Inca o lectie de istorie cu domnul Aristide Ionescu la Pitesti ( II)

       Am ramas dator cu relatarea de 1 aprilie referitoare la vizita in fosta inchisoare Pitesti. Dupa lectia pe care domnul Aristide Ionescu ne-a tinut-o la monument, ne-a condus spre ceea ce a mai ramas din celebra fortareata, ascunsa convenabil printre blocuri, la mai putin de doua sute de metri de soseaua principala. Stiam ca  nu se poate vizita, stiam ca a fost declarata, dupa ani de tergiversari, monument istoric de grupa A si apartine totusi, legal, unei firme de constructii. Odata ajunsi la usa de intrare, domnul Ionescu si Stefan au mers si au vorbit cu cineva de acolo si minunea s-a produs – ni s-a dat voie sa vizitam, insotiti de un ghid care repede s-a metamorfozat intr-alta persoana. Il stiu de mai bine de un an pe domnul Aristide, ne-am intalnit si am vorbit de multe ori, asa ca ii cunosc si discursul ,,oficial’’ si pe cel pe care il foloseste cu profesorii ori elevii pe care incearca sa-i convinga de barbaria experimentului Pitesti. Aici insa, in aceste camere intunecate, cu tencuiala cazuta, cu mirosul greu de igrasie, dansul parca a redevenit detinut. Se simtea cumva ,,acasa’’, ochii ii straluceau in intuneric, cuvintele sfasiau mintea asa cum altadata, cu decenii in urma se sfasia carnea si sufletul in torturi. Elevii nostri au ascultat fascinati, au primit spovedania unui om care a trecut prin infern si Dumnezeu l-a lasat sa iasa in lumina ca sa povesteasca. Emotiile copiilor au fost evidente, ale noastre la fel, simtindu-l pe domnul Aristide cum iese din fagasul povestirilor anterioare si ne ghideaza prin celula in care dansul a stat o vreme, apoi, la Neagra, dar si in alte foste celule, ajungand in final pana la Camera 4 spital, inchisa acum. In fata acesteia mi-am amintit acele filme de groaza in care personajul se opreste speriat in fata unei incaperi inchise din care se aud zgomote ciudate si nu poate intra fiindca ii e frica, dar pana la urma patrunde acolo si ajunge intr-o lume populata de spectre. Cred ca, daca s-ar inventa un aparat de masurat durerea, umilinta si rusinea, aici in pragul acestei camere, s-ar face praf si pulbere in fata intensitatii acestor suferinte teribile si lepadari de tot si de toate…

      Am iesit iar in lumina coplesiti de ceea ce am vazut, de ceea ce am auzit, iar ghidul nostru a redevenit persoana pe care o stiam. Poarta timpului s-a inchis la loc si bine a facut. Stiu cu siguranta ca elevii nostri vor pastra aceasta experienta unica in suflet, asa cum si noi, profesorii, o vom face. Si mai stiu ca acest loc trebuie sa devina un Memorial pentru ca acei oameni trecuti prin ,, cea mai teribila barbarie’’ sa nu mai fie ucisi inca odata prin uitare. Iar noi o putem face, vot cu vot, din Pastele 2011 in Pastele 2012. Fiecare vot inseamna un om care a aflat, fiecare vot, chiar si negativ, inseamna o persoana care stie adevarul, dar poate nu il patrunde…

   Dar sa-l lasam din nou pe domnul Aristide Ionescu  sa ne povesteasca si sa ne convinga!
                     

     

Hristos a inviat la Pitesti!

 

   Astazi fiecare crestin sarbatoreste alaturi de familie invierea Domnului Iisus Hristos. La fel o voi face si eu, dar inainte, pentru ca am simtit ca mai trebuie facut ceva, am sa scriu aceste randuri si o sa vin cu o propunere si o rugaminte catre cititorii mei.

  Acum sase decenii de Sfintele Paste la inchisoarea din Pitesti s-au petrecut lucruri teribile, despre care domnul Aristide Ionescu spunea ca nici Satana insusi nu si le-ar fi putut inchipui. Iata cateva opinii despre reeducarea de la Pitesti, fosti detinuti politici trecuti prin torturi ori istorici romani si straini:

•     ,,La Pitesti ne-a fost luat dreptul de-a muri.'' - detinut anonim;
•    ,,Eu cred că Piteştiul a fost un experiment diabolic. Acolo au fost luptele dintre bine şi rău, în care călăii şi victimele n-au fost decît simple instrumente. Dacă nu depăşim stadiul factologic nu înţelegem nimic din Piteşti. Este un experiment diabolic care a avut loc în ţara noastră mai mult decît în orice parte a lumii. Nicăieri nu s-a întîmplat ceea ce s-a înîmplat la Piteşti. Şi asta dovedeşte că forţele diabolice au fost aşa de tari, tocmai pentru că spiritul românesc, în acea perioadă, era şi el foarte tare.’’ (Parintele Calciu Dumitreasa);
• ,,Fenomenul Pitesti – Gherla nu este numai unul iesit din comun ci, din punctul meu de vedere, este un fenomen mistic, pentru că acolo lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe Dumnezeu si cei posedati de duhurile satanei’’  (Dumitru Bordeianu);

• ,, A fost un genocid al sufletului. Când intru în biserică am un sentiment de reţinere că n-ar trebui să mai intru după ce am văzut ce-am văzut şi nu am luptat suficient ca să nu se producă ceea ce s-a produs cu fiinţa umană. şi eu cred că s-ar putea ca "Experimentul Piteşti" să fie locul unde s-a produs această acţiune a Satanei. Altfel nu-mi pot explica scenele care le-am văzut, care le-am trăit şi gradul de dezumanizare al individului. ‘’ (Aristide Ionescu);

·        ,,La Piteşti, atât timp cât omul-materie era subordonat sufle­tului, ne simţeam oameni, sufeream, răbdam, dar căutam să rămânem ceea ce am fost, adică oameni adevăraţi. Atunci când a fost atacat şi sufletul, s-a încercat alungarea lui Dumnezeu din el, iar acolo unde s-a reuşit, au început să dispară mila, respectul, dragostea şi iubirea aproapelui, nădejdea; deţinuţii au fost desensibilizaţi, mutilaţi sufleteşte, devenind deci oameni anormali; unii mai mult, alţii mai puţin, dar aproape toţi altfel de cum am fost şi ar fi trebuit să rămânem.’’ (Neculai Popa);

• Alexander Soljenitin - laureat al Premiului Nobel pentru Literatura în 1970 - considera ca experimentul de la Pitesti este "cea mai teribila barbarie a lumii contemporane".
• Istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze, considera Fenomenul Pitesti ca  "una dintre cele mai cumplite experiente de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastra".
• ,,Ceea ce n-a ajuns însa - si înca - la cunostinta tuturor este ca în Arhipeleagul românesc a existat o insula a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciara comunista: închisoarea de la Pitesti." - (Virgil Ierunca);
• ,, Extraordinara barbarie este că oamenii au fost împinşi să se distrugă ei înşişi. Pentru că acesta a fost fondul experienţei psihologice: de a face astfel încât victima să fie propriul ei călău. În asta constă interesul problemei. Aceasta este raţiunea comunismului. Ai mijloace limitate: iei victime care vor deveni proprii călăi. Nu mai e nevoie astfel să faci treaba călăului. şi acesta este fondul experimentului Piteşti: toate aceste forme de smulgere a măştilor una după alta, de renegare a prietenilor până la propria renegare, de auto-renegare, de torturare a propriilor prieteni trecând astfel în tabăra călăilor. Asta e baza experimentului Piteşti: o inginerie psihică de autodistrugere a individului de către el însuşi. Aceasta este pentru mine cea mai mare oroare. Dacă eşti chinuit, omorât de duşmanul tău, e OK: ştii că e duşmanul tău. Dar dacă te torturezi singur fără să poţi împiedica aşa ceva... Ce e asta? E realmente distrugerea identităţii individului. Pentru mine aceasta este ingineria psihică. Să obligi indivizii să se autodistrugă şi apoi, evident, să se supună puterii comuniste care impus acest experiment. ‘’(Stephane Courtois);
• Intrebarea care revenea mereu pe buzele agresorilor din Pitesti era: "Mai crezi in Dumnezeu?", fiindca erau si ei constienti ca numai Dumnezeu ii mai facea sa reziste pe cei care nu cedau. Si atunci, sigur ca lupta era, in primul rand, spirituala. Prima data se lovea in carne, dar apoi se ajungea invariabil la suflet. Si, desi nu-mi place sa folosesc cuvinte mari, de multe ori mi-am pus problema asta: daca regimul era pur si simplu ateu, inseamna ca Il nega pe Dumnezeu, dar acest lucru nu explica ura si pasiunea dezlantuita pe care a pus-o in a batjocori tot ce insemna simbol crestin. Or, lucrurile cumplite care s-au petrecut in Pitesti demonstreaza ca nu vorbim doar de ateism sau de agnosticism, ci de ceva mult mai profund . (Alin Muresan);
• ,,Experimentul Piteşti a simbolizat barbaria în forma ei cea mai cumplită. O barbarie cu motivaţii şi aspiraţii ideologice. Pedagogia de la Piteşti a fost una menită să şteargă distincţia dintre victimă şi călau, să răpească victimei orice urmă de onoare şi auto-respect. Nu a fost doar un exerciţiu de un sadism ce desfide reprezentarea, ci o acţiune sistematică de anihilare a demnităţii umane, de distrugere a omului interior şi de condiţionare totală a gîndirii, de subjugare definitivă şi înjosire pîna la ultima treaptă, gradul zero al umilirii. Niciodată nu vom condamna şi deplînge îndeajuns acea oroare fără egal întru mişelie şi perversitate.’’ (Vladimir Tismaneanu)

   Nu ati stiut aceste lucruri despre Pitesti? Nu stiti unde se gaseste inchisoarea Pitesti si care este statutul actual al acesteia? Nu stiti de ce nu exista un  Memorial al Victimelor Comunismului, al Terorii si Martirajului la Pitesti? La aceste intrebari voi incerca sa va raspund, iar cu ajutorul dumneavoastra, fie profesori, fie elevi, fie prieteni ori necunoscuti, ma voi stradui sa promovez ,,Pitesti - Memorialul Martirajului si Terorii'' pana la viitoarele Sfinte Sarbatori Pascale, iar in functie de reusita sau esecul nostru, vom vedea ce va fi de facut in continuare. Doar citind cele de mai sus va puteti face o imagine a grozaviei celor intamplate la Pitesti si raspandite spre Gherla, Targu-Ocna, Targsor, Canal si alte inchisori din tara. Va rog sa votati si apoi sa cereti si fratelui si sorei, mamei si tatalui, prietenului si vecinului,  sa voteze pentru aflarea adevarului! Pentru inceput in inchisoare ne va conduce chiar domnul Aristide Ionescu, trecut prin reeducarea de la Gherla, simbol al luptei crancene pentru realizarea Memorialului la Pitesti.

Florica - locul de obarsie al Bratienilor fauritori de stat

    “ Istoria nepărtinitoare, cea care purcede din mintea şi inima unei naţiuni întregi, va păstra în litere neşterse memoria celor care şi-au pus numele în capul tuturor actelor mari naţionale şi politice ale renaşterii României: Brătienii.”

    Constituirea României moderne este strâns legată de viaţa unei familii ce a dat nu mai puţin de patru prim-miniştri ţării: I.C. Brătianu, Dumitru Brătianu, Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu. „Brătienii erau astfel boeri de ţară, adică din acele insule curate româneşti, depărtate de tronul fanariot în care s-a păstrat astfel mai trează conştiinţa românească”.[1]

     Familia Brătienilor este originară din zona Vâlsanului situată în partea de nord a judeţului Argeş, fiind menţionată documentar în secolul al XVI-lea cu prilejul unor litigii de pământ. De numele lor se leagă şi localităţi pe care le deţineau în posesie: Brătienii de Jos, Brătienii de Sus.

     Evoluţia pe scara socială s-a produs şi prin căsătorii cu femei provenind din familii de boieri mari. Astfel, Constantin ( Dincă) Brătianu a deţinut funcţiile de stolnic şi mare clucer în timpul domnitorului Alexandru al II - lea Ghica. În urma căsătoriei cu Anastasia Tigveanu a avut şapte copii între care: Dumitru ( 1817- 1892 ) şi Ion ( 1821- 1891).

     Ion C. Brătianu nu s-a bucurat de dragostea părintească în copilărie, fiind crescut la Tigveni, casa bunicilor. Afecţiunea şi sprijinul îl găsea la rude şi străini. A studiat în străinătate terminând Şcoala de ofiţeri de artilerie de la Metz.

    Mic de statură, cu ochii vioi şi pătrunzători, glumeţ, fără ambiţii personale, „ ştiind să facă în ceasul cuvenit gestul care nu se uită” [2],  aşa era văzut de cei care aveau să-l cunoască

mai de aproape. I. C. Brătianu era poreclit  „ Vizirul”. Cel ce amintea de primul sfetnic al sultanului  se bucura atât de autoritate asupra partidului cât şi în problemele publice.[3]

      Viaţa lui Ion C. Brătianu este împletită cu aceea a României, între 1848 şi 1890  detaşându-se cinci etape importante :  a revoluţiei de la  1848 când a deţinut funcţia de secretar al guvernului provizoriu în Ţara Românească, a exilului, a reformelor când era membru al Divanului ad-hoc, a Independeţei şi a Regatului .

      După moartea tatălui său în 1844, după un vechi obicei  I. C. Brătianu, fiind cel mai mic dintre fraţi, îşi alege loturile moştenite. Astfel devine proprietarul  unui grup de moşii: Ştefăneşti, denumită Florica din 1865, Mălureni, Galeşu- Brătieni, Lereşti şi Sâmbureşti.

    Situaţia materială bună a fost folosită pentru cauza naţională. Părţi din averea familiei erau vândute: Lereştii, Mălurenii şi Brătienii după 1848; călătoria de aducere a prinţului Carol şi propaganda prin presă în străinătate au fost plătite vânzând moşia de la Pleşoi ce era din zestrea nevestei lui.[4]

       Întors din exil  se căsătoreşte în 1858 cu Caliopia Pleşoianu, femeie de o rară energie ce şi-a dedicat toată viaţa soţului şi copiilor. Ei îi datorează Brătienii „acea tradiţie şi acel spirit de familie bazat nu pe drepturi, ci pe datorii de îndeplinit faţă de pilda dată de înaintaşi”. [5] Tânăra familie se stabileşte la moşia de la Florica, numele fiind dat după cel al primului copil al familiei ce a murit la numai trei ani .

   Vila Florica este situată în localitatea ce poartă astăzi numele de Ştefăneşti, care a devenit oraş în anul 2004, aflată la 4 km N-E de Piteşti, în judeţul Argeş.

       SCURT ISTORIC AL DOMENIULUI 

  Locuinţa este atestată documentar în 1829 şi era compusă din patru încăperi vechi din care: camera boierului, a celui ce se ocupa de vie şi camera turcească cu linul pentru scurgerea vinului în pivniţă. [6] Se spune că ar fi aparţinut lui Constantin Brâncoveanu , „ care ştia unde pune banul”. Acesta a cumpărat moşii pe dealurile de la Valea Mare şi aici se adăposteau toamna când veneau la sărbătoarea culesului viilor. [7] Originea domnească este dată şi de bolţile pivniţei bătrâne. O tradiţie spune că şi „ castanii de pe deal, singurii din părţile locului, să fi fost aduşi de Vodă din Italia”.[8]

     Casa familiei Brătianu a fost refăcută de I.C.Brătianu în 1858 cu un etaj peste încăperile vechi.” Era unul din visurile lui cele mai fericite să aibă o căsuţă pe acel deal, admirabil împodobit cu pomii cei mai buni ce se găseau în ţară”. [9]

        Domeniul a suferit mai multe transformări de-a lungul timpului în 1870, 1912, 1926, ajungând să cuprindă: un conac  („castel”) cu două etaje, o cramă, o capelă, o gară şi chiar un observator astronomic, totul amplasat în mijlocul unui parc înconjurat de vii.

    Ionel Brătianu avea sa răspundă unei interpelări în Parlament în 8 februarie 1909, astfel      „ S-a schimbat casa de cum mi-a lăsat-o tatăl meu, după cum şi-a schimbat tatăl meu casa de cum i-o lăsase moşul meu. Moşul meu a lăsat o casă cu o pivniţă şi patru camere. Tatăl meu a mai adăugat 8 camere. La rândul meu am mai adăugat şi eu şi sper ca şi generaţiile viitoare, pentru dragostea ce o au pentru Florica, vor mai adăuga şi ele ceva… Ceea ce am făcut la Florica aş vrea să facem şi în statul român.”[10]

   Conacul a suferit transformări importante în timpul lui Ionel Brătianu. Acesta avea o adevărată slăbiciune în materie de construcţii. Încă de când se afla la studii la Paris în 1885 scria familiei „ M-apuc serios de arhitectură, vă voiu face eu terasa de la vie. În privinţa fundaţiilor cred că nu cu greu aş nimeri mai bine” [11], iar în 1887 îi supunea tatălui său de transformările moderne ce doreşte să le aplice „ …canalizări la Furdueşti, drumuri la Sâmbureşti, construcţii de fier la vie   [ Florica], arhitectură peste tot.” [12]

        Întors în ţară realizează planul de renovare şi extindere a conacului. Acestea au durat din 1899 până în 1925. Între anii 1890-1891 are loc reconstrucţia casei ce stârneşte nemulţumirea mamei deoarece soţul său era foarte bolnav. Ea îi scria fiicei sale Sabina în martie 1891          „ zidurile lui Ionel mă supără. În astfel de momente să-ţi dărâmi şi casa… Abia a început să facă groapa de la pivniţă: dar când va începe şi zidurile, ce va fi?” [13] Din această perioadă datează încastrarea în zidurile exterioare a elementelor de arhitectură antică: fragmente de capiteluri aduse de la Histria, basorelief cu motivul „Cavalerului trac” ce datează din secolul II  î.Hr., friza ce este  adusă de la Sarmizegetusa. Ca şi părinţii săi, Ionel era strâns legat de Florica. El a fost unul dintre marii ei ctitori şi „ ca legenda meşterului Manole, a zidit, în casa aceasta, o parte din sufletul său.” [14]

  Construcţia arata astfel: la parter accesul se face prin două holuri, unul principal, în faţă, şi altul de serviciu, în spate. Acestea încadrează biblioteca şi scara ce duce la etajul întâi.  Pe partea dreapta a conacului se afla un salon, odaia turcească, sufrageria şi un oficiu, iar pe stânga un studio, dormitorul de musafiri, dormitorul lui Ion C. Brătianu (păstrat nemodificat), cămara, sufrageria de personal, trei băi, o toaletă, o farmacie. Etajul întâi  cuprinde o mare terasă acoperită ( cu stâlpi sculptaţi ), o terasă deschisă, două dormitoare, trei băi, o toaletă, camera de lucru, camera menajerei şi biblioteca .

   În 1925, acoperindu-se terasa de la etajul întâi, de pe acoperiş s-a observat minunata panoramă a Piteştilor într-un splendid apus de soare. Acest moment a hotărât construirea etajului doi, care nu era prevăzut în planul iniţial. Acesta, mai mult o mansardă, a fost construit de inginerul Iliescu în 1925 şi cuprinde o terasă acoperită, camera războaielor de ţesut, camera pentru cărţi, camera de studiu a lui Ionel Brătianu, camera de rechizite, scara şi podul mare.

    Cheltuielile legate de construcţie au fost suportate de membrii familiei. În decembrie 1902 arhitectul Eugene Duperreux, în documentul „ Situaţiunea clădirii de la Florica la 8/ 22 decembrie 1902” estima că valoarea totală a construcţiei vilei Florica este de 21.078,25 lei.[15]  Până în decembrie 1902 se cheltuise deja suma de 16.467 lei din care Vintilă Brătianu a plătit 16.017 lei şi Ionel, fratele său, 450. lei . [16]

---

[1] *** Ion C. Brătianu , Viaţa şi faptele sale 1821-1891, Bucureşti, Editura Imprimeriile Independenţa, 1930, p. 4.

[2]I.G.Duca, Portrete şi amintiri, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 26.

[3] Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi.(1866-1947),vol. I , Carol I. , Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 128.

[4] Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu ,vol. I.-II, Bucureşti, Editura Albatros, 1993-1996,

vol I, p. 24.

[5] Ion Pillat, Florica. Viea şi casa Brătienilor. Două conferinţe de Ion Pillat, Bucureşti, Editura Informaţia zilei, 1944, p.11.

[6] Florentina Cojocaru, Florica. Leagăn patriarhal al Brătienilor, în Argessis, Studii şi Comunicări, Piteşti, Tom IX , 2ooo, p. 461.

[7] Nicolae Iorga, Studii şi comunicări, vol IV, Editura Minerva, 1981, p58.

[8] Ion Pillat, op. cit., p. 6.

[9] Ibidem, p. 13.

[10] Florentina Cojocaru, op. cit, p. 461.

[11] Aşezământul cultural Ion.C.Brătianu, Din corespondenţa familiei Ion. C. Brătianu

1884-1886 , îngrijit de către G. Marinescu şi C. Greceanu, vol. II, Bucureşti, Editura Imprimeriile Independenţa, 1934, p. 151.

[12] Aşezământul cultural Ion.C.Brătianu, Din corespondenţa familiei Ion. C. Brătianu 1887-1888 , îngrijit de către G. Marinescu şi C. Greceanu vol. III, Bucuresti, Editura Imprimeriile Independenţa, 1934, p. 15.

[13] Aşezământul cultural Ion.C.Brătianu, Din corespondenţa familiei Ion. C. Brătianu 1890-1891, îngrijit de către G. Marinescu şi C. Greceanu, vol. V, Bucuresti, Editura Imprimeriile Independenţa, 1935, p. 453.

[14] Ion Pillat, op. cit. , p. 17.

[15] Romulus Petre Cârstea, Date inedite despre construcţia reşedinţei familiei Brătianu de la Florica, în Argessis, 2001, p.291.

[16]Ibidem, p. 292.

( Fragment din lucrarea  de gradul I ,,DOMENIUL DE LA FLORICA SI LOCUL SAU IN ISTORIA ROMANILOR'' a profesoarei Emanuela Nedelcu)

Manastirea Aninoasa - o usa deschisa spre Dumnezeu

 

O zi de iunie la manastire...

http://www.youtube.com/watch?v=_8029JNeJcg

     Manastirea Aninoasa este asezata in satul cu acelasi nume, pe o terasa din stanga raului Bratia, la altitudinea de 460 de metri si reprezinta un pretios ansamblu arhitectonic de traditie brancoveneasca. Sfantul lacas a fost zidit si inzestrat cu mosii de catre marele clucer Tudoran Vladescu in anul 1677. Pisania situata deasupra usii de la intrare ne ofera informatiile despre ctitor si conditiile in care acesta s-a calugarit, si-a luat numele de monah Teodosie si ,, …au numit sfanta biserica sa fie manastire de obste de calugari, in zilele luminatului Domn Io Duca Voievod.’’ In interiorul bisericii, in dreapta usii de la intrare este zugravit chipul ctitorului si al sotiei sale. Acesta tine cu mana stanga manastirea, iar mana dreapta e pusa pe capul copilului Radu. Langa el, in dreapta se afla sotia sa Alexandra si in jurul lor se vad 11 copii, 4 baieti si 7 fete. Numele lor figureaza in pomelnicul monahului Teodosie pastrat la manastirea Campulung. Boierul Tudoran Vladescu a fost un om harnic, chibzuit si foarte econom, care nu numai ca a pastrat toata mostenirea parintesca, dar a cumparat multe mosii in Muscel, Arges, Ilfov, Vlasca, Dambovita, Teleorman si Ramnicu Sarat, devenind unul dintre cei mai bogati boieri munteni. La intrarea in cinul calugaresc averea sa a fost transferata manastirii care a devenit in acest mod extrem de prospera. La sfarsitul secolului XVII manastirea din Campulung a fost pradata de ostile austriece si maghiare care ,,i-au luat toate bucatele’’. In ajutorul ei a sarit monahul Teodosie de la Aninoasa, care i-a daruit un numar mare de vite. Tot el i-a inchinat ca metoh si manastirea Aninoasa printr-un act care stabilea in amanuntime ce avea de indeplinit fiecare parte. Motivatia acestui lucru transpare din documentul prin care se intarea inchinarea manastirii semnat de domnitorul Constantin Brancoveanu - ,,…el au socotit intru viata lui cum ca in urma lui nu se va putea tine si chivernisi aceasta manastire singura fara de stapanire si ca nu cumva veri care din domnii tarii ce ar fi in urma domnii meale pentru suparari si…….nescari oameni de tara sau dentr’alta tara ca s’o inchine metoh in alta parte, ci singur parintele Teodosie, ctitorul sfintei manastiri Aninoasa, facut-au tocmiala si asezamant cu parintele Gavriil, egumen la sfanta manastire Campulungul si cu tot saborul sfintei manastiri, cum sa fie ei purtatori de hrije pentru sfanta manastire Aninoasa.’’
O importanta perioada in viata manastirii este cea dintre 1722-1730, cand s-au facut mai multe lucrari pe vremea cand devenise mitropolit al Ungrovlahiei Daniil, fost calugar la Aninoasa. Acesta este considerat al doilea ctitor al sfantului lacas. Restaurările aduse mânăstirii sunt numeroase şi însemnate, ele meritînd a fi amintite. Astfel, a mărit ferestrele bisericii şi i-a pus pardoseală de piatră, după cum se poate citi în inscripţia de sub fereastra de lângă strana din dreapta: „În zilele sfinţiei sale părintelui Mitropolit chir Daniil, s-au deschis aceste fereşti şi s-au zugrăvit şi s-a făcut pardoseala bisericii, preum se vede cu chiverniseala întru eromonahi Hrisantie păcătosul. Leat 7232 Oct.1”. Tot el a împrejmuit mânăstirea cu zidurile păstrate până astăzi - ,,a preînoit şi a împrejmuit cu zid foarte fumos mânăstirea” – dupa cum spune Mitropolitul Neofit. Bisericii îi face ,,slomn şi două turle”, construind pridvorul susţinut pe şase stâlpi. Spre miazănoapte a ridicat nişte case mari cu opt încăperi şi sală prin mijloc, deasupra a două pivniţe spaţioase. Pisania acestora a fost mutată în biserică, ele fiind ruinate : „Aceste case den temelie s-au început şi s-au săvârşit, precum să şi văd, în zilelele prea luminatului Domn Io Nicolae Alexandru Voevod, cu toată cheltuiala prea sfinţitului Mitropolit al Ungrovlahiei, chir Daniil, fiind călugărit sfinţia sa den aicea. Şi la tot lucrul au fost ispravnic Hrisant eromonah. Leat 7231 (=1722) Dech(emvrie) dni 6“.
Stăreţia datează din 1722, iar clopotniţa ce e construită tot pe latura de miazănoapte, înaltă de 20 m, păstreaza şi astăzi clopotul cântărind 400 Kg cu inscripţia: “Acest clopot al sfintei mănăstiri Aninoasa ot sud Muscel s-au făcut de chir Daniil Mitropolit al Ungrovlahiei L(ea)t 7237”. În clopotniţă mai există o inscripţie, cu aceeaşi slovă chirilică: “Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului, cu săvârşirea Sfântului Duh şi cu ajutorul Sfântului ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, făcutu-s-au această colopotniţă cu clopotul cel mare şi casele şi chiliile şi tot zidul dimprejurul mănăstirii den temelie precum se veade cu toată cheltuiala preasfinţitului Mitropolitului Ungrovlahiei chir Daniil, ca să rămâe veşnică pomenire sfinţiei sale şi tot neamului sfinţii sale, în zilele Domnului nostru Io Nicolae Alexandru Voevod, fiind ostenitor la tot lucrul Varlaam eromonah, egumenul acestei sfintei mănăstiri şi s-au săvârşit în luna lui octombrie leat 7238 (1729)”. Construirea tuturor acestor clădiri si anexelor precum cuptorul de pâine cu turn, cuhnia, stăreţia, mare parte a chiliilor a dus la marirea numărul calugarilor mânăstirii. Aceasta lucrare a fost posibila datorita mitropolitului Daniil, care a purtat o grija deosebita manastirii unde isi primise de tanar ,,cinul calugariei’’.
Biserica este situată în central ansamblului manastiresc, având o lungime de 26 m şi lăţime de 8,66 m. Zidurile dinspre miazănoapte şi miazăzi au câte trei ferestre, iar sfantul. altar are încă una. De-a lungul zidurilor, exteriorul bisericii e înconjurat de două rânduri de tablouri (cele de sub streaşină arcuite în partea de sus, celelalte dreptunghiulare), conţinând, la origine, icoane. Pridvorul, ataşat de către mitropolitul Daniil, se sprijină pe şase stâlpi, intrarea în acesta fiind iniţial precedată de urcarea a două trepte. Crăpăturile evidente dintre zidul pridvorului şi restul bisericii au fost astupate cu tencuială la restaurarea din anii 1924-1927. Forma bisericii este comună în Muntenia: pridvor pe stâlpi, pronaos mai mic, naos mare şi fără sânuri şi altar rotunjit spre răsărit. Interiorul este încăpător. Pronaosul adăposteşte mai multe morminte. În dreapta se afla cel al Alexandrei, soţia ctitorului şi al Saftei Vlădescu (1840) şi în stânga altele două, tot ale unor boieri Vlădescu, având inscripţii şterse. Biserica a fost pictata la origine de catre renumitul Parvu Mutu, întemeietor al unei şcoli de pictură religioasă şi laică renumite în timpul domnitorilor Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, considerat precursor al artei portretistice în Ţara Românească. Deasupra usii de la intrarea in biserica mare se poate vedea tabloul votiv reprezentand ctitorii impreuna cu 11 copii din neamul boieresc, tabloul fiind specific portretisticii lui Parvu Mutu. Interesant este de ce a pictat Parvu Mutu aceasta manastire: pentru ca era finul de botez al unchiului ctitorului. Deci Tudoran Vladescu era nepotul lui Parvu Vladescu, acesta fiind nasul lui Parvu Mutu, de unde i se trage si numele. Biserica de la Aninoasa a fost pictata pe cand Parvu Mutu era foarte tanar, a fost prima lui pictura dupa ce s-a intors de la studii, studii platite, subventionate, de catre ctitorul manastirii Aninoasa, Tudoran Vladescu. Abia dupa ce a pictat manastirea Aninoasa a devenit pictor de curte al Cantacuzinilor.
O altă inscripţie, aproape ştearsă, de la proscomodiar, aminteşte numele pictorilor ce au zugrăvit biserica: „Zugravii care au zugrăvit această mănăstire: Dima, Mihai, Badea”. Probabil ca acestia au pictat in perioada marilor lucrari de refacere a manastirii. În anul 1730, egumenul Varlaam restaureză unele scene iconografice distruse şi completează ansamblul pictural. Cei care au realizat această lucrare, pictorii Dima şi Neacşa, dimpreună cu ucenicii lor, sunt aceeaşi maeşti care au zugrăvit şi biserica de la Sitari.
Pictura naosului nu este descrisă amănunţit în documentele vremii, astăzi fiind aproape înnegrită de fumul lumânărilor. Este afumată, dar nu si distrusă fiindca pe unele porţiuni s-a încercat spălarea şi s-a observat că este păstrată destul de bine. Bolta turlei ne dezvăluie, ca în orice biserică, icoana cu Iisus Hristos Pantocrator, înconjurat fiind de medalioane cu chipuri înnegrite de prooroci. Altarul şi el afumat, probabil că se încadrează în tipicul pictural obişnuit. A fost rezugrăvit odată cu tâmpla, în stil distinct restului bisericii, de către Daniil Cantarol în 1838. Catapeteasma, de sus în jos, cuprinde icoana Deisis, apoi Maica Domnului şi proorocii, respectiv Hristos cu apostolii. La ieşirea din altar, în stânga şi dreapta, sunt zugrăviţi Sfinţii Petru şi Pavel, chiar lipiţi de catapeteasmă, tot în paralel observându-se icoanele pictate ale sfinţilor Părinţi – în stânga Sf. Ioachim şi în dreapta: Maica Domnului, copila, în braţele ocrotioare ale Sfintei Ana ce e surprinsă în picioare.
Pe peretele din stânga naosului cu greu se poate dintinge, într-un noian de funingine, chipul, mai mult bănuit, al Sfântului Dimitrie. Peretele din dreapta pare un ocean de negru cu vagi pete gri, cu greu sesizând prezenţa icoanei Deisis pe grosimea zidului de lângă prima fereastră. A doua fereastră ni-i dezvăluie pe Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian. Peretele despărţitor dintre naos şi pronaos, pe partea dinspre naos, ne înfăţişează adormirea Maicii Domnului, înconjurată de apostoli, pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi pe Sfinţii Pantelimon şi Emolae, Doctori fără de arginţi.
Turla pronaosului o înfăţişează pe Maica Domnului, înconjurată de apostoli. Peretele despărţitor naos-pronaos are pictată pe partea dinspre pronaos o icoană impunătoare cu Sfântul Gheorghe. Se dinsting cele două straturi de pictură suprapuse apartinand lui Pârvu Mutu şi respective Dima - Neacşa, însă chipurile sunt foarte greu identificabile. Colţurile sunt încadrate de patru stâlpnici.
În dreapta uşii de la intrare este zugrăvit Tudoran Vlădescu, „potrivit la stat, cu barba mică şi căruntă, îmbrăcat cu anteriu şi giubea îmblănită cu piei albe’’, împreună cu soţia – Alexandra şi fiica – Preda Vlădescu si portretele a unsprezece copii. În dreapta uşii este zugrăvit Mitropolitul Daniil, care ţine cu mâna dreaptă mânăstirea şi cu stânga cârja arhierească. Poartă mantie lungă şi mitră, are faţa uscăţivă, e blând şi plăcut. Lângă el apare chipul monahului Hrisantie. Aceste portrete sunt caracteristice picturii lui Parvu Mutu, la el chipurile sunt particularizate, nu mai sunt angelice, sunt redate trasaturile in concordant cu realitatea. Tudoran Vladescu tine mana pe capul unuia dintre copii, redandu-se astfel dragostea paterna. De asemenea si sfintii sunt particularizati.
Zidul de miazănoapte ne dezvăluie portretele lui Constantin Mavrocordat, cu barba mică, neagră, Nicolae Mavrocordat, cu barba albă, mai la stânga este Grigore al II-lea Ghica, rudă cu Mavrocordaţii, în timpul domniei sale (1733-1735) terminându-se rezugrăvirea mânăstirii.
Imediat cum se intra pe usa, în partea stângă este zugrăvit proorocul Iona, înghiţit de chit. În partea dreaptă este simbolizată parabola inorogului. Aceasta, împreună cu tablourile zugrăvite în bolta pridvorului în jurul chipului Mântuitorului, tablouri ce reprezintă un soi de animale monstruoase (unele au cap de om) şi împreună cu portretele lui Ţar Chir, Ţar Por, Ţar Alexandru, Ţar Nabucodonosor (tot din pridvor) ne aduce înainte conţinutul cărţilor populare gen „Alexandria”, „Varlaam şi Ioasaf”, „Zodiacul”, „Fiziologul”, „Floarea darurilor” etc.. Ele au manifestat o sporită influenţă asupra picturii bisericeşti.
Puţin mai jos, în colţurile de sub boltă, apar două hore de femei. Sunt reprezentate de o parte cinci, putând reprezenta cele cinci simţuri, de cealaltă alte şase, cărora li se cântă din bucium, corn, tobă şi vioară. Ele sunt simbol pentru ispitele lumeşti. Aceste picturi tradeaza influenta folclorului, iar, lucru foarte interesant, femeile sunt imbracate in port popular muscelean. Este o alta trasatura a picturii care apare incepand cu arta lui Parvu Mutu.
Alături de acestea se pot observa două grupuri de călugări, unul care se îndreaptă spre biserică, altul (numai trei fraţi) încadrat de doi îngeri cu săbii – simbolizând călugării ce s-au lăsat amăgiţi, călcându-şi legământul faţă de Dumnezeu.
Bolţile pridvorului, circulare, (în dreapta şi stânga) cuprind scene ce surprind minuni ale Sfântului Nicolae, patronul bisericii. Legat de hramul purtat de biserică, aşa cum arată pisania din biserică şi icoana de deasupra porţilor, de pe zidul exterior – acesta ar trebui să fie Sfântul Nicolae. Paraclisul poartă hramul Sfinţilor Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, ale căror chipuri apar, însă, şi în biserica mare - Sfântul Gheorghe pe peretele despărţitor naos – pronaos, iar Sfântul Dimitrie, pe peretele exterior al bisericii, în dreptul sfântului altar. Din acest motiv au apărut unele divergenţe de opinie în privinţa patronilor celor două zidiri.
Continuând descrierea picturii pridvorului, în partea dreaptă este simbolizată scena înmulţirii pâinilor în pustiu, iar în stânga scena răstignirii şi căderea îngerilor răi. Sub aceste două tablouri, circular, dinspre dreapta spre stânga, apar scenele întruchipând căderea şi alungarea din Eden a protopărinţilor noştri, Adam şi Eva. Deasupra uşii, sus, o variantă reuşită a icoanei Deisis. Apoi urmeaza judecata din urmă, Adam şi Eva închipuind neamul omenesc şi cete de îngeri.
Mai jos, sub scenele deja prezentate, în cele două părţi apar alte tablouri: în dreapta – un grup de evrei cu bărbi lungi, trişti la chip şi un grup de agareni cu turbane. În urma lor Ţar Chir, Ţar Por, Ţar Alexandru şi Nabucodonosor. Lângă uşă, cu mâna dreaptă indicând judecata de apoi e pictat Moise, alături de capul acestuia apărând cuvintele: „Vedeţi voi iudeilor şi voi agarenilor pe care l-aţi răstignit?” În paralel, în stânga sunt reprezentate cete de sfinţi, cuvioşi şi mucenici. Sub acestea – grădina raiului, împrejmuită cu ziduri, păzită şi încuiată. La acelaşi nivel, în dreapta apare scena tăierii pruncilor de către Irod. Deasupra tuturor acestora sunt reprezentaţi apostolii, câte şase în fiecare parte. Cele două geamuri prezintă, în grosimea zidului, portretele Doctorilor fără de arginţi, Sfinţii Cosma şi Ioan (geamul de lângă altar), respectiv Chir şi Damian pe cealaltă fereastră.
Usa de la intrare in sfanta biserica are ancadramentul din piatra sculptata si se spune ca usa a fost deliberat construita foarte scunda pentru a nu-i lasa pe turci sa intre calare si sa profaneze prin atitudinea lor lacasul de cult. Pe zidul ce inconjoara manastirea se gaseste si un baldachin cu stalpi sculptati care reconstituie baldachinul initial de inspiratie brancoveneasca. Un alt elelment de arhitectura brancoveneasca cu accente gotice il reprezinta pastrarea tavanelor boltite in toate incaperile.
Sfanta manastire era inzestrata si cu icoane vechi de lemn, sfesnice si alte obiecte de cult folosite in timpul slujbelor. Foarte interesante sunt sfesnicele imparatesti, lucrate din lemn cu o mare maiestrie. In partea de jos se vad trei vulturi cu cate doua capete si cu aripile intinse. Mai sus sunt sculptati ingeri, ramuri de vita cu struguri, impletituri si tot felul de podoabe ce demonstreaza iscusinta sculptorilor de odinioara. Preotul Ioan Rautescu crede ca aceste sfesnice provin de la mesteri care au trait in secolul al XVIII-lea. O informatie foarte interesanta am primit-o de la profesorul de istorie Cicerone Georgescu, actualmente pensionar. Acesta sustine ca la biserica veche din lemn din satul Jupanesti, comuna Cosesti se gasesc doua sfesnice din lemn de păr aduse de la manastirea Aninoasa in urma cu mai bine de un secol si jumatate. Acestea ar fi fost sculptate de nimeni altul decat Antim Ivireanul in 1712 in vremea cand a fost exilat sau s-a autoexilat la manastire. De asemenea usa de la intrarea in biserica din Cosesti ar fi fost sculptata de acelasi ex-mitropolit, pe vremea aceea fiind caterisit de catre domnitor dupa ce cazuse in dizgratie. Intr-adevar sfesnicele de la Aninoasa si cele din Jupanesti sunt foarte asemanatoare, la baza fiind sculptati cei trei vulturi bicefali. De asemenea si pe usa din lemn sunt sculptati vulturi bicefali. Care ar fi legatura intre manastire si Cosesti? Satul Cosesti era o veche asezare de clacasi a manastirii si vechea biserica de lemn din treime, cum i se spunea, care astazi nu mai exista, a primit de la Aninoasa cele doua sfesnice si usa sculptata. Deci acest fapt ne face sa credem ca informatia aceasta atat de pretioasa, are cel putin un sambure de adevar. Dintr-o alta sursa aflam ca usa de lemn a fost sculptata in lemn masiv de stejar si daruita vechii biserici de la Cosesti de catre Antim Ivireanu pe cand acesta se gasea la manastirea Aninoasa. Aceste doua lucruri foarte interesante aduc o nota de noutate in ceea ce priveste relatiile vechii manastiri cu un lacas de cult aflat într-un sat ce depindea de aceasta. Neavand totusi o sursa sigura, pâna la proba contrarie aceasta conexiune realizata de mine trebuie tratata cu un anumit grad de retinere.

(Fragment din lucrarea de gradul I - ,,Constantin Brancoveanu si Argesul'')

Sfanta Manastire Aninoasa

Despre bucurii şi greutăţi în ridicarea Sfintei Biserici din Priseaca

Acum mai bine de un an incercam sa fac un apel spre aceia care prin pozitia lor, fie de natura economica, politica, religioasa, ar putea sprijini biserica din satul meu. Din pacate, nici macar promisiunea de a fi publicat acest material in ,,Argesul Ortodox'' nu a ramas decat, ca de atatea ori in tara noastra, o simpla promisiune.Memoriul facut de parintele Cristian Moraru zace la loc sigur si, de aceea, imi permit ca azi sa revin cu cele ce am scris atunci, cu gandul ca in preajma Sfintelor Sarbatori Pascale, poate o minune se va face si pentru credinciosii micutului meu sat.

Pe data de 1 octombrie 2001, s-a înființat parohia de la Priseaca, cel mai mic dintre satele comunei Cosești, dar cel mai vechi, amintit în documente încă din 1534, avându-l ca păstor peste cele 76 de familii de credincioși pe preotul Petru Cristian Moraru. Nu mulți preoți pornesc în zilele noastre pe drumul slujirii lui Dumnezeu şi al aproapelui așa cum a făcut-o acest om. Să încerci să construiești din nimic, poate doar din promisiuni, un Sfânt Lăcaș, aduce a străduință ca a primilor creștini, dar preotul nostru, alături de o mână de enoriași vrednici a apucat pe această cale cu curaj, bizuindu-se pe o veche vorbă care spune că „Dumnezeu ajută cu plăcere pe cel care se străduieşte să se ajute singur”. Începuturile sunt întotdeauna grele şi când oamenii din parohie nu sunt înstăriți, iar, din 76 de familii, circa 30 sunt formate dintr-o singură persoană, 20 de familii fiind la origine rromi săraci, lucrurile au fost şi mai dificile. Primăria a ajutat inițial mica noastră comunitate acordând un loc de 10.000 metri pătraţi pentru biserică şi cimitir. Din păcate, în următorii ani, implicarea sa nu a mai fost pe măsura așteptărilor noastre, doar circa 180 milioane de lei vechi dintr-un total de 6, 4 miliarde cât indica devizul general al lucrărilor.
În perioada 2001-2009, slujbele religioase s-au desfășurat în fostul cămin cultural, unde s-a amenajat o capelă prin ajutorul acordat de frații părintelui nostru, şi ei preoți în Retevoieşti. În 2003-2004, s-a început construcția Sfântului Lăcaș, prin săparea fundației şi punerea pietrei de temelie. În perioada 2004-2006, lucrările au stagnat din lipsa de fonduri, însă, datorită unor donații, au început să se strângă materiale, cei ce au acordat un mare ajutor fiind în primul rând enoriașii din Retevoieşti şi apoi şi din Gănești, sate cu oameni harnici şi înstăriți. 50.000 de cărămizi au fost făcute în această perioadă la Domnești.
Poate că marele efort ce trebuia făcut pentru ridicarea construcției ar fi fost întârziat cu ani de zile, dacă două familii ce sunt de obârşie din Jupânești, trăitoare acum în Capitală, nu ar fi fost alături de noi cu niște donații considerabile în 2006. Este vorba de familia colonelului Tudor Gureanu şi cea a fiicei lui, Roxana, şi ginerele, Bogdan. Dumnezeu lucrează pe căi neștiute şi încercarea pe care le-a dat-o tinerilor la nașterea fiului lor, Alexandru Andrei, i-a îndreptat spre parohia noastră. Visul mamei a adus-o spre locul unde se afla doar fundația Sfântului Lăcaș, aşa cum i se arătase pe patul de spital… Ajutorul acestor oameni minunați a fost substanțial şi permanent până la finalizarea lucrărilor de pictură, unde au dorit să se realizeze din partea familiei lor pictura a cinci sfinți. Astfel, în 2007, cu un mare efort, Biserica a fost ridicată de roșu şi acoperită, iar, în 2008, s-au terminat şi tencuielile interior-exterior, treptele, aleea din jurul Bisericii, pardositul cu granit. Această ultimă operație s-a făcut cu sprijinul generos al domnului Florea din București, care a venit la noi alături de arhimandritul Vichentie de la Robaia. Dânsul este un mare binefăcător şi un om extrem de credincios, care nu a uitat de unde a plecat ca atâția altii în zilele noastre şi redă comunităţii o parte din ceea ce a acumulat prin munca sa. De asemenea, Consiliul Județean Argeş a contribuit cu suma de 50 de milioane de lei vechi.
În 2008-2009, Biserica a fost pictată de Tatiana Hedeşiu şi fiica sa, Alexandra, două admirabile femei, ardelence din Cluj, care au acceptat ca munca lor să fie răsplătită pe măsură ce alte ajutoare şi sponsorizări vor mai veni spre Sfântul Lăcaș. Din păcate, doar circa două sute de milioane de lei vechi au putut fi strânși din cei 530, pictura rămânând în proporție de cam 40% neplătită până astăzi. Din Priseaca, doar zece familii au reușit să doneze pentru pictarea sfinților, restul făcându-se prin bunătatea unor enoriași din localităţi vecine, mai ales din Retevoieşti. Au apărut şi situații neplăcute în care potentați ai locului au cerut să li se picteze sfinți, dar au uitat să răsplătească efortul pictorițelor, deși numele lor se afla la loc de cinste sub chipurile hieratice. Paralel cu pictura, s-a ridicat şi gardul de ciment, aleile din curtea Bisericii şi aleile din cimitir. S–au terminat şi lucrările la catapeteasmă şi lambriu, care, de asemenea, nu au putut fi achitate în totalitate, rămânând o sumă de circa 60 milioane lei vechi de plătit. În devizul general al lucrării, este cuprinsă şi clopotnița care stagnează de aproape un an din lipsă de fonduri.
Toate aceste neajunsuri, greutăţi, datorii şi neplăceri au fost șterse pentru o zi, cea mai importantă zi pentru Biserică, preot şi noi, enoriașii priseceni. Este vorba de 20 noiembrie 2009, chiar sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică, zi în care s-a făcut sfințirea Sfântului Lăcaş cu Hramul Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, de către Înalt Prea Sfinţitul Părinte CALINIC, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului. A fost o zi minunată, de mare sărbătoare, în care preotul nostru şi-a ascuns temerile, stresul, suferinţa din spitale şi bătăturile din palmele cu care şi-a ridicat visul şi, alături de enoriașii bucuroși şi fericiți, a intrat în noul lăcaș al lui Dumnezeu.
Sfințirea Bisericii, un lucru atât de important în viața oricărei comunităţi, a fost şi mai deosebită pentru noi, prisecenii, datorită depăşirii atâtor obstacole, dar, mai ales, pentru cei care au lucrat efectiv ca salahori - femei şi bărbaţi, majoritatea trecuți de vârsta pensionării. Ei au fost atât de mândri că au în sfârşit în micul lor sat un lăcaş de închinăciune, de reculegere şi rugă, locul unde până la urmă se vor retrage când timpul se va sfârşi pentru fiecare. Aici, noi vom asculta, până la Judecata de Apoi, susurul Râului Doamnei ce curge în apropiere. Biserica s-a umplut, curtea sa a devenit neîncăpătoare pentru copii, femei, bărbați, oameni simpli, binefăcători ai Sfântului Lăcaş, feţe bisericești. Ca niciodată parcă, pentru această zi, s-au potrivit vorbele sfântului Grigorie de Nissa: „Biserica este noua zidire a lumii. Privind în ea, îl descoperi pe Cel ce este totul în toate.”. Toţi acei oameni strânși în jurul Bisericii au căutat către Dumnezeu cu credinţă şi speranţă şi au privit cum Arhiepiscopul Calinic a bătut în ușa cu sfânta cruce cerând să se deschidă Casa Domnului pentru noi, enoriașii din Priseaca.
Această zi de mare sărbătoare a trecut; încercările au rămas. Dacă ați fost alături de noi la târnosirea Sfintei Biserici sau citind aceste lucruri v-am convins de râvna şi bunele intenții ale preotului şi ale noastre, enoriașii din Priseaca vă roagă să nu uitați că un sprijin cât de mic de la fiecare dintre dumneavoastră este, pentru Biserica din Priseaca, nepreţuit. Iar pentru domniile voastre care sunteți credincioși, este o cărămidă pusă la temelia mântuirii la care sperăm cu toții la sfârșitul vremurilor. Am îndrăznit să facem această rugăminte cu gândul la cuvintele Mântuitorului din Evanghelia lui Matei „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui care bate i se va deschide.”.
Vă mulţumim tuturor ! Dumnezeu să vă binecuvânteze !

Prin iad, purgatoriu si rai, spre Memorial Inchisoarea Pitesti

       Saptamana trecuta am mers ca tot romanul care se vrea cult si nu are nici prea multi bani nici de ce, la conferinta domnului Dan Puric tinuta la Pitesti in Sala Sindicatelor, cum se numea inainte. Am plecat cu doi prieteni cu mai bine de o ora inainte de specatcol fiindca intuiam ca, intrarea fiind libera, va fi mare aglomeratie si, intr-adevar, ajungand noi pe la orele cinci si un sfert, de-abea am mai gasit locuri in partea superioara a salii. Am retinut trei locuri si pentru alti prieteni care urmau sa soseasca putin mai tarziu, acest ,,putin’’ ducand de fapt la o intorsatura ciudata si hilara a evenimentelor. Fiindca mai erau doar 10 minute pana la incepere si tot auzeam voci pline de ,,patima’’ cum ne cereau locurile, sala deja fiind aproape plina, ba chiar ni se spunea ca nu se mai permite accesul celor de afara, am coborat in holul de la intrare sa incerc sa-i aduc inauntru pe prietenii mei. Aici am fost martorul unei scene rare: o imbulzeala teribila gen ,,hai la promotii aproape gratis’’ blocase complet intrarea si doi politisti se straduiau sa-i tina pe oameni afara! Doar ca acum se dadea gratis cultura! L-am vazut pe Ovidiu, deja usile erau inchise si cei doi vegheau cu calmul bine cunoscut si aproape imperturbabil peste multimea de capete. Am incercat sa vorbesc cu un domn ,,usier’’, banuiesc ca era, din moment ce el doar tinea de o usa si mai dadea drumul in sala unor fete mult mai tinere si frumoase decat as fi putut eu sa fiu vreodata! Mi-am dat seama cam tarzior ca acel ins blocase si accesul in sala, deci iata-ma intre cei de afara si cei dinauntru, eu si alte circa douazeci de persoane, care, la fel ca mine, coborasera sa-si recupereze prieteni ori rude intarziate si le pastrasera loc. Incerc sa-i explic acelui domn sau mai degraba ins, desi ma repet, situatia. Dar Cerberul culturii (sau anticulturii) isi luase rolul prea in serios si mi-am dat seama repede ca n-am nicio sansa Cu toate astea enervarea mea crestea pe masura ce ii priveam fata contorsionata si incapabila sa gandeasca, doar ce striga la mine ca argatul pus de stapan pe mosie si lasat sef pana isi face el siesta de amiaza. Incerc sa intru in vorba cu autoritatile statului, cu oamenii legii cum asa de stupid se spune pe la TV si le vad mai ingaduitoare, dar daca e ordin… Iar ordinul, m-am prins eu repede cine l-a dat, un domn imbracat la costum caruia i se zicea ,,dom’ director’’. Normal ca am incercat sa-l conving si pe dansul de validitatea cererii mele si, la fel de ,,normal’’ - am fost respins din moment ce am realizat ca il am in fata pe chiar stapanul argatului mai sus-pomenit. Un stapan care insa facea apel la argumente pigmentate cu incruntari semnificative. Eram deci prins intre iadul de afara si raiul dinauntru si am priceput deodata, fara a fi mai catolic decat papa, ca ma asteapta o purificare in Puragatoriul creat de acesti oameni ce, dupa multi ani de munca, ar fi trebuit sa stie cum se procedeaza, sa aiba o experienta cu astfel de manifestari culturale si sa actioneze ca atare. Domnul Dan Puric isi incepuse deja  conferinta, eu m-am asezat strategic langa usa si am continuat cu indarjire de magar un dialog al surzilor cu ,,dom director’’, cu accente tot mai acute de nervozitate din partea amandurora. A incercat sa ma potoleasca un alt domn care parea a fi din echipa lui Dan Puric si cu greu am reusit sa ma abtin pentru cateva minute. Nu-mi venea sa cred ca nu voi intra si stiam bine ca tema abordata era parca facuta special pentru mine, avand in vedere preocuparile pe care le am de cativa ani buni. Replici ale lui dom’ director de genul ,,Trebuia sa va duceti la Sala Sporturilor daca stiati ca e liber si vine atata lume!’’, N-o sa mai vedeti vreodata sala de la mine!’’( de parca era sala personala si o aducea dimineata de dimineata la munca, luand-o seara acasa!) ,,Cum sa le dau drumul, se calca in picioare, se omoara!’’, ,,Daca ii las vin pompierii si ma amendeaza, ce stii dumneata, s-a schimbat X cu Y si la ei, nu pot sa ma risc!’’ n-au facut decat sa intarate multimea, care intre timp fusese lasata sa intre din iad direct in purgatoriu. Cateva doamne, unii domni au incercat si dansii sa-l convinga pe sef ca nu suntem vandali, nu vom devasta, nu facem parte dintre cei saraci si amarati care stau la cozile pentru promotii. Deja am vazut ca se fotografia si se filma si i-am introdus o mica soparla -,,Dom’ director, va filmeaza, ganditi-va ca nu o sa iesiti prea bine din asta, dvs. trebuie sa gasiti o solutie, nu se poate sa fim tratati asa!’’ Eram la 30 de cm fata de dansul, langa politisti si deodata a cedat, ceva s-a produs in mintea dumnealui, o iluminare tip nirvana, banuiesc! Le zice politistilor sa ne dea la o parte un metru, doi ( ce gluma! ) ca sa putem intra pe rand in grupuri de 10 persoane. Si urmeaza replica cea mai savuroasa a serii, nici domnul Dan Puric cu talentul sau n-ar fi fost in stare sa si-o imagineze.
       Unul dintre ,,oamenii legii’’i-a zis colegului de suferinta ,,Sa facem cordon!’’ Si s-a facut cordon!
Adica si-au intins cele doua perechi de brate vanjoase si ne-au impins cam jumatate de metru cu asprimea data de juramantul legii, dar si cu blandetea data de siguranta oferita de securitatea ce ne-o asigura si …am intrat in Rai! Domnul Puric s-a oprit imediat, ne-a vorbit, a povestit cum in urma cu mai putin de o ora si dansul se afla tot afara si nu reusea sa intre si dintr-o data din gramada organizata in cel mai autentic stil romanesc, s-a auzit o voce feminina: ,,E Dan Puric, Lasati-l sa intre, el trebuie sa tina conferinta!’’ Hilar, dar adevarat!
      M-am asezat la locul meu, am fost admonestat prieteneste de Mirela ca nu trebuia sa mai merg acolo, dar ce sa fac? Prietenii sunt pentru mine cu adevarat importanti, ii vreau aproape si fac multe ca sa imi respect aceasta optiune.
      Ceilalti nu au mai venit, plecasera deja, asa ca am fericit pe cativa dintre cei ce stateau in picioare, alaturi de alti o suta, poate chiar mai multi. Si l-am ascultat pe Dan Puric, cat a mai ramas din conferinta.
      Eu nu-l stiam decat vag pe dansul, n-am citit cartile, nu l-am vazut decat putin la tv, dar cam stiam care este stilul sau. Un mare actor in primul rand si un ,,one man show’’, cum spun americanii. Cred ca Seinfeld ar avea cate ceva de invatat de la Puric al nostru.
      Conferinta sa era dedicata   ,,Sfintilor inchisorilor’’ si s-a axat in special pe rememorarea celor trecuti prin reeducare la Pitesti. Ideea ancora a fost necesitatea cinstirii acestora ca martiri ai neamului, lucru la care se va ajunge peste cateva decenii sau mai mult, dar se va produce. Imi iau libertatea de a nu fi de accord cu domnia sa. Dar faptul ca acestia ar trebui cunoscuti, sa nu-i lasam sa moara a doua oara intr-un anonimat ce nu ne-ar face cinste ca popor, da! Si nu doar ca accept aceasta idee, dar cu fortele mele modeste o pun in aplicare saptamana de saptamana la clasa cu elevii mei, care n-or fi ei cei mai destepti din lume, dar unii chiar merita sa stie.
      O alta idee, venita pe linia unui filon nationalist a fost legata de indemnul adresat mai ales tinerilor, de a renunta la americanizare, europenizare, globalizare si a se adapa din fiinta neamului romanesc; strainii nu ne inteleg pe deplin si nu au cum sa ne inteleaga, unii nu vor, altii ne considera mai mult sau mai putin primitivi. Ar trebui sa nu ne mai plecam atata capul si sa intelegem odata ca Eminescu a fost roman, ca Eliade nu a fost american ori francez, Cioran nu a fost francez, Ionescu nu era francez, Steinhart nu era evreu decat prin nastere, Noica ori Blaga au trait puternic ancorati in solul tarii. 
     Dan Puric a gravitat doua ore si mai bine in jurul acestor idei si le-a imbracat cu un limbaj colorat, o gestica semnificativa, accente de patetism, dar si de mici arogante, glume subtile, dar si glume facile la care sala marsa intr-un ritm debordant. 
      La un moment dat ne-a lasat a intelege ca are multi dusmani care ii poarta sambetele . Si il fac ultranationalist, nazist chiar. Dar nu a pronuntat cuvantul cel mai ,,inspaimantator’’ si chiar nu inteleg de ce nu a facut-o , probabil i-a scapat - legionar. Este eticheta pe care comunistii au pus-o mereu ca sa-si desfiinteze adeversarii si se mai pune si acum de catre vechii lupi deghizati in preacurati mielusei si nu cred ca dansul sa fi scapat de ea! Cei torturati la Pitesti au fost legionari in mare proportie, asta e adevarul  istoric, trebuia s-a zica si dansul. Valeriu Gafencu, Sfantul Inchisorilor, fusese legionar si este propus spre canonizare, ce poate fi mai semnificativ decat atat?

        La cateva zile dupa conferinta am auzit pe la scoala ca lumea a plecat din sala, ca n-a fost prea grozav. In apararea lui Puric – da, au plecat cateva zeci de persoane, numai pustani cu ghiozdane in spate. Din experienta mea, as fi in stare sa jur ca erau liceeni care chiulisera de la cateva ore si trebuiau sa fie acasa aproape de ora opt, ca deja exagerau!
       De ce la Pitesti intrarea a fost libera? Intuitia imi spune ca domnul Puric a dorit acest lucru pentru a se cinsti memoria martirilor in primul rand si in al doilea, pentru ca oamenii sa aiba posibilitatea de a intra si a cunoaste ce s-a intamplat aici. Eu sunt sigur ca nici un sfert din spectatori nu auzisera despre Experimentul Pitesti, dar acum datorita lor, se va mai auzi. Tinerii vor intra pe net curiosi, vor vorbi cu colegii lor, va fi ca o flacara ce se extinde. Sa speram ca nu se va si stinge curand. Ceea ce a facut Dan Puric, trebuia facut de catre profesori la clasa, de catre autoritati. Eu, la nivelul meu de profesor de tara, fara falsa modestie, am facut-o. Ba chiar si acum 6-7 ani cand predam la liceu in Pitesti si ma intalneam cu elevii pe Trivale la Grota, nu doar in clase.
      A doua zi le-am povestit copiilor despre conferinta, iar reactia lor a fost una deosebita. Pentru prima oara de cand sunt profesor, elevii m-au scos din cancelarie si am tinut o lectie de istorie in recreatie despre reducarea de la Pitesti. Eleve de nota 5 m-au tras de maneca sa le mai povestesc! Asta astept de la ei, daca macar odata pe an as mai produce asemenea entuziasm, as fi mai fericit si nu m-as mai gandi ca in vara trecuta, am primit pe vacanta, mai putin de doua sute de euro pe luna, ca am fost in greva pentru trei zile, iar colegii mei au renuntat dupa o zi etc… Dar ce vorbim noi aici? De demnitate si capul sus? Acei oameni au fost facuti martiri, restul au trait cum au putut, s-a realizat spalarea creierului si de-abea acum se umple din nou, dupa douzeci de ani! Dar cu ce? Asta e intrebare!
        La iesirea de la conferinta, l-am vazut si pe domnul Aristide Ionescu,fost detinut politic trecut prin reeducare la Gherla. A vorbit ceva cu domnul Puric, i-a dat cartea sa si a plecat. Cu doar cateva zile inainte dansul ne fusese ghid, mie si elevilor mei, la Monumentul dedicat victimelor de la Pitesti, apoi la inchisoare. Drumurile noastre s-au tot intersectat de cand, anul trecut a avut bunavointa sa vina la Scoala Leicesti si sa le povesteasca elevilor experienta sa de la inchisoare. Acum domnia sa incearca sa redobandeasca dreptul de ,, a intra’’ in inchisoare si de realiza, in sfarsit un Memorial, sumbru, teribil , dar necesar. Sper ca domnul Puric sa - si dea examenul de obtinere al increderii noastre si, prin influenta sa, prin persuasiune si, de ce nu, prin manipulare, sa faca din fosta inchisoare, un loc de pelerinaj si reculegere. Deocamdata insa sa-i multumim pentru ceea ce a facut si face…

Impresii de la Scoala de Vara Sighet - 2008

       Zilele trecute căutam prin materialele mele din arhivă şi am dat de acest text scris imediat după venirea acasă de la Sighetul Marmaţiei în iulie 2008. Era în formă brută încă, l-am retuşat şi îl pun pe blog pentru că eu cred că este interesant să se vadă cum am evoluat în ultimii ani, pornind de la începuturile reprezentate de vară 2008 până la hotărârea grea ce am luat-o acum o lună de a mă lansa în blogosfera pe un anumit domeniu de istorie şi memorie. Cel mai bine ar fi să plec de la cuvintele doamnei Blandiana, emblema ale întregii activităţi desfăşurate din 1993 încoace la Sighet: ,, Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie.’’

    Şcoala de Vară de la Sighet şi-a închis porţile de două zile şi încerc să îmi lămuresc unele gânduri, poate chiar sentimente scriind despre experienţa pe care am trăit-o acolo timp de o săptămână.

     Simţămintele ce mă încearcă nu aş putea să spun neapărat că sunt puternice, dar în orice caz, sunt cu totul noi. Nu ştiu dacă ar fi cazul să le leg de un fel de ,,lovitura intelectuala’’, de un fel de trezire, dar în acelaşi timp confuzie intelectuală sau un melanj al acestora.

     Cert este că aceste emoţii îmi produc un fel de nelinişte, mă îndeamnă să fac ceva, să nu stau să treacă timpul pe lângă mine şi să se estompeze, să le uit. Mai greu este însă că acest ceva ce trebuie făcut nu mi se releva, nu pot să îl identific cu certitudine şi să îmi urmăresc scopul clar pornind de la acest îndemn.

Starea mea de spirit este însă bună, parcă am primit un cadou neaşteptat sau mi s-a spus un lucru pe care prea puţini îl ştiu şi care mă face să cresc în ochii mei…

Acum, la concret…

    Impresia pe care mi-au produs-o Ana Blandiana şi Romulus Rusan a fost neaşteptat de bună, din prima zi, zi de zi, cunoscându-i tot mai bine am ajuns să îi admir şi să doresc să fac în aşa fel încât să nu le înşel încrederea cu care am fost trataţi şi speranţa lor că am putea să facem ceva, să transmitem ‘’memoria’’ mai departe copiilor.

Sinceritatea şi uneori naivitatea doamnei Blandiana, îndârjirea cu care şi-a susţinut scopurile au fost remarcabile. Un amic de la Sighet îmi spunea cât îi admiră pe cei care toată viaţa urmăresc un scop important, care lupta îndârjit pentru el. Iar acum cunoştea asemenea persoane aici.

    Doamna Blandiana şi domnul Rusan s-au ocupat timp de 15 ani de acest Memorial încercând din răsputeri să îl transforme într-o imagine clară şi acuzatoare a rezistenţei anticomuniste si a represiunii. Inaugurarea Şcolii de Vară, primele 10 ediţii au avut ca scop transmiterea memoriei către cei mai buni elevi, copii deosebiţi preocupaţi îndeosebi de istorie. Cu siguranţă că în rândul multora s-a trezit gustul pentru dezvăluirea adevărului şi restabilirea dreptăţii, dar numărul lor, a celor privilegiaţi a fost prea mic, nu avea cum să fie altfel.

      Anul acesta însă s-a încercat un lucru mult mai important, din punctul meu de vedere. Introducerea studiului represiunii comuniste la nivel naţional vă avea un efect serios în păstrarea ‘’memoriei’’, chiar dacă, că peste tot, că întotdeauna, mulţi nu vor fi interesaţi deloc de acest subiect.

    După mine, doamna Blandiana, care a suferit o grea deziluzie în anul 1996 prin trădarea de către Emil Costantinescu a unor idealuri anticomuniste, ar putea obţine acum un mare succes, acela de a influenţa generaţii de elevi pornind de la nivel instituţional.

Chiar şi un curs opţional, bine pregătit, bine predat, ar fi o victorie, ar putea, până la urmă să fie un precedent şi, cu sprijin politic, să se introducă în cele din urmă şi o oră obligatorie.

    Am urmărit zi de zi conferinţele de la Sighet, dezbaterile şi intervenţiile doamnei Blandiana până când s-a discutat despre subiectul pentru care am fost invitaţi acolo. Acum, la sfârşit îmi dau seama cum majoritatea micilor prelegeri ţinute de dânsa au prefigurat doar discuţia finală, au pregătit doar terenul. Cu pasiune şi cu înfrigurare parcă, şi-a susţinut cauză, a pus întrebări, a cerut explicaţii, ne-a invitat să venim cu idei, ne-a cerut să o ajutăm, ne-a cerut să nu plecăm fără a stabili ceva, fără a pune bazele unui plan care să poată fi susţinut la minister.

    Într-adevăr dânşii sunt puţin informaţi asupra învăţământului la disciplina istorie, nu știau nici măcar câte ore de istorie se predau acum în şcoală, nici vorbă să cunoască modalitatea prin care s-ar putea introduce o nouă oră sau un opţional. De aceea au fost cam descumpăniţi, descurajaţi, dar şi-au revenit şi au susţinut în continuare cu îndârjire planul dumnealor. Chiar şi după terminarea, în ultima zi, a conferinţelor, doamna Blandiana a cerut celor ce mai doresc să continue discuţiile să meargă într-un birou să vorbească separat. Din păcate concluziile oficiale, hârtia care ar fi trebuit să exprime poziţia noastră, nu a fost gata până când am plecat. Rămâne impresia puternică pe care ţi-o lasă nişte oameni ce îşi urmăresc obiectivul cu perseverenţă, o cauză care în lipsa justiţiei încearcă să facă dreptate sutelor de mii intraţi în maşina de tocat suflete şi trupuri comunistă.

    În toamna 2008 într-adevăr s-a introdus un curs opţional la nivel liceal pentru studiul istoriei regimului comunist. Eu personal, am schimbat opţionalul meu de atunci cu  ,,Rezistenta anticomunistă şi represiunea în zona Arges-Muscel’’ predat timp de doi ani şi ,,Rezistenţa anticomunistă şi represiunea în Romanaia (1945-1989) în perioada 2010-2011. Despre roadele acestora, voi vorbi în alt material, ele sunt încă acrişoare, dar deja simt şi o adiere de toamnă şi încep să apară mult râvnitele satisfacţii. A fost tare greu, este în continuare, atunci când o faci cu suflet, dar sunt fericit că am găsit locul unde să pun suflet. Alţii nu îl au…