JURAMANTUL HAIDUCILOR MUSCELULUI DIN NUCSOARA

Cu o mână pe Biblie şi alta pe pistol, partizanii din Nucşoara au depus jurământul în faţa colonelului din Armata Regală a României, Gheorghe Arsenescu !

,,În numele lui Dumnezeu Atotputernicul şi pe Sfânta Cruce, eu, ….……………………………………………..........................................,

Jur să mă fac haiduc, de bună voie şi nesilit de nimeni, pentru a lupta la salvarea şi eliberarea Patriei şi neamului din ghearele fiarelor comuniste – bolşevice şi de sub jugul greu al ruşilor.

Jur credinţă Majestăţii Sale Regele Mihai I, regele tuturor românilor;

Jur credinţă Guvernului liber al Patriei;

Jur supunere şi ascultare fără murmur şi fără şovăire şefilor haiducilor;

Jur să ucid fără milă şi fără cruţare pe toţi străinii şi ticăloşii  care ne-au trădat şi vândut Patria şi neamul şi au adus dezastrul ţării;

Jur să nu mă despart de fraţii mei de luptă decât după Victoria finală. În caz de trădare sau de călcare a jurământului, să fiu ucis ata eu cât şi întreaga mea familie.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu !''

( Colonelul Arsenescu; sursa: Historia.ro )

(Grigore Constantinescu, Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraș)

Toma Arnăuţoiu. Partizanul - poet cu o mână pe Biblie și cealalată pe pistol

REGIMULUI P.C.R.  DIN ROMÂNIA R.P.R.

De vre-o 5 ani mă cauţi asiduu

Iar faptele vorbesc ca în poveşti

Să mă pupaţi în CURtea de Argeş ca raion

Şi mai vârtos în regiunea Bucureşti.

Izbiţilor mei ţigani

De aţi fi şi voi bandiţi, uşor ne-am prinde în horă

Căci cui cu cui se scoate TRĂDĂTORI!

Dar voi sunteţi TÂLHARI.

ŢIGANI, BORFAŞI ŞI VÂNZĂTORI !!!

De vre-o 5 ani vă scremeţi să mă prindeţi

Iar firele vorbesc ca în poveşti

Să mă pupaţi în CURtea de Argeş ca raion

Şi mai vârtos în regiunea Bucureşti.

                                                                   (Sursa - Adevarul.ro)

( N.a. - partizanii ii numeau tigani pe securisti)

(Din lucrarea  în pregătire - ,,Rezistenţa armată anticomunistă de la Nucșoara (1949-1958)’’.

Poeziile partizanilor. Toma Arnăuţoiu

         

          Ultimii partizani din gruparea Haiducii Muscelului au fost descoperiti si prinși pe 19 mai 1958 la Poenărei, Corbi. Toma și Petre Arnăuţoiu, Maria Plop și micuţa Ioana au intrat în temniţă, Tică Jubleanu a luptat până la moarte cu trupele Securităţii.

          Au fost descoperite nouă caiete pe care partizanii și-au scris și descris viaţa, gândurile, rugile, dorinţele. Tică a murit, dar a rămas ceva după el – un jurnal de partizan. Toma a fost executat, a lăsat în urmă zeci de poezii pe care securiștii le-au transcris cu mare grijă, multe din ele alterate probabil de condiţiile în care au fost păstrate. Poezia de mai jos e dedicată mamei sale, închisă atunci și e foarte semnificativă. De asemenea și mama sa Laurenţia a scris, se cunoaște cel puţin o poezie, cea prin care își plânge fiul, pe Ion, primul născut, ucis pe front, în Crimeea.

           Aceasta este inclusă în volumul în pregătire - ,,Rezistenţa armată anticomunistă de la Nucșoara (1949-1958’’.

                                                              (Sursa: Adevarul.ro)

SCUMPĂ MAMĂ

O,  scumpa noastră mamă

Închisă în depărtări

Legată în zăbrele

Dar regăsită în zări.

Apari ca niciodată

Cu sufletul curat

Tu blândă fără seamă

Un suflet cald mi-ai dat.

Te-am ascultat în totul

Ţi-am învăţat credinţa

Cu munca şi cu cinstea

Să culegi biruinţa.

Nici viaţa nici odihna

Nu am precupeţit

Noi ţi-am păstrat oglindă

Şi  neamul oropsit.

Ne-a răvăşit furtuna

Ne-a împrăştiat pe valuri

Nu ne-a învins primejdia

Nu ne-a împins pe maluri.

Furtuna desnădejdii

Cu pieptul am înfruntat

Urgia omenească

Nimic nu ne-a schimbat.

Cu sacra ta icoană

Am răsturnat toţi munţii

Cu crezul tău cel sacru

Avem seninul frunţii.

Pe cele patru vânturi

Plutim cu toţi ! o mamă!

Dar sufletele-s albe

Candide pe năframă.

Şi cerul se-ndura-va

Pe toţi să ne adune

În jurul  tău, martiro

Durerea să răzbune.

Doar nu va fi ursita

Să sfârşim în noroi!

Să n-ai tu mângâiere

Ca mamă de eroi.

Tu,  Doamne,  tu părinte

Nu ne lasă a fi

Noroi pentru morminte

Căci ai destule mii.

Adună-ne părinte

La casa în ruine

S-o reclădim bătrâne

Spre zile de mai bine.

Să vină scumpă mamă

Cu toţi să lăcrimăm

Uniţi în bucurie

La tine-ngenuchem.

Să-ţi înălţăm o rugă

Cum numai ţie dăm.

Primește-ne- o Doamne

Viaţa doar ţie ţi-o închinăm.

7 ianuarie 1954

Marina Chirca – o mărturie din Nucșoara

În 2010 le-am cunoscut pe surorile Ana Simion şi Marina Chirca, cu rol foarte însemnat în sprijinirea partizanilor din munţii Făgăraş. Tanti Ana a fost prima care a aceptat să-i iau un interviu, primul meu interviu cu un fost deţinut-politic. Şi care m-a marcat cel mai mult. De la blajina tanti Ana vizitată de mine pe patul de spital, am ajuns la Marina Chirca în Slatina, comuna Nucşoara. 9 ani fără întrerupere i-a ajutat pe partizani, mai mult probabil decât oricine. Un alt gen de om, parcă i-am simţit îndârjirea şi devotamentul pentru cei ce nu mai sunt de mult, de atât de mult. Acum pe 19 iulie se împlinesc 60 de ani de la execuţia celor 16 luptători în Valea Piersicilor, Jilava. Da, genul acela de om care îşi risca totul pentru a adduce prin filtrele Miliţiei arme de foc din Câmpulung la Nucşoara, pe jos, pe o distanţă de peste 40 de km. 2 pistoale mitralieră şi 5 pistolete altă dată ! Da, genul acela care le spune curioşilor că duce în desagă lumânări ! Şi care jură credinţă în faţa conducătorului organizaţiei, colonelul Arsenescu, pe Biblie. Şi nu-şi încalcă jurământul !

      Şi când află că e gata să fie arestată, în februarie 1958, o ia pe sora sa, fuge în localitatea învecinată şi se ascund 5 ani de zile într-un pod de casă la finul ei, Florea Ion ! Şi supravieţuiesc !

      Am vorbit o oră cu tanti Marinica atunci. Puţin, foarte puţin, lipsa mea de experienţă m-a trădat, n-am reuşit să pun cele mai bune întrebări. Dar am rămas cu imaginea unei bătrâne cuminţi, cu mâinile aşezate inocent în poală, îmbrăcată în costuml popular şi mirosind a nuci şi toamnă. O femeie care a fost mai bărbată decât mulţi bărbaţi! Demnă, dreaptă, dură ca muntele pe care l-a urcat de 1.000 de ori. Am avut ocazia anul trecut să povestesc despre tanti Marinica şi tanti Anica în cimitir la Slatina în faţa crucii unde am ajuns în sfârșit să pun o lumânare.  Unor străini veniţi la un brunch. Şi de nu ştiu câte ori elevilor mei. Şi o să mai povestesc, o să le ţin memoria cât o să pot, măcar atât, fiindcă  - ,,Atunci când justiţia nu poate să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie.’’

                             ( La spital la Domnesti, tanti Ana Simion cu dna dr. Floarea; arhiva personala)

                                           (Marturia primita de mine de la tanti Ana Simion)

ADEVĂRUL DESPRE TĂMĂDĂU

Tămădău, Tămădău! Un nume care-mi răsună neîncetat în minte, încă din fragedă copilărie. Un nume despre care ai mei vorbeau cu durere și tristețe, uneori în șoaptă, alteori tare ca să fie auzit. Un nume care a schimbat viața familiei mele.
14 iulie 1947 - teribilă înscenare de la Tămădău. Se împlinesc azi 72 de ani. Mama mea, Lia Lazăr-Gherasim, a scris un articol tulburător despre acel moment, pe care am să-l redau an de an, deoarece reprezintă ceea ce avem nevoie cu toții, pentru a ieși dintr-un întuneric din care nu am ieșit încă în totalitate.  (Ion-Andrei Gherasim)

                                ADEVĂRUL DESPRE TĂMĂDĂU

De-ar fi să ne împărţim viaţa, amintirile, în capitole, ea a început pentru mine în toamna anului 1947, când pentru mulţi n-am mai fost decât “fiica trădătorului de la Tămădău”. Ştiam, eram convinsă că tatăl meu, cel mai tânăr semnatar al Actului Marii Uniri, reprezentant al plasei Ocna Şugatag, ştiam că el este asemeni prietenilor săi, un erou, deci această privire aruncată asupra destinului meu de către alţii (care nu aveau de unde să ştie, ori nu aveau interesul să o afle), această privire străină, nu m-a umilit niciodată. Mă dureau însă umilinţele şi suferinţele bunicilor şi a rudelor mele (mama era la închisoare, alături de celelalte “fugare”, doamna Mihalache şi doamna Carandino). Ne-a povestit mai târziu mama, cât de impresionant era să o vezi pe marea şi frumoasă Lilly Carandino cum urcă pe prici şi recită “De la Nistru pân’ la Tisa” cu atâta pasiune încât şi gardiencele ce ascultau la uşă şi se uitau prin vizeta, cereau : “ mai zi o dată, doamna artistă!”.
        O prietenă din generaţia tânără mi-a spus : “ De ce nu povestiţi mai multe despre Tămădău, dumneavoastră care aţi fost considerată   <<fiica trădătorului Ilie Lazăr>>  şi aţi purtat cu demnitate şi mândrie acest apelativ? Suntem puţini cei din generaţia tânără care ştim de la părinţii noştri că aceasta diabolică capcană a securităţii a fost pretextul desfiinţării PNŢ, dar, cei mai mulţi, tineri sau mai puţin tineri, ştiu doar ce au învăţat la şcoala din manualul lui Roller, din volumele lui Ioan Scurtu, din articolele apărute în Magazin Istoric şi din filme, care încercau să murdărească memoria celor mai curaţi şi mai demni fii ai acestui neam.”
       Fireşte, memoria afectivă poate uneori să ne înşele asupra unor amănunte. Dar ce-ar face istoricii dacă nu ar exista şi amintirile celor care au trăit evenimentele consemnate în scripte. Există presa vremii, exista dosare de anchetă, cu adevăruri şi minciuni, exista descrierile celor ce au răspândit minciună. Dar, Dumnezeu a vrut să mai trăiască oameni pe care înscenările, capcanele şi suferinţele nu i-au terminat, şi spre onoarea lor, exista istorici şi slujitori ai Adevărului, care nu lasă să se înece în negura uitării ceea ce trebuie să rămână în ştiinţă şi conştiinţa generaţiilor ce vin. Am văzut şi am trăit multe, am cunoscut eroi şi pseudo eroi. Când întâlnesc unele relatări ale evenimentelor pe care le-am trăit, mă întreb : “ Cum se poate ca nume prestigioase să vrea să mintă, de ce nu situează evenimentele în contextual lor real, de ce răstălmăcesc fapte, sau uită ceea ce le place să fie uitat?”

                                             (Înscenarea de la Tămădău – 14 iulie 1947)

   S-a străduit neobositul Cici Ioaniţoiu, s-au străduit redactorii de la “Memoria”, s-au publicat cărţi ce au însemnat capătul cumplitei nopţi. Dar există oare preoţi care să dea canon, spre cunoaştere şi ispăşire, acolo unde mai există conştiinţă, lectura acestor amintiri ? În anul 1964, tatăl meu ieşind din închisoare, după 17 ani, și văzând filmul serial, ce a durat mai multe săptămâni, cu “banda” ce pleca în America, ca” să-şi salveze averile”( aproape toţi erau săraci) şi să ”trădeze ţara”, spunea cu amărăciune : “ Noi am fost trimişi în misiune de prezidentul Maniu să încercăm să facem ceva dincolo, când în ţară nu se mai putea face nimic” Cel care a făcut filmul cunoştea şi oamenii, şi realităţile, dar, ori a considerat o tragedie naţională, scenariul potrivit pentru un film de succes, ori a fost cumpărat să o facă.
        “Istoricul” comunist Roller scria în manualul sau la pagina 740 “ Partidul lui Maniu s-a transformat într-o grupare de trădători şi de spioni, organizaţie împotriva regimului democratic şi independent de stat al României.” La pagina 741 scrie “ îndemnul cercurilor imperialiste americane şi engleze a determinat pe Maniu şi conducerea PNŢ să încerce trimiterea peste hotare a unui grup din conducerea partidului. Acolo cu ajutorul şi la adăpostul imperialiştilor, acest grup urma să realizeze hotărârile partidului, în frunte cu Maniu, prin acţiuni menite să ştirbească suveranitatea naţională, să primejduiască pacea, să declanşeze războiul civil şi să conducă acţiuni de spionaj şi diversiune în ţară. Datorită vigilentei MAI, trădătorii au fost prinşi şi arestaţi.” Aceste minciuni sfruntate n-au fost o piedică pentru odraslele celor ce-au îndrăznit să le pronunţe, să zăbovească îndelungat şi să culeagă foloase materiale în “lumea imperialistă”.

                                 (Doamna Lia si tatal dumneaei Ilie lazăr)

         Tatăl meu, ţinut în lanţuri şi bătăi, cu oase rupte, 12 ani de izolare, când a scăpat din închisoare ne-a tot povestit. “Ce-a fost pentru mine Tămădău?” Tata era ascuns la prietena mamei, Miluţa Antal Dumitrescu, unde erau şi chiriaşi de la Legaţia Britanică. În ziua de 13 iulie 1947 a venit la locuinţa noastră de pe strada Poştei, nr.2, Romiti Boilă, nepotul lui Maniu, să-i ceară mamei să pregătească un geamantan cu cele de cuviinţă pentru un drum lung, şi să ne întrebe dacă nu vrem să-l însoţim şi noi pe tata, aşa cum doriseră doamnele Mihalache şi Carandino. “ Dacă pleacă în misiune, familia i-ar fi spre greutate”, a răspuns mama, “şi eu am părinţii bătrâni la Copalnic Manastur şi nu pot să-i părăsesc”. În ziua următoare au venit două automobile care urmau să ne ducă la ascunzişul tatălui meu, ca să ne luăm rămas bun. După evenimentele din decembrie 1989 a apărut în presa clujeană o relatare elogioasă despre şoferii Steanta şi Paleacu, care fuseseră şi ei “deţinuţi” şi aveau cu ce să se laude. Tata ne-a povestit în 1964, ca cei doi “şoferi” au fost primii lui anchetatori. Noi n-am ştiut nimic despre tatăl meu, dacă trăieşte sau nu, deoarece nici fostul lui coleg de facultate, Petru Groza, nici Nicolski nu au vrut să ne spună nimic. Când după condamnarea de 12 ani, a mai primit şi o condamnare administrativă de 5 ani, la Periprava, am aflat printr-o carte poştală, că este în viaţă şi are drept la pachet. Până la Periprava, tata nu avusese cu cine vorbi, se ruga şi cânta. Acolo a întâlnit deţinuţi mai tineri, care erau de mai demult la muncă. Şi le-a povestit, şi le-a tot povestit, ca să ştie şi tinerii istorie. Un tânăr l-a întrebat ironic : “ Da’ de ce aţi venit la puşcărie cu geamantanul ăsta elegant de piele?”. “ Păi, pe mine Şeful m-a trimis peste ocean” a răspuns tata. Când au desfăcut valiza ce stătuse atâţia ani în magaziile puşcăriilor prin care trecuse, Râmnicu-Sărat, Galaţi, Sighet, Malmaison, au văzut zdrenţe cu miros de putred şi un tânăr machedon a spus celorlalţi “ Uite, să nu-l lăsăm în zdrenţe, să ne desfacem noi hainele, să facem din cuie andrele şi să-i facem ca la noi, “cămaşa mirelui”. În câteva ceasuri l-au îmbrăcat din cap până în picioare. Distrofic şi neputincios, tata a fost dus la infirmierie unde avea să-l îngrijească cel care a fost soţul meu, Ioan Gherasim, şi care l-a îngrijit şi –n ultimele clipe ale vieţii, până în 1976.
      Mama rămăsese închisă în dormitor păzită de doi securişti, apoi arestată şi ea. Eu am plecat la Copalnic-Mănăştur, la bunicii mei, şi pe drum, în gara din Cluj, am aflat din ziarul “Scânteia”, că în loc să ajungă în America, tata ajunsese în lanţuri. Aşa s-a încheiat tinereţea mea. În martie 1949 aveam să fim alungaţi şi din casa strămoşească. Dar, n-am pierdut nimic, nici credinţa, nici speranţă, nici dragostea celor ce ne cunoşteau. Domnul fie lăudat.
       Afirmaţiile pe care le fac, le fac de dragul Adevărului, am trăit şi am văzut multe, ştiu multe de la tata, căci mărturia lui este dreaptă. El nu a inventat nimic, nu a regretat nimic, radiografiile făcute în 1964, la eliberare, stau dovadă despre bătăile cumplite care i-au rupt coastele. Verişoara mea, Anisia Brătescu, ai cărei nepoţi mergeau să pescuiască în lacul de la Tămădău, cunoscuse în sat un bătrân de peste 90 de ani, care-şi amintea cum o grămadă de securişti stătuse în noaptea de 13 spre 14 iulie 1947, tupilaţi în păpuşoi, aşteptând să vină avionul ce trebuia să-i ducă pe fugari, şi cum i-au prins vitejeşte; dar avionul despre care Iuliu Maniu ştia că are 14 locuri, nu era decât un avion mic de 2 locuri. Tata nu dorea să vorbească despre Vladuţ Haţeganu, care făcuse legătura cu piloţii. El spunea :” De ce să spurci un nume atât de drag ardelenilor, când poate securitatea a vrut anume să-l compromită, când poate că el nici nu ştia că este folosit cu un anume scop?”
Când venise Romiti Boilă cu dispoziţie din partea şefului, totul părea foarte tainic. Dar, în ziua următoare a sosit dl. Ciupercescu cu adrese ale unor prieteni din Istanbul, unde ar fi trebuit să fie prima oprire, înainte de pornirea spre alte zări. Eu ascultam pe la uşi, şi ştiu că tata n-a dus nimic cu el. Dusese de la mine o iconiţă cu Maica Domnului, căci eu i-am spus : “ Ea să-ţi conducă drumul unde va şti Ea”. Şi când la proces, avocatul Ursu a îndrăznit să-l apere, spunând aceste lucruri, a fost dat afară din barou şi şi-a sfârşit viaţa ca dulgher. Cine-l mai pomeneşte dintre cei ce am rămas în viaţă, ce vitejeşte s-a purtat acest om, atunci când atâţia oameni mari au refuzat să fie martori ai apărării?
      Datori suntem a nu uita, datori suntem a rămâne uniţi şi recunoscători, datori suntem a învăţa pe urmaşi, că aici sub această glie, zac eroi!

                                                                                        Lia Lazăr Gherasim

(Articol obtinut prin bunavointa domnului Ion-Andrei Gherasim, fiul doamnei Lia Lazăr Gherasim)

Anton Arnăuţoiu – eroul încă necunoscut

       Anton Arnăuţoiu a purtat un nume celebru, numele unei vechi familii nucșorene care şi-a pus amprenta până în zilele noastre asupra locurilor şi oamenilor din, probabil, cel mai frumos sat din România – Nucşoara. Dar e şi un nume la auzul căruia, în 1950, şase securişti săreau în picioare cu armele în mâini, în propriul lor birou ! Este un nume care a ne-a redat din demnitatea furată sau, poate, părăsită ori şi mai rău, vândută pe arginţi.

       Anton a fost al patrulea copil al familiei învăţătorului Ioan şi al Laurenţiei. Nu ultimul, acela fiind Petre, mezinul. Fraţii Ion, Toma, Anton au luptat pentru ţară în al doilea război mondial şi, din nefericire, Ion  a fost ucis de explozia unei mine în Crimeea. Toma şi  Anton au plătit şi ei cu sânge, ambii fiind răniţi în luptele purtate în 1944 contra germanilor.

      Apoi, în 1949 Toma şi Petre s-au implicat în organizarea rezistenţei armate anticomuniste de la Nucşoara. În acel moment ei apucaseră pe o cale ce se va sfârşi după mari greutăţi, suferinţi, teamă, dar şi curaj şi model de dârzenie, în Valea Piersicilor de la Jilava. Nu ştiu dacă ursitoarele nu cumva l-au sortit pe Anton aceleiaşi sorţi ca şi pe fraţii săi şi, undeva, la bariera de la Băneasa, un scurtcircuit al destinului l-a îndreptat spre altceva. Căci acolo gloanţele care trebuiau să-l ucidă,  l-au rănit doar suficient cât să îl salveze de la o soartă comună cu fraţii săi. Acele gloanţe au făcut ca, mai târziu, să o cunoască pe viitoarea soţie, cea care l-a îngrijit cu un devotament şi o iubire din cele ce numai scriitorii ştiu să pună în pagini. Boala sa, atât de gravă, care revenea tot timpul, nu i-a permis să meargă în munte alături de ei. Dar i-a dăruit în schimb o soţie, doi copii, apoi nepoţi…

       Fiica sa Laurenţia, care poartă numele mamei iubite, este mereu cu gândul la tata, la Anton. Tot ce face, face în memoria lui, pentru el, pentru familia mândră din Nucşoara. O cunosc pe doamna Laurenţia de câţiva ani şi am colaborat suficient încât să înţeleg bine devotamentul său, modul cum  îşi dedică o parte însemnată a vieţii pentru a cultiva memoria tatălui.

       Anton nu a fost în prim-planul luptei anticomuniste nucșorene. Anton este însă un erou, în primul rând prin obolul de sânge  pentru ţara noastră. Şi pentru lunga sa suferinţă, căci rănile l-au însoţit toată viaţa. Din nefericire, acest erou de război, a fost tratat îngrozitor de Securitate, care a sperat să stoarcă informaţii despre fraţii lui. Căci el a ştiut mereu în cei nouă ani că ei sunt în viaţă, că se ascund şi astfel,  mai există o rază de speranţă.

        Acest erou de război a fost arestat discreţionar în mai multe rânduri, a fost torturat, a fost interogat, a fost alungat din bătătura casei părinţilor săi din Nucşoara, s-a ascuns în Ardeal ca să i se piardă urma şi măcar copiii săi să ducă o viaţă cât de cât normală.

                           (Fotografii luate din emisiunea despre Anton Arnautoiu)

      Doamna Laurenţia, atunci un copil de șase ani, își amintește de fuga aceea, dintr-o noapte de mai, cu lună plină, care i-a ajutat  peste dealuri si păduri, dar nu și pe dușmani…

      Prin amabilitatea doamnei Laurentia, vă invit să vedem o pagină de istorie vie, aşa cum dumneaei a povestit-o în emisiunea de la Muscel Tv - ,,Amintiri şi istorie’’, pe 6 mai 2019. Vă invit să o ascultaţi cu sufletul, să îi simţiţi iubirea şi emoţia, dăruirea filială şi frumuseţea verbului. Şi să vă întrebaţi dacă în locul dumneaei, aţi fi putut onora atât de frumos memoria tatălui dumneavoastră !

Din dor și dragoste de Taica, de Maica, de cei din neam …

Uneori mi se face dor de bunicii mei. Un lucru obişnuit, normal pentru majoritatea dintre noi. Însă bunicii mei s-au dus, toţi patru. Mi-au mai rămas părinţii şi mă bucur de fiecare zi alături de ei. Chiar dacă uneori trece timp până să mai vorbim câte ceva, poate chiar o zi, eu ştiu că sunt acolo, trebuie doar să deschid şi să închid două porţi ca să ajung la ei. Şi să trec drumul îngust şi pietruit. Este aşa de bine să am sentimentul că sunt acolo, peste drum !

Dar bunicii mei se odihnesc fiecare în locul rânduit. Bunicii de aici din sat se afla sub oblăduirea părintelui Giura la Leicești,  Mamaia din partea mamei aici în sat, Tataia din partea mamei, departe,  lângă Dunăre, la Lunca.

       Clipele de introspecţie sunt destul de rare, viaţa este aşa cum este şi e greu să o opreşti din drum ca să urci în caruselul amintirilor şi emoţiilor. Dar uneori reuşesc. Am sprijin imediat, dacă vreau să explorez, în părinţii mei, în mătuşa mea, tanti Nuţa. Dumnezeu a înzestrat-o cu o memorie prodigioasă. O, ce-aş da să am măcar un sfert din memoria dumneaei!

Deunăzi am stat trei ore să-mi povestească despre neamul nostru, al Nedelcilor. Sau…al Zabeţilor sau …al Pădurarilor. Depinde cât de adânc intri în istorie. Doream doar să-mi alin dorul de bunici şi am vizitat-o  pe tanti ca să-mi caute nişte fotografii vechi. Căci ştiam că am lacune serioase în istoria personală. Doream să-mi mai povestească despre Taica, despre Maica, despre străbunicul care a fost prizonier la ruşi 7 ani. Dar aşa cum primavera umflă un firicel de pârâu şi face să i se rupă toate zăgazurile, aşa m-a lovit tanti cu puterea, acurateţea şi nostalgia amintirilor  din neamul nostru. Cred că peste 100 de nume s-au învolburat, s-au amestecat, şi-au strigat dreptul la ,,memorie’’, m-au izbit până m-au lăsat secătuit parcă de putere, de puterea de a mai asimila povești şi locuri şi oameni. Oameni adevăraţi, cu defecte şi cu vise, vise simple de ţărani, dar atât de straşnice ! Ţăranul roman, eternul… Ţăranul muscelean, dornic de o viaţă mai bună, mereu în căutarea unor soluţii pentru a-şi ridica copiii, pentru  ,,a da inainte’’ un pic mai mult faţă de ceilalţi. Şi l-am auzit pe Taica, undeva în străfundurile memoriei - ,,Taică, anul ăsta n-am mai dat înainte deloc. Ne-a întrecut şi Ionel al lui…’’

       Cine a fost Taica? Curge prim mine sângele lui, deşi el nu mai este. Sângele lui îmi porunceşte să vorbesc despre Taica, un om simplu, cu defectele tuturor din neam, cu calităţile tuturor din neam. Doar că el a fost Taica al meu…

                                 (Taica cu vărul Dan, la 50 de ani)

Născut în 1923  într-o familie numeroasă, cu tatăl sau Oprică şi mama sa Lucreţia, nume rar. De matroană romană. Alţi cinci fraţi şi surori – Elena (Leana lui Lucă), Gheorghe (Neica Gheorghe), Polina, Nicolae (Neica Năică) şi Ţica Tia, cea mai tânără. Îi singura în viaţă.   Era cel mai mare dintre fraţi şi încă de copil s-a dovedit dezintereasat de carte, dar foarte inventiv în a păcăli sistemul ,,educational’’.  Vărul meu David mi-a spus un episod  legat de aceasta şi imediat, mi-am adus şi eu aminte că îl ştiam de fapt – copil de şcoală primară fiind, dimineaţa, pleca cu ceilalţi copii, dar nu mai ajungea la şcoală, ci se pitea pe grindul râului, iar la terminarea orelor ieşea din tufişuri şi venea acasă cu toţi ceilalţi. Dar cacealmaua nu a tinut mult, demascarea infractorului s-a produs şi justa pedeapsa a venit cu o cruzime obişnuită, implacabilă, atât din partea învăţătorului cât şi a părinţilor ! Nuielușa de alun, adusă chiar de către condamnat, l-a potolit pentru un timp ! Dar el a rămas cu gândul la nisip, la pietrele pe care le arunca în râu, la scăldat.

Copilul a crescut şi a devenit flăcău, peste ţară şi peste el a venit războiul. Un puştan de ţăran, ca atâţia alţii, a plecat la război. Mi-a povestit Taica despre ceea ce l-a marcat mai mult pe el – că era un copilandru când l-au luat la război, despre  năzdrăvăniile pe care le-a făcut ca ordonanţă a unui colonel. Casa răvăşită a acestuia după prea multă băutură, borcanele goale de dulceaţă aruncate peste tot, bătaia luată când ofiţerul s-a întors pe nepusă masă, fuga lui timp de trei zile într-un crâng şi punerea pe lista de dezertori. Atunci, în război, norocul i-a surâs şi nu a avut de rememorat ca viitorul său socru, pribegia prin imensa Rusie, după eliberarea din prizonieratul de 7 ani.

(Strabunicul meu Ionel, pe cruce... 7 ani prizonier la rusi...)

Dar nu mi-a zis niciodată sau poate eu am uitat, de la David ştiu, că a fost la un moment dat pe frontul de vest într-o unitate de tancuri. De aceea, după ani şi ani, a primit o mică pensie de veteran, graţie ajutorului domnului Apostolache din Leicești.

     S-a întors în vremurile acelea atât de tulburi şi a revenit la viaţa pe care lumea satului încerca s-o continue, inexorabil. Fără să ştie că, asemenea sabiei lui Damocles, secera şi ciocanul comuniste urmau să cadă şi să schimbe definitiv, tăind, zdrobind şi încadrând în registrul strâmt al canoanelor marxist-leniniste, toată ţara, toată viaţa lor.

        Dar până atunci a venit peste ei foametea de după război. A  fost mai cruntă pentru el ca războiul însuşi. Închiriat de tatăl său, Oprică, unui vecin pe o lună cu preţul a trei saci de porumb drugi! Mereu m-am cutremurat la această parte a poveştii vieţii sale. Era un om, dar nu costa decât câteva duble de porumb!
       Ajuns băiat cam tomnatec, la 26 de ani, a trebuit să trecă prin legile de fier ale satului, ale autorităţii paterne. Aşa cum l-a dat pe porumb în chirie, aşa l-a dat în chirie pe viaţă şi bunicii mele. A aflat de la tatăl său, venind de pe deal de la lemne, seara târziu, cine îi va fi  aleasa inimii. Nu au mai aşteptat până a doua zi să îi spună minunată veste şi a aflat din seara acea ce rol va avea în viaţa lui fetiţa de 14 ani, care îi spusese până atunci, cu respect, nene, ca unui vecin mai în vârstă ce se afla. Era Maria, cunoscută de toţi drept Tiuţa, aşa cum a cerut naşa ei Tia ceruse să i se spună ! Erau vecini, se cunoşteau dintotdeauna. Maic Tia îi spunea de când îl ştia ,,Nene’’ şi multă vreme, căsătorită cu el, nu i-a spus decât ,,Nene’’!

      (Maica, Taica cu Dan in brate, tanti si unchiul Vasile in camera buna de la drum)

     Tot de la Tanti Nuţa am aflat cum, mai spre bătrâneţe, Taica se plângea că ,, Tiuţa şi –a luat nasul la purtare, a început să-mi zică TU !’’
     S-au înhămat amândoi la jugul vieţii şi în anii din urmă, n-a auzit decât vocea ei, care invariabil, indiferent de anotimp, de lună şi zi, avea aceea tonalitate ascuţită când striga - ,, Ce faci acolo, Ionele? Hai la muncă!”. Acesta ar putea fi leit-motivul unei vieţi, dar şi a unor generaţii întregi şi chiar categorii sociale.
     Bunătatea omului, omenia atât de caracteristice ţăranului român, mi-a rămas prin multe vorbe de ale sale. Dar una surprinde cel mai bine ceea ce vreau să zic – “ Pune-le Tiuţo la oameni să mănânce bine, că noi frigem şi nişte ouă în tigaie!”

      Şi mai era ceva – devotamentul incredibil fata de copii – faţă de tatăl meu şi Tanti Nuţa. Maica Tia a murit pe drum venind la noi cu oala de lapte. Aşa cum făcea mereu, nu ştia cum să ne mai ajute… Taica a murit aşteptând să vină fiica sa iubită din satul vecin -,,Nuţo, mi s-a strâmbat gâtul de cât m-am uitat după tine pe drum. Nu mai veneai…’’

      Şi anii au trecut peste Taica şi Maica, cum vor trece şi peste noi. În graba permanentă de a-şi asigura traiul zilnic plecau la muncile câmpului înainte de a se lumina de ziuă şi se întorceau după apus. Şi lăsau toate treburile gospodăriei pe umerii băieţelului lor de 7-8 ani, Ionel. Făcea mămăligă bună de la vârsta aceea, nu-i aşa? Îndemânarea nu şi-a pierdut-o nici azi, numai că în acele vremuri grele, uitându-se la sora sa mai mare cu un an, care era răsfăţata şi protejată familiei, în mintea sa de copil a intrat tot mai adânc convingerea că mult mai bine e să fii fată !  Fie şi pentru că stai pe scaun şi torci, în loc să alergi toată ziulica după animale şi să faci mâncare pentru părinţii ce vin seara rupţi de muncă. Şi copilul alerga sub curcubeu şi sărea într-un picior, ca să se facă fată, aşa cum se spunea în popor !

    Dar nu toate au fost bune cu Taica, aşa cum se întâmplă cu fiecare om. Uneori când era tânăr şi se mai îmbăta,  nu mai ştia de el şi lovea animalele, caii, cu biciul. Atunci Maica Tia avea grijă să dispară din calea lui. Mai la bătrâneţe nu recunoştea niciodată cât de mult îi place ţuica. Doar în cuvinte potrivite, mucalit, zicea că el nu bea decât un ciocănel, o spânzurată. De fapt vroia să spună ,,Numai cu acel ciocănel’’!  Dar Maica zicea că  aţa spânzuratei nu se usca niciodată. Acelaşi cu care mă îmbia de fiecare dată când veneam de la şcoala de la oraş - ,,Haide, mai treci și tu pe la mine, cât oi mai fi pe aici !’’ Şi treceam şi intram în magazie şi mă servea cu spânzurata cu firul veşnic ud ! Şi îl iubeam aşa mult pe Taica !

      Copil fiind, mă luau cu ei la muncă – la fân, la cules prune de obicei. La fân îmi plăcea mult, dar când ajungeam cu căruţa acasă clădită cu experienţa a sute de ani de înaintaşi, bunicii mă urcau în slon sus de tot pe fân, căci numai eu ajungeam să împing fânul aşa de sus. Şi nu era uşor, era atâta  zăpuşeală, praf. Dar tot îmi place mult mirosul de fân! E mirosul copilăriei mele.

Însă la cules de prune nu-mi plăcea deloc, stăteam poate o zi întreagă, prunele zdrobite mi se lipeau de degete, era cald. Iar eu, un sensibil, vă daţi seama, stăteam lipicios cu orele! Dar venea şi partea cea mai plăcută – masa, aşternută de Maică pe un ştergar – ouă fierte, brânză, roşii, ceapă, lapte, carne de la oala! Un festin! Acum ştiu cu siguranţă de unde mi se trag înclinaţiile de gurmand ! Ce gust aveau toate, ce simple erau, dar atât de autentice…

Am rămas cu amintirea meselor de la bunici şi de la străbunica Veroana, la care am crescut de la  2 la 5 ani. Cât n-aş da să mai gust colarezul ei, mâncarea de carne de la oala amestecată cu ouă şi cu mămăligă, peştele sărat făcut cu un fel de cir de mămăligă, tigaia plină de ouă amestecate cu roşii şi ceapă, poamele puse de străbunica pe soba din colţul camerei vechi… David şi-a adus aminte că străbunica mânca mereu bucăţele de pâine, uneori le uita şi se mucegăiau. Deunăzi a găsit acasă pâine mucegăită şi instantaneu, ca madlenele lui Proust, această bucată mucegăită, l-a făcut să călătorească 4 decenii în trecut.

Îmi vreau madlenele mele! Cine poate să mi le ofere? Poate tanti Nuţa, poate mama mea?!

Taica avea o vorbă - ,,Decât repede şi bine, mai bine încet şi bine!’’ Şi s-a ţinut de ea toată viaţa sau cel puţin toată viaţa pe care i-am cunoscut-o eu. Apoi,  mai avea un prieten, pe nenea Ionel al Marcelii, care era meseriaşul satului. Un meseriaş pârât – nu refuza pe nimeni, încerca orice cârpeală, dar era sincer ,,Neică – eu ţi-o fac, dar nu te ţine !’’ Astea au fost instrumentele unor oameni ca ei de a rezista, de a pune frână vieţii până când au mai putut. Iar când n-au mai putut, s-au dus dincolo, aşa cum le-a orânduit Dumnezeu fiecăruia. Şi ţuica, să nu o uit, da, ţuica. De atâtea ori am fost cu Taica la povarnă la nea Ion din Vale… De obicei noaptea, nopţi de toamnă reci, cu stele multe, amestecate cu fum, miros de borhot și alcool, povești ale bătrânilor. Si cartofi copţi în jarul din povarnă pret de un cazan, cât ii trebuia cazanului să iasă și ţuicii să curgă… Şi otca, să nu uit otca! Ţuica cea slabă, care curgea ultima și pe care taica nu se îndura să n-o mai ia, că doar știa cât a muncit la prune! Şi cât va bea la iarnă din butoi…

(Cu tata la povarna in 2010, la 7 ani dupa ce Taica a murit...)

În anii din urmă, cu gândul la moarte ne spunea destul de des - ,,Vedeti, să mă îngropaţi în spatele cimitirului, lângă veceu. Să ajung repede când am nevoie la veceu !’’ Problemele cu prostata l-au dus până la urmă, chiar de 1 decembrie, în locul acela…  

De străbunica Veroana, care a murit cuminte în patul ei în 1994, fără să fi suferit prea mult, fără dureri evidente,  aşa cum m-au asigurat ai mei, mă leagă firele primelor amintiri de om. Camera ei strâmtă de trei pe doi metri, soba din colţ, măsuţa cu câteva vase pe ea, cele două paturi de lemn şi icoana de pe peretele dinspre răsărit. Aici am deschis prima oară o carte -,,Cipi, acest pitic uriaș’’, aici am alergat prima pisică albă ca o stafie, cu pete de culori nedefinite, aici am mâncat primele ouă moi amestecate cu pâine. Aici mi s-a dat la doi ani să mănânc mestecat din gura strabuniciii mele ! Aşa era atunci, aşa erai crescut de străbunici !

(Maica Veroana cu mine, in anii cand m-a crescut. Caci eu n-am avut 7 ani de-acasa! Doar doi si cinci in casa strabunicii!)

Iar eu, de-o cruzime nesăbuită, specifică vârstei, i-am batjocorit mai târziu credinţa. Aveam 10 ani, eram pionier şi primisem o temă la dirigenţie, cred, despre religie, despre religia ca ,,opium al popoarelor’’ cum am aflat eu mult mai încolo. Şi am scris, îmi aduc aminte cum am înfierat cu mânie proletară, credinţa noastră ortodoxă. Eram un mic ateu… Dar odată venit acasă, am confruntat-o şi pe Maica Veroana, i-am spus - ,,Unde este Dumnezeu? Cum există Dumnezeu? L- ai întâlnit tălică vreodată pe dial? L-ai văzut? Nu există !’’ Nu-mi aduc aminte răspunsul străbunicii.  Răspunsul ăsta poate m-ar fi ajutat peste ani şi ani când am început de unul singur căutarea lui Dumnezeu. Peste tot – în oameni, în flori, în biserici, în cărţi, în cântări, în morminte… Şi în mine…

,,Cred, Doamne, ajută necredinţei mele !’’

(Strabunicii mei pe cruce, singura poza care conteaza pana la urma...)

Mai am ceva de spus despre Taica, despre cum a murit. Despre cum a aşteptat-o pe tanti Nuţa să vină să-l vadă, despre cum l-a aşteptat pe fratele meu Cristi, ,,fugar’’ în Anglia, ce nu mai dăduse de doi ani pe acasă… O să reproduc cele ce am scris cu mare dragoste de Taica, atunci când el s-a dus şi eu am plâns, alături de toţi ai mei:

,, Visez ceva, visez pe cineva, mă visez undeva. Oricum nu contează, niciodată nu îmi amintesc visele. Parcă este totuşi un dangăt ca de clopot, ba nu, o sonerie, un claxon, sunt undeva cu maşina şi am intrat pe contrasens? Sar buimăcit din pat şi apuc receptorul. Nu înţeleg nimic şi apoi lacrimile îmi pornesc tăcute. Nu mai eşti taică, ai plecat şi mi-e dor de tine. Te-am lăsat acum şase ore într-o cameră albă cum a fost întotdeauna sufletul tău de ţăran muncit, şi rob al vieţii. Ai rămas cu fiul tău să îi povesteşti pentru ultima oară viaţa, taică şi apoi ţi-ai lăsat sufletul să zboare ca un oftat. Ai murit fără lumânare, taică, şi trupul tău uscat de muncă ţi-a fost furat de fiul tău. Cum a putut el să stea cu tine mort în maşină, întins în pătură pe scun? Cine i-a dat tăria? Dumnezeu la care l-ai învăţat de mic să se închine sau cel pe care l-a hulit aproape toată viaţa, în bună tradiţie comunistă?

Nu ştiu, dar mă rog celui care vreau să existe să nu mă lase vreodată în vreo parcare goală în miez de noapte cu trupul tatălui meu. Pentru că eu nu aş leşina, ca tine, tată, ci aş muri.
Cu faţa îngheţată am venit să te ridic pe masă, taică, ultimul loc de odihnă pe care vei sta înainte de a…
         Zile în şir ne-ai povestit, tată, cum s-a dus…
        Ai stat lângă el cât şi-a mânat caii, cât a risipit fânul pe Dealu’ ăl Mare, ai fost cu el la horă, tată, ai fost cu el în peţit şi pe luncă, la naşterea copiilor săi.
       A vrut să îţi mai povestească o dată viaţa amărâtă de ţăran trăit 50 de ani sub comunişti. Dar tu nu te revolţi pentru că eşti convins că ai fi dus aceeaşi viaţă amărâtă ca şi el dacă partidul nu te-ar fi ţinut în facultate, dacă nu ai fi avut bursă, dacă nu ai fi avut un loc ieftin unde să dormi şi să mănânci.
       Dar cine sunt eu ca să te contrazic că nu ai fi avut dreptate? Poate că nici eu nu aş fi făcut şcoală şi aş fi muncit acum la câmp sau mi-aş fi rupt grumazul la bantzic, muncind la negru, ca atâţia colegi de generaţie cu mine.
      De ce nu îmi plac comuniştii? Ce mi-au făcut ei mie ? Că doar am dus-o foarte bine atunci, aşa cum mereu îmi spuneţi voi, părinţii mei. De ce 15 ani de libertate te-au făcut să uiţi bucuria fără cuvinte a zilelor de decembrie, tată?’’

De dor de ai mei, de morţii mei, am scris aceste cuvinte. Dorul nu s-a ostoit, ba chiar s-a mărit. Dar eu mă simt mai bine, că v-am amintit și comemorat aici, cu bune și cu rele, cum e viaţa. Şi mă bucur că vor citi și alţii despre voi și le voi trezi și lor, poate, dorul de cei din neam! Dumnezeu să vă ierte și odihnească pe toţi !