stat pentru anul care urma. Cred că încă mai am o asemenea țidulă  pe care primăria mi-o înainta la început de an ca să cultiv și terenul pe care îl dețineam și pentru cotele pe care trebuia să le dau în anul respectiv.

4. Aveați destule alimente când erați copil? Părinții vorbeau despre asta? Ați fost nevoit să îndurați anumite lipsuri materiale?

Atât părinții au fost nevoiți să îndure foarte mult și mai ales să ne crească cu greu pentru că la vremea respectivă părinții își creșteau copiii numai cu ce produceau din agricultură sau din ceea ce obțineau prin troc de produse. Produse pe care le valorificau în partea de sud a județului sau în partea de sud a Olteniei, a Munteniei, de unde reveneau cu grâu, porumb mai ales. Oricum lipsurile se simțeau foarte mult, iar în perioada în care eram în activitate, am dus lipsa în primul rând a pâinii. Pâinea era cu porția, ajunsesem să ni se asigure, între ghilimele spus, un fel de turtoi prin brutăria din localitate, cu 150 de grame de pâine. Și ridicam zilnic această cantitate de 150 de g pentru fiecare membru din familie, dacă onoram la cooperativă produsele pe care eram obligați să le dăm.  Nu dădeam produsele, nu beneficiam nici de această pâine. Îmi amintesc că în luna iulie, nu-mi amintesc anul, pâinea nu știu din ce a fost făcută, dar era neagră, coaptă, grea ca un bolovan și necomestibilă.

5.  În casa dumneavoastră părinții vorbeau liber despre problemele politice sau de zi cu zi?

În familie da, în rest nu ne puteam hazarda să vorbim prea mult. Pentru că se răspândise vorba că orice scrumieră, tabacheră are pe langă ea microfoane. Și acolo unde ne puteam întâlni un număr de familii sau un număr de membri ai familiei și aveam încredere în noi, discutam, dar în rest ne feream pentru că ne făceam viața grea atât nouă cât și familiilor, copiilor și aveam necazuri și la locul de muncă. Sunt evenimente pe care trebuia să le percepem, că altfel dădeam cu stângul în dreptul.

Atunci se încerca din răsputeri să se creeze "omul nou", adică un om care să răspundă la comandă, un robot. Cum să fii un robot când aveai și tu cât de cât o personalitate?!

6.  Făceați muncă patriotică în calitate de elev? Ce manifestări erau obligatorii la școală atunci?

Da, am făcut multă muncă patriotică. Aveam multe obligații atât ca elev, cât și ca student și anume să adunăm plante medicinale, să creștem viermi de mătase. Era greu pentru copiii care trebuiau să aducă zilnic și să îngrijească viermi de mătase. Trebuiau să aducă în fiecare zi frunze de dud. Nu am primit niciodată nici un ban, deși pe o factură ce ni se elibera spunea că trebuie să primim o sumă derizorie.  Îmi amintesc că în clasa a VI-a și a VII-a am mers cu școala să facem gropi pentru plantația de meri de pe Morișoara. Cu acea ocazie m-am și îmbolnăvit. După aceea, în perioada activității profesionale, mergeam cu elevii tot la muncă patriotică: la plantat puieți de brad. În urma unui eveniment nedorit din vara anului 1960-1961, de Rusalii, când o furtună puternică a doborât păduri seculare  din zonă, a trebuit să se extragă lemnul și să se facă replantare de brad, molid și alte specii de rășinoase, dar zona noastră nu e propice pentru astfel de plantație. Și a trebuit să participăm cu elevii din localitate la plantarea acelor puieți.

7. Ați fost pionier?

Da, am fost pionier, făceam activitățile respective, aveam un lot școlar unde aveam răspunderea față de plantele cultivate acolo și obțineam o anumită producție, bineînțeles sub îndrumarea profesorilor noștri de biologie. Făceam multe astfel de activități pe care, ca pionieri, ne obligau să le facem pentru a primi anumite grade. Iar noi, la vremea respectivă percepeam aceste câștiguri ca o mândrie, dar în același timp, nu era o plăcere să mergi pe timpul verii în căldura aceea dogoritoare să muncești. Am participat la muncă patriotica cu elevii mei la săpatul și recoltatul cartofilor. Iar mai târziu la CAP-ul Dârmănești am făcut tot muncă voluntară la culesul porumbului și recoltatul prunelor.

8. Cum petreceați sărbătorile de 1 mai sau 23 august?

În perioada gimnaziului era mai puțin vizibilă participarea noastră, dar în perioada liceului era obligatoriu să participăm la sărbătorirea 1 mai și a zilei de 23 august. De 1 mai, fiind la liceu, primeam echipament și eram încolonați și mergeam la defilarea de 1 mai. Pentru 23 august lucrurile erau ceva mai complicate. Fiind în vacanță, trebuia să participăm la sărbătorirea acestei zile, să mergem la Pitești, fiind solicitați de primărie. La început de an ni se cerea o adeverință prin care demonstram că am luat parte la activitățile patriotice pe timpul vacanței de vară, pentru că altfel nu eram înscriși în clasa următoare. Erau niște constrângeri pe care le suportam dacă doream să mergem mai departe.

La Cântarea României am participat în calitate de profesor cu elevii prin diferitele serbări și activități pe care le organizam, dar și ca activitate culturală obligatorie pe care trebuia s-o desfășurăm ca intelectuali ai localității în Căminul Cultural, sub comanda directă a secretarului de partid care la vremea respectivă era și primarul comunei. Obligatoriu trebuia să participăm. Trebuia să prezentăm fie piese de teatru, fie scenete cu conținut patriotic.

9. Ați fost înscris în organizația UTC?

Da, am fost înscris în organizația UTC, mai ales în timpul liceului. Și am avut și anumite funcții de conducere.  Fiecare clasă avea biroul, comitetul organizației UTC de bază și nu aveai cum să te sustragi, puteau apărea probleme.  Nu conștietizam că este vorba atât de mult de propagandă. Acest lucru l-am realizat foarte bine în perioada facultății. Pe vremea aceea, un profesor ce ne preda socialismul, ne povestea lucruri ce nu avusesem ocazia să le auzim până atunci. A fost primul om care a înlocuit determinismul socialist cu noțiuni prin care să ni se spună că nimic nu este veșnic, totul este în mișcare. Din punct de vedere al mentalității, acest om ne-a deschis ochii.

10.  Mai târziu, dupa terminarea școlii ați deținut vreo funcție în cadrul partidului?

Da, am deținut funcții în timpul facultății în cadrul UTC-ului, ca secretar pe an de studii. Când am venit ca profesor, la catedră, eram deja membru de partid, iar ulterior, ca director de unitate școlară trebuia să îndeplinesc în mod obligatoriu, prin organigramă, și funcția de secretar pe probleme organizatorice. Am ca mulțumire faptul că m-a prins revoluția ieșit din nomenclatură.

11. Cum ați întâmpinat evenimentele ce au avut loc în preajma Revoluției de la 1989? Ce speranțe dar și ce temeri ați avut legate de Revoluția de la 1989?

Cu multă surpriză. Eram acasă cu copii, și în după amiaza zilei de vineri, deschizând televizorul, am rămas foarte surprins și îngrijorat, în același timp. În cursul nopții respective am urmărit evenimentele respective, așa cum erau ele prezentate la cald, dar și cu manipulare. Dar cu emoție deosebită am suportat aceste evenimente, a doua zi au început să se producă schimbări și în loalitatea noastră. La unitatea școlară a trebuit să dăm jos toate tablourile, stema, comitetul central. A trebuit să înființăm o conducere provizorie la nivelul localității, care a durat de la Crăciun până în martie, urmând ca în mai 1990 să fie alegeri. Am avut speranțe deosebit de mari de la această revoluție. Multe dintre ele s-au și îndeplinit, anume libertatea de a discuta orice cu oricine și puteam avea orice părere pe care s-o putem expune și altora. A doua speranță a fost în ceea ce privește bunurile materiale, salariile. Speram că va fi mai bine. Dar nu a fost așa, încet speranțele s-au spulberat. Oricum e mai bine astăzi decât a fost înainte.

12. Ce puteți spune despre alegerile libere din mai 1990? Cum a fost acea perioadă post-decembristă pentru dumneavoastră?

Da, am votat și am crezut că este bine. Așa am fost convins din decembrie când puterea a fost luată de FSN. S-a văzut că forțe obscure au făcut din acele alegeri care se zicea că sunt libere, înșelătoare. Ne-am înșelat în sensul că oamenii pe care i-am ales nu au fost în stare să ducă la îndeplinire ceea ce ni s-a spus înainte de alegeri. Nu au avut șansa, posibilitatea de a face promisiunile adevărate, dar nici cunoștințele necesare pentru a trece de la perioada comunistă la perioada aceasta a unui capitalism cât de cât decent, suportabil, nu unul sălbatic, așa cum se folosește noțiunea acum. Evenimentele care s-au produs ulterior, cu mineriadele au dovedit că lucrurile sunt privite de fiecare cum dorește - fiecare are propriul lui adevăr.

13.  Dar despre manifestațiile din Piața Universității, legate de mineriadă, cunoașteți date? Aveți cunoștințe care au participat la proteste?

Da, am cunoștințe. Au fost niște evenimente bine gândite de cei care le-au produs, dar nu au fost explicate nici de cei care s-au cantonat în Piața Universității și pe altă parte intervenția brutală a autorităților, care au lăsat o senzație tare neplăcută.

Dl. Gheorghe Moise pe Valea Vâlsanului la baraj cu o absolventă a Școlii Leicești

Alături de colegii de la Leicești în 2009

Școala Leicești unde a muncit aproape patru decenii

                          Ana Maria Pulpea - realizatoarea interviului cu dl. Gheorghe Moise