Totalul afișărilor de pagină

vineri, 25 martie 2022

Când Tata vine de la închisoare


        Azi este ziua doamnei Ana Blandiana. Ziua Bunei Vestiri, îmi imaginez cât de încărcată de sens a fost pentru părinţii săi !  Am început să citesc cartea pe care am avut bucuria să o primesc de la dumneaei acum câteva zile. Şi m-am oprit când am ajuns la povestea despre tatăl său, fost dinut politic. Eliberarea sa în 1964 şi revederea cu fiica devenită între timp  din copil adult este emoţionantă şi semnificativă şi de aceea m-am gândit să o împărtăşesc aici cu toţi cei care o apreciază şi o iubesc.

 

         Sunt convinsă că accidentul tatei a avut legătură cu situaţia lui politică şi poate şi cu anii de detenţie. Ieşise din închisoare de tei-patru luni, era un om de 49 de ani. Din perspectiva de acum mi se pare neverosimil de tânăr. Dar şi atunci când l-am revăzut mi s-a părut incredibil de tânăr faţă de cum îl ţineam eu minte. Când a fost arestat avea o barbă impozantă cu două dungi albe de la colţurile gurii în jos, ceea ce îi dădea  un aer expresiv de severitate, iar părul negru era pieptănat după moda interbelică peste cap. A revenit fără barbă, cu capul foarte rotund acoperit de o perie gri şi o gropiţă în rbie care îi dădea un aer aproape copilăresc. Uimirea mea în faţa acelui bărbat tânăr, care era cu totul alt personaj decât Tata pe care îl ţineam minte, a fost probabil la fel de mare ca uimirea lui în faţa mea, domnişoara sau tânăra doamnă care ţinea locul fetiţei pe care o lăsase. Venind din Insula Mare a Brăilei în drumul spre casă, spre Oradea, unde era Mama cu Geta, sora mea mai mică, se oprise la mine la Cluj, unde eram măritată. Nu-mi amintesc cu adevărat decât primul moment al întâlnirii, noua lui înfăţişare, încremenită ca într-un stop - cadru uimit de stop-cadrul noii mele înfăţişări, momentul lung în care ne-am privit aproape cu spaimă, şi apoi felul în care ne-am căzut în braţe plângând ca nişte copii. Nu ţin minte ce-am vorbit atunci. În orice caz nu despre ce-a fost, ci mai curând despre noi înşine, despre bucuria de a fi în familie, despre faptul că acum formez şi eu, împreună cu Romi, o familie.



A doua zi a plecat mai departe, la Oradea. Şi acolo a urmat o lungă perioadă în care casa era plină de oameni care veneau să-l vadă, să-l îmbrăţişeze, să-i vorbească, să-l încurajeze. În memoria mea mai era o asemenea situaţie, cu mulţi ani în urmă, iar eu aveam doar vreo 6-7 ani. Era preot într-un cartier de lângă gară, locuit de ceferişti care, pentru că aveau programul 12 ore cu 24, în timpul liber îşi lucrau bucăţile de pământ din satele din jurul oraşului, erau jumătate muncitori, jumătate ţărani, foarte credincioşi şi extrem de ataşaţi de tata. Îmi amintesc cum la întoarcerea acasă a a tatei se făcuse în stradă o lungă coada de oameni care intrau pe rând să vadă dacă e sănătos, îl rugau să povestească. Era în 1948-1949, arestarea cuiva era ceva rar, neobişnuit. Şi tata povestea. Acum în 1964 nu mai era întrebat, cei care veneau să-l vadă erau intelectuali, prieteni ai tatei, unii fuseseră şi ei în închisoare de-a lungul anilor, tuturor le era frică, unii încercau chiar să-l oprească să povestească, dar tata răspundea ,,Trebuie să se știe’’ – şi povestea.

Am citit între timp, în sfertul de secol de la Sighet, sute de cărţi de memorii de închisoare. Toate semănau cu ceea ce povestea Tată, dar cel mai bine îmi amintesc de atunci relatările despre conferinţele care se tineu în închisoare de către mari specialişti în diferite domenii, despre faptul că închisorile erau adevărate universităţi, ca o dovadă că spiritul, spunea el, poate să se ridice deasupra suferinţei.

Apoi a urmat o perioadă de depresie, în timpul căreia, nefiind reprimit la Biserica cu Luna, catedrala ortodoxă unde fusese preot în 1959, momentul arestării, se simţea fără rost şi nu reuşea, ca toţi cei ieşiţi din închisoare, să se simtă acasă în lumea care se schimbase între timp. Pe acest fond nervos – care era evident legat de tot ce se întâmplase – a avut loc accidentul. Deşi era absolut nepriceput şi lipsit de simţ practic, a vrut să o ajute pe Mama, care făcea curăţenie şi, fără ca ea să observe, a pus pe foc, ca să se omogenizeze, amestecul de parafină şi petrosin cu care se curăţa pe vremea aceea parchetul. Amestecul a luat foc, el a încercat să îl ia de pe aragaz, focul l-a cuprins şi, speriat, a ieşit în curte unde a ars ca o torţă. E un capitol în Fals tratat de manipulare.

( Serenela Ghiţeanu, Cartea cu delfini. Convorbiri cu Ana Blandiana)

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu