Ca în majoritatea regiunilor ţării, şi în judeţele Argeş și Muscel românii s-au împotrivit, sub diferite forme, instaurării dictaturii comuniste. Fief al liberalilor şi al ţărăniştilor deopotrivă, cele două judeţe şi-au dat obolul de sânge în lupta inegală cu regimul impus de sovietici. Semne ale răului se iviseră devreme: la 9 august 1946, învăţătorul Constantin Popescu şi avocatul Gheorghe Mihai sunt împuşcăţi în clădirea Tribunalului din Piteşti, iar fruntaşul liberal Gheorghe Şuţa este asasinat de şeful Securitaţii locale, la marginea comunei Domneşti.
Teroarea declanşată de autorităţi, crimele la care s-au dedat, au avut ca replică organizarea unor grupuri de rezistenţă armată. În judeţul Argeş, Dumitru Apostol, profesor la Liceul I.C. Brătianu, a organizat acţiuni anticomuniste pe Valea Topologului. Prins, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. În primăvara lui 1950 a fost scos din închisoare şi împuşcat, la marginea comunei Şuici, de căpitanul Cârnu. Cele mai importante grupuri armate anticomuniste s-au constituit şi au acţionat în judeţul Muscel. Aici menţionăm grupul Dragoslavele, condus de col. Gheorghe Arsenescu, cel din zona Capul Piscului, condus de Ion Şerban şi Ion Voican. Formaţiunea care a supravieţuit cel mai mult a fost aceea condusă de col. Gheorghe Arsenescu şi lt. Toma Arnăuţoiu numită „Haiducii Muscelului”, care a acţionat în zona Nucşoara, în nordul judeţului Muscel, pe Râul Doamnei, între anii 1949 şi 1958. Supravieţuirea îndelungată a grupului nu ar fi fost posibilă fără ajutorul oamenilor locului. Aria celor care i-au ajutat pe partizani este întinsă: din Slatina, sat care aparţine comunei Nucşoara, şi până în comuna Pietroşani, din Brăduleţ, comuna vecină Nucşoarei, până la Câmpulung. Susţinerea cea mai importantă au primit-o de la locuitorii din Nucşoara, Corbi, Poenărei, Stăneşti şi din celelalte sate din zonă. Mulţi dintre ei vor plăți cu ani grei de închisoare iar alţii chiar cu viaţa. Prin Sentinţa nr. 107 din 19 mai 1959 a Tribunalului Militar al Regiuni a II-a, au fost condamnate la moarte 16 persoane executate în noaptea de 18/19 iunie 1959 la închisoarea Jilava. Dintre ei, numai cinci au fost membri activi ai grupului, ceilalţi fiind localnici care au sprijinit grupul armat anticomunst. Prin numeroasele sentinţe date, oarba justiţie comunistă a dictat pedepse fără milă şi discernământ, meritându-şi mai degrabă termenul de „injustiţie”. Înainte de decizia tribunalului, „bandiţii” erau torturaţi în cadrul anchetelor cu metode şi mijloace din timpul inchiziţiei, încercându-se incriminarea cât mai multor persoane care au avut într-un fel sau altul legătură cu mişcarea de rezistenţă.
Prin bunăvoinţa doamnei profesoare Maria Băşoiu, am
aflat cum i-a ajutat pe partizanii nucşoreni şi prin ce chinuri a trecut soacra
domniei sale, Filofteia Băşoiu. Am considerat că merită a fi cunoscut acest
caz, el putând fi extins la toate persoanele care au fost implicate şi care au
fost solidare cu grupul de la Nucşoara. Cu siguranţă mulţi dintre cei care mai
trăiesc îşi vor recunoaşte trista experienţă. Mai facem precizarea că am
intervenit numai în anumite momente, lăsând loc faptelor aşa cum au fost ele
relatate de doamna Maria Băşoiu, care se dovedeşte a fi şi un bun
narator.
Filofteia Băşoiu s-a născut la 13 noiembrie 1913, în satul PârâieşIi, comuna Stăneşți, judeţul Muscel. A fost căsătorită cu Nicolae Băşoiu, născut la 16 aprilie 1900, şi împreună au avut trei copii: Ion, Gheorghe şi Maria Băşoiu. A fost casnică şi s-a ocupat de creşterea copiilor, dar şi de munca la câmp şi, când avea timp, lucra la măşina de cusut. Era considerată de săteni ca una din cele mai harnice femei din Stăneşti. Lucra la războiul de ţesut macaturi, plocate (poclade), fote, ii. Modelele pentru costumele naţionale erau create de ea şi se spune că erau deosebit de frumoase. Mai mică decât soţul ei, îl ascultă orbeşte pe acesta. Muncea zilnic împreună cu toată familia, inclusiv copiii, din zori şi până în noapte. Soţul său cumpărase multe oi, avea doi cai, mai multe vaci etc. De asemenea, Nicolae Băşoiu lua în arendă în fiecare an câte un munte unde ducea pe timpul verii oile sale şi ale multor săteni. Baciul de la stână, tatăl lui Nicolae Băşoiu, era renumit pentru calitatea brânzei şi cantitatea dată. Filofteia Băşoiu pregătea tot timpul merindele pentru baci şi ciobanii de la munte. Acestea erau trimise prin soţul său cu caii sau prin copilul lor, Ion Băşoiu.
În anul 1950, împreună cu soţul său şi fiul lor Gheorghe, au fost contactaţi de Elisabeta Rizea (verişoara lui Nicolae Băşoiu) pentru a-i ajuta pe luptătorii din munţi conduşi de lt. Toma Arnăuţoiu. A acceptat pentru că aşa a hotărât soţul. Fraţii Arnăuţoiu şi alţi luptători veneau din când în când la ei acasă, în timpul nopţii şi erau cazaţi într-o saia (o stână cu o odaie unde stătea şi dormea ciobanul). Această saia se află la aproximativ 500 m depărtare de casă, pe un deal, şi pe perioada primăverii şi verii era părăsită. Filofteia Băşoiu le pregătea mâncarea şi le-o lăsă într-o traistă lângă o fântână. Când fraţii Arnăuţoiu împreună cu alţi luptători plecau de la saia, duceau cu ei alimente (brânză, fasole, pastramă etc.) şi haine (bocanci, mintene, pantaloni de pănură neagră etc).
Mare parte din aceste lucruri erau confecţionate de Filofteia Băşoiu la război şi cusute cu maşina de cusut. Ceilalţi membri ai familiei nu ştiau de legătura cu partizanii, dar soacra Filofteiei se tot întreba: unde sunt mămăliga şi legumele fierte rămase de la masa de seară? A aflat de „drumul” acestora abia în 1958, când soţii Băşoiu au fost ridicăţi de Securitate.
Filofteia Băşoiu a fost implicată şi în alte acţiuni de ajutorare a luptătorilor din munţi. O acţiune foarte riscantă a fost aceea de la Câmpulung. Soţul său, Nicolae Băşoiu, a trimis-o la Câmpulung, la preotul Ilie Dragomirescu, pentru a aduce de la acesta bani pentru partizani. I-a pregătit căruţa şi i-a pus mult fân pentru cei doi cai. A ajuns la Câmpulung pe la prânz şi preotul i-a spus să mai stea că să se odihnească caii. În acest timp, preoteasa i-a adus 300 de lei, a pus-o să-şi dea fota jos, să-şi dezlege brâul. Apoi, amândouă au pus banii în brâu (acesta era lucrat din lână şi se purta îndoit) şi s-a încins cu fota peste el. În timp ce preoteasa o pregătea de drum, preotul a pus în căruţă, sub fân, mai multe arme procurate de la unitatea militară din Câmpulung prin intermediul unui subofiţer magaziner. A plecat din Câmpulung spre seară, când soarele se mai domolise. Pe drumul Câmpulung-Domneşti i-a fost tare frică. Totuşi nimeni nu a întrebat-o nimic, deşi s-a întâlnit cu mai multe persoane care circulau pe jos sau cu căruţele. La un moment dat a adormit când trecea prin satul Slănic, dar caii au ştiut drumul şi astfel după miezul nopţîi a ajuns acasă, la Stăneşti. Soţul a luat banii şi a întrebat-o dacă preotul i-a dat şi arme, iar ea i-a răspuns că nu. El a mers la căruţă, a căutat în fân şi a scos de acolo câteva arme. Filofteia Băşoiu a rămas încremenită de spaimă, ea neştiind de arme. Tot de la preotul din Câmpulung a adus medicamente după ce, în 1956, Maria Plop născuse fetiţa al cărei tată a fost Toma Arnăuţoiu. La câteva săptămâni după ce Maria Plop a adus pe lume fetiţa, pe Ioana, Filofteia Băşoiu a mers la Domneşți, la magazinul lui Lepărău (acesta avea şi el legături cu partizanii), de unde a cumpărat hăinuţe pentru copil şi câţiva metri de pânză flauşată pentru scutece. Drumurile la Domneşti o făceau să-i fie teamă, astfel că se ferea de cunoştinţe pentru a nu fi întrebată unde merge şi de ce. În aceste condiţii o evita chiar şi pe sora ei, Eugenia Bărboi, căsătorită în Domneşți.
Împreună cu soţul său a riscat enorm ajutându-i pe fraţii Arnăuţoiu şi pe ceilalţi luptători. Familia Băşoiu avea o proprietate pe un deal din apropierea comunei Nucşoara. Acolo mergeau vara la cosit şi făcut fânul iar iarnă ţineau oile la fân într-o stâna. Lângă stână era o odaie unde dormea tatăl lui Nicolae Băşoiu şi Ghiţă, fiul acestuia. Alimentele şi celelalte lucruri erau lăsate la odaie, în pod, de unde Ghiţă le înmâna partizanilor, fără ştirea moşului. Au fost momente când luptătorii erau să fie surprinşi în casa familiei Băşoiu de nişte vecini, dar până la urmă Filofteia a reuşit să le îndrepte atenţia acelora în altă parte şi să găsească diferite pretexte. Atunci când o femeie i-a spus că a văzut lumină la saia, în deal, ea i-a spus că a fost soţul său, Nicolae, întors după un ciocan care era pus în odaie. De fiecare dată când partizanii veneau din munţi, trăiau cu emoţii foarte mari. Controalele securităţii se înmulţeau, iar reţeaua de informatori era tot mai eficientă. În acest sens, Filofteia Băşoiu îşi amintea că, înainte de a-i închide, a văzut mereu pe sora unei vecine că venea seara la aceasta şi rămânea peste noapte. S-a dovedit a fi informatoarea şefului Securitaţii din Domneşti, Tatu. A participat ca martoră în proces, declarând că i-a văzut pe Arnăuţoi trecând Râul Doamnei în dreptul Corbşorilor şi îndreptându-se spre drumul care ducea la familia Băşoiu.
La începutul lui iunie 1958, după ce soţul şi fiul său Gheorghe au fost arestaţi, a sosit şi rândul Filofteiei. În jurul prânzului, fetiţa sa de 11 ani venise acasă cu vaca de la păscut. Se pregăteau să pună masă împreună cu bunica Elisabeta. Dar tocmai atunci în faţa porţii a oprit maşina Securităţii cu cinci securişti în ea. I-au spus să-şi schimbe hainele pentru că va merge cu ei să dea o declaraţie. A înlemnit de spaimă deoarece bănuia ce o aşteapta. Fetiţa, Mărioara, nu prea înţelegea ce se întamplă cu mama ei. Când a văzut că această se îndreaptă spre maşină flancată de doi securişti, a început să plângă, s-a repezit la mama ei, a prins-o de fotă şi, cu toate ameninţările securiştilor, nu i-a dat drumul. Fetiţa ţipa astfel încât toţi locuitorii de pe Valea Lupului au ieşit la porţi şi priveau îngroziţi la această scenă.
Securiştii, puşi într-o situaţie neplăcută, i-au spus fetiţei că mama ei va reveni acasă peste câteva ore, dar ea nu i-a crezut şi a rămas încleştată de Filofteia. Atunci ei i-au spus că o vor lua şi pe ea, dar să nu mai ţipe. Au luat-o împreună cu mama ei, au urcat în maşină şi au pornit spre Domneşti. La ieşirea din satul Stăneşti, maşina a încetinit, iar un securist a smuls fetiţa de lânga mama sa şi a aruncat-o jos ca pe un sac de cartofi, în strigătele disperate ale ei şi ale mamei sale. Într-un târziu copilul a fost găsit de o cunoştinţă, care după multe insistenţe, a adus-o acasă la bunica sa.
Filofteia Băşoiu a fost dusă la Securitatea din Piteşti, unde a început calvarul. Era interogată zilnic, bătută, ţinută nemâncată, nedormită. O luau la interogatoriu la ora 12 noaptea şi, supusă torturii, au obligat-o să-i spună pe toţi despre care ştia că i-au ajutat pe fraţii Arnăuţoiu. Au bătut-o şi au schingiuit-o până a spus aproape tot ce a făcut pentru acei nefericiţi. Securiştii insistau mai ales asupra implicării fiului său Ion Băşoiu, profesor la liceul din Corbeni. Într-o zi, au luat-o din celulă la ora 5 dimineaţa. Au început din nou să o întrebe cine i-a mai ajutat pe luptători, iar familia ei ce le-a mai dat. Ea le-a răspuns că le-a declarat tot ce a făcut pentru ei şi cu ce i-a ajutat. Securiştii nemulţumiţi au început să o lovească cu cravaşa, cu pumnii şi picioarele, până a căzut la pământ. Trecuseră cel puţin trei ore de când o chinuiau. Securiştii au ieşit şi au venit alţi doi. Aceştia i-au spus să se ridice pentru că ei nu o să-i facă nimic. Filofteia s-a ridicat doar în genunchi, nemaiavând puterea de a se ridică în picioare. Cei doi au scos pistoalele pe masă şi au luat-o de la capăt cu întrebările. Le-a spus şi acestora tot ce ştia, dar i-a nemulţumit şi pe ei că şi pe ceilalţi. Au început să o bată cu ce nimereau: cu picioarele, mâinile, cu cravaşa. Mai mult, unul dintre ei a ameninţat-o cu pistolul, punându-i-l la tâmplă şi spunându-i că dacă nu spune tot nu va ieşi vie din camera supliciului. Dar ea nu a mai spus nimic, plângea şi se văita cât putea de tare, de durere fizică şi morală.
Se făcuse aproape seară, cei doi torţionari au plecat şi au venit alţii cu forţe proaspete. Filofteia nu mai putea de durere, iar aceştia i-au promis, la fel, că nu-i mai fac nici un rău. Îi curgea sânge din nas şi gură, iar ochii i se umflaseră, la fel şi mâinile şi picioarele. Din nou au început cu întrebările, la început mai liniştiţi, apoi din ce în ce mai nervoşi. Doreau ca ea să declare că şi fiul său Ion Băşoiu a ştiut de activitatea lor şi îi spuneau să nu-i mai mintă. Ea, ca şi până atunci, nu a recunoscut acest lucru. Securiştii i-au spus să-şi dea fota jos, iar părul să-l despletească. După care a început infernul. O loveau cu tot ce nimereau, au tras-o de păr în toate direcţiile, era plină de sânge pe ie, peste tot, iar durerile o înnebuneau. Ajungea dintr-un perete în altul, o loveau cu capul de pereţi, de masă. Dădeau cu scaunul, cu o scândură special folosită pentru bătaie, o înjurau în toate felurile, răcneau la ea şi au luat pistoalele îndreptându-le spre corpul său încât au înnebunit-o. A cedat fizic şi psihic, a început şi ea să urle, îşi smulgea părul din cap şi strigă la ei cât o ţinea gură: ,,Omorâţi-mă, împuşcăţi-mă, că nu mai pot!''Securiştii, nervoşi la culme că nu au mai scos nimic de la ea, au lovit-o până a căzut leşinată la pămant.
Demult se făcuse noapte şi s-a trezit abia a doua zi, în celulă în care se mai găseau câteva femei din Nucşoara. Nu a ştiut când au adus-o acolo şi nici cine a adus-o. I-au spus femeile acelea că au fost doi satrapi înalţi şi solizi care au trântit-o ca pe un sac, jos. Deţinutele, când au văzut-o, au rămas împietrite de felul cum arăta. Au recunoscut-o numai după haine, aduse de cei doi securişti şi aruncate peste ea (fota, vesta, baticul). Faţa ei era tumefiată, se umflase de nu i se mai vedeau ochii din orbite. Tot capul se făcuse cât o vadră. A zăcut acolo timp de o săptămână. Din când în când, venea să o vadă câte un infirmier, dar nu o ajuta cu nimic.
Femeile care stăteau cu ea o mai ştergeau cu câte o cârpă cu apă rece şi i-o mai lăsau pe frunte, seara, ca să nu vadă miliţienii, deoarece aceştia le controlau. După patru, cinci zile a cerut apă, dar nu putea să înghită şi femeile din cameră îi lăsau cârpa udă ca să-şi răcorească gură. La o săptămână, a început să bea apă, hrană lichidă, şi încet-încet şi-a revenit. Dar nu a vorbit cu nimeni şi nu a spus ce a păţit acolo. Camerele de tortură erau situate la subsol, ca să nu se audă răcnetele securiştilor şi nici ale celor chinuiţi.
Filofteia Băşoiu s-a născut la 13 noiembrie 1913, în satul PârâieşIi, comuna Stăneşți, judeţul Muscel. A fost căsătorită cu Nicolae Băşoiu, născut la 16 aprilie 1900, şi împreună au avut trei copii: Ion, Gheorghe şi Maria Băşoiu. A fost casnică şi s-a ocupat de creşterea copiilor, dar şi de munca la câmp şi, când avea timp, lucra la măşina de cusut. Era considerată de săteni ca una din cele mai harnice femei din Stăneşti. Lucra la războiul de ţesut macaturi, plocate (poclade), fote, ii. Modelele pentru costumele naţionale erau create de ea şi se spune că erau deosebit de frumoase. Mai mică decât soţul ei, îl ascultă orbeşte pe acesta. Muncea zilnic împreună cu toată familia, inclusiv copiii, din zori şi până în noapte. Soţul său cumpărase multe oi, avea doi cai, mai multe vaci etc. De asemenea, Nicolae Băşoiu lua în arendă în fiecare an câte un munte unde ducea pe timpul verii oile sale şi ale multor săteni. Baciul de la stână, tatăl lui Nicolae Băşoiu, era renumit pentru calitatea brânzei şi cantitatea dată. Filofteia Băşoiu pregătea tot timpul merindele pentru baci şi ciobanii de la munte. Acestea erau trimise prin soţul său cu caii sau prin copilul lor, Ion Băşoiu.
În anul 1950, împreună cu soţul său şi fiul lor Gheorghe, au fost contactaţi de Elisabeta Rizea (verişoara lui Nicolae Băşoiu) pentru a-i ajuta pe luptătorii din munţi conduşi de lt. Toma Arnăuţoiu. A acceptat pentru că aşa a hotărât soţul. Fraţii Arnăuţoiu şi alţi luptători veneau din când în când la ei acasă, în timpul nopţii şi erau cazaţi într-o saia (o stână cu o odaie unde stătea şi dormea ciobanul). Această saia se află la aproximativ 500 m depărtare de casă, pe un deal, şi pe perioada primăverii şi verii era părăsită. Filofteia Băşoiu le pregătea mâncarea şi le-o lăsă într-o traistă lângă o fântână. Când fraţii Arnăuţoiu împreună cu alţi luptători plecau de la saia, duceau cu ei alimente (brânză, fasole, pastramă etc.) şi haine (bocanci, mintene, pantaloni de pănură neagră etc).
Mare parte din aceste lucruri erau confecţionate de Filofteia Băşoiu la război şi cusute cu maşina de cusut. Ceilalţi membri ai familiei nu ştiau de legătura cu partizanii, dar soacra Filofteiei se tot întreba: unde sunt mămăliga şi legumele fierte rămase de la masa de seară? A aflat de „drumul” acestora abia în 1958, când soţii Băşoiu au fost ridicăţi de Securitate.
Filofteia Băşoiu a fost implicată şi în alte acţiuni de ajutorare a luptătorilor din munţi. O acţiune foarte riscantă a fost aceea de la Câmpulung. Soţul său, Nicolae Băşoiu, a trimis-o la Câmpulung, la preotul Ilie Dragomirescu, pentru a aduce de la acesta bani pentru partizani. I-a pregătit căruţa şi i-a pus mult fân pentru cei doi cai. A ajuns la Câmpulung pe la prânz şi preotul i-a spus să mai stea că să se odihnească caii. În acest timp, preoteasa i-a adus 300 de lei, a pus-o să-şi dea fota jos, să-şi dezlege brâul. Apoi, amândouă au pus banii în brâu (acesta era lucrat din lână şi se purta îndoit) şi s-a încins cu fota peste el. În timp ce preoteasa o pregătea de drum, preotul a pus în căruţă, sub fân, mai multe arme procurate de la unitatea militară din Câmpulung prin intermediul unui subofiţer magaziner. A plecat din Câmpulung spre seară, când soarele se mai domolise. Pe drumul Câmpulung-Domneşti i-a fost tare frică. Totuşi nimeni nu a întrebat-o nimic, deşi s-a întâlnit cu mai multe persoane care circulau pe jos sau cu căruţele. La un moment dat a adormit când trecea prin satul Slănic, dar caii au ştiut drumul şi astfel după miezul nopţîi a ajuns acasă, la Stăneşti. Soţul a luat banii şi a întrebat-o dacă preotul i-a dat şi arme, iar ea i-a răspuns că nu. El a mers la căruţă, a căutat în fân şi a scos de acolo câteva arme. Filofteia Băşoiu a rămas încremenită de spaimă, ea neştiind de arme. Tot de la preotul din Câmpulung a adus medicamente după ce, în 1956, Maria Plop născuse fetiţa al cărei tată a fost Toma Arnăuţoiu. La câteva săptămâni după ce Maria Plop a adus pe lume fetiţa, pe Ioana, Filofteia Băşoiu a mers la Domneşți, la magazinul lui Lepărău (acesta avea şi el legături cu partizanii), de unde a cumpărat hăinuţe pentru copil şi câţiva metri de pânză flauşată pentru scutece. Drumurile la Domneşti o făceau să-i fie teamă, astfel că se ferea de cunoştinţe pentru a nu fi întrebată unde merge şi de ce. În aceste condiţii o evita chiar şi pe sora ei, Eugenia Bărboi, căsătorită în Domneşți.
Împreună cu soţul său a riscat enorm ajutându-i pe fraţii Arnăuţoiu şi pe ceilalţi luptători. Familia Băşoiu avea o proprietate pe un deal din apropierea comunei Nucşoara. Acolo mergeau vara la cosit şi făcut fânul iar iarnă ţineau oile la fân într-o stâna. Lângă stână era o odaie unde dormea tatăl lui Nicolae Băşoiu şi Ghiţă, fiul acestuia. Alimentele şi celelalte lucruri erau lăsate la odaie, în pod, de unde Ghiţă le înmâna partizanilor, fără ştirea moşului. Au fost momente când luptătorii erau să fie surprinşi în casa familiei Băşoiu de nişte vecini, dar până la urmă Filofteia a reuşit să le îndrepte atenţia acelora în altă parte şi să găsească diferite pretexte. Atunci când o femeie i-a spus că a văzut lumină la saia, în deal, ea i-a spus că a fost soţul său, Nicolae, întors după un ciocan care era pus în odaie. De fiecare dată când partizanii veneau din munţi, trăiau cu emoţii foarte mari. Controalele securităţii se înmulţeau, iar reţeaua de informatori era tot mai eficientă. În acest sens, Filofteia Băşoiu îşi amintea că, înainte de a-i închide, a văzut mereu pe sora unei vecine că venea seara la aceasta şi rămânea peste noapte. S-a dovedit a fi informatoarea şefului Securitaţii din Domneşti, Tatu. A participat ca martoră în proces, declarând că i-a văzut pe Arnăuţoi trecând Râul Doamnei în dreptul Corbşorilor şi îndreptându-se spre drumul care ducea la familia Băşoiu.
La începutul lui iunie 1958, după ce soţul şi fiul său Gheorghe au fost arestaţi, a sosit şi rândul Filofteiei. În jurul prânzului, fetiţa sa de 11 ani venise acasă cu vaca de la păscut. Se pregăteau să pună masă împreună cu bunica Elisabeta. Dar tocmai atunci în faţa porţii a oprit maşina Securităţii cu cinci securişti în ea. I-au spus să-şi schimbe hainele pentru că va merge cu ei să dea o declaraţie. A înlemnit de spaimă deoarece bănuia ce o aşteapta. Fetiţa, Mărioara, nu prea înţelegea ce se întamplă cu mama ei. Când a văzut că această se îndreaptă spre maşină flancată de doi securişti, a început să plângă, s-a repezit la mama ei, a prins-o de fotă şi, cu toate ameninţările securiştilor, nu i-a dat drumul. Fetiţa ţipa astfel încât toţi locuitorii de pe Valea Lupului au ieşit la porţi şi priveau îngroziţi la această scenă.
Securiştii, puşi într-o situaţie neplăcută, i-au spus fetiţei că mama ei va reveni acasă peste câteva ore, dar ea nu i-a crezut şi a rămas încleştată de Filofteia. Atunci ei i-au spus că o vor lua şi pe ea, dar să nu mai ţipe. Au luat-o împreună cu mama ei, au urcat în maşină şi au pornit spre Domneşti. La ieşirea din satul Stăneşti, maşina a încetinit, iar un securist a smuls fetiţa de lânga mama sa şi a aruncat-o jos ca pe un sac de cartofi, în strigătele disperate ale ei şi ale mamei sale. Într-un târziu copilul a fost găsit de o cunoştinţă, care după multe insistenţe, a adus-o acasă la bunica sa.
Filofteia Băşoiu a fost dusă la Securitatea din Piteşti, unde a început calvarul. Era interogată zilnic, bătută, ţinută nemâncată, nedormită. O luau la interogatoriu la ora 12 noaptea şi, supusă torturii, au obligat-o să-i spună pe toţi despre care ştia că i-au ajutat pe fraţii Arnăuţoiu. Au bătut-o şi au schingiuit-o până a spus aproape tot ce a făcut pentru acei nefericiţi. Securiştii insistau mai ales asupra implicării fiului său Ion Băşoiu, profesor la liceul din Corbeni. Într-o zi, au luat-o din celulă la ora 5 dimineaţa. Au început din nou să o întrebe cine i-a mai ajutat pe luptători, iar familia ei ce le-a mai dat. Ea le-a răspuns că le-a declarat tot ce a făcut pentru ei şi cu ce i-a ajutat. Securiştii nemulţumiţi au început să o lovească cu cravaşa, cu pumnii şi picioarele, până a căzut la pământ. Trecuseră cel puţin trei ore de când o chinuiau. Securiştii au ieşit şi au venit alţi doi. Aceştia i-au spus să se ridice pentru că ei nu o să-i facă nimic. Filofteia s-a ridicat doar în genunchi, nemaiavând puterea de a se ridică în picioare. Cei doi au scos pistoalele pe masă şi au luat-o de la capăt cu întrebările. Le-a spus şi acestora tot ce ştia, dar i-a nemulţumit şi pe ei că şi pe ceilalţi. Au început să o bată cu ce nimereau: cu picioarele, mâinile, cu cravaşa. Mai mult, unul dintre ei a ameninţat-o cu pistolul, punându-i-l la tâmplă şi spunându-i că dacă nu spune tot nu va ieşi vie din camera supliciului. Dar ea nu a mai spus nimic, plângea şi se văita cât putea de tare, de durere fizică şi morală.
Se făcuse aproape seară, cei doi torţionari au plecat şi au venit alţii cu forţe proaspete. Filofteia nu mai putea de durere, iar aceştia i-au promis, la fel, că nu-i mai fac nici un rău. Îi curgea sânge din nas şi gură, iar ochii i se umflaseră, la fel şi mâinile şi picioarele. Din nou au început cu întrebările, la început mai liniştiţi, apoi din ce în ce mai nervoşi. Doreau ca ea să declare că şi fiul său Ion Băşoiu a ştiut de activitatea lor şi îi spuneau să nu-i mai mintă. Ea, ca şi până atunci, nu a recunoscut acest lucru. Securiştii i-au spus să-şi dea fota jos, iar părul să-l despletească. După care a început infernul. O loveau cu tot ce nimereau, au tras-o de păr în toate direcţiile, era plină de sânge pe ie, peste tot, iar durerile o înnebuneau. Ajungea dintr-un perete în altul, o loveau cu capul de pereţi, de masă. Dădeau cu scaunul, cu o scândură special folosită pentru bătaie, o înjurau în toate felurile, răcneau la ea şi au luat pistoalele îndreptându-le spre corpul său încât au înnebunit-o. A cedat fizic şi psihic, a început şi ea să urle, îşi smulgea părul din cap şi strigă la ei cât o ţinea gură: ,,Omorâţi-mă, împuşcăţi-mă, că nu mai pot!''Securiştii, nervoşi la culme că nu au mai scos nimic de la ea, au lovit-o până a căzut leşinată la pămant.
Demult se făcuse noapte şi s-a trezit abia a doua zi, în celulă în care se mai găseau câteva femei din Nucşoara. Nu a ştiut când au adus-o acolo şi nici cine a adus-o. I-au spus femeile acelea că au fost doi satrapi înalţi şi solizi care au trântit-o ca pe un sac, jos. Deţinutele, când au văzut-o, au rămas împietrite de felul cum arăta. Au recunoscut-o numai după haine, aduse de cei doi securişti şi aruncate peste ea (fota, vesta, baticul). Faţa ei era tumefiată, se umflase de nu i se mai vedeau ochii din orbite. Tot capul se făcuse cât o vadră. A zăcut acolo timp de o săptămână. Din când în când, venea să o vadă câte un infirmier, dar nu o ajuta cu nimic.
Femeile care stăteau cu ea o mai ştergeau cu câte o cârpă cu apă rece şi i-o mai lăsau pe frunte, seara, ca să nu vadă miliţienii, deoarece aceştia le controlau. După patru, cinci zile a cerut apă, dar nu putea să înghită şi femeile din cameră îi lăsau cârpa udă ca să-şi răcorească gură. La o săptămână, a început să bea apă, hrană lichidă, şi încet-încet şi-a revenit. Dar nu a vorbit cu nimeni şi nu a spus ce a păţit acolo. Camerele de tortură erau situate la subsol, ca să nu se audă răcnetele securiştilor şi nici ale celor chinuiţi.
A urmat apoi
procesul în care, pe baza Sentinţei cu numărul 174 din 12 septembrie 1959,
Filofteia Băşoiu a fost condamnată la 15 de ani muncă silnică. Prin aceiași
sentinţă, fiul ei, Gheorghe Băşoiu, a primit 20 de ani muncă silnică. Anterior,
soţul, Nicolae Băşoiu, fusese condamnat la moarte prin sentinţa numărul 107 din
19 mai 1959. El a fost executat, împreună cu alţi cinsprezece luptători şi
susţinători, la Jilava, în noaptea de 18/19 iunie 1959.
După proces, împreună cu alte femei din Nucşoara, Poenărei, Corbi, Slatina, au trecut din închisoare în închisoare. Erau bătute şi chinuite pentru orice sau pentru nimic. Hrana era foarte proastă şi mizeria foarte mare. Datorită acestui fapt, Filofteia a făcut o infecţie la ganglioni. Aceştia se inflamaseră, o dureau foarte tare, dar răbda şi nu se văita. La un moment dat, a început să curgă puroi din ei. Nu avea cu ce să se şteargă, iar zona respectivă s-a infectat tare rău, încât carnea a putrezit în jurul acesteia. A început să miroasă a putrefacţie încât celelalte femei din celulă nu au mai putut suportă. Într-o dimineaţă, Elisabeta Rizea, fiind mai curajoasă, a ieşit la raport şi a spus ce se întâmpla cu Filofteia Băşoiu. Într-un târziu, a venit un infirmier, s-a uitat la răni ţînându-se cu mâna de nas şi a plecat. Spre seară, gardianul de serviciu a anunţat-o că a două zi o va duce la policlinică, dar să nu spună nimănui pentru că altfel o va băga la temniţă şi acolo va putrezi.
Între timp, directorul penitenciarului a luat legătura cu doctorul de serviciu şi i-a comunicat că va veni acolo un infimier şi doi gardieni, aducând o „criminală” bolnavă. De asemenea i-a spus să aibă grijă şi să evacueze persoanele din sala de aşteptare pentru că deţinuta este foarte periculoasă. La ora respectivă a intrat în cabinet o bătrânică suferindă, cu o faţă atât de blândă şi ochii îngroziţi de durere. Doctorul i-a dat afară pe cei care o aduseseră şi, după ce i-a curăţat rănile care erau numai carne vie, a întrebat-o în şoaptă: pe cine ai omorât? Iar ea, tot în şoaptă, i-a răspuns că nu a omorât pe nimeni ci a ajutat cu alimente nişte luptători din munţi. Doctorul le-a spus celor care o însoţeau s-o aducă şi a doua zi, pentru că rana e foarte gravă. Astfel, Filofteia mergea zilnic la infirmerie spre a fi pansată. În felul acesta a scăpat şi s-a vindecat.
Cu doi ani înainte de eliberare, deţinutelor li s-a dat dreptul la muncă. În 1962 era la închisoarea Oradea. Alături de celelalte deţinute, împletea coşuri din nuiele de răchită pentru export. Lucrările le efectuau într-o magazie prin acoperişul căreia curgea apă de ploaie sau zăpadă topită. Toamna şi iarna, sufla vântul prin toate colţurile încăperii, iar apa care cădea de sus se făcea gheaţă peste nuielele şi mâinile deţinutelor.
După proces, împreună cu alte femei din Nucşoara, Poenărei, Corbi, Slatina, au trecut din închisoare în închisoare. Erau bătute şi chinuite pentru orice sau pentru nimic. Hrana era foarte proastă şi mizeria foarte mare. Datorită acestui fapt, Filofteia a făcut o infecţie la ganglioni. Aceştia se inflamaseră, o dureau foarte tare, dar răbda şi nu se văita. La un moment dat, a început să curgă puroi din ei. Nu avea cu ce să se şteargă, iar zona respectivă s-a infectat tare rău, încât carnea a putrezit în jurul acesteia. A început să miroasă a putrefacţie încât celelalte femei din celulă nu au mai putut suportă. Într-o dimineaţă, Elisabeta Rizea, fiind mai curajoasă, a ieşit la raport şi a spus ce se întâmpla cu Filofteia Băşoiu. Într-un târziu, a venit un infirmier, s-a uitat la răni ţînându-se cu mâna de nas şi a plecat. Spre seară, gardianul de serviciu a anunţat-o că a două zi o va duce la policlinică, dar să nu spună nimănui pentru că altfel o va băga la temniţă şi acolo va putrezi.
Între timp, directorul penitenciarului a luat legătura cu doctorul de serviciu şi i-a comunicat că va veni acolo un infimier şi doi gardieni, aducând o „criminală” bolnavă. De asemenea i-a spus să aibă grijă şi să evacueze persoanele din sala de aşteptare pentru că deţinuta este foarte periculoasă. La ora respectivă a intrat în cabinet o bătrânică suferindă, cu o faţă atât de blândă şi ochii îngroziţi de durere. Doctorul i-a dat afară pe cei care o aduseseră şi, după ce i-a curăţat rănile care erau numai carne vie, a întrebat-o în şoaptă: pe cine ai omorât? Iar ea, tot în şoaptă, i-a răspuns că nu a omorât pe nimeni ci a ajutat cu alimente nişte luptători din munţi. Doctorul le-a spus celor care o însoţeau s-o aducă şi a doua zi, pentru că rana e foarte gravă. Astfel, Filofteia mergea zilnic la infirmerie spre a fi pansată. În felul acesta a scăpat şi s-a vindecat.
Cu doi ani înainte de eliberare, deţinutelor li s-a dat dreptul la muncă. În 1962 era la închisoarea Oradea. Alături de celelalte deţinute, împletea coşuri din nuiele de răchită pentru export. Lucrările le efectuau într-o magazie prin acoperişul căreia curgea apă de ploaie sau zăpadă topită. Toamna şi iarna, sufla vântul prin toate colţurile încăperii, iar apa care cădea de sus se făcea gheaţă peste nuielele şi mâinile deţinutelor.
Eliberată în 1964, cu amnistia generală, Filofteia
Băşoiu a venit acasă cu piciorul drept foarte inflamat, iar degetele de la
mâini nu putea să şi le adune ca să facă semnul crucii, astfel că îşi făcea
semnul crucii cu tot pumnul. A fost îngrijită de fiul său, Ion, care a dus-o la
băi reumatismale şi în felul acesta boala s-a mai ameliorat.
În toată perioada detenţiei, a plâns-o zilnic pe fiica ei care rămăsese un copil atât de necăjit. Dar fiul său, Ion, s-a ocupat de fată care chiar a urmat cursurile prestigiosului Liceu Nicolae Bălcescu (Colegiul I.C. Brătianu) din Piteşti, fiind întreţinută pe parcursul studiilor de fratele său.
Aceasta este mărturia cutremurătoare a Filofteiei Băşoiu transmisă nouă peste timp de nora sa Maria Băşoiu. Destinul familiei Băşoiu, ca şi al altor familii din zonă, este simbolic pentru consecinţele tragice care i-au însoţit pe cei care au fost solidari cu grupul armat anticomunist din Nucşoara. De altfel, d-na profesoară Maria Băşoiu este sora învăţătorului Ion Mica, cel care, pentru sprijinul acordat partizanilor, a fost condamnat la moarte şi executat la Jilava împreună cu alţi luptători şi susţinători. Încheiem această prezentare cu cele scrise de regretata profesoară Iuliana Preduţ Constantinescu, condamnată la 15 ani de muncă silnică pentru ajutorul dat luptătorilor nucşoreni şi al cărui tată, preotul Ion Constantinescu, a fost condamnat la moarte şi executat: ,,...Şi această însuşire a pătimirii neamului nostru s-ar putea întregi cu numele unor rude mai apropiate sau mai îndepărtate care s-au jertfit sau au avut demnitatea şi curajul, într-o vreme atât de tulbure şi atât de chinuitoare pentru români, să-şi ridice glasul împotriva regimului totalitar comunist” (Iuliana Preduţ-Constantinescu, Speranţe încătuşate, Editura Tiparg, Piteşți, 2000, p. 58).
Ştefan Ion, Fragmente din volumul în pregătire Rezistenţa armată anticomunistă în judeţele Argeş şi Muscel (1948-1958)
În toată perioada detenţiei, a plâns-o zilnic pe fiica ei care rămăsese un copil atât de necăjit. Dar fiul său, Ion, s-a ocupat de fată care chiar a urmat cursurile prestigiosului Liceu Nicolae Bălcescu (Colegiul I.C. Brătianu) din Piteşti, fiind întreţinută pe parcursul studiilor de fratele său.
Aceasta este mărturia cutremurătoare a Filofteiei Băşoiu transmisă nouă peste timp de nora sa Maria Băşoiu. Destinul familiei Băşoiu, ca şi al altor familii din zonă, este simbolic pentru consecinţele tragice care i-au însoţit pe cei care au fost solidari cu grupul armat anticomunist din Nucşoara. De altfel, d-na profesoară Maria Băşoiu este sora învăţătorului Ion Mica, cel care, pentru sprijinul acordat partizanilor, a fost condamnat la moarte şi executat la Jilava împreună cu alţi luptători şi susţinători. Încheiem această prezentare cu cele scrise de regretata profesoară Iuliana Preduţ Constantinescu, condamnată la 15 ani de muncă silnică pentru ajutorul dat luptătorilor nucşoreni şi al cărui tată, preotul Ion Constantinescu, a fost condamnat la moarte şi executat: ,,...Şi această însuşire a pătimirii neamului nostru s-ar putea întregi cu numele unor rude mai apropiate sau mai îndepărtate care s-au jertfit sau au avut demnitatea şi curajul, într-o vreme atât de tulbure şi atât de chinuitoare pentru români, să-şi ridice glasul împotriva regimului totalitar comunist” (Iuliana Preduţ-Constantinescu, Speranţe încătuşate, Editura Tiparg, Piteşți, 2000, p. 58).
Ştefan Ion, Fragmente din volumul în pregătire Rezistenţa armată anticomunistă în judeţele Argeş şi Muscel (1948-1958)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu