Copilăria mea în comunism

   

         În fiecare an, la clasa a VIII-a la cultură civică,  când ajung la lecția dedicată regimurilor democratice și nedemocratice, realizez cu elevii mei un mic proiect care îi pune în situația unor reporteri. Ei trebuie să vorbească cu părinții, bunicii, alte rude sau cu cine cred ei de cuviință despre viața cotidiană în perioada comunismului, despre copilăria alor lor. Apoi rezultatele acestei investigații le prezintă în față clasei și le discutăm cu toții, le întoarcem pe toate feţele, le analizăm cu grijă. Uneori am avut surpriza ca elevi slabi sau dezinteresați să găsească resurse nebănuite și să-mi prezinte o lucrare cu totul deosebită. De fapt, dacă mă gândesc bine, cred că an de an se întâmplă asta! E o oportunitate deosebită pentru copii să comunice cu ai lor într-un mod în care nu sunt obișnuiți să o facă, să afle lucruri interesante din copilăria și tinerețea părinților, bunicilor. Și, cred, este și pentru cei mari o ocazie de aducere aminte, de ce nu de o introspecţie mai serioasă. Este proiectul care an de an, elevilor le face cea mai mare plăcere să-l ducă la îndeplinire, se implică, dezbat diversele aspecte, trag concluzii.

          Zilele acestea căutând prin interviurile mele am găsit și câteva ale unor elevi de acum 6-7 ani, din clase foarte bune de la Coșești și Dârmăneşti. Cel pe care îl aduc în atenție acum este al Oanei, îmi aduc bine aminte de el, a presupus nu numai o muncă deosebită, dar și modul său de realizare, în cadrul unui interviu jurnalistic, a fost unic pe vremea aceea. Concluziile Oanei, parte au fost influențate de răspunsurile date de mama sa, parte de cursul opțional despre rezistență și represiunea din Argeș-Muscel pe care l-am ținut la clasa ei. Rigoarea, disciplina și seriozitatea Oanei de atunci sunt trăsături pe care își va construi o carieră, o viață de ofițer de poliție în prezent.

   

       Bună ziua doamnă! Vă voi lua un mic interviu în legătură cu perioada comunismului în viața dumneavoastră.

Reporter: Cum va numiți?

Nițu Elena: Mă numesc Nițu Elena.

 R: Unde v-ați născut și când anume?

N: M-am născut în orașul Câmpulung Muscel. Data mea de naștere este 9 mai 1969.

R: De ce religie și naționalitate sunteți?

N: Sunt de religie ortodoxă și naționalitate română.

R: Ce studii ați făcut?

N: Liceul de chimie industrială.

R: Ce profesie aveți astăzi?

N: Sunt asociată în cadrul firmei noastre.

R: Ați avut și altă profesie înainte de aceasta?

N: Am fost laborantă chimistă în cadrul uzinei de autoturisme Pitești și mi-a plăcut foarte mult meseria asta.

R: Vă amintiți de un eveniment politic major din timpul copilăriei?

N: Nu, pentru că nu ne interesa politică atâta timp cât am fost copii, am fost copii și atât. Nu ne interesa politica de nici un fel.

R: Copilăria v-a fost afectată de evenimente precum colectivizarea agriculturii, naționalizările sau arestările politice?

N: Nu, nu m-a afectat în nici un fel colectivizarea. Exista CAP până în anul 1989, dar nu mi-a afectat copilăria.

R: Cunoașteți cazuri de persoane care au fost arestate pe motive politice?

N: Da, erau foarte mulți care luptau împotriva comunismului. Da,Doina Cornea … foarte mulți.

R: Existau probleme legate de încălzirea locuinței iarna?

N: Nu, nu am avut probleme de felul acesta. Părinții mei au știut să-și gospodărească familia și nu aveam probleme de genul acesta.

R: Familia dvs a fost supusă la persecuții de către comuniști?

N: Nu, de nici un fel.

R: Familia a fost silită să dea cote agricole la stat?

N :Da. Dădeau cote agricole cum ar fi porci, viței, cartofi, porumb. Deci, după ce luam recolta de pe câmp, un sfert luam acasă, restul mergea la cooperativa agricolă.

R: Aveați destule alimente când erați copil? Părinții vorbeau despre asta?

N: Da, părinții mei au fost și sunt niște oameni foarte harnici. Munceau foarte mult și nu ne lipsea nimic.

R: Ați avut o copilărie cu privațiuni, cu lipsuri materiale?

N: Cu privațiuni...poate că ne doream mult mai mult. Ne doream dulciuri, jucării dar, nici nu se găseau și până la urmă atât cât ni se oferea ni se părea de ajuns.

R: Cine o ducea mai bine atunci dintre cunoscuți?

N: Nu cred să o fi dus cineva mai bine. O duceam toți la fel. Părinții noștrii munceau, nu exista șomaj pe timpul ăla și familiile o duceau în mod egal. Nu erau unii mai bogați ca alții. Nu existau pături sociale: pătură de mijloc, pătură de jos, nu existau bogătași. Deci comunismul asta a urmărit. Să fie toată lumea în același fel.

R: În casă dumneavoastră părinții vorbeau liber despre problemele politice sau de zi cu zi?

N: Despre problemele de zi cu zi se vorbea în mod liber, însă despre problemele politice se vorbea mai ferit, bineînțeles mai....ușurel față de noi copiii, nu eram implicați. Îi frământau problemele politice mai ales în ultimii ani `88-`89. Atunci nu mai eram nici eu copil.

R: Ați studiat la școală limba rusă?

N: Nu.

R: Ați avut colegi despre care ați auzit că au avut probleme cu regimul comunist?

N: Nu...

R: Dar știți cazuri de profesori ce au avut probleme cu regimul?

N: Nu știu.

R: Existau și profesori obedienți, slugarnici față de puterea comunistă?

N: Da, pentru că până la urmă li se impunea și trebuia să se alinieze problemelor astea.

R:  Făceați muncă patriotic în calitate de elev?

N: Da. Făceam la începutul fiecărei toamne. Făceam muncă patriotică. Mergeam în practică cu colegii și pentru noi era chiar o plăcere.

(Sursa: https://adevarul.ro/locale/alexandria)

R: Ce manifestări erau obligatorii la școală atunci?

N: Păi în primul rând muncă patriotică, disciplina, serbările cu tentă politică și în cadrul serbărilor nu se cântau decât cântece patriotice. În general trebuia să respectăm o disciplină .

R: Ați fost pionier? Cum ați fost aleasă?

N: Da. Am fost aleasă de către colegii mei și de către profesori.

R: În timpul copilăriei au existat restricții la curentul electric? Cum învățați dacă nu era curent?

N: Da. La lumânare, la lampa aceea cu gaz pe care voi, copiii nu aveți cum să o știți.

R: Cum petreceați sărbătorile de 1 mai sau 23 august?

N: Mergeam la defilare în Pitești. În Mioveni nu, mai mult în Pitești.

(Sursa - Universul argesean)

R: Ați primit o educație religioasă în familie?

N: Da, mama mea a fost o femeie foarte religioasă  și asupra copiilor a impus foare mult amprenta, așa că de mici am învățat rugăciuni, cântece, am mers la biserică.

R: Mergeați la biserică duminică, de Paște, de Crăciun?

N: Da, și de abia așteptam să mergem.

R: Existau interdicții de a merge la biserică?

N: Da... Eram  chiar urmăriți, amenințați că ni se scade nota la purtare, dar făceam noi ce făceam și mergeam la împărtășanie (râde), la biserică, la denii și domnul profesor știa că mergem, dar până la urmă mai trecea și cu vederea. Vedea că nu are ce să ne facă.

R: Care erau jocurile copilăriei dumneavoastră?

N: Am avut jocuri foarte curate, sincere. Chiar jocuri copilărești de care îmi aduc aminte cu foarte multă plăcere, cum ar fi  “telefonul fără fir”, ”şotronul”(râde)… destule jocuri copilărești, dar foarte frumoase.

R: Ce cărți citeţi și ce anume v-a plăcut mai mult?

N: Mai târziu am citit “Pe aripile vântului”când eram adolescentă și asta m-a marcat foarte mult.”Cireșarii”, orice cărți de care am avut nevoie în școală. Am citit foarte mult pentru că nu aveam nici un fel de mijloc de informație: prea puțin radio, prea puțin televizor, așa că a trebuit să citim. Bineînțeles cui i-a plăcut să citească și a fost chiar foarte frumos.

R: Ce filme ați vizionați atunci și care v-au impresionat?

N: Filmele copilăriei... Păi multe și destul de frumoase “Omul junglei”, “Tarzan”,”Ce vrăji a mai făcut nevasta mea Samantha”, “Dallas”. Astea le urmăream mai mult duminică. În cursul săptămânii nu existau filme.

R: Ați avut o întâlnire deosebită în acea perioada care v-a rămas în memorie?

N: Nu.

R: Ați fost înscrisă în organizația UTC?

N: Da, am fost pentru că eram obligați.

R: Mai târziu, după terminarea școlii ați deținut vreo funcție în cadrul partidului?

N: Nu.

R: Și ca o ultima întrebare, ce părere aveți despre regimul comunist? Avea părți bune dar și părți rele?

N: Da, întradevar a avut părți bune, dar și părți rele. Foarte multe părți bune și le regret foarte mult: disciplina ,bunul simţ, autoritatea. Asta lipsește în ziua de azi și părți rele sunt destule și le știți... le știe toată lumea. Asta este… Toate regimurile au și părți bune și părți rele de care nu avem cum să ne ferim și nu avem cum să le ocolim. Totu-i în viață să ne alegem noi drumul, calea cea de mijloc pe care trebuie să o urmăm noi ca părinți și voi ca și  copii.

R: Vă mulțumesc pentru timpul acordat.

N: Cu foarte multă plăcere!

              Opinia mea în privința comunismului este că acesta, ca orice regim politic, a avut părți bune, dar și părți rele.

  Partea bună este că acest regim politic urmărea ca toți oamenii să aibă un statut financiar egal, însă partea proastă este că oamenii erau obligați să îl idolatrizeze pe Ceaușescu și să îi mulțumească pentru ceea ce le-a dat. Eu consider că acest lucru a dus la declanșarea revoluției din '89 care l-a ucis pe Ceaușescu.

              De apreciat este faptul că Nicolae Ceaușescu, a pornit de la un statut social foarte neînsemnat  și a ajuns sus, însă din nefericire a uitat de unde a plecat și a ajuns să fie un conducător care nu se gândea la țară ci numai la el însuși.

Astfel, țara a ajuns să dea comuniștilor toată muncă lor. Nu vreau să îmi imaginez durerea din sufletele oamenilor în momentul în care au fost nevoiți să își dea animalele, pământurile și recoltele pentru care munceau din greu. Îi înțeleg pe cei care au devenit partizani și nu înțeleg de ce rușii au făcut că țară noastră să fie pusă într-o lumina proastă, în ipostază de oameni însetați de sânge, prin faptul cum erau tratați în închisori oamenii care luptau  împotriva comunismului!  De ce nu au făcut asta doar în țara lor?

            Deși Ceaușescu a vrut egalitate între oameni, le interzicea alimentele, le lua lumina și era însetat de admirația poporului. Astfel, a ajuns să transforme regimul dintr-unul în care toți erau egali,  într-unul în care toți trebuiau să fie eclipsati de măreția lui.

           Așadar, cum am spus și la început orice regim are defectele și calitățile lui , fiindcă niciodată nimic nu va putea fi perfect.

Mi-am petrecut primii ani ai tinereţii în închisoare

      Ieri de dimineță, într-o zi ce se anunța extrem de frumoasă, am plecat spre Aninoasa, cu gândul la domnul care avea să-mi povestească cum a fost pedepsit de către autoritățile comuniste și cum cei mai frumoși ani ai tinereții i-a petrecut prin închisori în lipsuri teribile.

       Domnul Telu, cum îl știe toată lumea din zona, în fapt Constantin Marta, mă aștepta în poartă și s-a purtat încă de la început ca o gazdă adevărată, cu ospitalitate și căldură, măcar că nu știa precis-precis ce am de gând să vorbesc cu dânsul. Ne-am așezat la o masă în curte și am schimbat câteva vorbe înainte de a trece la interviul propriu-zis. Știam câteva lucruri despre durerile dumnealui de când în primăvară participasem la o întâlnire cu foști deținuți politici din Aninoasa la Școala Generală din Ţiţeşti. 

      De atunci îmi propusesem să ajung să discut mai pe îndelete, fiindcă am remarcat cât de clar este în expunere, ce precizie a amănuntelor are, evenimente întâmplate cu decenii în urmă parcă s-au sfârșit mai ieri – alaltăieri.

     S-a așezat pe scaun și a început. Aveam în față ochilor un bunic sfătos, un povestitor iscusit care retrăia primii ani ai tinereții sale ca și cum un film i se derula prin fața ochilor. De multe ori privea undeva în spatele meu, spre un trecut de durere și spaimă. Să ai 18 ani și să fii arestat și condamnat la 8 ani muncă silnică și trei ani degradare civică pentru că ai adăpostit și hrănit un luptător anticomunist, la fel ca și alții din sat. După recurs pedeapsa în loc să se micsoareze, s-a mărit la 12 ani de muncă silnică! Așa știau judecătorii comuniști să împartă justiția, cu o mare indulgență! Așa că tânărul care abia devenise major a intrat în școala vieții prin cumplitele închisori Jilava, Gherla, Periprava, Grind, fiind eliberat în 1964 odată cu grațierea colectivă a tuturor deținuților politici.

       6 ani de închisoare în condițiile foarte vitrege ce se cunosc prea bine, cu un regim de exterminare prin înfometare, cu bătăi crunte și rareori cu o rază de soare, cu o dovadă de omenie. Dintr-o bătaie groaznică s-a ales tânărul Constantin cu o boală la inimă pe care și-a îngrijit-o toată viața și care l-a adus în pragul morții în urmă a trei preinfarcturi. Ce l-a salvat la un moment dat și i-a ușurat întru-câtva viața, deși munca i s-a părut teribil de grea la început? Faptul că fiind fiu de brutar,  a fost dus să muncească la brutăria închisorii Gherla, iar aici avea posibilitatea unei hrane mai bune, chiar dacă uneori, de la atâta efort nici nu mai putea să ducă îmbucătura la gură.

      Cel mai emoționant moment al detenției a fost fără doar și poate o întâlnire incredibilă la Gherla. Într-una din zile a fost introdus într-o celulă mare în care l-a găsit pe tatăl sau, arestat ca și el și condamnat la 15 ani. Ce fel de bucurie poate naște o societate totalitară în care tatăl își îmbrățișează fiul în aceeași celulă de închisoare! Și ce durere copleșitoare își poate imagina cineva, că în aceeași celulă, tatăl să rabde strângând din dinți cum fiul său pe care l-a crescut cu toată dragostea părintească, să fie zdrobit în bătaie de o brută de gardian? Vă puteți închipui această scenă, voi cei care aveți copii, cum fiul vostru iubit este desfigurat în fața vostră? Această este minunată lume comunistă pe care torţionarii au pregătit-o dușmanilor lor. Nici o milă, nici o rază de compasiune…

      La final l-am întrebat pe domnul Telu ce l-a ținut în viață la închisoare. Credința, mi-a răspuns. De aici nu mai am ce să mai adaug. Poate doar să îl las pe dumnealui să va mai povestească câteva amintiri din acele crude vremuri.

(Material publicat in iunie 2011 si reeditat in august 2018)

Din nou la Poenărei

          În fiecare an merg la Poenarei, în Corbi, să îl întâlnesc pe domnul Alexandru Marinescu, unul dintre cei doi partizani care mai trăiesc din gruparea anticomunistă Haiducii Muscelului de la Nucșoara. Pentru câteva săptămâni dumnealui cu soția se retrag la țară încercând să scape de canicula din capitală, de agitație și zgomot. Iar Poenăreiul chiar este un sat în care găsești toată liniștea Pământului, pitoresc și cochet răsfirat la poalele unui deal înalt.

           An de an îl găsesc tot mai slăbit de bătrânețea care se insinuează încet dar hotărât în trupul partizanului de altă dată. Vorbim despre asaltul ei și despre mijloacele disproporționate cu care luptă domnul Sandu. Apoi inevitabil îmi spune că mintea i-a rămas deocamdată intactă și până când neuronii vor mai funcționa, să-l întreb  despre vremurile de altă dată, poate a mai rămas ceva nespus. Și întotdeuna mai este ceva de zis, de scos în evidenţă ori doar vreun amănunt care s-a lăsat ascuns în discuțiile anterioare. Începute în urmă cu opt ani, pur întâmplător, fiindcă în acea zi de vara căutăm pe altcineva la Poenarei. Și fiindcă așa a fost să fie, n-am mai plecat decât după mai bine de cinci ore, când deja se întunecase, iar ploaia ne încerca răbdarea, deși stăteam pe terasă casei părintești a soției sale. Atunci mi-a povestit și despre reeducarea de la Pitești, domnul Sandu intrând și în această afacere diavolească, așa cum o demonstrează în imaginile de mai jos. Din păcate nimeni nu a mai vorbit cu dumnealui despre reeducare sau poate n-a mai dorit să povestească altcuiva…

      Discutând despre durerile de picioare pe care le are, chiar dacă și-a înlocuit șoldurile cu proteze, și-a amintit de unde a început această afecțiune, din închisoarea de la Jilava, și cum a resimțit pentru prima oară, tânăr și în putere fiind, infiltrarea reumatismului.

       Îl admir pe acest bunic sfătos, care a trecut prin atâtea… Cu părinți arestați, cu frate mort în munte în condiții dramatice care nu fac cinste mișcării de partizani, el însuși arestat în două rânduri, executând 10 ani de detenție. Căsătorit după prima eliberare din închisoare și arestat apoi în câteva luni. Cu o soție, fiică și ea de rezistenți anticomuniști, cu tatăl executat, cu mama și fratele în închisoare.  Două familii distruse…

       Iar domnul Sandu care nu uită și nu iartă !

(Fotografii facute la prima arestare in 1950)

       I-am lăsat pe prispă casei cu speranța că ne vom reîntâlni. Ca în fiecare an. 

Pentru Casa Memorială Elisabeta şi Gheorghe Rizea

       Nucșoara este un nume emblemă pentru mine și, cred, pentru mulți dintre români. Aici s-a desfășurat cea mai longevivă activitate de rezistență anticomunistă în perioada 1949-1958. Aici istoria se îmbină cu frumusețea peisajului natural, cu măreția Mamei Naturi. Nu am cunoscut-o pe Elisabeta Rizea, cea care a devenit simbolul rezistenței la mulți ani după ce conducătorii partizanilor s-au prăpădit în față plutonului de execuție la Jilava. Tare aș fi vrut să o fi cunoscut…

        Însă pe urmele partizanilor, pașii m-au dus de multe ori la Nucșoară, așa cum s-a întâmplat și acum vreo 4-5 ani, când am poposit în fața casei Elisabetei Rizea. Vroiam să arunc o privire, să fac o fotografie, când doamna Elena Belu, fiica Elisabetei Rizea a ieșit din curte, m-a întrebat ce e cu mine și apoi m-a invitat în casă. Cu inima largă, mi-a povestit despre părinții săi, despre vizită Regelui Mihai în 1997, despre alții care au tot venit să asculte povestea ,,vitezei din Nucșoara’’ !

(Vocea fiicei Elisabetei Rizea, Elena Belu)

         În  primavara aceasta am revenit în Nucșoara și l-am cunoscut și pe strănepotul Elisabetei Rizea, Bogdan Vârvoreanu, cel care a început un proiect minunat – salvarea casei batrâneşti și transformarea sa în Casă Memorială. Bogdan mi-a plăcut de la primele cuvinte, îmi place să  cred că posedă calități ale înaintașilor. Proiectul e unul costisitor, de durată, care necesită lupta continuă pentru fonduri, întâlniri cu diferiți oameni, publicitate, interviuri. Adică o ieșire din confortul în care orice om obișnuit trăiește. M-am hotărât imediat să încerc și eu să-l ajut pe Bogdan, cu puținele mele forțe, dar alăturate altora sunt sigur că și efortul meu va conta. Așa cum a contat pentru Crucea Haiducilor Muscelului de lângă Câmpulung.

        În vara s-au strâns primii bani serioși grație inițiativei lui Alin Mureșan de la IICMER și unei asociații clujene – Niște Oameni. Exact de asta are nevoie Casă Memorială Elisabeta și Gheorghe Rizea, de Niște Oameni care să sprijine cel mai important simbol al rezistenței anticomuniste din România de azi. În această toamna vor începe lucrările la fundație și acoperiș.

               primele-donatii-consistente-pentru-casa-memoriala-elisabeta-rizea/

               (Bogdan Barvoreanu, Alin Muresan si organizatorii actiunii de strangere de fonduri
                                                          pentru Casa Memoriala)

         Dacă simți  românește și crezi că noi românii merităm acest loc în care să omagiem curajul, demnitatea, rezistența la opresiune, atunci alătură-te și tu acestui proiect ! Orice sumă va salva o cărămidă, va șlefui un căprior ori un element de rezistență al Casei Memoriale ! Și o să fii mândru când peste câțiva ani vei ajunge la Nucșoara, vei păşi cu emoție în Casă și îți vei spune - ,,Și eu am făcut ceva pentru Elisabeta Rizea!’’

Tânărul Partizan

        Băiatul meu a trecut în clasa a VI-a și, cred eu, are o copilărie minunată. Aleargă liber, își face prieteni, fie acasă, fie prin taberele de la munte, vară ori iarnă sau la bunici. Iubește să se plimbe cu bicicleta și zi de zi adaugă noi kilometri copilăriei sale. Am încercat să-i oferim libertate, să-l îngrădim cât mai puțin, să-l lăsăm să gândească cu mintea sa, chiar cu riscul de a se lovi de prea multe ori.

        Acum 7 decenii, un alt copil de clasa a VI-a avea cu totul alte preocupări decât al meu, dar și sufletul sau tânjea tot către libertate. Numele sau era Ion Tudorean și creștea într-o familie de țărani vrednici în Câmpulung Moldovenesc. Prietenii săi, de-o seama cu el, se gândeau, cu naivitatea vârstei, să lupte împotriva regimului comunist instalat câțiva ani mai înainte cu ajutorul puterii ruseșți. Ce nedreptăți, ce suferințe, ce frustrări puteau să se acumuleze în acești copii pentru ca ei să-și înființeze un grup, ,,Tânărul Partizan’’, gata de rezistență, de acţiune? Ion a crescut urmărindu-l pe tatăl sau și văzându-I, înţelegându-i toată obida, teama, neputința în fața abuzurilor administraţiei comuniste. Și atunci a hotărât să facă el ceva pentru ai săi. La început au fost lucruri nevinovate precum întâlniri cu ceilalți băieți, stabilirea unui nume a organizației, a unor reguli și planuri. Apoi însă au trecut la lucruri cu adevărat periculoase, au făcut rost de arme, au sustras din clădirea Primăriei o mașină de scris pentru a face manifeste. Iar câțiva ani mai târziu, prin 1951, au realizat un adevărat act de sabotaj contra statului. Fânului luat prin cote aspre de la săteni ei i-au dat foc, flacăra sa luminând în noapte și ostoindu-le puțin din setea de răzbunare adunată în inimile răzvrătite.

        Au mai trecut câțiva ani și în grup au intrat doi băieți mai mari, care au insistat să-i dea o lecție unui activist local ce făcuse mult rău oamenilor din oraș. Cel vizat a fost ucis pe când trecea pe o punte, târziu în noapte.

       Peste puţină vreme tânărul Ion a fost arestat, anchetat şi după un proces public, ținut în sala de festivități a Liceului Dragoș Vodă din Câmpulung, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru complicitate la crimă de sabotaj și participare la organizație subversivă.

       Suceava, Jilava, Caransebeș, Gherla, Salcia, Periprava, iar Salcia, Giurgeni, Ostrov, Galați, iar Jilava, iar Gherla… Tot atâtea închisori și lagăre de muncă, ani de tortură, de muncă, de boală, fără speranță. Acasă mama l-a prohodit, după cum mi-a spus. Până și biata mama își pierduse speranța…

                       ( Fotografie facuta inainte de intrarea la inchisoare// in arhiva familiei)

                 (Fotografie facuta la iesirea din inchisoare, in 1964//in arhiva familiei)

       A intrat tânăr și fără experiență de viață, a ieșit după 10 ani matur și îmbătrânit, sătul de foame, frig, umilințe și nedreptăți. În același timp însă și-a clădit o cultură cum doar în închisorile acelor vremuri se putea face. A învățat limba engleză cu un fost atașat diplomatic în Londra, franceză cu mai mulți profesori, a audiat adevărate cursuri de teoria valorilor cu profesorul Mărgineanu, a aflat atâtea despre agricultură, istorie, filozofie.

                                 

                       (,,Caietele'' pe care scria cand invata limba engleza si limba franceza de la     profesorii inchisi alaturi de el. Foaia este de tigara Marasesti)

               (Desen facut de un detinut pe o obiala pe cand domnul Ion  
                                          era in Balta Brailei ca ,,felcer'')

       Un aspect foarte interesant al supraviețuirii sale în închisorile comuniste este legat de o anumită filozofie de viață dobândită doar acolo, în condiții dramatice. Deși atât de tânăr, impresionat de condițiile de viață și mai ales de moarte, domnul Ion a crezut că nu va mai ieși teafăr afară. Pedeapsa foarte lungă i-a întărit această convingere. Așa că a trăit ca și cum  ar fi fost deja condamnat la moarte, în așteptarea ei, zi de zi.

       O astfel de atitudine am întâlnit-o descrisă în lucrarea ,,Sensul vieţii’’, la psihiatrul austriac de origine evreiască, Viktor Frankl, care a supraviețuit în lagărul de la Auschwitz timp de aproape trei ani. Deținuții supraviețuitori au trebuit să renunțe la ideea că vor scapa cu viață, să se considere deja morți. În acest fel au reușit să își creeze inconștient o premisă pentru supraviețuire. Așa își explică domnul Ion de ce multe din întâmplările de atunci, din feţele care l-au înconjurat, din numele care vor fi fost vreodată cunoscute, au dispărut. Moartea și suferință, arbitrariul torturii erau atât de prezente, încât s-a străduit, printr-un efort al voinței să le uite, să le alunge în cel mai ascuns cotlon al memoriei. Când într-un final neașteptat a fost totuși eliberat, în 1964, a lăsat totul în urmă,  conform acestei filozofii din viața de detenție. Nu a vorbit, nu a povestit, nu a vrut să încarce familia, atât pe părinți cât și, mai târziu, pe soție și copii cu poveștile cumplite trăite pe propria piele sau întâmplate altora. Așa că, după 1989, odată cu încercările de a-și citi dosarul de la CNSAS și cu înscrierea în Asociația Foștilor Deținuți Politici, familia a aflat cu surprindere despre această perioada întunecată a existenţei sale. Pe care, în continuare, nu a vrut să o împărtășească, dorind să-i scutească și să-i apere de inutile emoții. Astfel, fiul cel mic a aflat de la profesorul de fizica din şcoala generală că tatăl său a făcut închisoare politică ! Acesta a ridicat toată clasa în picioare, i-a pus pe toți elevii să aplaude și apoi a întrebat: voi știți pentru cine aplaudați? Pentru tatăl colegului vostru Andrei, care a luptat împotriva comuniștilor și a făcut ani grei de închisoare politică !

       Dar cu mine, un străin, a acceptat să stea de vorbă și să-mi împărtăşescă întâmplările acelea. Da, așa e, nu i-a făcut mare plăcere să scotocesca prin memoria pe care ani și ani, decenii, și-a inhibat-o. Cuvintele sale atât de simple la prima mea întrebare au fost un fir călăuzitor al unei întregi discuții care a durat mai bine de trei ore - ,,Sunt dispus să fac orice ce e împotriva comunismului !’’ Da, al comunismului de atunci și da, al comunismului care se perpetuează până astăzi în societatea românească. Căci fiecare cuvânt, fiecare amintire este o acuză la adresa acestui regim inuman.

                      ( In gradina casei sale in care m-a intampinat cu atata ospitalitate ! )

        Domnul Ion are o luciditate și o memorie remarcabile, oricât s-ar plânge dumnealui că nu mai ține minte cutare nume sau cutare an. Acestea sunt completate de un simţ al umorului subtil, de vorba molcomă moldovenească condimentată ici și colo de regionalisme cu parfum arhaic. La un moment dat s-a declarat nemulțumit de faptul că nu și-a sistematizat mai mult amintirile, că nu le-a ordonat mai mult cronologic. Însă eu cred că fluxul amintirilor nu trebuie îngrădit cu diguri și apoi controlat spre mici canale. Nu, cel mai important este ca omul să spună tot ce își amintește, așa cum îi vine pe moment, iar apoi se poate interveni cu întrebări care să mai scoată la iveală ceva ce interviatorul consideră că ar mai fi de spus. Iată că și eu, în această scurtă istorisire, îmi permit să fiu la fel de nesistematic și să tratez timpul ca pe un lac uriaș, nu ca pe un râu care curge neclintit spre vărsare !

        Ce poți să mai spui când ți se povestește cum era menținută teroarea permanentă în Închisoarea Gherla prin bătăi aplicate la întâmplare, fără că deținutul să fie vinovat de nimic? Când cei mai tineri erau scoși din celule, li se punea un sac pe cap și de la etajele superioare erau îndemnați să răcnească cât mai tare și să fugă pe scările celularului până jos? ,,Fugi banditule și răcnește cât poți, că altfel de batem de nu te vezi !’’ Și banditul fugea urlând animalic cu sacul în cap, lovit de zeci de bâte, de către gardienii înșirați anume pentru acest circ infernal …

         Ce poți să mai spui după ce în închisoarea de la Caransebeș, deținuților nu li se dădea voie să-și satisfacă necesitățile decât seara și dimineața, iar gardienii îi insultau, umileau și băteau pe cei care nu mai rezistau și erau nevoiți să….

          Ce poți să mai spui când lângă ține, într-o celulă supraaglomerată, se stinge un om, trebuie să strigi gardianul să vină să îl ia, iar deținuții de drept comun care îl trag afară ca pe un sac de cartofi spre a fi dus la groapă nemarcată îi profanează trupul pentru ultima oară trăgându-l de picioare până jos şi izbindu-i capul de fiece treaptă?

         Ce poți să mai spui când ajungi la neagra (celulă de pedeapsa) alături de un ofițer comandant de tancuri, care mai avea doar puțină vreme până să fie executat? Iar acesta să-ți vorbească ca unui prieten, poate ultimul cu care a mai apucat să schimbe câteva cuvinte, dorind sa te fi întâlnit pe tine, un puşti, în libertate…

         Ce poți să mai spui când nimerești în celulă cu un deținut student trecut prin ororile de la Piteșți, iar acesta te privește ca un halucinat și îți șoptește vorbe ce doar pentru el pot avea înțeles - ,,Ai corp sfânt, neîntinat…’’De la acesta i-au rămas și câteva versuri dintr-o poezie - ,,De când eram un mugure ascuns /Sub coajă aromită de crenguţă, /Iubirea caldă-a sevei m-a pătruns /Și m-am născut, iubindu-te, Măicuță !’’

          Ce poți să mai spui când după zile și săptămâni în care ai mâncat tot timpul numai arpacaș, ești groaznic de înfometat, dar pur și simplu nu mai poți înghiți acea mâncare, stai și te uiți la ea, dar viscerele se revoltă la gândul de a o mai digera?

         Ce poți să mai spui când singura carne pe care ai consumat-o în detenție, dar cu adevărat delicioasă, provenea de la șerpii pe care cu infinită teamă și precauție i-ai introdus în lagăr noaptea târziu și i-ai perpelit apoi pe soba din baracă?

         Ce poți să mai spui când zi de zi, fie timp frumos, fie ploaie, zloată sau chiar ninsoare, trebuia să sapi pentru a-ți îndeplini norma de 3 metri cubi de pământ la diguri? Iar dacă nu reușeai, trebuia să te încolonezi seara târziu la venirea în lagăr pentru a primi ciomege la fund, alături de alți zeci de colegi?

        Ce poți să mai spui după ce ai lucrat în orezării stând cu picioarele în apă permanent și alegând să nu le mai privești, negre sângerânde de la lipitorile însetate, fără un loc măcar unde să se mai înfigă încă una? Ce rost avea să le dezlipești când alta se va prinde acolo după câteva minute?

        Ce poți să mai spui după ce, îngrozit de venirea iernii, îți dai seama că nu mai poți rezista, pur și simplu, la muncă, mereu ud, înfometat și înfrigurat? Și atunci iei hotărârea ca prin educarea voinței să-i poruncești trupului tău să-și  inducă simptomele unei apendicite iminente. Iar odată ajuns la spital, să reușești să rămâi, trecând peste toată iarna, ca ajutor de felcer, chiar unul  apreciat prin mâna uşoară la injecţii.

       Sunt multe de povestit, majoritatea au fost îndurate de toți deținuții politic, altele au fost torturi ,,personalizate’’. Fiecare însă le-a trăit la propria intensitate, le-a dat un anumit înțeles, apoi a ales fie să le păstreze sau fie să le uite pentru ca plaga să se poată cicatriza și vindeca. Domnul Ion a urmat a doua cale, iar acum când îmi vorbește parcă ar fi vorba despre altcineva, nu despre tânărul partizan idealist. Totuși sunt momente emoționante peste care nu poate trece atât de ușor deși atâtea zeci de ani n-a mai deschis cufărul amintirilor. Și-a iubit enorm părinții, și-a venerat tatăl, iar nedreptatea suferită de acesta l-a făcut să ia această cale împotriva regimului. Însă faptul că l-a pus în pericol pe tatăl sau, că l-a făcut să trăiască o îndelungată teroare interioară, asta regretă cel mai mult. Niciodată nu a putut vorbi deschis cu el după detenție, lucrurile au rămas nerezolvate, neexplicate. Domnul Ion trebuia să îi spună tatălui sau că a fost arestat din dragoste față de el.

       Acum îmi zice că nu regretă nimic din ceea ce s-a întâmplat, din viața sa. Până la urmă a fost recompensat, viaţa i-a dăruit o soție frumoasă și iubitoare, copii buni, realizați, toți au urmat studii superioare. Poveștile sale despre trecut au rămas însă nespuse.

       Iată că a sosit momentul să se tragă voalul de pe ele și azi o fac eu, așa cum am simțit și înțeles, subiectiv pe alocuri, după ce un om și-a pus inima pe tavă în fața mea.

      O întârziată recunoaștere și reparație morală a venit acum câteva săptămâni când președintele țării l-a recompensat cu o decorație, alături de alți colegi de suferință Ordinul Naţional ,,Serviciul Credincios’’ în grad de Cavaler. Fiindcă suntem noi, românii, atât de pricepuți la proverbe, trebuie să zicem, nu-i așa  ,,Mai bine mai târziu decât niciodată !’’ Și totuși acea decorație contează! Nu este doar pentru dumnealui, dar și pentru ofițerul cu care a stat la neagră, împușcat ulterior, pentru cel care la Gherla a murit pe patul de lângă dumnealui, pentru toți cei umiliți și rușinați, pentru cei aruncați în gropi fără însemne și cruci la căpătâi.

                         (Tata. Ion Tudorean. Nițucă al lui Titus Tudorean de pe Pârâul Mesteacăn. La 82 de ani. Ultimul deținut politic în viață din Câmpulung Moldovenesc. 10 ani de pușcărie politică, din 1954 până în 1964. Fotografie făcută astăzi în fața intrării de la Cotroceni, când a ieșit cu decorația înmânată de Președinte. Mândru și drept. Nu au reușit să îl îngenuncheze nici comuniștii de atunci, nici comuniștii de acum. Un Cavaler... \\ https://www.facebook.com/andrei.tudorean )  

        Și mai este pentru cineva, pentru Titus, tatăl lui Ion, care de acolo de unde este, poate fi mândru de fiul sau !