Mirabilis mundis: Domneşti – 111 ani de la naşterea Elisabetei Rizea

miercuri, 28 iunie 2023

Domneşti – 111 ani de la naşterea Elisabetei Rizea

Nucşoara are o rană nevindecată. O rană a memoriei care încă mai sângerează, care nu o lasă să se liniştească şi să se împace cu ea însăşi, cu istoria sa. Dar cum ar fi altfel, când 9 ani a fost un sat sub asediu, iar apoi a devenit ,,satul de după gratii?’’ Anul 1989 a adus schimbări, dar vălul uitării a fost ridicat doar de un capăt şi ceea ce a fost ascuns şi acoperit cu lacrimi şi sânge a ieşit la iveală. Elisabeta Rizea are meritul de a fi ridicat acest văl, graţie intervenţiilor sale, începând cu interviul acordat doamnei Lucia Hossu Longin pentru Memorialul Durerii în 1992. Rapid, aceasta munteancă straşnică a devenit un simbol al rezistenţei anticomuniste. Casa ei a ajuns loc de pelerinaj, poştaşul nu mai prididea cu aducerea scrisorilor şi diverselor pachete din ţară.Oameni de rând, dar şi politicieni au vizitat-o. Maiestatea Sa Regele Mihai i-a călcat pragul casei, casa în care de fapt se mai aflase odată cândva în 1937. Lumea o iubea pe Elisabeta Rizea, căci eliberată de comunism, căuta să-şi găsească repere morale, să îşi demonstreze sieşi că nu a fost atât de lașă, că în neamul acesta au existat oameni care nu s-au plecat şi au luptat până la capăt. Elisabeta Rizea valida ego-ul nostru, ne asigura că şi noi am fi putut fi ca ea, că nici noi nu ne-am fi vândut ca Iuda pe 30 de arginţi, chit că ne-ar fi bătut cu bastonul de cauciuc până ne-ar fi înnegrit tot corpul, chit că ne-ar fi smuls părul din cap şi braţele din articulaţii, aşa cum a păţit-o ea.

Pentru că s-a vorbit mai mult despre trecut, eu aş dori să vă vorbesc şi despre viitor. Care este moştenirea pe care o lasă Elisabeta Rizea? Ce vrem şi ce trebuie să facem cu această moştenire?

Ea a spus cândva ,,Trei zile dacă aş trăi, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea.’’ La ce se gândea când a spus aceste cuvinte? Oare ce ar crede ea astăzi despre cum şi cât s-a limpezit lumea ?

Bogdan Vârvoreanu, strănepotul Elisabetei Rizea, încearcă de ani de zile să contribuie la împlinirea acestei fraze testamentare, prin constituirea unei case memoriale Elisabeta Rizea în Nucşoara. Mă întreb uneori cum ar privi ea acest proiect. Sunt sigur că nu a avut ocazia să păşească într-un muzeu sau casă memorială, dar cred că ar fi tare mulţumită de ceea ce vrea să facă Bogdan. Pentru că mereu i-a plăcut să primească multă lume acasă, să vorbească, să povestească, să-şi strige necazul. Dar era în acelaşi timp şi curioasă şi îi descosea pe cei care o vizitau, voia să afle ştiri din lumea largă, voia să afle dacă lumea se schimbă, dacă vom scăpa cu adevărat de comunism după 1989. Şi era şi atât de generoasă, mereu gata să sară în ajutorul cuiva, fie din sat, fie de aiurea. E cunoscut îndeobşte cum în 1997 a fost întrebată ce şi-ar dori pentru ea sau pentru Nucşoara şi a răspuns că ar vrea să se asfalteze drumul de jos de la intersecţia mare până la Biserică. Iar domnul ministru Nicolae Noica i-a îndeplinit această dorinţă.

Oare acum ce şi-ar dori Elisabeta Rizea ? Oare ar fi această casă memorială? Care ar fi nu doar a ei, ci a întregii mişcări de rezistenţă de la Nucşoara?

Bogdan Vârvoreanu a început acest proiect în septembrie 2019 la Palatul Elisabeta sub patronajul Casei Regale. Toţi speram, el şi echipa că se vor obţine fonduri suficiente ca în 3-4 ani să fie gata.

Cum stăm după 4 ani? Din păcate după 4 ani suntem încă în prima etapă – cea a salvării, consolidării şi restaurării casei. În 2020, 2021 şi 2022 s-au făcut lucrări de drenaj, de consolidare a temeliei, înlocuirea prispei care stătea să se prăbuşească, reconstrucţia fostei bucătărioare de vară şi a unei anexe. Pentru vara acestui an este planificat să se lucreze la acoperiş, să se dea ţigla jos şi să se recondiţioneze, apoi să se refacă tavanele şi podeaua în cele două camere şi pe holul dintre ele. În primăvara aceasta, prin donaţii din toată ţara s-a strâns o sumă de cca 30.000 lei, dar devizul pentru lucrări este de 50.000 lei. Aşa că ne găsim într-o situaţie delicată, aceea de a amâna lucrul la casă. Cu greu ne mai putem gândi la următoarele etape ale proiectului – construirea unui centru expoziţional, a unui corp administrativ şi pentru primire oaspeţi, a unui amfiteatru cu vatră tradiţională.

Doamna Ana Blandiana a spus cândva ,,Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie.’’ Cu tristeţe spun că, la Nucşoara, după atâţia ani de la căderea comunismului, încă ne luptăm pentru ca memoria să fie o formă de justiţie. Făcând această casă memorială. De care cu siguranţă Nucşoara are nevoie, aşa cum şi Casa Elisabeta Rizea are nevoie de Nucşoara, cele două fiind indisolubil legate. Dar trebuie să privim spre viitor cu speranţă și măcar să ne consolăm că, dacă drumul va fi atât de greu și lung, cu atât mai mare va fi satisfacţia când vom ajunge la capătul său !