Manastirea Aninoasa - o usa deschisa spre Dumnezeu

 

O zi de iunie la manastire...

http://www.youtube.com/watch?v=_8029JNeJcg

     Manastirea Aninoasa este asezata in satul cu acelasi nume, pe o terasa din stanga raului Bratia, la altitudinea de 460 de metri si reprezinta un pretios ansamblu arhitectonic de traditie brancoveneasca. Sfantul lacas a fost zidit si inzestrat cu mosii de catre marele clucer Tudoran Vladescu in anul 1677. Pisania situata deasupra usii de la intrare ne ofera informatiile despre ctitor si conditiile in care acesta s-a calugarit, si-a luat numele de monah Teodosie si ,, …au numit sfanta biserica sa fie manastire de obste de calugari, in zilele luminatului Domn Io Duca Voievod.’’ In interiorul bisericii, in dreapta usii de la intrare este zugravit chipul ctitorului si al sotiei sale. Acesta tine cu mana stanga manastirea, iar mana dreapta e pusa pe capul copilului Radu. Langa el, in dreapta se afla sotia sa Alexandra si in jurul lor se vad 11 copii, 4 baieti si 7 fete. Numele lor figureaza in pomelnicul monahului Teodosie pastrat la manastirea Campulung. Boierul Tudoran Vladescu a fost un om harnic, chibzuit si foarte econom, care nu numai ca a pastrat toata mostenirea parintesca, dar a cumparat multe mosii in Muscel, Arges, Ilfov, Vlasca, Dambovita, Teleorman si Ramnicu Sarat, devenind unul dintre cei mai bogati boieri munteni. La intrarea in cinul calugaresc averea sa a fost transferata manastirii care a devenit in acest mod extrem de prospera. La sfarsitul secolului XVII manastirea din Campulung a fost pradata de ostile austriece si maghiare care ,,i-au luat toate bucatele’’. In ajutorul ei a sarit monahul Teodosie de la Aninoasa, care i-a daruit un numar mare de vite. Tot el i-a inchinat ca metoh si manastirea Aninoasa printr-un act care stabilea in amanuntime ce avea de indeplinit fiecare parte. Motivatia acestui lucru transpare din documentul prin care se intarea inchinarea manastirii semnat de domnitorul Constantin Brancoveanu - ,,…el au socotit intru viata lui cum ca in urma lui nu se va putea tine si chivernisi aceasta manastire singura fara de stapanire si ca nu cumva veri care din domnii tarii ce ar fi in urma domnii meale pentru suparari si…….nescari oameni de tara sau dentr’alta tara ca s’o inchine metoh in alta parte, ci singur parintele Teodosie, ctitorul sfintei manastiri Aninoasa, facut-au tocmiala si asezamant cu parintele Gavriil, egumen la sfanta manastire Campulungul si cu tot saborul sfintei manastiri, cum sa fie ei purtatori de hrije pentru sfanta manastire Aninoasa.’’
O importanta perioada in viata manastirii este cea dintre 1722-1730, cand s-au facut mai multe lucrari pe vremea cand devenise mitropolit al Ungrovlahiei Daniil, fost calugar la Aninoasa. Acesta este considerat al doilea ctitor al sfantului lacas. Restaurările aduse mânăstirii sunt numeroase şi însemnate, ele meritînd a fi amintite. Astfel, a mărit ferestrele bisericii şi i-a pus pardoseală de piatră, după cum se poate citi în inscripţia de sub fereastra de lângă strana din dreapta: „În zilele sfinţiei sale părintelui Mitropolit chir Daniil, s-au deschis aceste fereşti şi s-au zugrăvit şi s-a făcut pardoseala bisericii, preum se vede cu chiverniseala întru eromonahi Hrisantie păcătosul. Leat 7232 Oct.1”. Tot el a împrejmuit mânăstirea cu zidurile păstrate până astăzi - ,,a preînoit şi a împrejmuit cu zid foarte fumos mânăstirea” – dupa cum spune Mitropolitul Neofit. Bisericii îi face ,,slomn şi două turle”, construind pridvorul susţinut pe şase stâlpi. Spre miazănoapte a ridicat nişte case mari cu opt încăperi şi sală prin mijloc, deasupra a două pivniţe spaţioase. Pisania acestora a fost mutată în biserică, ele fiind ruinate : „Aceste case den temelie s-au început şi s-au săvârşit, precum să şi văd, în zilelele prea luminatului Domn Io Nicolae Alexandru Voevod, cu toată cheltuiala prea sfinţitului Mitropolit al Ungrovlahiei, chir Daniil, fiind călugărit sfinţia sa den aicea. Şi la tot lucrul au fost ispravnic Hrisant eromonah. Leat 7231 (=1722) Dech(emvrie) dni 6“.
Stăreţia datează din 1722, iar clopotniţa ce e construită tot pe latura de miazănoapte, înaltă de 20 m, păstreaza şi astăzi clopotul cântărind 400 Kg cu inscripţia: “Acest clopot al sfintei mănăstiri Aninoasa ot sud Muscel s-au făcut de chir Daniil Mitropolit al Ungrovlahiei L(ea)t 7237”. În clopotniţă mai există o inscripţie, cu aceeaşi slovă chirilică: “Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului, cu săvârşirea Sfântului Duh şi cu ajutorul Sfântului ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, făcutu-s-au această colopotniţă cu clopotul cel mare şi casele şi chiliile şi tot zidul dimprejurul mănăstirii den temelie precum se veade cu toată cheltuiala preasfinţitului Mitropolitului Ungrovlahiei chir Daniil, ca să rămâe veşnică pomenire sfinţiei sale şi tot neamului sfinţii sale, în zilele Domnului nostru Io Nicolae Alexandru Voevod, fiind ostenitor la tot lucrul Varlaam eromonah, egumenul acestei sfintei mănăstiri şi s-au săvârşit în luna lui octombrie leat 7238 (1729)”. Construirea tuturor acestor clădiri si anexelor precum cuptorul de pâine cu turn, cuhnia, stăreţia, mare parte a chiliilor a dus la marirea numărul calugarilor mânăstirii. Aceasta lucrare a fost posibila datorita mitropolitului Daniil, care a purtat o grija deosebita manastirii unde isi primise de tanar ,,cinul calugariei’’.
Biserica este situată în central ansamblului manastiresc, având o lungime de 26 m şi lăţime de 8,66 m. Zidurile dinspre miazănoapte şi miazăzi au câte trei ferestre, iar sfantul. altar are încă una. De-a lungul zidurilor, exteriorul bisericii e înconjurat de două rânduri de tablouri (cele de sub streaşină arcuite în partea de sus, celelalte dreptunghiulare), conţinând, la origine, icoane. Pridvorul, ataşat de către mitropolitul Daniil, se sprijină pe şase stâlpi, intrarea în acesta fiind iniţial precedată de urcarea a două trepte. Crăpăturile evidente dintre zidul pridvorului şi restul bisericii au fost astupate cu tencuială la restaurarea din anii 1924-1927. Forma bisericii este comună în Muntenia: pridvor pe stâlpi, pronaos mai mic, naos mare şi fără sânuri şi altar rotunjit spre răsărit. Interiorul este încăpător. Pronaosul adăposteşte mai multe morminte. În dreapta se afla cel al Alexandrei, soţia ctitorului şi al Saftei Vlădescu (1840) şi în stânga altele două, tot ale unor boieri Vlădescu, având inscripţii şterse. Biserica a fost pictata la origine de catre renumitul Parvu Mutu, întemeietor al unei şcoli de pictură religioasă şi laică renumite în timpul domnitorilor Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, considerat precursor al artei portretistice în Ţara Românească. Deasupra usii de la intrarea in biserica mare se poate vedea tabloul votiv reprezentand ctitorii impreuna cu 11 copii din neamul boieresc, tabloul fiind specific portretisticii lui Parvu Mutu. Interesant este de ce a pictat Parvu Mutu aceasta manastire: pentru ca era finul de botez al unchiului ctitorului. Deci Tudoran Vladescu era nepotul lui Parvu Vladescu, acesta fiind nasul lui Parvu Mutu, de unde i se trage si numele. Biserica de la Aninoasa a fost pictata pe cand Parvu Mutu era foarte tanar, a fost prima lui pictura dupa ce s-a intors de la studii, studii platite, subventionate, de catre ctitorul manastirii Aninoasa, Tudoran Vladescu. Abia dupa ce a pictat manastirea Aninoasa a devenit pictor de curte al Cantacuzinilor.
O altă inscripţie, aproape ştearsă, de la proscomodiar, aminteşte numele pictorilor ce au zugrăvit biserica: „Zugravii care au zugrăvit această mănăstire: Dima, Mihai, Badea”. Probabil ca acestia au pictat in perioada marilor lucrari de refacere a manastirii. În anul 1730, egumenul Varlaam restaureză unele scene iconografice distruse şi completează ansamblul pictural. Cei care au realizat această lucrare, pictorii Dima şi Neacşa, dimpreună cu ucenicii lor, sunt aceeaşi maeşti care au zugrăvit şi biserica de la Sitari.
Pictura naosului nu este descrisă amănunţit în documentele vremii, astăzi fiind aproape înnegrită de fumul lumânărilor. Este afumată, dar nu si distrusă fiindca pe unele porţiuni s-a încercat spălarea şi s-a observat că este păstrată destul de bine. Bolta turlei ne dezvăluie, ca în orice biserică, icoana cu Iisus Hristos Pantocrator, înconjurat fiind de medalioane cu chipuri înnegrite de prooroci. Altarul şi el afumat, probabil că se încadrează în tipicul pictural obişnuit. A fost rezugrăvit odată cu tâmpla, în stil distinct restului bisericii, de către Daniil Cantarol în 1838. Catapeteasma, de sus în jos, cuprinde icoana Deisis, apoi Maica Domnului şi proorocii, respectiv Hristos cu apostolii. La ieşirea din altar, în stânga şi dreapta, sunt zugrăviţi Sfinţii Petru şi Pavel, chiar lipiţi de catapeteasmă, tot în paralel observându-se icoanele pictate ale sfinţilor Părinţi – în stânga Sf. Ioachim şi în dreapta: Maica Domnului, copila, în braţele ocrotioare ale Sfintei Ana ce e surprinsă în picioare.
Pe peretele din stânga naosului cu greu se poate dintinge, într-un noian de funingine, chipul, mai mult bănuit, al Sfântului Dimitrie. Peretele din dreapta pare un ocean de negru cu vagi pete gri, cu greu sesizând prezenţa icoanei Deisis pe grosimea zidului de lângă prima fereastră. A doua fereastră ni-i dezvăluie pe Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian. Peretele despărţitor dintre naos şi pronaos, pe partea dinspre naos, ne înfăţişează adormirea Maicii Domnului, înconjurată de apostoli, pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi pe Sfinţii Pantelimon şi Emolae, Doctori fără de arginţi.
Turla pronaosului o înfăţişează pe Maica Domnului, înconjurată de apostoli. Peretele despărţitor naos-pronaos are pictată pe partea dinspre pronaos o icoană impunătoare cu Sfântul Gheorghe. Se dinsting cele două straturi de pictură suprapuse apartinand lui Pârvu Mutu şi respective Dima - Neacşa, însă chipurile sunt foarte greu identificabile. Colţurile sunt încadrate de patru stâlpnici.
În dreapta uşii de la intrare este zugrăvit Tudoran Vlădescu, „potrivit la stat, cu barba mică şi căruntă, îmbrăcat cu anteriu şi giubea îmblănită cu piei albe’’, împreună cu soţia – Alexandra şi fiica – Preda Vlădescu si portretele a unsprezece copii. În dreapta uşii este zugrăvit Mitropolitul Daniil, care ţine cu mâna dreaptă mânăstirea şi cu stânga cârja arhierească. Poartă mantie lungă şi mitră, are faţa uscăţivă, e blând şi plăcut. Lângă el apare chipul monahului Hrisantie. Aceste portrete sunt caracteristice picturii lui Parvu Mutu, la el chipurile sunt particularizate, nu mai sunt angelice, sunt redate trasaturile in concordant cu realitatea. Tudoran Vladescu tine mana pe capul unuia dintre copii, redandu-se astfel dragostea paterna. De asemenea si sfintii sunt particularizati.
Zidul de miazănoapte ne dezvăluie portretele lui Constantin Mavrocordat, cu barba mică, neagră, Nicolae Mavrocordat, cu barba albă, mai la stânga este Grigore al II-lea Ghica, rudă cu Mavrocordaţii, în timpul domniei sale (1733-1735) terminându-se rezugrăvirea mânăstirii.
Imediat cum se intra pe usa, în partea stângă este zugrăvit proorocul Iona, înghiţit de chit. În partea dreaptă este simbolizată parabola inorogului. Aceasta, împreună cu tablourile zugrăvite în bolta pridvorului în jurul chipului Mântuitorului, tablouri ce reprezintă un soi de animale monstruoase (unele au cap de om) şi împreună cu portretele lui Ţar Chir, Ţar Por, Ţar Alexandru, Ţar Nabucodonosor (tot din pridvor) ne aduce înainte conţinutul cărţilor populare gen „Alexandria”, „Varlaam şi Ioasaf”, „Zodiacul”, „Fiziologul”, „Floarea darurilor” etc.. Ele au manifestat o sporită influenţă asupra picturii bisericeşti.
Puţin mai jos, în colţurile de sub boltă, apar două hore de femei. Sunt reprezentate de o parte cinci, putând reprezenta cele cinci simţuri, de cealaltă alte şase, cărora li se cântă din bucium, corn, tobă şi vioară. Ele sunt simbol pentru ispitele lumeşti. Aceste picturi tradeaza influenta folclorului, iar, lucru foarte interesant, femeile sunt imbracate in port popular muscelean. Este o alta trasatura a picturii care apare incepand cu arta lui Parvu Mutu.
Alături de acestea se pot observa două grupuri de călugări, unul care se îndreaptă spre biserică, altul (numai trei fraţi) încadrat de doi îngeri cu săbii – simbolizând călugării ce s-au lăsat amăgiţi, călcându-şi legământul faţă de Dumnezeu.
Bolţile pridvorului, circulare, (în dreapta şi stânga) cuprind scene ce surprind minuni ale Sfântului Nicolae, patronul bisericii. Legat de hramul purtat de biserică, aşa cum arată pisania din biserică şi icoana de deasupra porţilor, de pe zidul exterior – acesta ar trebui să fie Sfântul Nicolae. Paraclisul poartă hramul Sfinţilor Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, ale căror chipuri apar, însă, şi în biserica mare - Sfântul Gheorghe pe peretele despărţitor naos – pronaos, iar Sfântul Dimitrie, pe peretele exterior al bisericii, în dreptul sfântului altar. Din acest motiv au apărut unele divergenţe de opinie în privinţa patronilor celor două zidiri.
Continuând descrierea picturii pridvorului, în partea dreaptă este simbolizată scena înmulţirii pâinilor în pustiu, iar în stânga scena răstignirii şi căderea îngerilor răi. Sub aceste două tablouri, circular, dinspre dreapta spre stânga, apar scenele întruchipând căderea şi alungarea din Eden a protopărinţilor noştri, Adam şi Eva. Deasupra uşii, sus, o variantă reuşită a icoanei Deisis. Apoi urmeaza judecata din urmă, Adam şi Eva închipuind neamul omenesc şi cete de îngeri.
Mai jos, sub scenele deja prezentate, în cele două părţi apar alte tablouri: în dreapta – un grup de evrei cu bărbi lungi, trişti la chip şi un grup de agareni cu turbane. În urma lor Ţar Chir, Ţar Por, Ţar Alexandru şi Nabucodonosor. Lângă uşă, cu mâna dreaptă indicând judecata de apoi e pictat Moise, alături de capul acestuia apărând cuvintele: „Vedeţi voi iudeilor şi voi agarenilor pe care l-aţi răstignit?” În paralel, în stânga sunt reprezentate cete de sfinţi, cuvioşi şi mucenici. Sub acestea – grădina raiului, împrejmuită cu ziduri, păzită şi încuiată. La acelaşi nivel, în dreapta apare scena tăierii pruncilor de către Irod. Deasupra tuturor acestora sunt reprezentaţi apostolii, câte şase în fiecare parte. Cele două geamuri prezintă, în grosimea zidului, portretele Doctorilor fără de arginţi, Sfinţii Cosma şi Ioan (geamul de lângă altar), respectiv Chir şi Damian pe cealaltă fereastră.
Usa de la intrare in sfanta biserica are ancadramentul din piatra sculptata si se spune ca usa a fost deliberat construita foarte scunda pentru a nu-i lasa pe turci sa intre calare si sa profaneze prin atitudinea lor lacasul de cult. Pe zidul ce inconjoara manastirea se gaseste si un baldachin cu stalpi sculptati care reconstituie baldachinul initial de inspiratie brancoveneasca. Un alt elelment de arhitectura brancoveneasca cu accente gotice il reprezinta pastrarea tavanelor boltite in toate incaperile.
Sfanta manastire era inzestrata si cu icoane vechi de lemn, sfesnice si alte obiecte de cult folosite in timpul slujbelor. Foarte interesante sunt sfesnicele imparatesti, lucrate din lemn cu o mare maiestrie. In partea de jos se vad trei vulturi cu cate doua capete si cu aripile intinse. Mai sus sunt sculptati ingeri, ramuri de vita cu struguri, impletituri si tot felul de podoabe ce demonstreaza iscusinta sculptorilor de odinioara. Preotul Ioan Rautescu crede ca aceste sfesnice provin de la mesteri care au trait in secolul al XVIII-lea. O informatie foarte interesanta am primit-o de la profesorul de istorie Cicerone Georgescu, actualmente pensionar. Acesta sustine ca la biserica veche din lemn din satul Jupanesti, comuna Cosesti se gasesc doua sfesnice din lemn de păr aduse de la manastirea Aninoasa in urma cu mai bine de un secol si jumatate. Acestea ar fi fost sculptate de nimeni altul decat Antim Ivireanul in 1712 in vremea cand a fost exilat sau s-a autoexilat la manastire. De asemenea usa de la intrarea in biserica din Cosesti ar fi fost sculptata de acelasi ex-mitropolit, pe vremea aceea fiind caterisit de catre domnitor dupa ce cazuse in dizgratie. Intr-adevar sfesnicele de la Aninoasa si cele din Jupanesti sunt foarte asemanatoare, la baza fiind sculptati cei trei vulturi bicefali. De asemenea si pe usa din lemn sunt sculptati vulturi bicefali. Care ar fi legatura intre manastire si Cosesti? Satul Cosesti era o veche asezare de clacasi a manastirii si vechea biserica de lemn din treime, cum i se spunea, care astazi nu mai exista, a primit de la Aninoasa cele doua sfesnice si usa sculptata. Deci acest fapt ne face sa credem ca informatia aceasta atat de pretioasa, are cel putin un sambure de adevar. Dintr-o alta sursa aflam ca usa de lemn a fost sculptata in lemn masiv de stejar si daruita vechii biserici de la Cosesti de catre Antim Ivireanu pe cand acesta se gasea la manastirea Aninoasa. Aceste doua lucruri foarte interesante aduc o nota de noutate in ceea ce priveste relatiile vechii manastiri cu un lacas de cult aflat într-un sat ce depindea de aceasta. Neavand totusi o sursa sigura, pâna la proba contrarie aceasta conexiune realizata de mine trebuie tratata cu un anumit grad de retinere.

(Fragment din lucrarea de gradul I - ,,Constantin Brancoveanu si Argesul'')

Sfanta Manastire Aninoasa

Prin iad, purgatoriu si rai, spre Memorial Inchisoarea Pitesti

       Saptamana trecuta am mers ca tot romanul care se vrea cult si nu are nici prea multi bani nici de ce, la conferinta domnului Dan Puric tinuta la Pitesti in Sala Sindicatelor, cum se numea inainte. Am plecat cu doi prieteni cu mai bine de o ora inainte de specatcol fiindca intuiam ca, intrarea fiind libera, va fi mare aglomeratie si, intr-adevar, ajungand noi pe la orele cinci si un sfert, de-abea am mai gasit locuri in partea superioara a salii. Am retinut trei locuri si pentru alti prieteni care urmau sa soseasca putin mai tarziu, acest ,,putin’’ ducand de fapt la o intorsatura ciudata si hilara a evenimentelor. Fiindca mai erau doar 10 minute pana la incepere si tot auzeam voci pline de ,,patima’’ cum ne cereau locurile, sala deja fiind aproape plina, ba chiar ni se spunea ca nu se mai permite accesul celor de afara, am coborat in holul de la intrare sa incerc sa-i aduc inauntru pe prietenii mei. Aici am fost martorul unei scene rare: o imbulzeala teribila gen ,,hai la promotii aproape gratis’’ blocase complet intrarea si doi politisti se straduiau sa-i tina pe oameni afara! Doar ca acum se dadea gratis cultura! L-am vazut pe Ovidiu, deja usile erau inchise si cei doi vegheau cu calmul bine cunoscut si aproape imperturbabil peste multimea de capete. Am incercat sa vorbesc cu un domn ,,usier’’, banuiesc ca era, din moment ce el doar tinea de o usa si mai dadea drumul in sala unor fete mult mai tinere si frumoase decat as fi putut eu sa fiu vreodata! Mi-am dat seama cam tarzior ca acel ins blocase si accesul in sala, deci iata-ma intre cei de afara si cei dinauntru, eu si alte circa douazeci de persoane, care, la fel ca mine, coborasera sa-si recupereze prieteni ori rude intarziate si le pastrasera loc. Incerc sa-i explic acelui domn sau mai degraba ins, desi ma repet, situatia. Dar Cerberul culturii (sau anticulturii) isi luase rolul prea in serios si mi-am dat seama repede ca n-am nicio sansa Cu toate astea enervarea mea crestea pe masura ce ii priveam fata contorsionata si incapabila sa gandeasca, doar ce striga la mine ca argatul pus de stapan pe mosie si lasat sef pana isi face el siesta de amiaza. Incerc sa intru in vorba cu autoritatile statului, cu oamenii legii cum asa de stupid se spune pe la TV si le vad mai ingaduitoare, dar daca e ordin… Iar ordinul, m-am prins eu repede cine l-a dat, un domn imbracat la costum caruia i se zicea ,,dom’ director’’. Normal ca am incercat sa-l conving si pe dansul de validitatea cererii mele si, la fel de ,,normal’’ - am fost respins din moment ce am realizat ca il am in fata pe chiar stapanul argatului mai sus-pomenit. Un stapan care insa facea apel la argumente pigmentate cu incruntari semnificative. Eram deci prins intre iadul de afara si raiul dinauntru si am priceput deodata, fara a fi mai catolic decat papa, ca ma asteapta o purificare in Puragatoriul creat de acesti oameni ce, dupa multi ani de munca, ar fi trebuit sa stie cum se procedeaza, sa aiba o experienta cu astfel de manifestari culturale si sa actioneze ca atare. Domnul Dan Puric isi incepuse deja  conferinta, eu m-am asezat strategic langa usa si am continuat cu indarjire de magar un dialog al surzilor cu ,,dom director’’, cu accente tot mai acute de nervozitate din partea amandurora. A incercat sa ma potoleasca un alt domn care parea a fi din echipa lui Dan Puric si cu greu am reusit sa ma abtin pentru cateva minute. Nu-mi venea sa cred ca nu voi intra si stiam bine ca tema abordata era parca facuta special pentru mine, avand in vedere preocuparile pe care le am de cativa ani buni. Replici ale lui dom’ director de genul ,,Trebuia sa va duceti la Sala Sporturilor daca stiati ca e liber si vine atata lume!’’, N-o sa mai vedeti vreodata sala de la mine!’’( de parca era sala personala si o aducea dimineata de dimineata la munca, luand-o seara acasa!) ,,Cum sa le dau drumul, se calca in picioare, se omoara!’’, ,,Daca ii las vin pompierii si ma amendeaza, ce stii dumneata, s-a schimbat X cu Y si la ei, nu pot sa ma risc!’’ n-au facut decat sa intarate multimea, care intre timp fusese lasata sa intre din iad direct in purgatoriu. Cateva doamne, unii domni au incercat si dansii sa-l convinga pe sef ca nu suntem vandali, nu vom devasta, nu facem parte dintre cei saraci si amarati care stau la cozile pentru promotii. Deja am vazut ca se fotografia si se filma si i-am introdus o mica soparla -,,Dom’ director, va filmeaza, ganditi-va ca nu o sa iesiti prea bine din asta, dvs. trebuie sa gasiti o solutie, nu se poate sa fim tratati asa!’’ Eram la 30 de cm fata de dansul, langa politisti si deodata a cedat, ceva s-a produs in mintea dumnealui, o iluminare tip nirvana, banuiesc! Le zice politistilor sa ne dea la o parte un metru, doi ( ce gluma! ) ca sa putem intra pe rand in grupuri de 10 persoane. Si urmeaza replica cea mai savuroasa a serii, nici domnul Dan Puric cu talentul sau n-ar fi fost in stare sa si-o imagineze.
       Unul dintre ,,oamenii legii’’i-a zis colegului de suferinta ,,Sa facem cordon!’’ Si s-a facut cordon!
Adica si-au intins cele doua perechi de brate vanjoase si ne-au impins cam jumatate de metru cu asprimea data de juramantul legii, dar si cu blandetea data de siguranta oferita de securitatea ce ne-o asigura si …am intrat in Rai! Domnul Puric s-a oprit imediat, ne-a vorbit, a povestit cum in urma cu mai putin de o ora si dansul se afla tot afara si nu reusea sa intre si dintr-o data din gramada organizata in cel mai autentic stil romanesc, s-a auzit o voce feminina: ,,E Dan Puric, Lasati-l sa intre, el trebuie sa tina conferinta!’’ Hilar, dar adevarat!
      M-am asezat la locul meu, am fost admonestat prieteneste de Mirela ca nu trebuia sa mai merg acolo, dar ce sa fac? Prietenii sunt pentru mine cu adevarat importanti, ii vreau aproape si fac multe ca sa imi respect aceasta optiune.
      Ceilalti nu au mai venit, plecasera deja, asa ca am fericit pe cativa dintre cei ce stateau in picioare, alaturi de alti o suta, poate chiar mai multi. Si l-am ascultat pe Dan Puric, cat a mai ramas din conferinta.
      Eu nu-l stiam decat vag pe dansul, n-am citit cartile, nu l-am vazut decat putin la tv, dar cam stiam care este stilul sau. Un mare actor in primul rand si un ,,one man show’’, cum spun americanii. Cred ca Seinfeld ar avea cate ceva de invatat de la Puric al nostru.
      Conferinta sa era dedicata   ,,Sfintilor inchisorilor’’ si s-a axat in special pe rememorarea celor trecuti prin reeducare la Pitesti. Ideea ancora a fost necesitatea cinstirii acestora ca martiri ai neamului, lucru la care se va ajunge peste cateva decenii sau mai mult, dar se va produce. Imi iau libertatea de a nu fi de accord cu domnia sa. Dar faptul ca acestia ar trebui cunoscuti, sa nu-i lasam sa moara a doua oara intr-un anonimat ce nu ne-ar face cinste ca popor, da! Si nu doar ca accept aceasta idee, dar cu fortele mele modeste o pun in aplicare saptamana de saptamana la clasa cu elevii mei, care n-or fi ei cei mai destepti din lume, dar unii chiar merita sa stie.
      O alta idee, venita pe linia unui filon nationalist a fost legata de indemnul adresat mai ales tinerilor, de a renunta la americanizare, europenizare, globalizare si a se adapa din fiinta neamului romanesc; strainii nu ne inteleg pe deplin si nu au cum sa ne inteleaga, unii nu vor, altii ne considera mai mult sau mai putin primitivi. Ar trebui sa nu ne mai plecam atata capul si sa intelegem odata ca Eminescu a fost roman, ca Eliade nu a fost american ori francez, Cioran nu a fost francez, Ionescu nu era francez, Steinhart nu era evreu decat prin nastere, Noica ori Blaga au trait puternic ancorati in solul tarii. 
     Dan Puric a gravitat doua ore si mai bine in jurul acestor idei si le-a imbracat cu un limbaj colorat, o gestica semnificativa, accente de patetism, dar si de mici arogante, glume subtile, dar si glume facile la care sala marsa intr-un ritm debordant. 
      La un moment dat ne-a lasat a intelege ca are multi dusmani care ii poarta sambetele . Si il fac ultranationalist, nazist chiar. Dar nu a pronuntat cuvantul cel mai ,,inspaimantator’’ si chiar nu inteleg de ce nu a facut-o , probabil i-a scapat - legionar. Este eticheta pe care comunistii au pus-o mereu ca sa-si desfiinteze adeversarii si se mai pune si acum de catre vechii lupi deghizati in preacurati mielusei si nu cred ca dansul sa fi scapat de ea! Cei torturati la Pitesti au fost legionari in mare proportie, asta e adevarul  istoric, trebuia s-a zica si dansul. Valeriu Gafencu, Sfantul Inchisorilor, fusese legionar si este propus spre canonizare, ce poate fi mai semnificativ decat atat?

        La cateva zile dupa conferinta am auzit pe la scoala ca lumea a plecat din sala, ca n-a fost prea grozav. In apararea lui Puric – da, au plecat cateva zeci de persoane, numai pustani cu ghiozdane in spate. Din experienta mea, as fi in stare sa jur ca erau liceeni care chiulisera de la cateva ore si trebuiau sa fie acasa aproape de ora opt, ca deja exagerau!
       De ce la Pitesti intrarea a fost libera? Intuitia imi spune ca domnul Puric a dorit acest lucru pentru a se cinsti memoria martirilor in primul rand si in al doilea, pentru ca oamenii sa aiba posibilitatea de a intra si a cunoaste ce s-a intamplat aici. Eu sunt sigur ca nici un sfert din spectatori nu auzisera despre Experimentul Pitesti, dar acum datorita lor, se va mai auzi. Tinerii vor intra pe net curiosi, vor vorbi cu colegii lor, va fi ca o flacara ce se extinde. Sa speram ca nu se va si stinge curand. Ceea ce a facut Dan Puric, trebuia facut de catre profesori la clasa, de catre autoritati. Eu, la nivelul meu de profesor de tara, fara falsa modestie, am facut-o. Ba chiar si acum 6-7 ani cand predam la liceu in Pitesti si ma intalneam cu elevii pe Trivale la Grota, nu doar in clase.
      A doua zi le-am povestit copiilor despre conferinta, iar reactia lor a fost una deosebita. Pentru prima oara de cand sunt profesor, elevii m-au scos din cancelarie si am tinut o lectie de istorie in recreatie despre reducarea de la Pitesti. Eleve de nota 5 m-au tras de maneca sa le mai povestesc! Asta astept de la ei, daca macar odata pe an as mai produce asemenea entuziasm, as fi mai fericit si nu m-as mai gandi ca in vara trecuta, am primit pe vacanta, mai putin de doua sute de euro pe luna, ca am fost in greva pentru trei zile, iar colegii mei au renuntat dupa o zi etc… Dar ce vorbim noi aici? De demnitate si capul sus? Acei oameni au fost facuti martiri, restul au trait cum au putut, s-a realizat spalarea creierului si de-abea acum se umple din nou, dupa douzeci de ani! Dar cu ce? Asta e intrebare!
        La iesirea de la conferinta, l-am vazut si pe domnul Aristide Ionescu,fost detinut politic trecut prin reeducare la Gherla. A vorbit ceva cu domnul Puric, i-a dat cartea sa si a plecat. Cu doar cateva zile inainte dansul ne fusese ghid, mie si elevilor mei, la Monumentul dedicat victimelor de la Pitesti, apoi la inchisoare. Drumurile noastre s-au tot intersectat de cand, anul trecut a avut bunavointa sa vina la Scoala Leicesti si sa le povesteasca elevilor experienta sa de la inchisoare. Acum domnia sa incearca sa redobandeasca dreptul de ,, a intra’’ in inchisoare si de realiza, in sfarsit un Memorial, sumbru, teribil , dar necesar. Sper ca domnul Puric sa - si dea examenul de obtinere al increderii noastre si, prin influenta sa, prin persuasiune si, de ce nu, prin manipulare, sa faca din fosta inchisoare, un loc de pelerinaj si reculegere. Deocamdata insa sa-i multumim pentru ceea ce a facut si face…

Reeducarea de la Piteşti – cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane

          Despre experimentul Piteşti sau într-o altă accepţiune ,,fenomenul Piteşti’’ s-a scris mult şi se va mai scrie, acest subiect suscitând un interes deosebit prin implicaţiile de natură psihologică, morală şi profund umană ale trecerii prin reeducarea prin tortură. Este de asemenea cunoscută poziţia lui Paul Goma care spunea la un moment dat că ,,despre  Piteşti n-au dreptul să vorbească decât piteştenii’’. Această afirmaţie a lui Goma, un mare dizident anticomunist trecut prin furcile caudine ale Securităţii te face să te gândeşti bine la ceea ce se află în spatele cuvintelor şi dacă, într-adevăr tu îţi poţi aroga dreptul de a vorbi sau scrie despre această cumplită dramă colectivă a cărei oroare nu s-a şters nici acum, la decenii după întreruperea ei, din sufletele şi trupurile puţinilor supravieţuitori. 

      Acest exerciţiu de gândire asupra cuvintelor sale l-am făcut în calitatea de simplu profesor şi mai ales de om. Pe de altă parte, încurajat de o atitudine diferită pe care am remarcat-o şi auzit-o la unii dintre cei ce an de an se întâlnesc toamna la Simpozionul PERT de la Piteşti dedicat comemorării celor ce nu mai sunt, am hotărât, într-o scurtă sinteză să îmi exprim părerile. Întâlnirea cu domnul Aristide Ionescu, care a supravieţuit acestui sinistru experiment în închisoarea de la Gherla a fost una hotărâtoare, căci am înţeles că domnia sa şi-a dedicat timpul, voinţa şi puterile ce le mai are la o vârstă octogenară pentru a face cunoscut punctual ceea ce s-a ascuns atâta vreme, pentru ca lucrurile ce le-a trăit să fie aflate de cât mai mulţi tineri, mai ales studenţi şi elevi. Dânsul vrea ca fiecare să vorbească despre Piteşti pentru ca acei trecuţi pe aici să nu fie uitaţi şi nimeni să nu mai gândească vreodată că un astfel de experiment mai poate fi aplicat vreunei fiinţe omeneşti.

             Un deţinut politic care nu s-a lăsat călcat în picioare şi a rezistat cu eroism multor luni de anchetă, Remus Radima, are despre Piteşti o surprinzătoare afirmaţie. El zice la un moment dat într-un interviu că ,,Eu care nu am avut nici un organ al corpului care să nu fi scăpat de tortură, voi spune: Doamne Isuse Hristoase care ai îndurat moartea pe cruce pentru noi, îţi mulţumesc că nu m-ai trecut prin iadul de la Piteşti.’’Şi cei mai bravi se cutremură în faţa unei barbarii infinite.

            Totul a început în Piteştiul anului 1949 în timp ce locuitorii paşnici se pregăteau de sărbătorile de iarnă. Astăzi, foarte aproape de centrul oraşului se ridică un monument diferit de altele - un zid de închisoare, sârmă ghimpată şi uşa unei temniţe care la prima vedere  par a tulbura liniştea localnicilor. Este doar o aparenţă fiindcă oamenii trec nepăsători în continuare fără să se întrebe care este semnificaţia sa, sau de ce a apărut în acel loc şi nu în altul. La mică distanţă se găseşte clădirea fostei închisori unde s-a petrecut ,”cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane’’ după aprecierea lui Aleksandr Soljeniţân. Pentru trecătorii grăbiţi este prea târziu, curiozitatea lor  s-a stins odată cu pătrunderea în rutina zilnică a vieţii care distruge spiritul şi ucide gândul, dar tinerii trebuie să ştie, trebuie să afle măcar la modul  general ce s-a petrecut în acest penitenciar de lângă ei. Suntem datori ca profesori să le prezentăm acest macabru experiment pentru că altfel şi ei se vor transforma în aceeaşi trecători nepăsători care suntem noi, majoritatea, iar fenomenul Piteşti ar  fi ca şi cum nu s-a petrecut niciodată. Aşa cum spunea şi doamna Ana Blandiana,  ,,atunci când justiţia nu reuşeşte să   fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie’’.

      Înainte de 1989 s-a aflat în lumea liberă despre reeducarea de la Piteşti graţie lucrării lui Virgil Ierunca, “Fenomenul Piteşti”, care s-a difuzat în mai multe fragmente la Europa Liberă. Autorul a scris-o după ce a discutat cu un martor la aceste evenimente, Dumitru Bacu,  ce reuşise să plece din România şi i-a dat acest nume deoarece fenomenul reeducării s-a extins şi în alte penitenciare precum Gherla, Târgu-Ocna, Târgşor, Canal.

       Iniţial acţiunea de reeducare a început la Suceava în anul 1948 , dar a fost de scurtă durată şi a constat în metode mai degrabă  “ paşnice”, de convingere a deţinuţilor să-şi renege convingere  politice anterioare şi să le adopte pe cele comuniste. S-a înfiinţat, la iniţiativa deţinutului Eugen Ţurcanu, Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, care trebuia să devină un nucleu la care să adere reeducaţii.[1] În cadrul organizaţiei s-a făcut o analiză critică a acţiunilor desfăşurate înainte de arestare şi considerate greşite, iar participanţii s-au dezis de trecutul lor, acuzându-i pe autorii morali care i-au antrenat în aceste evenimente şi i-au adus în detenţie. Fisura creată în structura lor psihologică a deschis calea tuturor posibilităţilor, a cedărilor, a colaborărilor şi a tuturor ororilor ce au urmat, prefigurând experimentul din orasul argeşean.

       În aprilie 1949 Ţurcanu şi alţi lideri ai acestei organizaţii, circa 80 de persoane, au fost transferaţi la Piteşti pentru a începe adevarata operă de reeducare, după metodele sugerate de către autorităţile comuniste. Ceea ce s-a petrecut în această închisoare poartă amprenta generalului de securitate Alexandru Nicolschi care a fost recunoscut, după 1989, de către mai multi deţinuţi, într-un episod din Memorialul Durerii realizat de Lucia Hossu Longin ca vizitator al celulelor şi chiar participant la unele interogatorii. [2]Acest experiment fără precedent a fost bine pregătit de către Securitate în tandem cu administraţia penitenciarelor. Astfel, cu câteva luni mai devreme de demararea sa, Ion Baciu, directorul general al Penitenciarelor, a ţinut în capitală o şedinţă cu directorii de închisori de categoria I la care, pe lângă chestiunile administrative, s-a discutat şi despre problema educării deţinuţilor. Acesta a atras atenţia că directorii de penitenciare s-au transformat în simpli paznici şi au neglijat cea mai importantă problemă pentru care ei sunt puşi acolo, anume educarea şi supravegherea modului în care se manifestă deţinuţii pe perioada detenţiei, felul cum privesc ei o serie de măsuri luate de miliţie şi de guvern. Alexandru Dumitrescu, şeful penitenciarului de la Piteşti a mărturisit la interogatoriu, după ce a fost la rândul său arestat,  că li s-a cerut să se folosească de deţinuţi mai puţini periculoşi ,,care ne pot spune, sub formă de informare, unele manifestări ale deţinuţilor cu care vin în contact, astfel ca noi, să cunoaştem fiecare deţinut, cum evoluează şi care este adevărata lui comportare pe timpul detenţiei’’[3]Deci cunoaşterea părerilor  cele mai intime ale deţinuţilor, mai ascunse devine un scop, iar asta se putea realiza activând o reţea de informare la nivelul celulelor. Strângerea de informaţii anterioare debutului acţiunii respective a fost un obiectiv important în care s-a implicat conducerea închisorii. Datele aflate au fost folosite cu grijă şi viclenie de torţionari pentru a-i face să cedeze repede pe deţinuţi, care puşi în faţa unor informaţii pe care le credeau bine acunse, erau luaţi prin surprindere, având senzaţia că orice ar face şi ar tăinui, tot se va afla în cele din urmă.

      Acţiunea de reeducare s-a aplicat asupra a sute de deţinuţi politici, foşti studenţi, membri ai Mişcării Legionare în primul rând, aduşi la Piteşti din toate penitenciarele din ţară.  Cel ce a condus-o efectiv, la nivelul celulelor, a fost Eugen Ţurcanu, care avea dreptul să se plimbe liber prin toate camerele şi deţinea cheile acestora. El beneficia de încrederea şi sprijinul conducerii închisorii, în frunte cu directorul acesteia, Alexandru Dumitrescu, care a şi inaugurat reeducarea desfaşurată  în decembrie 1949 în mai multe celule, dar în primul rând în celebra Camera 4 spital, cea mai spaţioasă, având un număr de 60 de paturi. Cu luni de zile înainte în toate celulele fuseseră infiltraţi oamenii lui Ţurcanu veniţi cu el de la Suceava, iar acestia îi provocau pe ceilalţi deţinuţi pentru a obţine cât mai multe informaţii. Totul era bine gândit, trebuia ca Piteştiul să fie un gen de staţie - pilot, urmând ca metodele şi tehnicile folosite să fie exportate în toate închisorile din ţară.[4]

            Pentru ca operaţiunea să se desfăşoare în cele mai bune condiţii, în cadrul direcţiei Generale a Penitenciarelor a fost creat un serviciu special numit Biroul Operativ, în fapt o primă denumire a Securităţii închisorilor, condus de Iosif Nemeş. Acesta a inspectat de nenumărate ori penitenciarul de la Piteşti şi lui îi raporta direct Eugen Ţurcanu progresele făcute în activitate de reeducare. Într-o conferinţă cu directorii de penitenciare, Marin Jianu, ministrul adjunct de Interne, i-a avertizat pe aceştia că  Birourile Operative ,, au un scop bine definit şi au o misiune mare în demascarea bandiţilor ce îi avem în Penitenciar, şi cine va încerca să facă greutăţi însemnează că nu are nimic comun cu cauza noastră şi ieste bandit ca şi cei din Penitenciar, şi atunci va fi tratat ca atare.’’[5] Deci se cunoştea până la cele mai înalte niveluri în ce va consta operaţiunea, care vor fi metodle folosite 4i scopurile urmărite.

              Reeducarea prin tortură începea cu o bătaie cruntă la care erau supuşi deţinuţii chiar de colegii lor, cei cu care împărţiseră un pat şi o masă mizeră luni de-a rândul. Totul se petrecea fulgerător, după o bună pregătire a acţiunii, erau folosite bâte, picioare de pat, cozi de mătură, frânghii, iar loviturile cele mai puternice erau aplicate în zona capului pentru a-i scoate pe oameni din funcţie prin producerea de comoţii cerebrale. Când cei torturaţi îşi mai reveneau în fire erau anunţaţi de către Ţurcanu că trebuie să-şi facă “demascarea”, să spună tot ceea ce au ascuns până atunci, să recunoască greşelile trecute, căci altfel ”cel care nu-şi va face demascarea, nu va ieşi viu din închisoare şi, acum sau mai târziu, de mâna noastră veţi muri’’. [6]

              În linii mari se poate vorbi despre patru etape ale reeducării. În prima, aşa numita demascare externă, trebuia ca deţinutul să completeze o hârtie cu ceea ce omisese să declare la ancheta de la Securitate, lucru care ar fi dus la noi arestări în rândul celor aflaţi încă în libertate.

              În a doua etapă, demascarea internă, deţinutul trebuia să specifice  cine anume fusese binevoitor faţă de el, fie alţi colegi fie din rândul personalului închisorii. În a treia etapă, demascarea morală publică, se viza şi se ajungea la dezumanizarea deţinutului, care trebuia să-şi renege familia, credinţele religioase sau politice, prietenii, să se dezică de toată viaţa sa de până atunci.

            Ultima etapă presupunea, dacă nu cumva victima deceda sau era iremediabil afectată fizic şi psihic, transformarea reeducatului în reeducator, adică obligarea deţinutului să-şi tortureze cel mai bun prieten.[7]

           Prin demascare s-a urmărit o dificilă operaţie psihologică de spălare a creierelor, proces extrem de complex desfăşurat în etapele amintite, ce nu a fost un scop în sine, ci a constituit un mijloc prin care să se realizeze lichidarea morală a deţinuţilor politici şi transformarea lor în contrariul a ceea ce au fost. Demascarea a fost obligatorie şi decisivă în experimentul Piteşti, cea mai lungă şi cea mai greu de suportat, dominată de teroarea fizică şi psihică, de torturi inimaginabile şi de schingiuiri sălbatice, în care orice a fost permis până la ucidere. În cadrul demascărilor totul a depins de inteligenţa şi abilitatea fiecăruia de a nu incrimina pe nimeni şi de a-şi proteja conştiinţa.[8]

         Metoda de lucru a reeducatorilor era teroarea, teroarea totală, fizică şi psihică, teroarea continuă, 24 de ore din 24, săptămâni şi luni de zile, scopul urmărit fiind schimbarea naturii umane, inversiunea psihologică şi instigarea deţinuţilor să se lupte între ei pentru supravieţuire.  Metodele de tortură utilizate sperie orice persoană normală la simpla lor enumerare: bătaia deţinuţilor cu ciomege, cu vână de bou, curele, frânghii, picioare de la paturi, cozi de matură, ţinerea deţinuţilor în poziţii chinuitoare timp îndelungat cu ochii la bec, într-un picior, cu bagaje de la 20 la 40 de kilograme pe spate, statul cu faţa la perete, pe şezut, cu mâinile întinse la picior, smulgerea părului din cap şi a mustăţilor cu mâna, pe viu, sau cu ajutorul unui instrument special confecţionat de ei, punerea unei cantităţi exagerat de mare de sare în mâncare fără să le dea apă deţinuţilor, obligarea sub teroare de a mânca în poziţii incomode, fără să folosească mâinile, de a consuma mâncarea fierbinte, direct, fără să o mestece, opărindu-şi limba şi esofagul, dezlipindu-şi piele de pe limbă şi buze, obligarea deţinuţilor sub tortură să mănânce materii fecale, fie ale lor, fie ale altor deţinuţi, să bea urină,  punerea deţinuţilor să se bată cap în cap unii cu alţii până li se umflau capetele şi deveneau inconştienţi, dezbrăcarea deţinuţilor complet, după care erau trecuţi printr-un cerc de bătăuşi ce-i loveau până ce cădeau în nesimţire, apoi îi călcau în picioare şi îi băteau cu diferite corpuri tari şi cu picioarele până le rupeau coastele, apăsarea pe coşul pieptului de către mai mulţi deodată, lovirea deţinuţilor cu bocancii şi cu cărămizi peste piept, faţă sau alte parţi sensibile ale corpului, punerea deţinuţilor cu capul în closet şi cu picioarele în sus.[9]

      Unui tratament şi mai teribil erau supuşi studenţii la teologie şi cei evlavioşi. ,,Bandiţii mistici’’, după cum erau numiţi, erau forţaţi să se lepede de Dumnezeu, să apostazieze, hulind tot ce ţine de învaţătura crestină. De Crăciun sau de Paşte, pe melodiile colindelor sau ale prohodului, erau obligaţi să cânte texte cu obscenităţi şi insulte de nedescris la adresa lui Iisus şi a Fecioarei Maria. Totodată erau siliţi să facă procesiuni blasfemiatoare, să facă ,,liturghii” cu mizeriile din tineta de necesităţi şi apoi să se ,,împărtăşească” cu ele în timp ce unii erau botezaţi în hârdăul cu fecale.[10] Cei care cedau în faţa acestor metode de neconceput pentru orice om obişnuit şi treceau prin etapele demascării, trebuiau în final să dovedească că s-au reeducat, să devină reeducatori şi să adopte ideologia comunistă. Cei torturaţi, nemaiputând suporta chinurile continue cedau şi se transformau din victime în călăi, dar nici atunci nu scăpau de teroare, fiindcă la cel mai mic semn de solidaritate cu cei chinuiţi, treceau din nou alături de aceştia. Astfel, trăind o teroare permanentă, suspectându-se unii pe alţii, se prăbuşeau fără posibilitatea de revenire, cu permanente mustrări de conştiinţă. Unul dintre cei ce a cunoscut reeducarea, Dumitru Bordeianu, spunea că la un moment dat se crea o “comuniune demonică “ între torţionar şi cel torturat şi, dacă Ţurcanu, îl întreba ce gândeşte, nu putea să-l mintă, fiindcă l-ar fi simţit imediat. De aici rezulta şi frica de a gândi ceva considerat rău despre seful torţionarilor, căci nu se putea ascunde de el şi luat la întrebari i-ar fi spus adevarul!

       Un alt aspect al dezagregării conştiinei umane al unor deţinuţi îl reprezenta faptul că tot ceea ce ascundeau şi însemna un punct de sprijin interior, îi chinuia aşa de tare încât ajungeau singuri să ceară să se demaşte, simţind prin aceasta o uşurare, deşi acele mărturii erau folosite împotriva lor. Se produceau mutaţii în personalitatea celor torturaţi şi ajungeau să-şi nege concepţiile, să adopte ceea ce le impunea Ţurcanu cu convingerea că li se face un bine. In acest proces de spălare a creierului, deţinutul simţea că ,,i se luminează mintea”, că întelege tot ceea ce respinsese înainte şi pornea cu toată convingerea să-i aducă la acelaşi stadiu şi pe ceilalţi.[11]

     De ce s-a ales mişcarea legionară pentru a se aplica metoda reeducării prin tortură? Legionarii erau opozanţii cei mai înverşunaţi  ai regimului comunist, iar experimentul testa, printr-un lung şir de cruzimi, gradul de rezistenţă umană, scopul fiind obţinerea unor persoane dezumanizate, învinse, combatanţi scoşi din luptă, prin aceasta lovindu-se puternic rezistenţa anticomunistă, mai ales acele categorii sociale care prin educaţie, trecut şi vârstă constituiau un pericol evident la adresa noului regim. Alături de studenţii legionari au intrat în reeducare şi studenţii aparţinând altor grupări politice, chiar şi comunişti arestaţi pentru diverse delicte.[12] 

            Experimentul reeducării a fost oprit la Piteşti în vara anului 1951, a mai continuat un an în alte închisori şi s-a încheiat definitiv în urma deconspirării lui prin mărturiile supravieţuitorilor şi a intervenţiilor diplomatice occidentale. Bilanţul său este următorul: peste 1000 de deţinuţi au fost torturaţi, mai mult de 100 au rămas cu infirmităţi fizice şi psihice grave, peste 30 de tineri au fost ucişi, 3 s-au sinucis. [13] În august 1951 toţi deţinuţii politici în frinte cu Eugen Ţurcanu au fost transferaţi la Gherla, la Piteşti rămânând doar deţinuţii de drept comun şi politici aduşi de Regionala de Securitate. La plecare comandantul închisorii a venit personal şi le-a ţinut un discurs prin care îi anunţa că vor fi transferaţi în ,,unităţi de muncă’’, pentru a-şi putea dovedi schimbarea de mentalitate. I-a asigurat că regimul îi va elibera înainte de termen şi că familiile îi aşteaptă cu drag.[14] Deci se aştepta de la ei să lucreze în acelaşi stil, folosind aceleaşi metode la Gherla, lucru pe care de altfel l-au şi făcut, fiind acum specialişti ai reeducării. Nu însă pentru mult timp, căci călăii au devenit la randul lor victime ale autorităţilor comuniste, care încercând să se spele pe mâini, au pregătit un proces instrumentat în stilul binecunoscut timp de 2 ani, începând cu anul 1952. 22 de deţinuţi torţionari în frunte cu Eugen Ţurcanu au recunoscut ,”de bună voie” în instanţă că au fost instruiţi de căte legionarii lui Horia Sima  să acţioneze în închisori pentru a compromite regimul comunist, iar personalul din penitenciare nu a avut cunoştinţă de faptele lor. Au fost cu toţii condamnaţi la moarte, iar ulterior majoritatea executaţi, pentru patru dintre ei sentinţa fiind comutată în muncă silnică pe viaţă.[15]

   În acest fel erau răsplătiţi cei mai credincioşi şi fideli executanţi ai ordinelor Securităţii, care încerca din răsputeri să-şi acopere urmele aruncând vina asupra uneltelor sale şi a vechiului duşman, Mişcarea Legionară. Reeducarea s-a sfârşit aşa cum începuse, prin violenţa extremă, însă adevăraţii vinovaţi şi-au continuat vieţile fără remuşcare şi unii dintre ei şi carierele în perioada regimului comunist, ajungând la vârste înaintate, precum Alexandru Nicolschi, să nege orice implicare în evenimente şi chiar să susţină cu seninătate că nu a trecut vreodată pe la Piteşti. În faţa unor asemenea minciuni istoricul şi profesorul de istorie trebuie să răspundă dezvăluind adevărul, oricât de crud ar fi acesta şi chiar cu riscul de a produce din nou suferinţe supravieţuitorilor uneia din cele  teribile experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut umanitatea.

 

BIBLIOGRAFIE

 

[1] Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă ( 1945 – 1967 ), coordonat de Andrei Muraru, Editura Polirom, 2008, p. 428-429.

[2] Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 133 – 135.

[3] Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1945-1952), Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 95.

[4] Dr. Nicu Ioniţă, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei, Fundaţia Academia Civică,  2008, p.31 – 33.

[5] Mircea Stănescu, op. cit., p.111.

[6] Ibidem, p. 33.

[7] Dicţionarul penitenciarelor din…, p. 430.

[8] Dr. Nicu Ioniţă, op.cit., p 41.

[9] O istorie a comunismului în România, Polirom, 2008, p. 97.

[10] Sfântul închisorilor, Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise, Reîtregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 109.

[11] Ibidem, p. 110.

[12] Lucia Hossu Longin, op.cit., p. 429.

[13] Dicţionarul penitenciarelor…, p. 432 – 433.

[14] Mircea Stănescu, op.cit.,p.270.

[15] Dicţionarul penitenciarelor…, p. 432 – 433.

 

---

O ȋntȃlnire memorabilă la Poenărei

       În iunie anul trecut am plecat spre Nucsoara unde speram sa ma intalnesc cu Marina Chirca, sora Anei Simion pe care o vazusem in februarie in spital la Domnesti si sub a carei puternica impresie ma aflam inca. Aceasta este o problema serioasa pentru unul care se pretinde a fi cercetator, ca mine. Dar am acceptat-o, am trecut-o la slabiciuni profesionale si incerc sa fac in asa fel incat povestile martorilor mei sa ma influenteze cat mai putin pentru a fi cat mai obiectiv cu putinta. Deocamdata o mare doza de subiectivitate transpare din ceea ce am scris si cu siguranta ca, in aceste moment chiar, pacatuiesc prin aceea ca scriu mai mult pentru suflet decat pentru minte.          

       Revenind la povestea mea, intr-o zi superba de vara alergam spre acele locuri pe care le vazusem de atatea ori incepand din adolescenta, dar parca le vedeam acum cu alti ochi, le simteam cumva istoria incarcata de suferinta. Am trecut prin Stanesti, apoi prin Corbsori si la o intersectie am vazut indicatorul spre Poenarei si brusc m-am hotarat sa virez la dreapta si sa urc intr-acolo fiind interesat de troita din fata casei domnului Grigore Constantinescu, fiul preotului Ioan Constantinescu. Acesta a cazut ca un martir alaturi de ceilalti 15 partizani sau sprijinitori ai lor din lotul Haiducilor Muscelului. Bineinteles ca nu stiam unde este casa, initial mi-am blestemat ideea de a merge intr-acolo datorita drumului foste greu si a pietrelor ce-mi loveau scutul masinii. Odata ajuns in sat, care mi-a facut o impresie de poveste, am oprit la intamplare in fata monumentelor ce comemoreaza pe soldatii cazuti in razboaiele mondiale, la doi pasi de biserica. In dreapta am vazut o casa veche si frumoasa, respirand un aer de perioada interbelica, genul acela de casa care te cucereste imediat, cu tinda unde poti sta linistit sa-ti savurezi ceafeaua dinineata, cu o mica alee imprejmuita de flori si pomi cu rod in crestere. Fiindca am vazut o doamna pe aleea, stapana casei, m-am permis sa o salut si sa o rog sa-mi spuna unde pot gasi locuinta domnului Constantinescu. Dansa m-a descusut in privinta motivelor care m-au atras in Poenarei si i-am explicat pe scurt cam ce hram port. Atunci, cu un pic de indignare in glas mi-a zis ,,Dar bine, domnule profesor, de ce nu veniti sa vorbiti si cu noi, ca si noi am suferit mult in timpul regimului comunist!’’ 

       Acestea au fost cuvintele care mi-au deschis usa si casa familiei Marinescu, o familie care a suferit profund de pe urma desfasurarii actiunilor din munti din 1949-1958. Domnul Alexandru m-a intampinat pe cocheta terasa, mi-a strans mana cu putere si am inceput sa discutam. Era trecut putin de ora trei, iar la un moment dat, mi-am dat seama ca s-a intunecat, incepuse o ploaie de vara cu tunete si fulgere, greierii țiuiau puternic din iarba din apropiere, vacile deja venisera de la pasunat si stapanii lor schimbasera cu domnul si doamna Marinescu cateva cuvinte asa cum se intamplase si acum un an si acum 30 de ani, dar nu si acum 60 de ani. Pentru ca acest curs firesc si natural al vietii lor, al vietii satului, al vietii zonei de la poalele Fagarasilor a fost intrerupt in 1949 si distrus in lacrimi, temnite si gloante.

   Domnul Sandu a foat condamnat mai intai la 5 ani de inchisoare, apoi dupa prinderea fratilor Arnautoiu la 20 si a fost fericit. A fost fericit pentru ca avea aproape 30 de ani, pentru ca avea o sotie iubitoare ce il astepta acasa si pentru ca era convins ca va primi pedeapsa capitala ca si socrul sau, tatal doamnei Virginia. Invatatorul Gheorghe Popescu si-a sfarsit viata intr-o noapte in Valea Piersicilor din Jilava, sotia dansului, Maria, a fost condamnata la opt ani la munca silnica, la fel si baiatul lor Gheorghe Popescu, la 8 ani inchisoare corectionala. In cealalta familie, doamna Marinescu Ecaterina isi primise portia de amar la inchisoare si isi plangea fiul, pe Ionel Marinescu, disparut in cel mai negru episod fratricid al luptei de rezistenta.

      Au trecut 6 ore din viata mea, m-am incarcat de suferinta atat de vie a acestor oameni si, cumva, un fir subtire am simtit ca s-a tesut intre noi. Am mai venit inca de patru-cinci ori la Poenarei si sunt sigur ca voi reveni  si cu elevii mei intr-o vizita aici. Ceea ce are dumnealui de transmis trebuie receptat de tineri, nu se poate ca aceste realitati cumplite ale anilor ’60 sa se depoziteze doar in amintirile catorva persoane apropiate domniilor lor sau a unora care ajung intamplator la Poenarei.

       Intamplarile povestite de dumnealui sunt de-a dreptul incredibile, sunt profund tulburatoare, totul e expus cu atata claritate, luciditate, suflet. Parca istoria ti se deruleaza pe un vast ecran in alb-negru si domnul Sandu e un povestitor inflacarat! La un moment dat dumnealui mi-a zis ca a fost detinut si la Pitesti si a trecut inclusiv prin reeducarea lui Turcanu. Marturisesc si imi cer iertate, am crezut, ca o prima reactie, ca nu mi-a spus adevarul! Nu am avut capacitatea de a intelege ca un om care a trecut prin atatea lucruri ingrozitoare a mai putut avea si ultimul ghinion – sa fie reeducat de Turcanu!

       Va rog sa ma iertati, domnul Marinescu, dar parca mi s-a scurcircuitat ceva in interior. Dupa ce mi-ati povestit si v-am inregistrat am fost rusinat de gandul meu, asa cum sunt si acum. Dar era prea mult pentru mine! Cand stiu ca insusi Paul Goma a declarat ca ii multumeste lui Dumnezeu ca nu a ajuns la Pitesti fiindca nu poate concepe cum ar fi putut rezista acolo! Iar dumneavoastra le-ati trait pe toate: parinti in inchisoare, frate ucis in munti, ati fost haituit de securisti in Fagaras, arestat de pe patul de spital cu transfuziile inca de la operatie, interogatorii si torturi inimaginabile, reeducare la Pitesti, munca de sclav in Balta Brailei, foamea ingrozitoare a închisorilor, confiscarea intregii averi parintesti, sub controlul Securitatii pana in 1989!

      Este o vorba grea romaneasca: ,, Sa nu-ti dea Dumnezeu cat poti duce!’’ Din pacate Dumnezeu v-a dat mai mult decat ati crezut ca poate cineva sa primeasca. Insa mai cred, domnule Sandu ca Dumnezeu va iubeste! Dumnezeu v-a lasat sa fiti un stindard al luptei si rezistentei anticomuniste si un model. De la cei ca dumneavoastra consider eu ca profesor si ca om ca trebuie sa reinceapa reconstructia morala a tinerilor acestia atat de debusolati si o sa fac ceea ce imi sta in putinta ca intalnirea cu dumneavostra sa nu fie doar un simplu episod interesant, halucinant, dar trecator.

    Închei aici invitand pe cei ce au citit acest exercitiu de admiratie sa vizioneze si filmele-marturie cu domnul Marinescu :

Foamea in inchisorile comuniste (I)

Foamea in inchisorile comuniste (II)

Reeducarea de la Pitesti; Revolta detinutilor (II)

Reeducarea de la Pitesti; Revolta detinutilor (II)

   

De ce am plâns la moartea bunicului meu

Visez ceva, visez pe cineva, mă visez undeva. Oricum nu contează, niciodată nu îmi amintesc visele. Parcă este totuşi un dangăt ca de clopot, ba nu, o sonerie, un claxon, sunt undeva cu maşina şi am intrat pe contrasens? Sar buimăcit din pat şi apuc receptorul. Nu înţeleg nimic şi apoi lacrimile îmi pornesc tăcute. Nu mai eşti taică, ai plecat şi mi-e dor de tine. Te-am lăsat acum şase ore într-o cameră albă cum a fost întotdeauna sufletul tău de ţăran muncit, şi rob al vieţii. Ai rămas cu fiul tău să îi povesteşti pentru ultima oară viaţa, taică şi apoi ţi-ai lăsat sufletul să zboare ca un oftat. Ai murit fără lumânare, taică, şi trupul tău uscat de muncă ţi-a fost furat de fiul tău. Cum a putut el să stea cu tine mort în maşină, întins în pătură pe scun? Cine i-a dat tăria? Dumnezeu la care l-ai învăţat de mic să se închine sau cel pe care l-a hulit aproape toată viaţa, în buna tradiţie comunistă?

Nu ştiu, dar mă rog celui care vreau să existe să nu mă lase vreodată în vreo parcare goală în miez de noapte cu trupul tatălui meu. Pentru că eu nu aş leşina, ca tine, tată, ci aş muri.
Cu faţa îngheţată am venit să te ridic pe masă, taică, ultimul loc de odihnă pe care vei sta înainte de a…
         Zile în şir ne-ai povestit, tată, cum s-a dus…
        Ai stat lângă el cât şi-a mânat caii, cât a risipit fânul pe Dealu’ ăl Mare, ai fost cu el la horă, tată, ai fost cu el în peţit şi pe luncă, la naşterea copiilor săi.
       A vrut să îţi mai povestească o dată viaţa amărâtă de ţăran trăit 50 de ani sub comunişti. Dar tu nu te revolţi pentru că eşti convins că ai fi dus aceeaşi viaţă amărâtă ca şi el dacă partidul nu te-ar fi ţinut în facultate, dacă nu ai fi avut bursă, dacă nu ai fi avut un loc ieftin unde să dormi şi să mănânci.
       Dar cine sunt eu ca să te contrazic că nu ai fi avut dreptate? Poate că nici eu nu aş fi făcut şcoală şi aş fi muncit acum la câmp sau mi-aş fi rupt grumazul la bantzic, muncind la negru, ca atâţia colegi de generaţie cu mine.
      De ce nu îmi plac comuniştii? Ce mi-au făcut ei mie ? Că doar am dus-o foarte bine atunci, aşa cum mereu îmi spuneţi voi, părinţii mei. De ce 15 ani de libertate te-au făcut să uiţi bucuria fără cuvinte a zilelor de decembrie, tată?
     Mă intreb cât a simţit bunicul meu din apăsarea grea a partidului în ăştia aproape 50 de ani. La poarta satului nostru s-a oprit colectivul, iar el a dus in aproape aceeaşi viaţă ca şi înainte de război. Viaţa tradiţională din zona noastră de deal, având un caracter autarhic, bun prilej pentru un cercetător să facă raportări pertinente la înseşi romaniile populare ale lui Iorga din Evul Mediu timpuriu.

      Cu siguranţă că la el toate au venit firesc şi a învăţat repede să le ia aşa cum sunt, să tacă şi să meargă înainte an de an, în ciclul firesc al anotimpurilor şi al muncilor agricole.
La fel ca mămăliga pe care o mânca o dată sau de două ori pe zi, el nu gândea că ar putea să se întrebe, iar să se revolte nici atât. Taica judeca doar în termeni de arat, semănat, recoltat, cules, cărăuşie şi, bineînţeles, ţuică. De aceea toate au venit peste el şi l-au lăsat liniştit, brăzdat adânc, dar profund împăcat cu soarta.
      Era un copilandru când l-au luat la război. Ne povestea cu multă vervă năzdrăvăniile pe care le-a făcut ca ordonanţă a unui colonel. Casa răvăşită a acestuia după prea multă băutură, borcanele goale de dulceaţă aruncate peste tot, bătaia luată când ofiţerul s-a întors pe nepusă masă, fuga lui timp de trei zile într-un crâng şi punerea pe lista de dezertori ne-au încântat copilăria. Atunci, în război, norocul i-a surâs şi nu a avut de povestit ca viitorul său socru, pribegia prin imensa Rusie, după eliberarea din prizonierat.
       Foametea de după război a fost mai cruntă pentru el ca războiul însuşi. Închiriat de tatăl său unui vecin po o lună cu preţul a trei saci de porumb drugi! Mereu m-am cutremurat la această parte a poveştii vieţii sale. Era un om , dar nu costa decât câteva duble de porumb!
Ajuns băiat cam tomnatec, la 26 de ani, a trebuit să trecă prin legile de fier ale satului, ale autorităţii paterne. Aşa cum l-a dat pe porumb în chirie, aşa l-a dat în chirie pe viaţă şi bunicii mele. A aflat de la tatăl său, venind de pe deal de la lemne, seara târziu, cine îi este aleasa inimii. Nu au mai aşteptat până a doua zi să îi spună minunata veste şi a aflat din seara acea ce rol va avea în viaţa lui fetiţa de 14 ani , care îi spusese până atunci, cu respect, nene, ca unui vecin mai în vârstă ce se afla.
     S-au înhămat amândoi la jugul vieţii şi până ce s-a stins n-a auzit decât vocea ei, care invariabil, indiferent de anotimp, de lună şi zi, avea aceea tonalitate ascuţită când striga “ Ce faci acolo, Ionele? Hai la muncă!”. Acesta ar putea fi leit-motivul unei vieţi, dar şi a unor generaţii întregi şi chiar categorii sociale.
     Bunătatea omului, omenia atât de caracteristice ţăranului român, mi-a rămas prin multe vorbe de ale sale. Dar una surprinde cel mai bine ceea ce vreau să zic – “ Pune-le Tiuţo la oameni să mănânce bine, că noi frigem şi nişte ouă în tigaie!”
      Ca şi toţi ceilalţi, taica avea o mare plăcere, celebra spânzurată de ţuică, ciocănelul legat cu fir, ce se introducea direct în butoi. Nu l-am văzut nicicând beat, dar după spusele bunicii mele, îm ultimii ani mai ales, aţa spânzuratei nu se usca niciodată. Dar el ne combătea cu vehemenţă - nu bea decât un ciocănel pe zi .
Apoi ne lămurea zâmbind candid că e vorba de acelaşi, dar de mai multe ori pe zi!
        Şi anii au trecut peste tine, taică, cum vor trece şi peste noi. În graba permanentă de a-ţi asigura traiul zilnic plecai la muncile câmpului înainte de a se lumina de ziuă şi te întorceai după apus. Şi lăsai toate treburile gospodăriei pe umerii băieţelului tău de 7-8 ani. Făcea mămăligă bună de la vârsta aceea, nu-i aşa? Îndemânarea nu şi-a pierdut-o nici azi, numai că în acele vremuri grele, uitându-se la sora sa mai mare, răsfăţata şi protejata femeii şi soacrei tale, nu îi era uşor deloc. În mintea sa de copil a intrat tot mai adânc convingerea că mult mai bine e să fii fată, fie şi pentru că stai pe scaun şi torci, în loc să alergi toată ziulica după animale şi să faci mâncare pentru părinţii ce vin seara rupţi de muncă. Taică, ai ştiut că fiul tău alerga sub curcubeu şi sărea într-un picior, ca să se facă fată?
      Cu siguranţă că nu a reuşit să ajungă chiar sub curcubeu, taică, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, căci altfel lumea nu l-ar fi cunoscut, nu l-ar fi apreciat pe fiul tău, iar eu, la rândul meu, prin neexistenţa mea, nu aş fi putut spori corola de minuni a lumii.
Te-a admirat atâta, a fost ca tine până a plecat la şcoală să se facă, ce altceva, decât agronom. Erai sărac, n-aveai o sută de lei să îi dai când pleca de două-trei ori pe an, dar el te-a dăruit cu cel mai de preţ dar. Te-a făcut mândru, taică, sunt sigur. Era în elita şcolii, integralist perpetuu, premiat cu excursii la mare şi la munte an de an. I-ai spus asta vreodată, taică? Pe ultimul tău pat, când ore în şir, halucinant, i-ai deşirat firul vieţii, i-ai spus cât îl iubeşti şi cât de mândru eşti de el? Oare te-ai gandit vreodată, că deşi duce şi el o jumătate de secol în spate, e totuşi un copil? Copilul tău. Şi ar fi vrut, poate, cum eu îmi doresc, să îi zici câteva nspuse de mult, fie şi încărcate de tâlc şi înţelesuri, aşa cum mai făceai câteodată.
      Vreau să te mai întreb ceva – ai crezut cu adevărat că fiul tău cel şcolit şi deştept va scăpa de blestemul tău, al dragostei şi legării de pământ, odată ajuns în şcoli înalte? Ori nu ţi-ai dat seama că pământul îl va atrage iremediabil până ce se integra fizic în el?
Ai slugărit, taică, la vechii boieri până mai deunăzi, când coana Aurelia încă mai trăia. Ţi-ai dus fii şi chiar nepoţii pe pămînturile ei. Fără să îţi dai seama ne-ai insuflat şi nouă aceeaşi dragoste iraţională pentru slujirea lui. Amestecată însă, la a doua generaţie de oameni cu carte de revolta împotriva legării de glie, de dependenţa atât psihică cât şi fizică de munca şi îngrijirea sa. Ca şi când ar fi o sacră moştenire iar noi am fi păzitorii ei pe viaţă.
       Iar acum ţi-ai ocupat ultima palmă de pământ şi ne-ai lăsat în urmă, legaţi de el aproape ca şi tine. Ştiu că nu ai vrut să mori. Nu înainte de a-l vedea pe nepotul tău cel mai curajos şi cel mai vrednic, care îţi semăna atât de mult, plecat la mii de kilometri în căutarea libertăţii şi a bunăstării pe care tu nu le-ai avut. De atâtea ori te-am auzit zicând când veneam de la facultate sau el de la liceu “ Mai treceţi măi băieţi pe la mine, cât mai sunt şi eu pe acilea!”. Iar noi glumeam, te încurajam, şi îţi ceream, fiindcă ştiam ce plăcere îţi face, să bem împreună un ciocan de ţuică în beci. Şi te bucurai, taică, şi lăcrimai.
       L-ai aşteptat pe Cristi şi nu a venit, taică. Te-ai supărat pe noi că nu i-am spus, că a aflat doar după jumătate de an? Nu o cred, erai un om prea bun pe Pamânt ca să te fi schimbat în Ceruri, acolo unde sunt sigur că eşti, dacă şi Ele sunt!