Totalul afișărilor de pagină

duminică, 25 octombrie 2020

Pentru libertate

 

       Vasile Motrescu este cel mai cunoscut nume din rezistenţa anticomunistă din Bucovina. Un ţăran curajos şi inteligent, demn şi nesupus, care a reuşit să dea 15 ani de furcă Securităţii. Iar când a ajuns în mâinile duşmanilor şi aceştia s-au gândit că l-ar putea folosi împotriva fraţilor săi de suferinţă, au făcut o mare greşeală. Mai întâi s-a încercat capturarea grupului lui Ion Gavrilă Ogoranu, dar în momentul în care i-a întâlnit, Motrescu i-a avertizat pe ardeleni că sunt în primejdie şi securiştii care îl însoţeau au fost lichidaţi. Tot o încercare de infiltrare au făcut şi pentru a-l prinde pe Gavril Vatamaniuc, însă şi de data aceasta planul a fost zădărnicit, Motrescu prevenindu-l şi rămânând alături de el în munţi. În lungile perioade petrecute ca fugar, a scris un jurnal şi câteva poezii încărcate de sensibilitate, de tristeţe, de melancolie și dor după viaţa sa calmă de dinainte,  rânduită în tiparele ancestrale ale satului românesc. Una dintre aceste poezii m-a impresionat în mod deosebit, exprimă toată drama partizanului care îşi lasă soţia, copiii, mama şi fratele în puterea străinilor, căutând libertatea de pe crestele munţilor. Gândul permanent la aceştia îl urmăreşte oră de oră şi zi de zi, toate rugăciunile şi le îndreaptă spre momentul când ar putea să revină în sat liber. Libertatea e deja o himeră pentru bucovineanul care mai poate doar spera, ultima arestare aducându-i condamnarea la moarte şi execuţia. În ultimele zile de viaţă s-a rugat neîncetat şi a refuzat puţina hrană primită, dăruind-o altor deţinuţi. Deja era în lumea de dincolo şi nu-i mai trebuia nimic de aici…

 

Pentru Iibertate

 

De mult ce-am iubit libertatea cu drag,

De spaima-nchisorii, de-al Rusiei jug,

Lăsat-am pustiu al căminului prag

Și sapa ruginii și coasa și plug.

Lipsit m-am lăsat și plin de amar,

Când pruncii micuți i-am strâns lângă piept

În mână-am luat al soartei pahar

Și al vieții destin pe nedrept

Și sus către munte, pe-a codrului cale,

Acuma cinci ani plecat-am de-acasă.

În urmă-am Iăsat suspinuri şi jale,

Nevastă, copii şi mamă duioasă

Ei fără să știe de-a lumii-împărțire

De grele necazuri ce vin,

Ei fără să ştie de-a mea despărţire

De milă-au rămas şi de chin.

În gheara mizerii, se-zbat copilaşii, `

Nevastă şi fraţi, părinţi chinuiţi

Din dreptul vieţii ne-a şters vrăjmaşii

La moarte cu toţii suntem osândiţi.

Prin codrii-am trăit cu greu şi în chinuri,

Cu foame, viaţă amară şi gol.

Prin ploi şi prin geruri umblând cu suspinuri

Pe creste făcut-am al ţării ocol.

De casă-am avut copacii, tufişe

Şi cetina verde sub mine pe geruri,

Iar hrana mi-au dat-o creştinii miloşi,

Nădejdea, credinţa la Tatăl din ceruri.

Cu trupul sleit de puteri

Ajuns-am la mijloc de viaţă

Prin gând mi-au trecut străbune-amintiri

Şi lacrimi sudoare pe faţă.

Prin undele morţii trecut-am pe drum

Frumoasă şi tânăra viaţă,

Mă uit la ea şi nu e acum

Decât un fir subţire de aţă.

Ce-mi poartă osânda şi haina durerii

Şi zilele-mi negre, le leagă de brazi

Privind mereu spre locul tăcerii

Cu gândul la soarta şi ziua de azi.

Cu greu am trecut al vieţii nou an

Cu moartea de mână, cu-amar, cu necazuri,

Păşit-am acum pe al şaselea an,

Prin grele furtuni şi talazuri.

Căci nu ştiu, vedea-voi cu ochii-mplinită dorinţa

Şi liber cu lumea în sat să trăiesc

De nu mi-o curma un duşman suferinţa

Şi viaţa în chin aşa să-mi sfârşesc.

Căci nu e viaţă mai scumpă la mine.

În care-am trăit lipsit de noroc.

Decât libertatea ce o port pe coline,

Pe a munţilor creşte, iubită cu foc.

Legământ am făcut cu al ţării pământ.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu