Elisabeta Rizea – Viteaza de la Nucşoara

      15 ani de la trecerea la Domnul a Elisabetei Rizea – viteaza de la Nucşoara, simbol al rezistenţei anticomuniste româneşti.

       Elisabeta Rizea s-a născut ȋn Domneşti pe 28 iulie 1912 ȋntr-o familie numeroasă. A absolvit şapte clase ȋn localitate, iar  la 18 ani s-a căsătorit cu Gheorghe Rizea şi s-a stabilit la Nucşoara. Era nepoată a fruntaşului ţărănist Gheorghe Şuţa ucis de comunişti chiar ȋn ziua alegerilor din 1946 datorită opoziţiei pe care o făcea noului regim.[1]Alături de soţul său a fost o partizană dârză a luptei anticomuniste. A aflat de acţiunea contra regimului comunist de la Victoria Năstase, soţia lui Petre Arnăuţoiu, ȋn mai 1949. A depus jurământul ȋn faţa conducătorilor organizaţiei şi i-a ajutat până la arestarea sa ȋn 1950  cu alimente, informaţii. La ultima ȋntâlnire i-a dat şefului partizanilor un aparat de radio portabil pe care ȋl adusese din Bucureşti Ionescu Nicolae.[2]Pentru a ȋnţelege implicarea Elisabetei Rizea şi a familiei sale, este de ajuns să cităm lungul pomelnic făcut ȋn faţa Irinei Nicolau: ,,Din fraţii mei trei au depus jurământu, Naie, Ghiţă şi Luca. Da nu mai sunt, numai Luca mai e… Luca a fugit din sat, da n-a fugit mult, dup-aia s-a predat. A stat ascuns pe la o cumnată de-a lui, mai pe acasă la mama prin podu grajdului, pe unde-a putut. Şi pe urmă s-a predat. El n-a stat ȋn munţi. Şi după ce l-a arestat şi a venit acasă, când a sosit acasă, că n-avea telefon să anunţe că vine, l-a adus de la Braşov la Piteşti şi de la Piteşti a venit el singur şi, doamnă, ce s-a ȋntâmplat, femeia lui atât a putut, s-au sărutat şi a căzut pe el ȋn jos moartă. A murit. […] Din neam au făcut puşcărie o droaie, să vă spui: Naie, Luca, fraţi, cumnatu Vlădescu, Petre Vlădescu, o ţine pe Elena Vlădescu, soră-mea, Laurenţia, fata mea, eu, Gheorghe, bărbată-miu, Vasile, bărbatu lu Lenuţa, ailaltă fată, Belu ȋi zicem noi, Belescu, şi cu taică-su lu Belu, Ghică Belescu, socru Lenuţii. Ei?! Şi nu-i mai zic pe ăilalţi, câţi ȋi lua din casă de unde dormea, noaptea, din pat, pentru cercetări.’’[3]

         Securiştii au căutat-o şi terorizat-o luni la rând pe Elisabetei Rizea pentru a afla unde se ascundeau „bandiţii”: „Până-n ’50 când m-au arestat, m-au chinuit îngrozitor. Veneau mai ales noaptea, înconjurau casa şi începeau interogatoriul. «Unde e bărbatu-to?» «Unde e banditu’ de Arnăuţoiu?» Mă duceau apoi la post  şi mă băteau cu gârbaciul până-n ziuă”. Călăii aveau chip şi nume: colonelul Nedelcu şi căpitanul Ioan Cârnu.[4] Dar cea mai groaznică tortură o rememorează astfel Elisabeta Rizea: „Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. [...] Miliţia era ţinută în casele lui Arnăuţoiu. Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi, aveam coadă, [...] şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Şi mi-a fost frică [...], că atunci eram şi eu grăsuţă, nu prea tare [...], şi stam şi ţineam şi spuneam – domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu’, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu! Nu mă chinuiţi, nu mă lăsaţi fără mâini, mai bine împuşcaţi-mă! [...] Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumu’ la coadă, mi-a dezlegat păru’ şi m-a lăsat numa-n mâni. Da’ păr tot nu am... şi după aia [...], m-a dat jos, m-a dezlegat la mâni, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota ai după mine şi-a pus sacu aşa, peste mine. Şi a băgat pă mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur. [...] şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna”. Incapabilă să mai meargă singură, după contactul cu abilităţile de bătăuş ale lui Cârnu, Elisabeta Rizea a fost dusă acasă de patru soldaţi. „M-a dus şi m-a pus în pat. Şi m-a ţinut zece zile acasă [...]. Şi-au spus că să coacă pâine şi s-o prăjească pă maşină şi s-o stropească cu vin şi să mi-o puie pă faţă. Aşa a făcut fata. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, ca cum dai cu ceva, aşa, oleacă de vânătaie. Da’ aici în jos eram dungi şi niagră [...]. Şi dungi făcută, dungi cât mâna! Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat”[5]A avut tăria să treacă peste toate aceste grele ȋncercări, fără să recunoască implicarea sa şi a familiei. A fost arestată şi condamnată ȋn 1950 la şase ani de ȋnchisoare pentru  o faptă considerată gravă de regimul comunist - ,,Alimente date lui Toma Arnăuţoiu’’ sau ,, A dat de mâncare unor fugari care erau urmăriţi’’.[6]A trecut prin ȋnchisorile de la Jilava şi Mislea şi s-a ȋntors acasă atunci când şi-a ispăşit pedeapsa. Imediat cum a ajuns acasă, ȋn iunie 1956, a aflat că fraţii Arnăuţoiu sunt ȋncă liberi. Prima persoană pe care a ȋntâlnit-o chiar când cobora din aubuzul cu care venea de la Piteşti la Domneşti a fost preotul Constantinescu - ,,Acesta m-a salutat, transmiţându-mi totodată  <<complimente din partea băieţilor>> şi că sunt sănătoşi.’’[7]Interogată mai târziu, după doi ani, când din nou a fost arestată, Elisabeta a  declarat  cu curaj că ,,Am afirmat că sunt hotărâtă să-mi continui activitatea alături de ei, cu orice risc şi că voi procura ca şi mai ȋnainte bani şi alimente, ceea ce am şi făcut’’. Ea chiar a mers personal ȋn capitală pentru a aduce partizanilor bani de la Nicolae Ionescu şi baterii pentru aparatul lor de radio, care le-au parvenit acestora prin familia Băşoiu.[8]

        Tot ȋn 1956 au fost eliberaţi şi părinţii partizanilor, iar Elisabeta a reluat imediat bunele relaţii cu aceştia. Laurenţia Arnăuţoiu o vizita des, lucru care a alertat Securitatea, văzută ȋn imposibilitatea de a afla ce discuta cele două femei. Ȋn casa Arnăuţoiu se introdusese deja tehnică operativă de ascultare. Următoarea mişcare a fost să le ȋmpiedice să mai discute liber, iar soluţia a fost aducerea ȋn casa Rizea a unui aşa-zis unchi al miliţianului care lua masa la Elisabeta. Pretinsul unchi, de fapt un securist cu misiunea de a ȋmpiedica orice legături ȋntre femei, se comporta ca şi cum nu se afla ȋn toate facultăţile mintale, stânjenindu-le intâlnirile. Prin intermediul ȋnregistrărilor din casa Arnăuţoiu, unde funcţiona şi postul de Miliţie, Securitatea a aflat că Elisabeta Rizea era nemulţumită de unchiul ,,nebun’’ al miliţianului, că nu-şi mai poate vedea de casă din cauza lui, că Laurenţia Arnăuţoiu era supărată fiindcă nu mai poate sta de vorbă cu vecina ei şi o sfătuia pe aceasta să facă cumva să scape de el.[9]Ȋntr-adevăr, Elisabeta a fost nevoită să renunţe la confesiunile făcute vecinei, speriată tare de comportamentul musafirului: ,,Era să cad acolo jos. Da i-am spus că cârligu e pentru leagăn, că de el am legat leagănu când aveam copilu. Am zis şi am ieşit. Am cătat oleacă de apă şi de zahăr. Că mă gândeam…şi dacă-i nebun, mă strange de gât. Aoleu, să nu-l ierte Dumnezeu! Nici păsta să nu-l ierte! Ȋn toate chipurile s-a făcut, doamnă, cât a stat aici. Eu am trecut prin alea grele, nu ştie nimeni, doamnă…’’[10]

        A fost arestată din nou după prinderea ultimilor partizani ȋn 1958 şi dusă la anchetă la Piteşti, unde la ȋnceput nu s-au făcut presiuni asupra sa. Anchetatorul era un tânăr, Vlădicuţ Tănase, care a insistat să spună ce ştie despre ,,ţapi’’, iar când femeia s-a prefăcut că nu ȋnţelege, a lovit-o cu pumnul ȋn faţă:,,…când mi-a dat aşa un pumn, m-a dat jos şi am văzut stele. M-a bătut. Da io cum să spun de naşu Drăgoi, de popa Constantinescu… Naşu Drăgoi m-a cununat şi popa Constantinescu m-a binecuvântat atunci la maşină, când veneam din puşcărie. El m-a binecuvântat şi mi-a spus că băieţii sunt bine. Şi mi-a zis iar că ȋi prindea cu doi ani ȋnainte dacă ȋi spuneam io.  […] Şi, zic, domnule anchetator, dumneavoastră nu vă gândiţi că io nu mai judec? Ȋmpuşcaţi-mă, domnule, omorâţi-mă! Scrieţi ce vreţi dumneavoastră acolo. Eu nu mai mi-aduc aminte nimic, nu ştiu cu cine m-am ȋntâlnit când m-am dat jos din rată. Da ştiam că cu popa, n-am uitat, vezi, că nu le uit. Nu le uit ! Nici atunci nu uitasem. Da să ocolesc, să nu spui pe nimeni…’’[11]

        La proces procurorul a cerut pedeapsa cu moartea pentru Elisabeta Rizea, atât de porniţi erau securiştii pe femeia care ȋi păcălise şi ţinuse ȋn loc cu viclenia ei ţărănească. Cu mare greutate, avocatul ei, pentru plata căruia se  făcuse chetă pe la neamuri şi prieteni, a reuşit să-i schimbe ȋncadrarea la articolul 208, alineat 3, primind douăzeci şi cinci de ani de ȋnchisoare, zece ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru favorizarea partizanilor.[12]A fost trimisă la Jilava, apoi la Miercurea Ciuc, la Arad, la Piteşti. Când a fost prins colonelul Arsenescu, a fost adusă la Ȋnchisoarea Piteşti, probabil pentru confruntare cu el. A rămas acolo până ȋn 1964 când a apărut decretul de amnistie.[13]A primit bani pentru autobus până la Domneşti şi câteva cuvinte care au durut-o mai mult decât bătaia: ,,Ies pă poartă, şi ăsta, nu m-a anchetat, nu m-a bătut, nu nimic, da mi-a spus un cuvânt care a fost mai grieu ca când mi-ar fi dat o bătaie. Zice – vezi, Rizea, când te duci acasă şi-i trece pe lângă casa ta, să tragi capu ȋn altă parte, adică să nu mă uit, că alea nu mai sunt ale tale…’’[14]

        Odată ajunsă acasă a fost găzduită la rude până a reuşit cu greutate să-şi recupereze lucuinţa. Şi-a regăsit soţul care venea după 15 ani de ȋnchisoare şi au ȋncercat să-şi refacă viaţa ȋn noile condiţii, urmăriţi de Securitate, ostracizaţi de o parte a sătenilor, fără casă şi animale. După 1989  Elisabeta Rizea a putut să vorbească şi a făcut-o ȋn stilul ei caracteristic, de tărancă musceleană, ȋn care s-a ȋmpletit curajul cu teama de a nu fi agresată de consătenii ei care au beneficiat de pe urma regimului comunist. Apariţia ȋn emisiunea Memorialul Durerii realizată de Lucia Hossu Longin pentru Televiziunea Naţională i-a conferit notorietate şi a adus Nucşoara ȋn prim – planul mişcării armate de rezistenţă anticomunistă.

        Tortura la care a fost supusă, povestită simplu, ȋn limbaj ţărănesc,  a impresionat specatorii, care au ȋncercat să ia legătura cu ea prin scrisori, prin mici cadouri, sau chiar venind acasă la ea. Fiica sa Laurenţia povesteşte un episod care s-a produs ȋn acea vreme: ,, Era prin ’91, toamna, spre ȋnserat. Vine un om tânăr la poartă: Aş vrea să o cunosc pe Elisabeta Rizea. Da’... cine sunteţi? Doamnă, eu sunt fiul căpitanului Cârnu din Bacău. Am văzut-o pe doamna Rizea la Televizor şi aş vrea să vorbesc cu ea... Domnule, nu se poate... e noapte de-acum... trebuie să mulgem vaca... lăsaţi-ne ȋn pace, a fost ce-a fost, vedeţi-vă de drum... Doamnă, tata... s-a spânzurat... Şi a plecat.”[15]Această ȋntâmplare stranie arată aşteptarea victimei pentru ȋnfăptuirea justiţiei divine, chiar dacă venea prea târziu.

 Regele Mihai la prima sa vizită ȋn ţară ȋn anul 1992 a văzut-o pe Elisabeta Rizea la Curtea de Argeş, nu a putut vorbi cu ea atunci, dar când s-a ȋntors ȋn Elveţia i-a scris o scrisoare ȋn care o asigura că va veni la Nucşoara special să o ȋntalnească. Lucru care s-a şi ȋntâmplat, iar politicienii au ȋncercat să-şi facă capital politic cu acest prilej -,, Am anunţat-o în scris înainte să vin la ea acasă. Satul Nucşoara este un sat mic de munte (…) şi, din păcate, s-a adunat foarte multă lume la ea în curte, ştiind că vin, unii chiar au încercat să-şi facă un capital politic din această vizită (…) au încercat să acapareze această vizită, iar mie acest lucru nu mi-a plăcut deloc. Când am intrat în curte, am văzut o mare de oameni, dar nu o vedeam nicăieri pe Elisabeta Rizea, la care venisem de fapt. Până la urmă am găsit-o în spatele unui grup de oameni, dar fiind în scaunul cu rotile, nu se vedea din mulţime, cu greu i-am văzut capul. Am rugat mulţimea să se dea la o parte, ca să pot măcar să-i dau bună ziua… Apoi lumea a dus-o pe sus în scaunul cu rotile şi au aşezat-o la masă. Autorităţile au insistat să mă aşez, nici mai mult, nici mai puţin decât în capul mesei. Autorităţile au insistat în continuare, dar eu am spus nu, am spus că eu venisem nu să-i văd pe ei, ci să o văd pe Elisabeta Rizea.”[16]

La Nucşoara au venit şi preşedintele României Emil Constantinescu, ministrul Lucrărilor Publice, Nicolae Noica, iar rugămintea Elisabetei Rizea a fost să se asfalteze cei trei km de drum de la intersecţia cu drumul spre Slatina până la biserică şi cimitir. Ȋntr-o lună acest drum a fost asfaltat, spre satisfacţia bătrânei, care a spus că poate să moară liniştită că nu va fi zdruncinată  pe ultimul drum spre cimitir.

Consătenii Elisabetei erau ȋmpărţiţi ȋn mai multe tabere – pe de o parte cei care beneficiaseră cel mai mult de avantajele regimului o criticau şi după spusele ei chiar o ameninţau, pe de alta nici foştii deţinuţi-politic nu erau toţi de partea sa.  Unii s-au simţit nedreptăţiţi  de faptul că Elisabeta Rizea a fost vizitată şi de rege, şi de fostul preşedinte Constantinescu, că a apărut la televizor, că memoriile ei au fost publicate, că, din tot satul, ea a devenit figura cea mai cunoscută şi că toţi ceilalţi nu contează atât de mult.  Alţii ȋnsă sunt mulţumiţi că graţie ei s-a asfaltat o parte din şosea şi îi recunosc meritul. Dar, ştiind cât de mare este fascinaţia celebrităţii, a televizorului, ne putem da seama câtă invidie a produs această ieşire în lume a Nucşoarei. Satul s-a conectat la întreaga ţară, dar de ea au profitat numai puţini, ca  Elisabeta Rizea care este criticată moderat, dar şi apreciată.[17],, Noi nu am ştiut să beneficiem de pe urma imaginii ei, dacă eram mai deştepţi făceam mai multe lucruri, dar e bine că am rezolvat cu drumul.’’[18] - declara un fost deţinut politic ȋn 2002. 

Chiar şi astăzi, ȋn 2018 problemele sunt asemănătoare, iar notorietatea ei nu a dus la o vizibilitate mai mare a localităţii. Totuşi se fac eforturi pentru transformarea casei acesteia ȋn Casa Memorială Gheorghe şi Elisabeta Rizea. Strănepotul celor doi, Bogdan Vârvoreanu, a constituit o asociaţie pentru a strânge suma necesară realizării acestui proiect, la 15 ani de la moartea Elisabetei Rizea. Implicarea şi fondurile strânse până acum sunt ȋn cea mai mare parte datorate unor persoane sau instituţii din afara Nucşoarei. Casa Regală a României si IICMER sunt  unii dintre partenerii cei mai importanţi pentru acest proiect.

( Nedelcu Catalin, Fragment din lucrarea Haiducii Muscelului din Nucsoara)

---

[1] Constantin Vasilescu, op.cit., p. 119; https://www.eroinenucsoara.ro/elisabeta-rizea-ro.php.

[2] Ioana – Raluca Voicu - Arnăuţoiu, op.cit., p. 77-78.

[3] Povestea Elisabetei Rizea…, p.28-29.

[4] Dorin Dobrincu, op.cit., p. 727

[5] Povestea Elisabetei Rizea…, p. 52-53.

[6] Fişele Matricole penale al Elisabetei Rizea, IICMER

[7] Grigore Constantinescu, Rezistenţa armată…, p. 164.

[8] Idem

[9] Bande, bandiţi şi eroi, p.300.

[10] Povestea Elisabetei Rizea…, p. 70.

[11] Ibidem, p.76.

[12] Ibidem, p.84; Fişele Matricole penale al Elisabetei Rizea, IICMER.

[13] Ibidem, p.96; Fişele Matricole penale al Elisabetei Rizea, IICMER.

[14] Ibidem, p.99

[15] Viorel Patrichi, Elisabeta Rizea sau arma redutabilă - memoria tragică, interviu.

[16] Denis Grigorescu, Cum au acaparat politicienii vizita Regelui Mihai la eroina anticomunistă Elisabeta Rizea. Povestea întâlnirii care i-a lăsat suveranului un gust amar, ȋn adevărul.ro, 8 decembrie 1917.

[17] Aurora Liiceanu, op.cit., p. 20.

[18] Alina Mungiu Pippidi, Gerard Althabe,  Secera şi Buldozerul. Scorniceşti şi Nucşoara. Mecanisme de aservire a poporului român, Editura Polirom, 2002, p. 69.

Eu am rămas sub zidurile Troiei !

       

           Doamna doctor Galina Răduleanu a făcut această afirmație la Școala de Vară de la Memorialul Închisoarea Pitești în fața studenților care îi sorbeau cuvintele. Cât de profund, dar cât de trist mi-au  sunat aceste cuvinte! Ce fel de resorturi s-au rupt, ce echilibru s-a năruit pentru totdeauna în femeia de 31 de ani care părăsea închisoarea ȋn 1964? Zidurile ei nu s-au prăbușit niciodată, sufletul său a rămas captiv în Troia tinereții sale, iar trupul în marea închisoarea care și-a întins zidurile cortinei de fier peste poporul nostru.  

            Am ascultat-o pe doamna Răduleanu povestind cu tristețe,  ȋnconjurată de solitudinea celui care știe ceva ce noi ceilalți nu vom ajunge niciodată să înțelegem. Mi-am dat seama imediat că este mult diferită de ceilalți zeci de deținuți-politic pe care i-am ascultat de-a lungul timpului. Fiindcă dânsa dorea nu doar să ne împărtășească memoria suferinței, ci dorea să lase o marcă, un tatuaj în conștiința noastră, în sufletul nostru. Își dorea așa de mult, dar totuși mi-a părut așa de obosită în transmiterea acestui mesaj… Atât de mult ca studenții din fața ei să schimbe ceva, să realizeze ei trecerea de la acel popor frumos și puternic de la mijlocul secolului trecut  la generația de azi. Saltul peste generațiile mankurtizate, reeducate, transformate după chipul și asemănarea omului nou al comunismului.

           Ne-a povestit cum încerca în celulă, ore în șir, să evadeze prin puterea gândului și a imaginației. Atât de mult se concentra, bunăoară asupra unei flori, un ghiocel, încât ajungea să-i simtă parfumul ! Sau își recita în gând poezii, care căpătau alte și alte semnificații.

           La final, după ce mi-a semnat un autograf pe cartea dumneai, am întrebat-o dacă acum mai poate simți mirosul acelui ghiocel al tinereții. M-a privit cu doi ochi albaștri intenși și mi-a răspuns - ,,Da, cred că da, și acum mai pot simți…’’,, Înseamnă că ați rămas la fel de tânără ca atunci !’’ nu m-am putut abţine să îi spun.  De fapt în aceste două ore tinerețea spiritului acestei doamne a răzbătut atât de pregnant în mica încăpere, unde părea că se simte atât de în largul dumneaei. Și mai mi-a povestit ceva, despre cea mai mare dorință pe care a avut-o când a părăsit închisoarea. Își imagina cum este liberă, cum se apropie de un copac, îl îmbrățișează și îi simte viață, seva palpând sub scoarță. Și primul lucru pe care l-a făcut când a ieșit a fost să caute cu privirea Copacul, să meargă spre  el, să  îl mângâie cu degetele. Însă copacul nu i-a răspuns, nu i-a simțit viața, nu i-a încălzit sufletul. Atunci, pe loc, și-a dat seama că nu e liberă. A rămas, de fapt tot în închisoare. A rămas, ca Ulise, sub zidurile Troiei…

            Viața și-a urmat cursul, reunirea cu tatăl, mama și fratele i-a adus bucurii. Însă o tristețe permanentă o urma pretutindeni. 

(sursa: ziarullumina.ro)

            Cu un curaj nebun și-a scris amintirile din închisoare și apoi le-a încredințat unei personae care le-a scos din țară, le-a dus în Franța. În 1989 a sperat, ca mulți alții, în trezirea poporului român, dar după primele zile eroice s-a întâmplat ceea ce cunoaștem cu toții. A tot sperat că blocul comunismului doar a apăsat din greu pe români, fără să-i strivească, dar poporul se schimbase radical. Prea puțin, la prea puțini, a mai rămas din demnitatea, conștiința și curajul de altă dată. Când a regăsit caietul cu amintirile de detenție, o vreme nu l-a luat în seamă, trecuse atâta timp încât parcă erau ale altcuiva. Dar la un moment dat s-a apucat să recitească, să retrăiască totul, a înțeles că este un martor și trebuie să vorbească. Un martor în procesul moral intentat comunismului. La locul de muncă se simțise mereu o intrusă, o tolerată, iar colegii care știau că fusese închisă o ocoleau. Când regimul comunist a căzut și  a povestit unora prin ce a trecut, aproape că nu a fost crezută sau mai rău, a ajuns în fața fostului secretar de partid, acum director adjunct al spitalului, care să dea ochii peste cap zicând ,, Cât timp o să ne mai bateți la cap cu asta?!’’

             Dar nevoia de a pleda că martor a fost mai puternică și a continuat. În această călătorie solitară a întâlnit un suflet asemenea – pe Ion Gavrilă Ogoranu. Este persoană pe care și eu mi-aș fi dorit atât de mult să o cunosc ! Moșul, așa cum era el cunoscut încă din tinerețe, a cucerit-o cu calmul și blândețea lui sub care ascundea însă un caracter intransigent - ,,metal rămas din lumi ce crima  le-a făcut cenușă’’, cum a zis Toma Arnăuţoiu. Un bătrân  luminos care își ducea crucea sa și a fraților săi torturați și uciși în Jilava cu aceeași stăruință ca pe potecile munților la poalele cărora brazii se frâng , dar nu se îndoiesc !

             O ultimă dorință, să fiu alături de doamna Raduleanu, să mă împărtășesc din curajul, credința și verticalitatea dumneaei. ,,Vino aici, între noi, între două deținute’’ – mi-a spus doamna Nina Moica și iată că azi am intrat și eu în istorie ! Vă mulțumesc !

                                    ,, În fruntea mesei stau cu mirt pe tâmple,

                                    dar dorm de mult sub zidurile Troii.

                                    Mesenii beau şi cupa mea se umple –

                                    voi beţi cu morţii si cinstiţi strigoii,

                                    eu am rămas sub zidurile Troii...''

Titu Jubleanu – eroul din munţii Nucşoarei

        Familia Jubleanu, alături de familia Arnăuțoiu, a avut un rol extrem de însemnat în evenimentele din perioada 1949-1958. Capul familiei era Titu Jubleanu, născut în 14 octombrie 1902 în Nucșoara,[1]iar soția sa, Maria, s-a născut în 1910 în aceeași localitate.[2]Împreună au avut cinci copii între care Constantin Jubleanu (Tică) a fost membru activ al grupului până la sfârșit, iar surorile Verona și Matilda au avut mult de suferit de pe urma implicării părinților lor.[3]
           Titu Jubleanu a participat la întâlnirea prin care s-a înființat grupul și în care Gheorghe Arsenescu l-a numit responsabili cu probleme de aprovizionare cu alimente. Șef al grupului era Toma Arnăuțoiu, ajutat de Ion Chirca.[4]Despre Titu Jubleanu Ana Simion spunea că a plecat în munți cu ceilalți fiindcă avea o armă pe care nu o declarase, securiștii aflaseră de ea și se temea că va fi arestat.[5]Alexandru Marinescu, fiul învățătorului Virgil Marinescu din Secături – Nucșoara, aflat și el în munți pentru câteva luni în 1949, îl caracteriza ca fiind un om echilibrat, cu mult bun simț, pe care te puteai bizui.[6]Fiind un bun cunoscător al munților, el a contribuit în mare măsură la acțiunile de supraviețuire a grupului, a adunat hrană, a construit locuri de depozitare pentru aceasta și bordeie. Nu a fost prezent, cu o singură excepție, la nici una din ciocnirile cu trupele securiștilor. Este vorba de evenimentul tragic în care soția sa și-a pierdut viața, iar el a fost arestat, in iulie 1951. Ei se găseau pe Valea Vâlsanului împreună cu fiul lor, Tică, și cu Ionel Marinescu. Un avion de supraveghere al Securității a survolat zona, i-a observat și a transmis informațiile la trupele din teren, care i-au încercuit. Cu mare greutate au scăpat băieții, care au fugit fără să mai apuce să își ia armele. Maria Jubleanu a fost împușcată mortal, iar Titu Jubleanu a fost obligat de securiști să îi sape un mormânt superficial în prundul râului: ,,Am pus peste ea cu mâinile nisip și bolovani, după ce am sărutat-o, și atât a fost tot...“[7]Titu a fost dus la Pitești la Securitate și asupra lui s-au făcut mari presiuni pentru a da informații care să ducă la anihilarea grupului de partizani. A fost condamnat pe 10 iulie 1952 la 25 de ani de muncă silnică[8], însă nu a fost trimis să își ispășească pedeapsa în vreuna din închisorile din țară, fiind ținut la Pitești, pentru a fi conftuntat cu alte persoane din grup ce urmau să fie prinse pe parcurs. 
          Urmele anchetei dure se mai vedeau asupra lui Titu Jubleanu și în vara lui 1956, când Cornel Drăgoi l-a întâlnit și a putut vorbi cu el. Acesta declara că ,,Acuma ne-am văzut şi el mi-a arătat, pot să depun mărturie, mi-a arătat gura cu dinţii rupţi cu cleştele de cuie. Da! Şi acest lucru ȋl spune şi Ioanid ȋn Ȋnchisoarea noastră cea de toate zilele, că i-au smuls dinţii cu cleştele de cuie. Avea un dinte rupt la nivelul gingiei şi erau porţiuni unde cleştele muşcase şi o bucată de gingie.  I-au făcut asta atunci, când l-au prins, ca să-l silească să spună unde sunt băieții. Și ăsta nu era ca mine cu tata, că eu chiar nu știam... El avea informații, știa unde sunt locurile, ascunzișurile, aia și aia... El putea să știe unde sunt băieții...[9]Faptul că partizanii rămași nu au fost prinși și nu au fost afectați decât prea puțin de căderea lui Titu Jubleanu, mă face să cred că el a reușit să le ascundă informațiile esențiale, pe deoparte, iar pe de alta, membrii grupului au evacuat bordeiele și depozitele de alimente la timp, înainte ca securiștii să le descopere. Într-o sinteză informativă din 15 februarie 1952 se recunoaște, de altfel că, cu toată cercetarea informativă, cât și ,,cercetarea banditului Titu Jubleanu“, rezultatele au fost negative. Se puneau aceste rezultate pe seama faptului că frații Arnăuțoiu, de obicei, nu se bazează pe elemente de legătură și nu au legături de durate mai îndelungate, lucru ce îi împiedică pe agenți ,,în dirijarea unor informatori care să capete încrederea bandei“.[10]Cu limbajul lor agramat, securiștii consemnau că ,,…nu s´a putut obține indicii care să ne ducă la prinderea restului bandei, în afară de descoperirea unor bordee (sic) părăsite și puncte unde erau îngropate alimente.“[11] 

                             Titu Jubleanu dupa ce a fost arestat

    Au mai trecut încă 6 ani până când eforturile Securității au dat roade și informatorul mult căutat, i-a trădat pe partizani, predându-i organelor de stat. Titu Jubleanu a fost din nou judecat, cu un lot lărgit în anul 1959, scopul fiind să se dea un exemplu prin condamnarea celor care reușiseră să se sustragă justiției populare timp de nouă ani. A fost executat alături de alți 15 membri și susținători ai mișcării de rezistență pe 18.07.1959. Culmea ironiei face ca ultima notă din fișa sa matricolă penală, datând din 21.07 1959, deci la trei zile după execuție, să consemneze că Prezidiul Marii Adunări Naționale, a respins cererea acuzatului de comutare a pedepsei![12]

Ana Simion i-a cunoscut destul de bine pe cei din familia Jubleanu, a căror tragedie a marcat-o profund. ,,Ce băiat frumos era ăsta a lu’ Titu Jubleanu ! şi mă-sa ! într-o vale, spăla rufele la copil, acolo a împușcat-o; ce mai femeie era, frumoasă, mamă, uite şi Tomiţă ce om, frumos, delicat, să-i iei tu viața! Rău au trăit săracii, de la bine au plecat la rău, vezi tale soarta, ce le trebuia la ăştia, că era pricopsiți toți?’’[13]

Familia Jubleanu - Maria, Titu si copiii Constantin si Verona

Bordeiul familiei Jubleanu din munti

( Nedelcu Catalin, Fragment din lucrarea Haiducii Muscelului din Nucsoara)

---

[1] Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, op.cit., p. 56

[2] Maria Jubleanu în www.eroinenucsoara.ro

[3] Vezi www.eroinenucsoara.ro.

[4] Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, op.cit., p. 56.

[5] Ana Simion, mărturie aflată în arhiva personală, luată în februarie 2010.

[6] Alexandru Marinescu, mărturie aflată în arhiva personală, luată în septembrie 2010.

[7] Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi,  p.135-136.

[8] Conform fișei matricole penale a lui Titu Jubleanu, aflată la  www.iiccr.ro/ro/fise_detinuti_politici/fise_detinuti; Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, op.cit., p. 56

[9] Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel, p. 137.

[10] Sinteza informativă întocmită în problema bande, pe perioada anului 1951, în ’’Bande, bandiţi şi eroi’’…, p. 129.

[11] Maria Jubleanu, în www.eroinenucsoara.ro

[12] Conform fișei matricole penale a lui Titu Jubleanu, aflată la www.iiccr.ro/ro/fise_detinuti_politici/fise_detinuti.

[13] Cătălin Nedelcu, Două surori în rezistența comunistă de la Nucșoara, în mirabilismundis.blogspot.ro

Calvarul Filofteiei Băşoiu, susţinătoare a partizanilor de la Nucşoara

        Ca în majoritatea regiunilor ţării, şi în judeţele Argeş și Muscel românii s-au împotrivit, sub diferite forme, instaurării dictaturii comuniste. Fief al liberalilor şi al ţărăniştilor deopotrivă, cele două judeţe şi-au dat obolul de sânge în lupta inegală cu regimul impus de sovietici. Semne ale răului se iviseră devreme: la 9 august 1946, învăţătorul Constantin Popescu şi avocatul Gheorghe Mihai sunt împuşcăţi în clădirea Tribunalului din Piteşti, iar fruntaşul liberal Gheorghe Şuţa este asasinat de şeful Securitaţii locale, la marginea comunei Domneşti.
        Teroarea declanşată de autorităţi, crimele la care s-au dedat, au avut ca replică organizarea unor grupuri de rezistenţă armată. În judeţul Argeş, Dumitru Apostol, profesor la Liceul I.C. Brătianu, a organizat acţiuni anticomuniste pe Valea Topologului. Prins, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. În primăvara lui 1950 a fost scos din închisoare şi împuşcat, la marginea comunei Şuici, de căpitanul Cârnu. Cele mai importante grupuri armate anticomuniste s-au constituit şi au acţionat în judeţul Muscel. Aici menţionăm grupul Dragoslavele, condus de col. Gheorghe Arsenescu, cel din zona Capul Piscului, condus de Ion Şerban şi Ion Voican. Formaţiunea care a supravieţuit cel mai mult a fost aceea condusă de col. Gheorghe Arsenescu şi lt. Toma Arnăuţoiu numită „Haiducii Muscelului”, care a acţionat în zona Nucşoara, în nordul judeţului Muscel, pe Râul Doamnei, între anii 1949 şi 1958. Supravieţuirea îndelungată a grupului nu ar fi fost posibilă fără ajutorul oamenilor locului. Aria celor care i-au ajutat pe partizani este întinsă: din Slatina, sat care aparţine comunei Nucşoara, şi până în comuna Pietroşani, din Brăduleţ, comuna vecină Nucşoarei, până la Câmpulung. Susţinerea cea mai importantă au primit-o de la locuitorii din Nucşoara, Corbi, Poenărei, Stăneşti şi din celelalte sate din zonă. Mulţi dintre ei vor plăți cu ani grei de închisoare iar alţii chiar cu viaţa. Prin Sentinţa nr. 107 din 19 mai 1959 a Tribunalului Militar al Regiuni a II-a, au fost condamnate la moarte 16 persoane executate în noaptea de 18/19 iunie 1959 la închisoarea Jilava. Dintre ei, numai cinci au fost membri activi ai grupului, ceilalţi fiind localnici care au sprijinit grupul armat anticomunst. Prin numeroasele sentinţe date, oarba justiţie comunistă a dictat pedepse fără milă şi discernământ, meritându-şi mai degrabă termenul de „injustiţie”. Înainte de decizia tribunalului, „bandiţii” erau torturaţi în cadrul anchetelor cu metode şi mijloace din timpul inchiziţiei, încercându-se incriminarea cât mai multor persoane care au avut într-un fel sau altul legătură cu mişcarea de rezistenţă.

Prin bunăvoinţa doamnei profesoare Maria Băşoiu, am aflat cum i-a ajutat pe partizanii nucşoreni şi prin ce chinuri a trecut soacra domniei sale, Filofteia Băşoiu. Am considerat că merită a fi cunoscut acest caz, el putând fi extins la toate persoanele care au fost implicate şi care au fost solidare cu grupul de la Nucşoara. Cu siguranţă mulţi dintre cei care mai trăiesc îşi vor recunoaşte trista experienţă. Mai facem precizarea că am intervenit numai în anumite momente, lăsând loc faptelor aşa cum au fost ele relatate de doamna Maria Băşoiu, care se dovedeşte a fi şi un bun narator.

        Filofteia Băşoiu s-a născut la 13 noiembrie 1913, în satul PârâieşIi, comuna Stăneşți, judeţul Muscel. A fost căsătorită cu Nicolae Băşoiu, născut la 16 aprilie 1900, şi împreună au avut trei copii: Ion, Gheorghe şi Maria Băşoiu. A fost casnică şi s-a ocupat de creşterea copiilor, dar şi de munca la câmp şi, când avea timp, lucra la măşina de cusut. Era considerată de săteni ca una din cele mai harnice femei din Stăneşti. Lucra la războiul de ţesut macaturi, plocate (poclade), fote, ii. Modelele pentru costumele naţionale erau create de ea şi se spune că erau deosebit de frumoase. Mai mică decât soţul ei, îl ascultă orbeşte pe acesta. Muncea zilnic împreună cu toată familia, inclusiv copiii, din zori şi până în noapte. Soţul său cumpărase multe oi, avea doi cai, mai multe vaci etc. De asemenea, Nicolae Băşoiu lua în arendă în fiecare an câte un munte unde ducea pe timpul verii oile sale şi ale multor săteni. Baciul de la stână, tatăl lui Nicolae Băşoiu, era renumit pentru calitatea brânzei şi cantitatea dată. Filofteia Băşoiu pregătea tot timpul merindele pentru baci şi ciobanii de la munte. Acestea erau trimise prin soţul său cu caii sau prin copilul lor, Ion Băşoiu.
        În anul 1950, împreună cu soţul său şi fiul lor Gheorghe, au fost contactaţi de Elisabeta Rizea (verişoara lui Nicolae Băşoiu) pentru a-i ajuta pe luptătorii din munţi conduşi de lt. Toma Arnăuţoiu. A acceptat pentru că aşa a hotărât soţul. Fraţii Arnăuţoiu şi alţi luptători veneau din când în când la ei acasă, în timpul nopţii şi erau cazaţi într-o saia (o stână cu o odaie unde stătea şi dormea ciobanul). Această saia se află la aproximativ 500 m depărtare de casă, pe un deal, şi pe perioada primăverii şi verii era părăsită. Filofteia Băşoiu le pregătea mâncarea şi le-o lăsă într-o traistă lângă o fântână. Când fraţii Arnăuţoiu împreună cu alţi luptători plecau de la saia, duceau cu ei alimente (brânză, fasole, pastramă etc.) şi haine (bocanci, mintene, pantaloni de pănură neagră etc).
          Mare parte din aceste lucruri erau confecţionate de Filofteia Băşoiu la război şi cusute cu maşina de cusut. Ceilalţi membri ai familiei nu ştiau de legătura cu partizanii, dar soacra Filofteiei se tot întreba: unde sunt mămăliga şi legumele fierte rămase de la masa de seară? A aflat de „drumul” acestora abia în 1958, când soţii Băşoiu au fost ridicăţi de Securitate.
          Filofteia Băşoiu a fost implicată şi în alte acţiuni de ajutorare a luptătorilor din munţi. O acţiune foarte riscantă a fost aceea de la Câmpulung. Soţul său, Nicolae Băşoiu, a trimis-o la Câmpulung, la preotul Ilie Dragomirescu, pentru a aduce de la acesta bani pentru partizani. I-a pregătit căruţa şi i-a pus mult fân pentru cei doi cai. A ajuns la Câmpulung pe la prânz şi preotul i-a spus să mai stea că să se odihnească caii. În acest timp, preoteasa i-a adus 300 de lei, a pus-o să-şi dea fota jos, să-şi dezlege brâul. Apoi, amândouă au pus banii în brâu (acesta era lucrat din lână şi se purta îndoit) şi s-a încins cu fota peste el. În timp ce preoteasa o pregătea de drum, preotul a pus în căruţă, sub fân, mai multe arme procurate de la unitatea militară din Câmpulung prin intermediul unui subofiţer magaziner. A plecat din Câmpulung spre seară, când soarele se mai domolise. Pe drumul Câmpulung-Domneşti i-a fost tare frică. Totuşi nimeni nu a întrebat-o nimic, deşi s-a întâlnit cu mai multe persoane care circulau pe jos sau cu căruţele. La un moment dat a adormit când trecea prin satul Slănic, dar caii au ştiut drumul şi astfel după miezul nopţîi a ajuns acasă, la Stăneşti. Soţul a luat banii şi a întrebat-o dacă preotul i-a dat şi arme, iar ea i-a răspuns că nu. El a mers la căruţă, a căutat în fân şi a scos de acolo câteva arme. Filofteia Băşoiu a rămas încremenită de spaimă, ea neştiind de arme. Tot de la preotul din Câmpulung a adus medicamente după ce, în 1956, Maria Plop născuse fetiţa al cărei tată a fost Toma Arnăuţoiu. La câteva săptămâni după ce Maria Plop a adus pe lume fetiţa, pe Ioana, Filofteia Băşoiu a mers la Domneşți, la magazinul lui Lepărău (acesta avea şi el legături cu partizanii), de unde a cumpărat hăinuţe pentru copil şi câţiva metri de pânză flauşată pentru scutece. Drumurile la Domneşti o făceau să-i fie teamă, astfel că se ferea de cunoştinţe pentru a nu fi întrebată  unde merge şi de ce. În aceste condiţii o evita chiar şi pe sora ei, Eugenia Bărboi, căsătorită în Domneşți.
        Împreună cu soţul său a riscat enorm ajutându-i pe fraţii Arnăuţoiu şi pe ceilalţi luptători. Familia Băşoiu avea o proprietate pe un deal din apropierea comunei Nucşoara. Acolo mergeau vara la cosit şi făcut fânul iar iarnă ţineau oile la fân într-o stâna. Lângă stână era o odaie unde dormea tatăl lui Nicolae Băşoiu şi Ghiţă, fiul acestuia. Alimentele şi celelalte lucruri erau lăsate la odaie, în pod, de unde Ghiţă le înmâna partizanilor, fără ştirea moşului. Au fost momente când luptătorii erau să fie surprinşi în casa familiei Băşoiu de nişte vecini, dar până la urmă Filofteia a reuşit să le îndrepte atenţia acelora în altă parte şi să găsească diferite pretexte. Atunci când o femeie i-a spus că a văzut lumină la saia, în deal, ea i-a spus că a fost soţul său, Nicolae, întors după un ciocan care era pus în odaie. De fiecare dată când partizanii veneau din munţi, trăiau cu emoţii foarte mari. Controalele securităţii se înmulţeau, iar reţeaua de informatori era tot mai eficientă. În acest sens, Filofteia Băşoiu îşi amintea că, înainte de a-i închide, a văzut mereu pe sora unei vecine că venea seara la aceasta şi rămânea peste noapte. S-a dovedit a fi informatoarea şefului Securitaţii din Domneşti, Tatu. A participat ca martoră în proces, declarând că i-a văzut pe Arnăuţoi trecând Râul Doamnei în dreptul Corbşorilor şi îndreptându-se spre drumul care ducea la familia Băşoiu.
          La începutul lui iunie 1958, după ce soţul şi fiul său Gheorghe au fost arestaţi, a sosit şi rândul Filofteiei. În jurul prânzului, fetiţa sa de 11 ani venise acasă cu vaca de la păscut. Se pregăteau să pună masă împreună cu bunica Elisabeta. Dar tocmai atunci în faţa porţii a oprit maşina Securităţii cu cinci securişti în ea. I-au spus să-şi schimbe hainele pentru că va merge cu ei să dea o declaraţie. A înlemnit de spaimă deoarece bănuia ce o aşteapta. Fetiţa, Mărioara, nu prea înţelegea ce se întamplă cu mama ei. Când a văzut că această se îndreaptă spre maşină flancată de doi securişti, a început să plângă, s-a repezit la mama ei, a prins-o de fotă şi, cu toate ameninţările securiştilor, nu i-a dat drumul. Fetiţa ţipa astfel încât toţi locuitorii de pe Valea Lupului au ieşit la porţi şi priveau îngroziţi la această scenă.
           Securiştii, puşi într-o situaţie neplăcută, i-au spus fetiţei că mama ei va reveni acasă peste câteva ore, dar ea nu i-a crezut şi a rămas încleştată de Filofteia. Atunci ei i-au spus că o vor lua şi pe ea, dar să nu mai ţipe. Au luat-o împreună cu mama ei, au urcat în maşină şi au pornit spre Domneşti. La ieşirea din satul Stăneşti, maşina a încetinit, iar un securist a smuls fetiţa de lânga mama sa şi a aruncat-o jos ca pe un sac de cartofi, în strigătele disperate ale ei şi ale mamei sale. Într-un târziu copilul a fost găsit de o cunoştinţă, care după multe insistenţe, a adus-o acasă la bunica sa.
        Filofteia Băşoiu a fost dusă la Securitatea din Piteşti, unde a început calvarul. Era interogată zilnic, bătută, ţinută nemâncată, nedormită. O luau la interogatoriu la ora 12 noaptea şi, supusă torturii, au obligat-o să-i spună pe toţi despre care ştia că i-au ajutat pe fraţii Arnăuţoiu. Au bătut-o şi au schingiuit-o până a spus aproape tot ce a făcut pentru acei nefericiţi. Securiştii insistau mai ales asupra implicării fiului său Ion Băşoiu, profesor la liceul din Corbeni. Într-o zi, au luat-o din celulă la ora 5 dimineaţa. Au început din nou să o întrebe cine i-a mai ajutat pe luptători, iar familia ei ce le-a mai dat. Ea le-a răspuns că le-a declarat tot ce a făcut pentru ei şi cu ce i-a ajutat. Securiştii nemulţumiţi au început să o lovească cu cravaşa, cu pumnii şi picioarele, până a căzut la pământ. Trecuseră cel puţin trei ore de când o chinuiau. Securiştii au ieşit şi au venit alţi doi. Aceştia i-au spus să se ridice pentru că ei nu o să-i facă nimic. Filofteia s-a ridicat doar în genunchi, nemaiavând puterea de a se ridică în picioare. Cei doi au scos pistoalele pe masă şi au luat-o de la capăt cu întrebările. Le-a spus şi acestora tot ce ştia, dar i-a nemulţumit şi pe ei că şi pe ceilalţi. Au început să o bată cu ce nimereau: cu picioarele, mâinile, cu cravaşa. Mai mult, unul dintre ei a ameninţat-o cu pistolul, punându-i-l la tâmplă şi spunându-i că dacă nu spune tot nu va ieşi vie din camera supliciului. Dar ea nu a mai spus nimic, plângea şi se văita cât putea de tare, de durere fizică şi morală.
         Se făcuse aproape seară, cei doi torţionari au plecat şi au venit alţii cu forţe proaspete. Filofteia nu mai putea de durere, iar aceştia i-au promis, la fel, că nu-i mai fac nici un rău. Îi curgea sânge din nas şi gură, iar ochii i se umflaseră, la fel şi mâinile şi picioarele. Din nou au început cu întrebările, la început mai liniştiţi, apoi din ce în ce mai nervoşi. Doreau ca ea să declare că şi fiul său Ion Băşoiu a ştiut de activitatea lor şi îi spuneau să nu-i mai mintă. Ea, ca şi până atunci, nu a recunoscut acest lucru. Securiştii i-au spus să-şi dea fota jos, iar părul să-l despletească. După care a început infernul. O loveau cu tot ce nimereau, au tras-o de păr în toate direcţiile, era plină de sânge pe ie, peste tot, iar durerile o înnebuneau. Ajungea dintr-un perete în altul, o loveau cu capul de pereţi, de masă. Dădeau cu scaunul, cu o scândură special folosită pentru bătaie, o înjurau în toate felurile, răcneau la ea şi au luat pistoalele îndreptându-le spre corpul său încât au înnebunit-o. A cedat fizic şi psihic, a început şi ea să urle, îşi smulgea părul din cap şi strigă la ei cât o ţinea gură: ,,Omorâţi-mă, împuşcăţi-mă, că nu mai pot!''Securiştii, nervoşi la culme că nu au mai scos nimic de la ea, au lovit-o până a căzut leşinată la pămant.

           Demult se făcuse noapte şi s-a trezit abia a doua zi, în celulă în care se mai găseau câteva femei din Nucşoara. Nu a ştiut când au adus-o acolo şi nici cine a adus-o. I-au spus femeile acelea că au fost doi satrapi înalţi şi solizi care au trântit-o ca pe un sac, jos. Deţinutele, când au văzut-o, au rămas împietrite de felul cum arăta. Au recunoscut-o numai după haine, aduse de cei doi securişti şi aruncate peste ea (fota, vesta, baticul). Faţa ei era tumefiată, se umflase de nu i se mai vedeau ochii din orbite. Tot capul se făcuse cât o vadră. A zăcut acolo timp de o săptămână. Din când în când, venea să o vadă câte un infirmier, dar nu o ajuta cu nimic.
           Femeile care stăteau cu ea o mai ştergeau cu câte o cârpă cu apă rece şi i-o mai lăsau pe frunte, seara, ca să nu vadă miliţienii, deoarece aceştia le controlau. După patru, cinci zile a cerut apă, dar nu putea să înghită şi femeile din cameră îi lăsau cârpa udă ca să-şi răcorească gură. La o săptămână, a început să bea apă, hrană lichidă, şi încet-încet şi-a revenit. Dar nu a vorbit cu nimeni şi nu a spus ce a păţit acolo. Camerele de tortură erau situate la subsol, ca să nu se audă răcnetele securiştilor şi nici ale celor chinuiţi.

 A urmat apoi procesul în care, pe baza Sentinţei cu numărul 174 din 12 septembrie 1959, Filofteia Băşoiu a fost condamnată la 15 de ani muncă silnică. Prin aceiași sentinţă, fiul ei, Gheorghe Băşoiu, a primit 20 de ani muncă silnică. Anterior, soţul, Nicolae Băşoiu, fusese condamnat la moarte prin sentinţa numărul 107 din 19 mai 1959. El a fost executat, împreună cu alţi cinsprezece luptători şi susţinători, la Jilava, în noaptea de 18/19 iunie 1959.

          După proces, împreună cu alte femei din Nucşoara, Poenărei, Corbi, Slatina, au trecut din închisoare în închisoare. Erau bătute şi chinuite pentru orice sau pentru nimic. Hrana era foarte proastă şi mizeria foarte mare. Datorită acestui fapt, Filofteia a făcut o infecţie la ganglioni. Aceştia se inflamaseră, o dureau foarte tare, dar răbda şi nu se văita. La un moment dat, a început să curgă puroi din ei. Nu avea cu ce să se şteargă, iar zona respectivă s-a infectat tare rău, încât carnea a putrezit în jurul acesteia. A început să miroasă a putrefacţie încât celelalte femei din celulă nu au mai putut suportă. Într-o dimineaţă, Elisabeta Rizea, fiind mai curajoasă, a ieşit la raport şi a spus ce se întâmpla cu Filofteia Băşoiu. Într-un târziu, a venit un infirmier, s-a uitat la răni ţînându-se cu mâna de nas şi a plecat. Spre seară, gardianul de serviciu a anunţat-o că a două zi o va duce la policlinică, dar să nu spună nimănui pentru că altfel o va băga la temniţă şi acolo va putrezi.
Între timp, directorul penitenciarului a luat legătura cu doctorul de serviciu şi i-a comunicat că va veni acolo un infimier şi doi gardieni, aducând o „criminală” bolnavă. De asemenea i-a spus să aibă grijă şi să evacueze persoanele din sala de aşteptare pentru că deţinuta este foarte periculoasă. La ora respectivă a intrat în cabinet o bătrânică suferindă, cu o faţă atât de blândă şi ochii îngroziţi de durere. Doctorul i-a dat afară pe cei care o aduseseră şi, după ce i-a curăţat rănile care erau numai carne vie, a întrebat-o în şoaptă: pe cine ai omorât? Iar ea, tot în şoaptă, i-a răspuns că nu a omorât pe nimeni ci a ajutat cu alimente nişte luptători din munţi. Doctorul le-a spus celor care o însoţeau s-o aducă şi a doua zi, pentru că rana e foarte gravă. Astfel, Filofteia mergea zilnic la infirmerie spre a fi pansată. În felul acesta a scăpat şi s-a vindecat.
          Cu doi ani înainte de eliberare, deţinutelor li s-a dat dreptul la muncă. În 1962 era la închisoarea Oradea. Alături de celelalte deţinute, împletea coşuri din nuiele de răchită pentru export. Lucrările le efectuau într-o magazie prin acoperişul căreia curgea apă de ploaie sau zăpadă topită. Toamna şi iarna, sufla vântul prin toate colţurile încăperii, iar apa care cădea de sus se făcea gheaţă peste nuielele şi mâinile deţinutelor.

Eliberată în 1964, cu amnistia generală, Filofteia Băşoiu a venit acasă cu piciorul drept foarte inflamat, iar degetele de la mâini nu putea să şi le adune ca să facă semnul crucii, astfel că îşi făcea semnul crucii cu tot pumnul. A fost îngrijită de fiul său, Ion, care a dus-o la băi reumatismale şi în felul acesta boala s-a mai ameliorat.
          În toată perioada detenţiei, a plâns-o zilnic pe fiica ei care rămăsese un copil atât de necăjit. Dar fiul său, Ion, s-a ocupat de fată care chiar a urmat cursurile prestigiosului Liceu Nicolae Bălcescu (Colegiul I.C. Brătianu) din Piteşti, fiind întreţinută pe parcursul studiilor de fratele său.
          Aceasta este mărturia cutremurătoare a Filofteiei Băşoiu transmisă nouă peste timp de nora sa Maria Băşoiu. Destinul familiei Băşoiu, ca şi al altor familii din zonă, este simbolic pentru consecinţele tragice care i-au însoţit pe cei care au fost solidari cu grupul armat anticomunist din Nucşoara. De altfel, d-na profesoară Maria Băşoiu este sora învăţătorului Ion Mica, cel care, pentru sprijinul acordat partizanilor, a fost condamnat la moarte şi executat la Jilava împreună cu alţi luptători şi susţinători. Încheiem această prezentare cu cele scrise de regretata profesoară Iuliana Preduţ Constantinescu, condamnată la 15 ani de muncă silnică pentru ajutorul dat luptătorilor nucşoreni şi al cărui tată, preotul Ion Constantinescu, a fost condamnat la moarte şi executat: ,,...Şi această însuşire a pătimirii neamului nostru s-ar putea întregi cu numele unor rude mai apropiate sau mai îndepărtate care s-au jertfit sau au avut demnitatea şi curajul, într-o vreme atât de tulbure şi atât de chinuitoare pentru români, să-şi ridice glasul împotriva regimului totalitar comunist” (Iuliana Preduţ-Constantinescu, Speranţe încătuşate, Editura Tiparg, Piteşți, 2000, p. 58).

Ştefan Ion, Fragmente din volumul în pregătire Rezistenţa armată anticomunistă în judeţele Argeş şi Muscel (1948-1958)