Moartea lui George Brătianu

Numele meu este Alex. Todea, episcop grecocatolic, condamnat pe viaţã, în 1950, de Tribunalul Militar București. De la Ministerul de Interne din capitalã, am fost transferat la închisoarea Sighet, unde am ajuns pe 2 martie 1952. Am fost încarcerat în celula 45, unde se mai aflau și alţi deţinuţi, toţi episcopi sau preoţi greco-catolici și romano-catolici, în total 13 persoane. Dupã câteva luni, în 1952, un ofiţer politic a venit și ne-a informat cã am fost propuși sã lucrãm în cadrul închisorii; eu am fost numit șeful acestei grupe de muncã, pentru cã eram mai tânãr și mai viguros decât alţii. Munca noastrã consta în mãturatul închisorii, curãţirea WC-urilor, pompatul apei la instalaţia din beci. Apa era necesarã întregii închisori, iar în zilele rezervate spãlatului rufelor era nevoie de doi și chiar patru oameni pentru a învârti manivela (pânã la 7000 de ori pe zi), deoarece pompa era veche și greu de manevrat. Noi am lucrat întotdeauna cu tragere de inimã pentru cã știam cã munca noastrã era utilã tuturor deţinuţilor și mai ales celor singuri, izolaţi în celule, unde existenţa se confunda cu suferinţa, izolarea, cu toatã mizeria închisorii comuniste.

În general, în timp ce mãturam, cãutam sã luãm contact cu deţinuţii din diferite celule, sã aflãm cine a mai fost încarcerat la Sighet și, totodatã, sã ne dãm seama dacã îi putem ajuta sau încuraja: noi, fiind preoţi, am încercat sã-i încurajãm, chiar fãrã a avea argumente faţã de ceea ce se petrecea acolo în acea vreme.

Încetul cu încetul, tot mãturând și adunând praful dinaintea diferitelor uși, am reușit sã aflãm cine se gãsește în fiecare celulã. Într-una din zile, spre sfârșitul anului 1952, dacã îmi amintesc bine, am aflat cã în celula 73 se afla profesorul George Brãtianu. Evident, nu puteam întreţine o conversaþie lungã, ci doar un schimb de câteva cuvinte, deoarece eram supravegheaţi și ni se spusese de la început cã dacã vom vorbi și vom fi descoperiţi, creierul nostru va rãmâne pe ziduri și nici nu vom avea timp sã regretãm ce am fãcut.

În ciuda ameninţãrilor, am încercat sã ne organizãm în așa fel încât sã putem vorbi. Așa am aflat unde se aflã George Brãtianu, Iuliu Maniu și mai mulţi generali. Printre ei, un general Ilcuţ, care pierduse simþul realitãţii, cu alte cuvinte, înnebunise. Mai târziu am aflat cã fusese un militar de mare ţinutã, dar cã izolarea timp de mai mulþi ani, ca și suferinþele, îl aduseserã în starea în care era. El a beneficiat totuși de o mare favoare, pentru cã episcopul greco-catolic Ioan Ploscariu, și el încarcerat, a fost plasat în celula sa, pentru a-l ajuta. Acesta îl calma în clipele când vocifera și a reușit sã-l convingã sã-și înceteze manifestãrile, deoarece miliţienii își bãteau joc de el. Am reamintit aceste fapte pentru a reda atmosfera în care, la Sighet, se urzea firul existenţei deţinuţilor.

Așa cum am spus, am aflat de prezenþa lui G. Brãtianu, dar el a dispãrut subit din celula 73; totuși, când am întrebat la celula 71 (în primele luni ale anului 1953) cine se aflã acolo, mi-a rãspuns G.B. Acesta a fost un prim contact și noi aveam sã comunicãm mereu, pentru a ne da seama ce personalitãþi se aflã în celulã. În aceastã închisoare sinistrã erau încarceraþi între 100 și 120 de deţinuţi, nu mai mulţi, majoritatea izolaţi câte unul în celulã, iar în câteva celule mai mari se gãseau câte 10 sau 20 de persoane. Cu toate acestea aici viaţa era mai ușoarã.  Dupã ce am stabilit contactul cu celula 71, știind acum cine se aflã acolo, am remarcat cã vocea lui G. Brãtianu era alteratã. Noi aveam destulã experienţã  pentru a ne da seama, dupã felul oamenilor de a rãspunde, dacã erau sãnãtoși sau bolnavi, ceea ce se confirma în urma scurtelor conversţþii cu cei din dosul ușilor.

           Într-o zi, întrebându-l pe G.B. cum se simte, mi-a rãspuns: „Sunt bolnav.” Asta a fost tot. Iar într-o altã zi: „De ce suferiţi, domnule Brãtianu?”. „De stomac”, mi-a spus el, și a adugat, „Dizenterie, diaree care s-a transformat în dizenterie.” Am fost foarte impresionat, mai ales pentru cã nu remarcasem niciodatã nimic deosebit la ușa lui, adicã vreo vizitã medicalã sau cel puţin o persoanã care sã vinã sã-l examineze, într-un gest de omenie, pentru a nu lãsa un om sã ajungã într-o stare atât de gravã, încât sã nu se mai poatã ajuta singur. Altã datã mi-a spus cã a venit o comisie – asta a fost expresia lui – o comisie de la București care i-a promis un tratament medical, cu o singurã condiţie, sã revinã asupra a ceea ce scrisese, cã Basarabia și Bucovina erau pãmânturi românești și sã afirme într-o nouã ediţie cã ele aparţineau Rusiei.   G.B. mi-a relatat și rãspunsul sãu: „N-am sã-mi trãdez niciodatã ţara, patria; nu pot dezminţi o realitate istoricã și nimic în aceastã lume nu va putea argumenta cã eu aș afirma neadevãruri în ceea ce privește istoria românilor.” La care persoanele respective i-au spus: „Atunci nu vei fi îngrijt, n-o sã ai parte nici de tratament, nici de medicamente și vei pieri aici.” G.B. le-a spus: „Şi voi veţi pieri într-o zi, dar nu în același fel: una e sã mori în mod demn, și alta în mod laș.” Ei l-au privit fix în ochi, dupã care au plecat fãrã sã spunã nimic. Iar el a rãmas singur în celula 71 a închisorii de la Sighet. Am auzit asta chiar din gura sa.

                                                        (Sursa - ziaristionline.ro)

Zilele treceau și noi nu puteam sã ne oprim deloc la ușa sa, deoarece totul depindea de numãrul de gardieni care ne supravegheau și de ofiţerii care treceau pe acolo. Din timp în timp, tot mãturând Şi adunând praful dinaintea ușii vreunei celule, apucam sã schimbãm câteva cuvinte sau sã dãm de știre câte unui bolnav cã eram acolo, ca el sã ne vorbeascã dacã avea ceva de spus. Dupã acest episod, de fiecare datã când am pronunţat cuvântul „laudatur”, care era un consemn dintre cei dinafarã și cei dinãuntru, el nu ne-a mai rãspuns niciodatã, iar noi auzeam doar o respiraţie profundã și grea. Aceastã respiraþie se auzea foarte bine pe culoar, din dosul ușii. Ne-am dat seama cã este grav bolnav. Îi cunoșteam boala și au trecut câteva zile, poate 10 sau 12, iar boala se agrava cu fiecare orã și chiar minut. Am înţeles cã nimeni nu-l ajuta. Când, în timpul zilei, eram trimiși la muncã chiar când ne duceam la subsol sã pompãm apã, ochii noștri cercetau peste tot, pentru a observa (asta era psihologia noastrã) și a ne da seama de tot ce se petrece și de a putea astfel, sub o formã sau alta, fie și printr-o vorbã, sã ajutãm sau sã consolãm pe careva.

Astfel ne-am dat seama cã în celulã (71) domnește o tãcere de moarte și nimeni nu intrã acolo. În ce privește hrana, am constatat cã, în locul obișnuitului terci, i se aduceau doi sau trei cartofi copţi, prea copţi, cu coaja neagrã. Observam totul cu coada ochiului – psihologie de deţinuţi! Când ieșeam la curãţenie, dimineaţa pe la orele 10-11, cartofii se aflau deja la ușã. Nu am vãzut dacã erau introduși în celulã. Era clar cã nu asta era ceea ce trebuia fãcut în cazul unei boli atât de grave ca dizenteria și mai ales lipsitã de orice tratament.

În preajma Sfântului Gheorghe – eu sunt convins cã G. Brãtianu a decedat pe 23 aprilie – noi, cei doi care fãceam curãţenie și adunam praful, am remarcat cã în celulã nu se mai aude niciun suflu, nicio mișcare. Într-un penitenciar, simţurile deţinutului se dezvoltã, ascuţindu-se faţã de tot ce privește situaţia sa, în sensul cã el vede, aude și simte mai bine decât în viaţa normalã. Ceva s-a petrecut în celula lui G.B., aceasta era concluzia care se impunea: sau a fost luat de acolo pentru a fi îngriit, ori a decedat. Într-o noapte, s-ar putea sã fi fost noaptea de 23/24 aprilie 1953, am auzit zgomotul sinistru al unui furgon militar și am avut certitudinea cã cineva a murit și, fãrã sã avem justificarea pãrerii noastre, ne-am întrebat a doua zi dacã G.B. nu era mort. Tot mãturând, am trecut și prin faţa ușii lui; niciun semn de viaţã, favorabil sau nefavorabil, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat acolo – niciun zgomot, nicio mișcare.

Într-o duminicã dimineaţã, imediat dupã soneria care anunţa deșteptarea, a venit un gardian, însoţit de ofiţerul politic (nu-mi mai amintesc bine data, ar trebui verificat dupã un calendar vechi când a cãzut 23 aprilie, deoarece eu știu cã era o duminicã apropiatã de aceastã datã). Cei doi m-au chemat și mi-au zis: „Ia pe cineva cu tine” și am apelat la cel care era întotdeauna gata sã lucreze cu mine, în doi, când era vorba de a munci în cadrul închisorii, chiar dacã asta se întâmpla de mai multe ori pe zi. Era un preot din Moldova al cãrui nume era Gheorghe Pãtrașcu. Ofiţerul mi-a spus: „A fost un bolnav în celulã, noi l-am dus la spital pentru a fi îngrijit pânã se va face bine, și celula este murdarã. Veniţi sã faceţi curat.” Când am intrat în încãperea respectivã am fost foarte impresionat, nu atât de ceea ce am vãzut, cât de pagina de suferinţã (pe care o dezvãluia) a profesorului G.B.; insist și declar cã de dânsul era vorba și nu de altcineva, în pofida consideraţiilor și supoziţiilor de orice naturã care s-ar putea întemeia pe observaţii fãcute cu bune intenţii.

Așa cum G.B. a afirmat în tratatele sale de istorie cã Basarabia și Bucovina au fost întotdeauna pãmânturi românești, afirm și eu, ca și colegul meu, cã acolo, în celula aceea, a trãit și a murit G. Brãtianu. Şi asta fãrã comentarii, nici discuţii. Iar noi n-am fost emoţionaţi de ceea ce vedeam și putea sã ne indispunã, ci de extraordinara paginã de suferinţã care se înscria în acea celulã, unde acest om excepţional fusese lãsat fãrã niciun ajutor. (...). Am admirat întotdeauna atitudinea profesorului G. Brãtianu, care n-a fost aceea a tuturor; și prin asta nu vreau sã arunc în nimeni piatra, pentru cã suferinţa este greu de suportat și crucea foarte grea.

         Odatã intraţi în celulã, ne-am apucat de lucru. Le-am spus gardianului și ofiţerului cã avem nevoie de multe cârpe, de douã perii și de multã apã, deoarece mai fãcuserãm curãţenie și în alte celule, dar niciodatã nu vãzuserãm ceva asemãnãtor. Aceastã celulã era prima și ultima pe care am vãzut-o într-o asemenea stare. Prin deducţie, am înţeles cã G.B. se târa de la pat la gãleata care-i servea de toaletã, cãzând mereu, iar atunci când se ridica era obligat sã se sprijine de perete pentru a ajunge la pat. Se vedea, de asemenea, datoritã urmelor degetelor pe marginea mesei dupã cãderi, cum ajungea sã se așeze din nou pe patul de suferinţã, unde s-a și sfârșit. Ne-am dat multã ostenealã sã curãţãm cât puteam mai bine, atât în amintirea sa, cât și pentru cel ce urma sã vinã în celulã. Într-un colţ din curtea închisorii am ars salteaua. S-a ridicat un fum și o duhoare de așa naturã, încât s-a rãspândit zvonul cã în ziua aceea cineva a fost ars; nu spun cã asta nu s-a întâmplat niciodatã, dar în niciun caz în timpul șederii mele acolo și câtã vreme am lucrat cu camaradul meu de la 45. Dupã cum am mai spus, am curãţat celula care, pe ziduri și pe dușumea, dar mai ales pe peretele de lângã pat era murdarã de materii fecale diluate, datoritã lipsei de hranã. Se pare cã boala l-a torturat pânã la moarte.

Am fost foarte impresionaţi; (...) Îmi amintesc cã el a avut în celulã și alţi deţinuţi, cum ar fi un episcop romano-catolic, care atunci când am anunţat decesul profesorului G. B. a spus: „Ce exemplu pentru noi, preoţii, aceastã forţã de a refuza un tratament (medical) în virtutea convingerilor sale, care se identificau cu propria-i viaţã.”

În opinia mea, tot ce s-a spus despre moartea profesorului G.B. nu corespunde adevãrului; de aceea vreau sã precizez cã și pãrintele Alexandru Raţiu, când a scris despre cele vãzute în celula 73, nu știa cã G.B. fusese transferat într-o altã celulã, dar, descoperind pe dușumea câteva picãturi de sânge, a dedus, fãrã rea intenþie, cã G.B. a murit acolo. Dupã întâlnirea noastrã în cursul unei vizite pe care a fãcut-o în România, în 1990, dânsul s-a convins, în urma spuselor mele, cã G.B. a fost transferat din celula 73 în 71, fapt pe care eu îl aflasem. Am discutat despre celula 73, unde G.B. încã se mai preumbla, și de celula 71, din care ne-a spus cã este bolnav și cã a refuzat oferta unui tratament medical cu condiţia schimbãrii convingerilor. Or, acest refuz al unui om care cunoștea psihologia umanã și-și dãdea seama de schimbãrile care-i afectau sãnãtatea exclude sinuciderea, pe care eu o neg categoric.

(Celula 73; sursa - memorialsighet.ro)

Mai mult, un miliţian – unul dintre cei ce ne fãcea uneori mici servicii – a venit sã ne spunã nouã, celor doi mãturãtori, cã G.B. decedase noaptea trecutã poate una din nopţile trecute, n-am reţinut bine), „în celula pe care o știţi.” Deci el presupunea cã noi știm în care. Astfel, în memoria schimburilor de cuvinte cu profesorul G.B., din celula sa de izolare și suferinţã, aș vrea sã ajut la risipirea tuturor afirmaţiilor care s-au fãcut cu privire la moartea sa. Nu o putem judeca în niciun caz dacã nu ţinem seama și de forţa caracterului sãu, de psihologia sa asupra vieþii, de evenimente și de istorie. Astfel, el a sfârșit, ca pe un altar de sacrificiu, pentru credinţa și convingerile sale.

Voi repeta ceea ce am afirmat deja în public. În 1990, în timpul unui congres în Germania, unde am vorbit despre aceastã problemã și am reamintit publicului cã noi, preoţii, am avut fericirea de a ajuta, cu mãtura în mânã, pe cei ce au suferit cel mai mult datoritã anilor îndelungaþi de izolare: când ne-a spus cã e bolnav, G.B., știind cine suntem, a adãugat: „Pãrinte, roagã-te pentru mine.” Şi eu iam rãspuns: „Sã știţi cã în

fiecare zi vã susţin cu rugãciunea mea și cã noi deplângem faptul cã sunteţi aici. În numele Domnului, fiţi tare.” Şi, de dincolo de ușã, i-am iertat pãcatele.

El a fost una dintre marile personalitãţi ale ţãrii noastre cãruia i-am acordat iertarea pãcatelor, printre alţii care, bolnavi fiind, se temeau de moarte. La Congresul de la Koenigstein, am citat numele lui George Brãtianu și Iuliu Maniu; pentru acesta din urmã, am aranjat cu N. Carandino sã-i acord iertarea prin vizetã. Care era diferenţa dintre celula lui G.B. și a lui Iuliu Maniu? Maniu se afla acolo de multã vreme, iar direcţia interzicând vizitele la cei izolaţi, geamul fusese scos, rãmânând numai metalul. În felul acesta sunetele puteau pãtrunde mai ușor în celulã. De ce fusese înlãturat geamul? Nu pentru a diferenţia tratamentul, ci pentru cã celula era mai izolatã, fiind situatã pe un culoar în care noi nu aveam acces. Eu eram singurul autorizat sã duc gãleata lui la WC și s-o readuc și astfel am aflat cã acolo se aflau I. Maniu și N. Carandino. Nu exista alt acces și eram singurul cãruia i se permitea sã meargã acolo sub supraveghere. Datoritã acelui gardian mai puţin ticãlos decât alţii, am reușit. Accesul la alte uși era mai ușor, deoarece circulaţia nu era interzisã. (...)

Trebuie dezminţitã categoric versiunea sinuciderii lui G.B. Una dintre versiuni vorbește de sticlã (cã și-ar fi tãiat venele cu o bucatã de geam), dar aceastã afirmaţie e greșitã, deoarece, pe de o parte, geamul era intact, iar pe de alta, el nu avea forţa necesarã. Braţele și picioarele sale erau descãrnate și noi ne-am dat seama de asta pentru cã le-am vãzut. Acesta este adevãrul, ca și faptul cã el era un om cu un moral puternic, aceasta fiind opinia tuturor celor care l-au cunoscut. De aceea, mi-e teamã ca nu cumva, în anumite versiuni asupra morţii sale, sã nu se fi strecurat un element politic. Încã o datã, eu resping toate versiunile avansate asupra sinuciderii lui G.B. pentru cã am fost martor al dificultãţilor sale de respiraţie, pe care le auzeam din dosul ușii, patul fiind aproape, iar încãperea foarte micã. Ştiu din mãrturisirea sa ce le-a rãspuns celor ce veniserã la el: „Nu voi trãda.” Omul acesta, care ar fi putut sã obţinã totuși îmbunãtãţirea condiţiilor și un tratament mai uman, ceea ce nu l-ar fi costat nimic, nu s-a trãdat nici pe el însuși! (...)

Trebuie restabilit adevãrul. Folosiţi mãrturia mea. Cu privire la ceea ce s-a spus, cã el s-ar fi spânzurat cu cearșaful (N. Carandino), faptul nu era posibil, pentru cã bolnavilor li se luau cearșafurile, ceea ce s-a întâmplat și cu el; deci nu avea nici mãcar un cearșaf, ca sã se evite o muncã în plus. Vreau sã vã spun, de asemenea, cã noi aveam obiceiul, la fiecare deces, de a ierta de pãcate, și cã am fãcut-o și în acea celulã, a lui G.B. Cu Maniu a fost altfel, deoarece nu aveam dreptul sã mã apropii.

Înainte de 2 februarie 1953, când el era bolnav și sfârșitul sãu era aproape, Carandino mi-a cerut sã fac unele lucruri. I-am spus: „Pe 2 este sãrbãtoare º și Sfânta Fecioarã trebuie sã ajute. Pregãtiţi-l, sã fie atent, voi încerca sã-i acord iertarea pãcatelor și el nu trebuie sã facã nimic, ci sã regrete doar pãcatele trecutului.” Așa s-au petrecut lucrurile și l-am iertat de pãcate cu mãtura în mânã.

 La ora judecãţii se va ţine seama, în ceea ce-l privește pe G.B., de cuvintele lui, care sunt un capitol de istorie. „Eu nu-mi voi trãda ţara.”

Alexandru Todea, 15 mai 1990, in Memoria

                                                (  Alexandru Todea in memorialramnicusarat.ro)