Totalul afișărilor de pagină

duminică, 10 iulie 2022

Întâmplări cu miez pe Via Transilvanica


      Nişte întâmplări aparent banale, dar care pentru noi, cei implicaţi au însemnat ceva, au fost sarea şi piperul a cinci zile petrecute pe Via Transilvanica, în Bucovina.

       În seara în care am ajuns la Sadova s-a lipit de noi un căţel simpatic şi ne-a urmat până la cazare. Aici a întâlnit căţelul gazdei şi s-a jucat cu el în iarba caldă. Era mort de foame, părea pierdut, un biet animal rătăcit de stăpân. Spre surprinderea noastră, a doua zi ne aştepta şi a plecat cu grupul, dar năuc, gata-gata să fie călcat de maşini. Părea că nu are instinct de supravieţuire, mergea ca nebunul pe mijlocul drumului. Ne-a urmat până în Fundul Moldovei, leşinat de oboseală, dar la fiecare plecare îşi aduna forţele şi mergea mai departe. Parcă simţea, bietul de el, că de asta depinde viaţa lui şi trebuie să facă orice ca să îşi schimbe destinul. A mers cu grupul din faţă, a primit apă şi mâncare şi a reuşit să ajungă la Pasul Mestecăniş. La masa pe care am luat-o cu toţii, înainte de a ne despărţi de colegii bucureşteni, s-a odihnit, a dormit, în somn lăbuţele îi tremurau semn că visează vise câineşti cu stăpân bun cum numai în reverie se întâmplă. Monica l-a mângâiat, l-a drăgălit cum numai un iubitor de căţei poate să o facă şi uşor –ușor, parcă în glumă, i-a venit ideea de a-l lua cu ea. În Bucureşti, în apartamentul ei din centru!O mie de oameni să fi întâlnit Lache, cum l-a botezat ea, şi nu cred că doi-trei s-ar fi gândit să adopte căţelul din Bucovina şi să-l ducă cu trenul timp de o zi în capitală.  Dar Lache a fost norocosul anului ! Aşa că Monica l-a introdus mai mult sau mai puţin clandestin în hotel, l-a spălat, l-a hrănit şi i-a oferit o nouă viaţa căţelului cu ochi bătrâni şi rugători.









Lache la destinatie, in casa noua

    În aceeaşi zi în care Lache şi-a urmat destinul câinesc cu îndârjire, am întâlnit pe drum un uriaş şi înfometat câine, un ciobănesc bucovinean. Ne-a asaltat înnebunit, dar nu într-un mod periculos, ci ca un înnecat care se agaţă de ultimul pai, dând din labele lui curbate într-un mod ciudat cum n-am mai văzut, gudurându-se şi implorând. Pentru hrană. Monica l-a mângâiat, a încercat să-l potolească, atât cât să scoată un sendviş din rucsac, dar câinele parcă nu mai avea un minim de răbdare, sărea pe ea, o invada… Cu chiu cu vai a scos mâncarea, dar nu a mai putut să o desfacă, câinele a hălpănit cu totul, cu pungă, sendvişul. Apoi ca prin minune, s-a liniştit, de parcă cineva l-a scos din priză. A mai mers o bucată pe lângă noi, bucuros şi plin de recunoştinţă, de parcă mâncase pe săturate, apoi a rămas în urmă. La câţiva kilometri mai jos , aproape de sat, am întâlnit o femeie în vârstă, slăbuţă, cu o plasă de merinde. Era stăpâna câinelui şi urca cu greu la el, odată la trei zile, să îi ducă de mâncare. Soţul ei se prăpădise în urmă cu câteva luni , el crescuse câinele la stână, acesta nu coborâse niciodată în sat. Cu toate eforturile nu reuşise să-l convingă să plece din locurile unde fusese fericit alături de cioban. Poate că bietul de el îl aştepta în continuare pe stăpân la uşa stânei, un Haciko bucovinean cu picioare încovrigate. Toţi călătorii de pe Via Transilvanica au întâlnit şi vor întâlni o vreme acest câine bolnav, dar majoritatea nu vor şti povestea lui. Aşa că o spun eu aici, cu respect pentru acest animal şi pentru stăpâna lui care face eforturi incredibile să ţină în viaţă, cât va putea, câinele soţului mort…


     Ultimul episod este mult mai prozaic şi înseamnă ceva doar pentru noi, cei şase. Şi mai mult, cred pentru mine. Am plecat dimineaţa de la Pasul Mestecăniş spre Vatra Dornei fără a mai mânca, fără a lua nici măcar o cafea, totul fiind închis la 7,30. Să pleci fără măcar să te trezeas bine cafeaua e destul de inconfortabil. Aveam însă un gând şi o speranţă. Îl urmărisem pe Sebastian Munteanu care făcuse Via cu o săptămână în urmă şi ştiam că undeva la ora 11 el ajunsese la Cabana Gigi Ursu, cu o abatere de o jumătate de km. Dar aici a întâlnit o gazdă binevoitoare şi şi-a încărcat bine bateriile. Deci aveam cuvântul lui Sebastian! Însă s-a făcut 11, s-a făcut 11, 30 şi noi tot n-am dat de indicator. Prietenii mă tachinau, eu rezistam, prietenii îmi făceau reproşuri, eu rezistam ! În sfârşit dăm de indicator – dar presimţirea , piaza rea sau ce-o mai fi ne-a şoptit – ,,Dacă nu e nimeni la cabană?!’’ Eram înfometaţi la 12, dar să mai mergem aşa încă 4 ore?! În fine, am ajuns şi am văzut o poiană ca în poveşti, cabana şi ceva mai jos turla unei mănăstiri. Cred că aţi ghicit deja că era pustiu în zonă mai ceva ca în burţile noastre! Ne-am întins pe sacii galbeni din faţa clădirii şi după ceva încercări am reuşit să luăm legătura cu proprietara. Nu avea cum să  vină să ne hrănească, era în oraş, dar ne-a propus să mergem la mănăstire, la Maica Spiridona şi   o rugăm, din partea ei, să ne dea ceva de mâncare din cele ce mai avea şi dumneaei. Ne-am cam ruşinat la partea asta – adică să te duci la o călugăriţă şi să-i ceri mâncarea proprie ! Părea cam exagerat. Am pus ruşinea pe un taler şi foamea/perspectiva viitoarei foame pe alt taler şi primul a tras brusc în sus spre cer şi s-a evaporate brusc. Aşa că doamnele au plecat în grabă spre mănăstire şi s-au întors curând cu Maica Spiridona, adânc cunoscătoare a slăbiciunilor noastre omeneşti, cum am văzut mai târziu. Şi cu un borcan de zacuscă, ceva brânză şi cârnaţi, slănină, ceapă şi roşie, câteva felii de pâine câte mai avea şi dânsa. Ne-a condus în bucătăria cabanei şi ne-am pus la masă. Eu am dat o scurtă privire căutând ceva anume, nici eu neştiind prea bine ce… Dar Maica ştia  - ,,Te uiţi după ceva de băut? Păi ia sticla asta, că merge bine.’’ Şi a mers. Cel mai bine, prima şi ultima palincă bucovineană, care m-a făcut să înţeleg, în sfârşit, sensul vieţii. El nu poate fi desluşit decât la Cabana Gigi Ursu din Bucovina, dacă îi ai alături pe prieteni şi pe Măicuţa Spiridona cu inima mare şi înţelegătoare a patimilor altora. Din atâtea mese bune de pe Via T., aceasta, cea mai simplă, masa primară, a fost cea mai binevenită, de care îmi voi aminti tot timpul. Să fii hrănit de o călugăriţă cu ce a mai găsit prin mica sa cămară, cu bunătate şi jovialitate, cu inimă deschisă. Cred că acesta este spiritul Bucovinei, spiritul Viei Transilvanica.  Fără să ştii, mici întâmplări de genul acesta cauţi când pleci la drum greu, o dată cu ele  prietenie, bunătate, amabilitate, dăruire, vorbe bune, suflete deschise. Asta rămâne după ce dăm la o parte greutăţile şi ostenelile traseului…



 


 


 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu