Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 2 martie 2019

O bătaie cruntă la Închisoarea Gherla


    „Şi-atunci… Ei, da, atunci Istrate zice – tonul i se păstrase acelaşi: „- Atuncea ia, -n pizda mă-ti, taburetu-n braţe!”. Mărturisesc, turnura de vocabular nu m-a şocat. Ba într-un fel, mi-a plăcut: m-am simţit deodată mai puţin stingher, lucrurile redeveniseră ele, la locul lor.
     Şomlea aşeză taburetul în mijlocul camerei. Ştiam cum trebuie să mă slujesc de el (…) O mişcare a taburetului mă face să înţeleg că Istrate întinsese o mână ca să arate… “Eşti gata?” mă întrebă pe mine. Nici n-apuc să deschid gura, să răspund, că vine prima lovitură. Luat pe nepregătite, urlu – mai degrabă icnesc. Şomlea se opreşte: „No, păi dacă zghieri, îţ’ punem căluş, aşe să ştii!“ –  “Nu, nu mai zbier“, zbier eu. Au început să cadă altele. Cu atât mai cumplite, cu cât nu strigam. Ca să mă ţin bine, să mă stăpânesc – convenţia era convenţie, trebuia s-o respect, să nu urlu, am început să număr loviturile. Şi le număram aşa: “Dddddouă plus una – trei! Ttttrei plus una – patru”. Cred că încercam să umplu timpul dintre lovituri. Când am ajuns la “Şşşşase…. plus una“, am renunţat. În loc de “şapte“, am făcut: “Ffffff…“, ca atunci când te arzi ori îţi scrânteşti un deget de la picior. Am abandonat număratul şi pentru că, atent fiind la… succesiune, nu eram atent la altceva, esenţial: la lăsat moale. Mă străduiam să las moale, dar, pe de o parte, poziţia în care mă aflam pliat subţia până la… dispariţie orice fese, pe de alta, eu, în acel moment, chiar “întins“ n-aş fi avut perniţe de protecţie… Trei sferturi din lovituri nimereau în oase. Când eşti lovit în os (mai ales în articulaţii) ai impresia că oasele părăsesc carnea, o străpung, străpung şi pielea, ca să iasă afară. După vreo trei lovituri de la abandonarea număratului, vine una care mă amorţeşte. Îmi atinsese un nerv, poate chiar sciaticul domnului Istrate… Cele care au venit după mi s-au părut şterse, fade, parcă ar fi căzut pe carnea şi oasele altcuiva. Aşteptam cu nerăbdare lovitura care să-mi smulgă oasele din carne, lovitura dureroasă, cea care-ţi umple gura de salivă – ca să mă asigur că n-o să rămân amorţit. Încetul cu încetul, loviturile s-au apropiat de mine, s-au făcut simţite, apoi dureroase, apoi insuportabile. (…)
    Ceea ce a urmat a fost un fel de recreaţie, un fel de popas. Binemeritat. Istrate era furios că-l lovisem – am impresia că abia îl atinsesem, Şomlea – furios că-l întrerupsesem, doar avea şi el ritmul lui. Au început amândoi un parter: Şomlea cu bâta şi picioarele, Istrate numai cu picioarele. De loviturile care veneau de sus, de la bâtă, nu mă puteam feri, pentru că nu le vedeam, deoarece trebuia să fiu atent la cele patru picioare, dinspre ele venea pericolul cel mare. (…) Plutonierul Şomlea, butucănos, greoi, era previzibil. Nu ştia să fenteze, cizmele lui se trăgeau înapoi, după care veneau spre mine exact pe linia de avânt şi în ritmul pendulului – e adevărat, cu altă viteză şi cu altă forţă. Dar eu fusesem portar de foot-ball, cum ţi-am mai spus. Şi, desigur, un bun portar nu va urmări picioarele adversarului, ci mingea. Pe Şomlea l-am învăţat, după cum ţi-am spus, după prima lovitură. (…) De Istrate însă nu mă puteam apăra. Istrate era un adevărat “om de gol“, cu reflexe rapide, inteligent, derutant. Degeaba vedeam pantofii negri, lustruiţi, pornind spre mine: mă feream prea devreme sau prea târziu sau îmi feream un loc, dar lovitura se ducea în altă parte, fulgerător. Şi lovea numai la articulaţii: coate, umeri, noadă, genunchi, glezne. Cu timpul, ajunsesem să îndrăgesc cizmele dolofane ale lui Şomlea, cizme cinstite, cu inima-n palmă, fără ascunzişuri. Pe când pantofii domnului Istrate…
      Istrate începu să zâmbească, cu milă, cu silă, cu lehamite. Şi clatină uşurel din cap, cu buzele pungite, de parcă mi-ar zice: „Vezi cu ce cretini sunt obligat să lucrez? Ai băgat de seamă ce idiot e? Să aşeze el ranga cu un capăt pe taburet, când toată lumea ştie că un taburet e mult mai scund decât un birou…“. Calm, elegant, îşi introduce cu dichis mâna lui parfumată şi albă şi fină în laţul de piele al unui baston de circulaţie. La „Taburet“, Şomlea mă bătuse la fund cu un ciomag obişnuit, o bâtă de prun. Istrate însă nu cobora până la vulgara, nedemna de el bâtă de prun. Cu bâta lucrează gradele inferioare, analfabeţii, cretinii – el, ca intelectual, se foloseşte de scule corespunzătoare…
     Uite cum: eu eram ca un… ca un berbec în frigare, dar tras în ţeapă nu de-a lungul, ci lateral, ţeapa, frigarea fiind ranga. Picioarele, pliate, îmi erau îndreptate spre fereastră, deci spre Istrate. La cap, Şomlea, aşezat pe un taburet. (…) Şomlea îmi apasă capul până când ceafa mi se lipeşte pe genunchii lui. În faţa ochilor îmi apare o… un fel de cârpă, zdreanţă – fusese cândva prosop, din materialul numit „fagure“, se dădea pe cartelă, cu metrul… – „Cască gura!“ zice Şomlea. M-am îngrozit: deasupra obrazului meu, Şomlea răsucea „prosopul“ ca pe o rufă, mai degrabă îl storcea ca pe o lavetă. Câţiva stropi. Nu, nici apă, nici sânge, nici… Ci doar scuipat, bale – cârpa aceea era îmbibată, mustea de saliva celor care trecuseră înaintea mea pe acolo…
      … primele lovituri tot la fund le-am primit. Aici, „la Rangă“, eram şi mai adunat ca „la Taburet“, şi mai fără fese, aşa că oasele mele… Iar Istrate dădea numai în os, numai în os, numai în os. Pentru că şi aşa aveam căluşul zăbală, am început să urlu în voie. Nu mai trebuia să mă stăpânesc, eu urlam, eu mă auzeam. (…) Încep loviturile la talpă. Numai în os, numai în os: călcâie, articulaţiile degetelor mari şi mici. Parcă-mi împing oasele afară din carne, de-a lungul întregului trup, le obliga să mă traverseze, ca o ţeapă care mă începe din călcâie – iar durerea se răspândeşte în ceafă, în umeri, în ochi, durere mată, boantă; în degete (repet, partea din talpă a articulaţiilor) dau un fel de arsuri scurte, dar foarte violente totuşi, durere fără ecou, fără amintiri…
   (…) Ia te uită! Vasăzică, povestesc cu poftă! Eu sunt masochist! Ei, bravos! Bineînţeles că noi, cei opt mii de la Gherla, eram nişte afurisiţi de masochişti, fiindcă ce e deţinutul decât un masochist împuţit şi obraznic, care cerşeşte, provoacă… Noi, deţinuţii masochişti, ne băgam în sufletul goicilor şi istraţilor şi…
     În două cuvinte! Cum să spun în două cuvinte? Nu mai suporţi şi vrei să termin cu două… Bine, uite, în două cuvinte: m-am căcat…
      N-am alte cuvinte. Trebuie să numesc o realitate, nu? Încearcă tu să spui mai… delicat, în româneşte, ce-am spus eu, de-a dreptul: m-am căcat pe mine – lucru care s-a întâmplat în a treia repriză de „sus“.
      am simţit că nu mai pot, că nu se mai poate, că nu
       voiam să spun, să le spun, să-i rog, să-i rog frumos să se oprească, nu chiar de tot, puteau să reînceapă ceva mai târziu, chiar cu supliment, dar în clipa aceea să mă lase puţin, ca să
       dar nu puteam rosti nici un cuvânt, nu puteam face nici un gest, nici măcar cu ochii nu mă puteam ruga, nu-i puteam ruga frumos, eram un sac de antrenament, un sac de fasole care nu vorbeşte, nu urlă, nu roagă, nu se poate apăra
       şi am făcut pe mine.
      eu plângeam, sau credeam că plâng, ar fi fost bine să pot plânge, nu loviturile, nu ele mă atingeau
      plângeam pentru că pentru că
      şi-atunci, pentru prima oară de la arestare, pentru prima oară în viaţă, am spus, mi-am spus, le-am spus:
EI, LASĂ… EI, LASĂ…
      şi m-am hotărât
      să nu-i uit în vecii vecilor
      nu să mă răzbun, ci să nu-i
      uit
      şi, mai ales,
SĂ NU-I TAC!
         ………………………………………….
         Eram căzut lângă birou, pe-o coastă, cu faţa spre fereastră, aşa că l-am văzut bine pe Istrate cu câtă scârbă scoate şiretul de la încheietură şi azvârle bastonul peste umăr. Apoi întinde mâna – Şomlea îi depune în palmă o vergea de puşcă. Plutonierul se înarmează tot cu bâta de prun. Începe un parter „la patru picioare şi două mâini“, ca un fel de marş „de închidere“ al unui spectacol: alert şi cu uşurare. (…) „La cap, la cap, ăsta-i student, face pe nebunu’ cu noi, p-intelectualul, la cap, tu-i candela lui d-intelectual!..“
      (…) În schimb, urlam. Urlam din toată inima. Urlam atât de tare, încât, la un moment dat, am încetat să-mi mai aud glasul. Parcă aş fi urlat în gând sau în vis. Şi totuşi mi se auzea, fiindcă Istrate: „Taci, tu-ţi candela mă-ti, taci!“. Şomlea gâfâia şi el: „Taj’ mă! Taj’ mă!“. Încurajat de faptul că puteam urla în voie, am început să… răspund: „Nu taaaaaac! Nu taaaaaac!“.
       (…) Un şpiţ în noadă mă face să salt şi să mă ridic pe jumătate. În secunda următoare, celălalt şpiţ mă fulgeră aici, exact deasupra mărului lui Adam. Cad pe spate. De astă dată, Istrate îmi pune talpa de-a curmezişul pe gât. Răsuceşte. „De ce urli, mă? Mai urli, mă? Mai urli?“ – şi continuă să apese şi să răsucească. Vreau să urlu, vreau să spun că nu mai urlu, dar simt cum glasul mi se subţiază, mi se rupe. Mâinile, libere, zac la câţiva centimetri de talpă, dar nu se duc spre ea, să încerce să o dea la o parte… Şi glasul – îl văd – capătul lui, rupt se scufundă încet, încet, înapoi, de unde pornise… Îl văd pe Istrate deasupra mea. Apoi încep să nu-l mai văd. Nu-l mai aud. În schimb, încep s-o aud pe ea. S-o văd. Venind. Prima oară, la un metru şi douăzeci… la un metru… Zvâcnind, din douăzeci în douăzeci de centimetri – dar poate că nu zvâcnea, poate că ochiul meu o percepea printr-o fantă rotitoare, fantă care din douăzeci în douăzeci de unităţi (şi timpul poate fi măsurat în centimetri) venea în dreptul ochiului meu… Optzeci, şaizeci… Când a plecat de la patruzeci, am ştiut că… Am ştiut că, dacă va trece şi de douăzeci, atunci o să fie gata. Dar, cum ţi-am spus la început, pe la douăzeci şi trei s-a…
        Fiindcă Istrate a ridicat piciorul – simplu! Ştia el, Istrate, când anume să se oprească: nu prea devreme, dar nici prea târziu. Ştia, ştia, domnul Istrate…“
( Paul Goma – Gherla)




joi, 14 februarie 2019

,, Cât valorează omul dacă n-are memorie? ''


         Oare un popor care a călcat în picioare și a distrus atâtea generații obținând astfel ca omul să renunțe la gândire și să-și piardă memoria...va putea vreodată să se însănătoșească? [...] Țara în care au fost exterminați oamenii jumătate de secol se teme să-și amintească trecutul. La ce se poate aștepta o țară a cărei memorie este bolnavă? Cât valorează omul dacă n-are memorie? Gândirea uscată n-ar putea renaște decât ieșind din această boală gravă al cărei diagnostic încă n-a fost pus. Dar pentru a pune diagnosticul trebuie făcut  bilanțul unei experiențe ce s-a întins pe jumătate de secol. Aceasta e prima dintre datorii și cea mai importantă. Dacă e dusă până la capăt și dacă viața mai dăinuie pe pământ, se poate spera la o renaștere a gândirii. Atâta vreme cât trecutul n-a fost înțeles, ar fi zadarnic să nutrim vreo speranță. [...] Trebuie vindecată amnezia. E problema numărul unu. Trebuie plătit pentru toate, altminteri nu va exista viitor. 

 (Nadejda Mandelștam, Speranţa  abandonată)


(Sursa: httpspro.magnumphotos.comCatalogueGueorgui-Pinkhassov1979)


sâmbătă, 2 februarie 2019

MOARA DRACILOR




Tot fugărit de câinele cel roș,
Băgai la « Moara dracilor » în coș.
Huruitoarea macină răsad,
Amestecat cu codina din iad.
Și scârtăia tihnită din măsele,   
Adulmecând și-o grindină de stele.
Așa alisveriș n'a mai avut
De când căzu din stele Belzebut...
La « Moara dracilor », după ponoase,
Se macină și suflete și oase.
Flăcăi voinici, cu cerul strâmtorat,
Brânciti de o huiduma de păcat,
Se'mpotrivesc, sub pietre, scăpărând
Câte-un crâmpei de viață, când și când...
Icnește hardughia din ţâţâni,
Prin beznă căutând după stăpâni
Și mulțumită'n miezul nopții bate
Din aripile-i negre, lăbărțate,
Că măcinat tot anul numai floare
Și feciorelnice mărgăritare...
La moara asta, dac-ai mas în drum,
Îți ia din suflet Diavolul uium,
În fiecare zi câte-un miertic,
Iar inima ți-o joacă la arsic.
De-atâta ghes am și uitat că sânger,
Și c'am avut cândva și eu un înger.
Hei! Cum m'a prins dihania sub roată,
Și ce mai Făt Frumos eram odată!
Pe-atunci, mănând cerboaicele la strungă,
Mai sărutăm pios câte-o ledungă
Și mai torceam pe-un fluieraș de tei
Din subsuoara lunii, funigei.
Treceam domol prin lume, căutând
 Un colțișor de loc pentru comand
 Și nu purtam pe drum nici un trofeu
 Și nici sfărâmături din visul meu.
 Cu flamura credințelor vâlvoi,
 Făceam din roată soarelui urzoi
 Și năvodeam de-o punte'n paradis,
 Să-mi duc coburii doldora de vis...
 Și-așa din lumea asta, dintr'o dată
 Am nimerit la Moara blestemată.
 Plinind sorocul unui zodiac
 Sau sadică plăcere-a unui drac.
 Agonisită sufletului galeș,
 Mi-a jefuit-o câinele de vameș.
 Și mi-au păscut pârloaga cerului
 Lăcustele capriciilor lui...
 Nechează gloaba pe maidanul gol
 Visând un braț de iederă'n ocol.
 Iar sufletul mai scormone 'mprejur
 O'mbucătura mică de azur...
De când băgai la moară asta'n coș,
 Mi s'a umplut tabolul cu reproș.
Și'n cerul gurii mi-a turnat Satan,
Din coșoroaba Iadului, catran.
Hei, râșniță, bătuți-ar la răscruci
Arhanghelul aripile'n butuci!
 Mai răsucește-te odată'n fus,
 Și'ntorce-mă, să mor cu fața'n sus!

Eugen Măgirescu




(Sursa: Memorialsighet.ro)


vineri, 25 ianuarie 2019

Degeaba i-am ocolit. Şi i-am ocrotit. Tot morţi au fost.





         Am găsit zilele trecute această mărturie dată acum mai bine de două decenii pentru revista ,,Memoria’’. Este scrisă de o nucșoareancă din familia Jubleanu, cea care a avut enorm de suferit în urma participării la mișcarea de rezistenţă anticomunistă de la poalele Făgărașilor, versantul sudic. Prima a căzut mama, Maria, strigând - ,,Trage, Titule, să scape băieţii! ‘’ Titu a fost interogat și torturat sistematic ani și ani până să fie executat în 1959 alături de camarazii săi. Băiatul cel mare, Constantin, a pierit cu arma în mână la Râpele cu Brazi, preferând moartea decât să fie prins de viu. Surorile Verona și Matilda au încăput pe mâna torţionarilor Securităţii, care s-au întrecut pe ei în a le smulge mărturii despre partizani. Singur fratele cel mic de doar doi ani nu a intrat în acest malaxor satanic. Dar cu siguranţă că a avut și el de suferit ca adolescent, ca adult apoi,  fiu de ,,bandiţi’’. Mărturia Veronei, în propoziţii scurte, simple, sacadate, se citește cu lacrimi în ochi. Când treci dincolo de cuvinte, nu poţi rămâne decât cu imaginile cumplite, care au populat coșmarurile de noapte și de zi ale bieţilor oameni. Varlam Şalamov spunea undeva în povestirile sale că gulagul nu a făcut eroi, ci martiri. Eu cred însă că acești oameni martirizaţi de brutele securiste sunt și eroi…


 Mă numesc Popescu Verona, fostă Jubleanu, și în 1949 părintii mei erau plecati cum știe toată lumea; și pe noi ne schingiuia să spunem de ei, să spunem unde sunț. Erau plecati în pădure, partizani, si nu veneau acasă să știm noi unde... Dar, ne mai întâlneam pe colo, pe dincolo, și m-a luat la Câmpulung. Eram 5-6 femei arestate, toate pentru așa ceva.
Eram gravidă în luna 7-a. Și bietul copil se zbătea de ziceai că... Eram cu preoteasa părintelui Drăgoi si dormeam lângă dânsa. ,,Verona, ce s-a zbătut, copilul tau azi-noapte", zice, ,,îl simteam". Ne băgam una într-alta de frig. Era pe la sfârsitul lui noiembrie si dormeam, era o pătură pusă peste scânduri. Nu era saltea, nu era nimica. Asa dormeam. Am stat nu știu cât am stat, vreo trei săptămâni, dacă nu patru, acolo.
A venit un unchi al meu cu pachet să-mi aducă; să-mi aducă pachet că știa că eram asa cum eram; nu stiu câte kg, că erau putine. O bucată de brânză,  din toate câte ceva, s-au completat kg, si ea a vrut să-mi mai puna,avea si mere,sa-mi puna si mie un mar, doua. Si daca la cantar n-a mai permis, a taiat un mar in doua si mi-a dat o jumatate de mar; si noi eram cam sase. Ce să împarti dintr-o jumătate de măr?
Si câte și câte am indurat, dar după ce am venit acasă, în decembrie am născut si copilul în martie a murit. L-am născut debil și... bătăi. Cine tinea cont că sunt gravidă? Ne lua la Securitate, mă lua si mă bătea, ne dădea drumul înapoi acasă și ne punea termen, până în cutare timp să te duci să dovedești de ei. Era Securitatea la Domnesti, mă lua și mă tinea câte 2-3 zile acolo. Să spun de ei, să spun de ei, eu ce era să spun? Ca mi-era groază, crezui că-i prinde și-i omoară și tot i-a omorât. Degeaba i-am ocolit.  Şi i-am ocrotit. Tot  morti au fost.


Pe tata l-a prins după doi ani, doi ani a stat în pădure. Atunci a împușcat-o pe maică-mea. A împușcat-o și l-a pus pe tata de i-a făcut groapă. Aproape cu mâinile. L-a pus pe el și i-a făcut groapa și a ingropat-o pe Vâlsan. Și pe el l-a arestat și l-a condamnat 25 de ani. A rămas fratele meu de 2 ani. Și mama lui tata era bătrână, bolnavă și mai era o soră a lui tăticu, acolo, și o soră a mea care a rămas; câte bătăi a mâncat și bolnavă; s-a îmbolnivit de plămâni și de astm. A tras-o la Brăduleț; era acolo Securitatea într-o clădire, acolo n-am fost; a tras-o pe roată și, când cădea în neștire, o dădea  jos si turna apă pe ea cu găleata, să-și  revie, de trei ori la rând; și-o bătea la fundul gol, ziceai că-i crapă pielea.
Ce să facem? Am suferit, ea e și acum bolnavă, nu și-a mai revenit. După ce i-a prins, pe el l-a rejudecat, din nou la adus, că era condamnat la 25 de ani, trecuse 7 ani, 7 ani făcuse în pușcărie.




(Sursa: memorialsighet,ro)

 Și ne-am dus la Pitești, că era si bărbatul meu arestat, nu știam în ce lot e;  îl judecă. Era în primul lot atunci. În 1959, dacă aveam băiatul, era născut în '51 , și l-am luat cu mine, că zic, o fi taică-su, să-l vadă și el. Doamne, ne-a impins, Securitatea pesțe un gard, și eu am fost mai la spate cu copilul, zic, să-l salt în brațe dacă tot n-o vedea, dacă o fi taică-su. Și mi-a făcut vânt, și ne-a împins peste gardul ăla, și ne-a dat peste cap și toată lumea a venit peste noi. Așa ne împingea ca pe dobitoace. Și el a plecat seara, n-a mai stat de frică, copilul era de 6 ani, neluat la școală. Când a venit taică-su din pușcărie trecuse în clasa a șaptea. Si când i-a scos de acolo din sală, îi scotea și îi ducea la wc, câte unul câte unul, cu cinci santinele după ei, si când văd, adică îl văzusem pe tata când l-a dat jos din mașină, l-am văzut că e și el, și vai am zis către fată: ,,Marie, uite-l pe tata". "Care a fost, care?" Zic:  Uite, ăla mai bătrân". Era bătrân, slab, l-a scos la wc. Eu atunci, mi-am făcut loc printre mulţimea care era, mă mai și certa, că de ce mă bag; și de ce nu? le-am spus, ce era să le mai spun? Ba uite, de asta, că e tata, că poate mă lăsa oricare. Nici nu mai puteam nici vorbi. Și am trecut în fața la toată lumea. Și când l-a scos de la wc, eu am fost drept în fața lui. A pus niște ochi pe mine și a rămas ca stana de piatră; ziceai că l-a bătut în cuie, n-a mai putut mișca. Și pe urmă, l-a lăsat santinela un pic și l-a împins. Și au plecat, l-a dus înapoi în sală. Femeile care erau au zis: De ce nu ne-ai spus, că te-am certat.
 Ce era să mai spun, că mi-era teamă că-l scoate și eu nu mai ajung la el. M-a întrebat un securist, o fi fost mai cumsecade cum o fi fost, că zice: ,,Cine era bătrânul de n-a mai putut merge când te-a văzut?" Zic: ,,Tatăl meu". ,,Şi de câți ani e arestat?" De opt ani, îi spun. Aia a fost, pe urmă nici că l-am mai văzut; ori l-a mai adus pe undeva, ori l-a condamnat la moarte și s-a terminat.



(Verona Popescu, ,,Degeaba i-am ocolit. Şi i-am ocrotit. Tot morţi au fost.’’, în Memoria, 1997)


joi, 24 ianuarie 2019

N-o mai bateţi pe mămicuţa mea, lua-v-ar naiba de comuniști!


Dupa 11 ani de căutari Securitatea află unde se ascunde colonelul Gheorghe Arsenescu și procedează la arestarea sa. Acest eveniment dramatic a fost vazut și trăit de fiica sa Maria Marilena și i-a ramas adânc ancorat în toate coșmarurile vieţii sale. Tatăl ei dispărea pentru totdeauna, mama pentru ani de zile, iar cand se întorcea era pierdută definitive, bolnavă psihic din cauza torturilor inimaginabile la care a fost supusă. Mătușile erau arestate, bunicul la fel. S-a întors după doi ani doar pentru a muri acasă… Singură bunica i-a alinat nopţile și a ajutat-o să treacă peste zilele de fiică de ,,bandit’’ și de ,,dușman al poporului’’…

,,La 7 dimineaţa casa a fost înconjurată de poliţiști cu câini. Eu aveam 5 ani și jumătate pe atunci. L-am văzut pentru ultima oară pe tata, eram în dreapta lui pe verandă. În stânga tatălui era bunicul meu, acum mort. În momentul în care a fost somat să se predea, tatăl meu s-a îmbrăcat într-o uniformă militară cusută de el, cu acul, pentru că nu exista nici o mașină de cusut în casă. Tresele le-a făcut din cutii de conserve. A venit în faţa celor care l-au somat, cerând să discute cu un superior, că el nu se va preda oricui. În momentul când acesta a venit, i-a smuls tatălui meu tresele de pe umăr și a mai venit din spatele lui un soldat, care l-a lovit cu patul armei peste faţă. De acolo m-au luat și m-au dus jos în curte unde era maică-mea, bătută de Toma Codreanu - căpitan, mi se pare un securist. […]
 În momentul în care am coborât în curte, mama era plină de sânge, au dus-o de păr zeci de metri, așa am înţeles. Atunci eu am sărit la ei și le-am spus: <<N-o mai bateţi pe mămicuţa mea, lua-v-ar naiba de comuniști! >> După care pe mine m-au dus în spate și m-a păzit un câine, culcată pe zăpadă, până când au plecat toţi.’’


Maria Melania, fiica colonelului Arsenescu


Mama Mariei Melania, Elena Stanciu
(sursa: https://constantinvasilescu.wordpress.com)


Colonelul Gheorghe Arsenescu
(sursa: memorialsighet.ro)


Am găsit aceasta mărturie impresionantă într-un articol din România Liberă din august 1993  scris de Corina Caramete - ,,Acesta a fost tatăl meu’’.


duminică, 13 ianuarie 2019

Moartea lui George Brătianu




Numele meu este Alex. Todea, episcop grecocatolic, condamnat pe viaţã, în 1950, de Tribunalul Militar București. De la Ministerul de Interne din capitalã, am fost transferat la închisoarea Sighet, unde am ajuns pe 2 martie 1952. Am fost încarcerat în celula 45, unde se mai aflau și alţi deţinuţi, toţi episcopi sau preoţi greco-catolici și romano-catolici, în total 13 persoane. Dupã câteva luni, în 1952, un ofiţer politic a venit și ne-a informat cã am fost propuși sã lucrãm în cadrul închisorii; eu am fost numit șeful acestei grupe de muncã, pentru cã eram mai tânãr și mai viguros decât alţii. Munca noastrã consta în mãturatul închisorii, curãţirea WC-urilor, pompatul apei la instalaţia din beci. Apa era necesarã întregii închisori, iar în zilele rezervate spãlatului rufelor era nevoie de doi și chiar patru oameni pentru a învârti manivela (pânã la 7000 de ori pe zi), deoarece pompa era veche și greu de manevrat. Noi am lucrat întotdeauna cu tragere de inimã pentru cã știam cã munca noastrã era utilã tuturor deţinuţilor și mai ales celor singuri, izolaţi în celule, unde existenţa se confunda cu suferinţa, izolarea, cu toatã mizeria închisorii comuniste.
În general, în timp ce mãturam, cãutam sã luãm contact cu deţinuţii din diferite celule, sã aflãm cine a mai fost încarcerat la Sighet și, totodatã, sã ne dãm seama dacã îi putem ajuta sau încuraja: noi, fiind preoţi, am încercat sã-i încurajãm, chiar fãrã a avea argumente faţã de ceea ce se petrecea acolo în acea vreme.
Încetul cu încetul, tot mãturând și adunând praful dinaintea diferitelor uși, am reușit sã aflãm cine se gãsește în fiecare celulã. Într-una din zile, spre sfârșitul anului 1952, dacã îmi amintesc bine, am aflat cã în celula 73 se afla profesorul George Brãtianu. Evident, nu puteam întreţine o conversaþie lungã, ci doar un schimb de câteva cuvinte, deoarece eram supravegheaţi și ni se spusese de la început cã dacã vom vorbi și vom fi descoperiţi, creierul nostru va rãmâne pe ziduri și nici nu vom avea timp sã regretãm ce am fãcut.
În ciuda ameninţãrilor, am încercat sã ne organizãm în așa fel încât sã putem vorbi. Așa am aflat unde se aflã George Brãtianu, Iuliu Maniu și mai mulţi generali. Printre ei, un general Ilcuţ, care pierduse simþul realitãţii, cu alte cuvinte, înnebunise. Mai târziu am aflat cã fusese un militar de mare ţinutã, dar cã izolarea timp de mai mulþi ani, ca și suferinþele, îl aduseserã în starea în care era. El a beneficiat totuși de o mare favoare, pentru cã episcopul greco-catolic Ioan Ploscariu, și el încarcerat, a fost plasat în celula sa, pentru a-l ajuta. Acesta îl calma în clipele când vocifera și a reușit sã-l convingã sã-și înceteze manifestãrile, deoarece miliţienii își bãteau joc de el. Am reamintit aceste fapte pentru a reda atmosfera în care, la Sighet, se urzea firul existenţei deţinuţilor.
Așa cum am spus, am aflat de prezenþa lui G. Brãtianu, dar el a dispãrut subit din celula 73; totuși, când am întrebat la celula 71 (în primele luni ale anului 1953) cine se aflã acolo, mi-a rãspuns G.B. Acesta a fost un prim contact și noi aveam sã comunicãm mereu, pentru a ne da seama ce personalitãþi se aflã în celulã. În aceastã închisoare sinistrã erau încarceraþi între 100 și 120 de deţinuţi, nu mai mulţi, majoritatea izolaţi câte unul în celulã, iar în câteva celule mai mari se gãseau câte 10 sau 20 de persoane. Cu toate acestea aici viaţa era mai ușoarã.  Dupã ce am stabilit contactul cu celula 71, știind acum cine se aflã acolo, am remarcat cã vocea lui G. Brãtianu era alteratã. Noi aveam destulã experienţã  pentru a ne da seama, dupã felul oamenilor de a rãspunde, dacã erau sãnãtoși sau bolnavi, ceea ce se confirma în urma scurtelor conversţþii cu cei din dosul ușilor.
           Într-o zi, întrebându-l pe G.B. cum se simte, mi-a rãspuns: „Sunt bolnav.” Asta a fost tot. Iar într-o altã zi: „De ce suferiţi, domnule Brãtianu?”. „De stomac”, mi-a spus el, și a adugat, „Dizenterie, diaree care s-a transformat în dizenterie.” Am fost foarte impresionat, mai ales pentru cã nu remarcasem niciodatã nimic deosebit la ușa lui, adicã vreo vizitã medicalã sau cel puţin o persoanã care sã vinã sã-l examineze, într-un gest de omenie, pentru a nu lãsa un om sã ajungã într-o stare atât de gravã, încât sã nu se mai poatã ajuta singur. Altã datã mi-a spus cã a venit o comisie – asta a fost expresia lui – o comisie de la București care i-a promis un tratament medical, cu o singurã condiţie, sã revinã asupra a ceea ce scrisese, cã Basarabia și Bucovina erau pãmânturi românești și sã afirme într-o nouã ediţie cã ele aparţineau Rusiei.   G.B. mi-a relatat și rãspunsul sãu: „N-am sã-mi trãdez niciodatã ţara, patria; nu pot dezminţi o realitate istoricã și nimic în aceastã lume nu va putea argumenta cã eu aș afirma neadevãruri în ceea ce privește istoria românilor.” La care persoanele respective i-au spus: „Atunci nu vei fi îngrijt, n-o sã ai parte nici de tratament, nici de medicamente și vei pieri aici.” G.B. le-a spus: „Şi voi veţi pieri într-o zi, dar nu în același fel: una e sã mori în mod demn, și alta în mod laș.” Ei l-au privit fix în ochi, dupã care au plecat fãrã sã spunã nimic. Iar el a rãmas singur în celula 71 a închisorii de la Sighet. Am auzit asta chiar din gura sa.

                                                        (Sursa - ziaristionline.ro)


Zilele treceau și noi nu puteam sã ne oprim deloc la ușa sa, deoarece totul depindea de numãrul de gardieni care ne supravegheau și de ofiţerii care treceau pe acolo. Din timp în timp, tot mãturând Şi adunând praful dinaintea ușii vreunei celule, apucam sã schimbãm câteva cuvinte sau sã dãm de știre câte unui bolnav cã eram acolo, ca el sã ne vorbeascã dacã avea ceva de spus. Dupã acest episod, de fiecare datã când am pronunţat cuvântul „laudatur”, care era un consemn dintre cei dinafarã și cei dinãuntru, el nu ne-a mai rãspuns niciodatã, iar noi auzeam doar o respiraţie profundã și grea. Aceastã respiraþie se auzea foarte bine pe culoar, din dosul ușii. Ne-am dat seama cã este grav bolnav. Îi cunoșteam boala și au trecut câteva zile, poate 10 sau 12, iar boala se agrava cu fiecare orã și chiar minut. Am înţeles cã nimeni nu-l ajuta. Când, în timpul zilei, eram trimiși la muncã chiar când ne duceam la subsol sã pompãm apã, ochii noștri cercetau peste tot, pentru a observa (asta era psihologia noastrã) și a ne da seama de tot ce se petrece și de a putea astfel, sub o formã sau alta, fie și printr-o vorbã, sã ajutãm sau sã consolãm pe careva.
Astfel ne-am dat seama cã în celulã (71) domnește o tãcere de moarte și nimeni nu intrã acolo. În ce privește hrana, am constatat cã, în locul obișnuitului terci, i se aduceau doi sau trei cartofi copţi, prea copţi, cu coaja neagrã. Observam totul cu coada ochiului – psihologie de deţinuţi! Când ieșeam la curãţenie, dimineaţa pe la orele 10-11, cartofii se aflau deja la ușã. Nu am vãzut dacã erau introduși în celulã. Era clar cã nu asta era ceea ce trebuia fãcut în cazul unei boli atât de grave ca dizenteria și mai ales lipsitã de orice tratament.
În preajma Sfântului Gheorghe – eu sunt convins cã G. Brãtianu a decedat pe 23 aprilie – noi, cei doi care fãceam curãţenie și adunam praful, am remarcat cã în celulã nu se mai aude niciun suflu, nicio mișcare. Într-un penitenciar, simţurile deţinutului se dezvoltã, ascuţindu-se faţã de tot ce privește situaţia sa, în sensul cã el vede, aude și simte mai bine decât în viaţa normalã. Ceva s-a petrecut în celula lui G.B., aceasta era concluzia care se impunea: sau a fost luat de acolo pentru a fi îngriit, ori a decedat. Într-o noapte, s-ar putea sã fi fost noaptea de 23/24 aprilie 1953, am auzit zgomotul sinistru al unui furgon militar și am avut certitudinea cã cineva a murit și, fãrã sã avem justificarea pãrerii noastre, ne-am întrebat a doua zi dacã G.B. nu era mort. Tot mãturând, am trecut și prin faţa ușii lui; niciun semn de viaţã, favorabil sau nefavorabil, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat acolo – niciun zgomot, nicio mișcare.
Într-o duminicã dimineaţã, imediat dupã soneria care anunţa deșteptarea, a venit un gardian, însoţit de ofiţerul politic (nu-mi mai amintesc bine data, ar trebui verificat dupã un calendar vechi când a cãzut 23 aprilie, deoarece eu știu cã era o duminicã apropiatã de aceastã datã). Cei doi m-au chemat și mi-au zis: „Ia pe cineva cu tine” și am apelat la cel care era întotdeauna gata sã lucreze cu mine, în doi, când era vorba de a munci în cadrul închisorii, chiar dacã asta se întâmpla de mai multe ori pe zi. Era un preot din Moldova al cãrui nume era Gheorghe Pãtrașcu. Ofiţerul mi-a spus: „A fost un bolnav în celulã, noi l-am dus la spital pentru a fi îngrijit pânã se va face bine, și celula este murdarã. Veniţi sã faceţi curat.” Când am intrat în încãperea respectivã am fost foarte impresionat, nu atât de ceea ce am vãzut, cât de pagina de suferinţã (pe care o dezvãluia) a profesorului G.B.; insist și declar cã de dânsul era vorba și nu de altcineva, în pofida consideraţiilor și supoziţiilor de orice naturã care s-ar putea întemeia pe observaţii fãcute cu bune intenţii.
Așa cum G.B. a afirmat în tratatele sale de istorie cã Basarabia și Bucovina au fost întotdeauna pãmânturi românești, afirm și eu, ca și colegul meu, cã acolo, în celula aceea, a trãit și a murit G. Brãtianu. Şi asta fãrã comentarii, nici discuţii. Iar noi n-am fost emoţionaţi de ceea ce vedeam și putea sã ne indispunã, ci de extraordinara paginã de suferinţã care se înscria în acea celulã, unde acest om excepţional fusese lãsat fãrã niciun ajutor. (...). Am admirat întotdeauna atitudinea profesorului G. Brãtianu, care n-a fost aceea a tuturor; și prin asta nu vreau sã arunc în nimeni piatra, pentru cã suferinţa este greu de suportat și crucea foarte grea.
         Odatã intraţi în celulã, ne-am apucat de lucru. Le-am spus gardianului și ofiţerului cã avem nevoie de multe cârpe, de douã perii și de multã apã, deoarece mai fãcuserãm curãţenie și în alte celule, dar niciodatã nu vãzuserãm ceva asemãnãtor. Aceastã celulã era prima și ultima pe care am vãzut-o într-o asemenea stare. Prin deducţie, am înţeles cã G.B. se târa de la pat la gãleata care-i servea de toaletã, cãzând mereu, iar atunci când se ridica era obligat sã se sprijine de perete pentru a ajunge la pat. Se vedea, de asemenea, datoritã urmelor degetelor pe marginea mesei dupã cãderi, cum ajungea sã se așeze din nou pe patul de suferinţã, unde s-a și sfârșit. Ne-am dat multã ostenealã sã curãţãm cât puteam mai bine, atât în amintirea sa, cât și pentru cel ce urma sã vinã în celulã. Într-un colţ din curtea închisorii am ars salteaua. S-a ridicat un fum și o duhoare de așa naturã, încât s-a rãspândit zvonul cã în ziua aceea cineva a fost ars; nu spun cã asta nu s-a întâmplat niciodatã, dar în niciun caz în timpul șederii mele acolo și câtã vreme am lucrat cu camaradul meu de la 45. Dupã cum am mai spus, am curãţat celula care, pe ziduri și pe dușumea, dar mai ales pe peretele de lângã pat era murdarã de materii fecale diluate, datoritã lipsei de hranã. Se pare cã boala l-a torturat pânã la moarte.
Am fost foarte impresionaţi; (...) Îmi amintesc cã el a avut în celulã și alţi deţinuţi, cum ar fi un episcop romano-catolic, care atunci când am anunţat decesul profesorului G. B. a spus: „Ce exemplu pentru noi, preoţii, aceastã forţã de a refuza un tratament (medical) în virtutea convingerilor sale, care se identificau cu propria-i viaţã.”
În opinia mea, tot ce s-a spus despre moartea profesorului G.B. nu corespunde adevãrului; de aceea vreau sã precizez cã și pãrintele Alexandru Raţiu, când a scris despre cele vãzute în celula 73, nu știa cã G.B. fusese transferat într-o altã celulã, dar, descoperind pe dușumea câteva picãturi de sânge, a dedus, fãrã rea intenþie, cã G.B. a murit acolo. Dupã întâlnirea noastrã în cursul unei vizite pe care a fãcut-o în România, în 1990, dânsul s-a convins, în urma spuselor mele, cã G.B. a fost transferat din celula 73 în 71, fapt pe care eu îl aflasem. Am discutat despre celula 73, unde G.B. încã se mai preumbla, și de celula 71, din care ne-a spus cã este bolnav și cã a refuzat oferta unui tratament medical cu condiţia schimbãrii convingerilor. Or, acest refuz al unui om care cunoștea psihologia umanã și-și dãdea seama de schimbãrile care-i afectau sãnãtatea exclude sinuciderea, pe care eu o neg categoric.


(Celula 73; sursa - memorialsighet.ro)

Mai mult, un miliţian – unul dintre cei ce ne fãcea uneori mici servicii – a venit sã ne spunã nouã, celor doi mãturãtori, cã G.B. decedase noaptea trecutã poate una din nopţile trecute, n-am reţinut bine), „în celula pe care o știţi.” Deci el presupunea cã noi știm în care. Astfel, în memoria schimburilor de cuvinte cu profesorul G.B., din celula sa de izolare și suferinţã, aș vrea sã ajut la risipirea tuturor afirmaţiilor care s-au fãcut cu privire la moartea sa. Nu o putem judeca în niciun caz dacã nu ţinem seama și de forţa caracterului sãu, de psihologia sa asupra vieþii, de evenimente și de istorie. Astfel, el a sfârșit, ca pe un altar de sacrificiu, pentru credinţa și convingerile sale.
Voi repeta ceea ce am afirmat deja în public. În 1990, în timpul unui congres în Germania, unde am vorbit despre aceastã problemã și am reamintit publicului cã noi, preoţii, am avut fericirea de a ajuta, cu mãtura în mânã, pe cei ce au suferit cel mai mult datoritã anilor îndelungaþi de izolare: când ne-a spus cã e bolnav, G.B., știind cine suntem, a adãugat: „Pãrinte, roagã-te pentru mine.” Şi eu iam rãspuns: „Sã știţi cã în
fiecare zi vã susţin cu rugãciunea mea și cã noi deplângem faptul cã sunteţi aici. În numele Domnului, fiţi tare.” Şi, de dincolo de ușã, i-am iertat pãcatele.
El a fost una dintre marile personalitãţi ale ţãrii noastre cãruia i-am acordat iertarea pãcatelor, printre alţii care, bolnavi fiind, se temeau de moarte. La Congresul de la Koenigstein, am citat numele lui George Brãtianu și Iuliu Maniu; pentru acesta din urmã, am aranjat cu N. Carandino sã-i acord iertarea prin vizetã. Care era diferenţa dintre celula lui G.B. și a lui Iuliu Maniu? Maniu se afla acolo de multã vreme, iar direcţia interzicând vizitele la cei izolaţi, geamul fusese scos, rãmânând numai metalul. În felul acesta sunetele puteau pãtrunde mai ușor în celulã. De ce fusese înlãturat geamul? Nu pentru a diferenţia tratamentul, ci pentru cã celula era mai izolatã, fiind situatã pe un culoar în care noi nu aveam acces. Eu eram singurul autorizat sã duc gãleata lui la WC și s-o readuc și astfel am aflat cã acolo se aflau I. Maniu și N. Carandino. Nu exista alt acces și eram singurul cãruia i se permitea sã meargã acolo sub supraveghere. Datoritã acelui gardian mai puţin ticãlos decât alţii, am reușit. Accesul la alte uși era mai ușor, deoarece circulaţia nu era interzisã. (...)
Trebuie dezminţitã categoric versiunea sinuciderii lui G.B. Una dintre versiuni vorbește de sticlã (cã și-ar fi tãiat venele cu o bucatã de geam), dar aceastã afirmaţie e greșitã, deoarece, pe de o parte, geamul era intact, iar pe de alta, el nu avea forţa necesarã. Braţele și picioarele sale erau descãrnate și noi ne-am dat seama de asta pentru cã le-am vãzut. Acesta este adevãrul, ca și faptul cã el era un om cu un moral puternic, aceasta fiind opinia tuturor celor care l-au cunoscut. De aceea, mi-e teamã ca nu cumva, în anumite versiuni asupra morţii sale, sã nu se fi strecurat un element politic. Încã o datã, eu resping toate versiunile avansate asupra sinuciderii lui G.B. pentru cã am fost martor al dificultãţilor sale de respiraţie, pe care le auzeam din dosul ușii, patul fiind aproape, iar încãperea foarte micã. Ştiu din mãrturisirea sa ce le-a rãspuns celor ce veniserã la el: „Nu voi trãda.” Omul acesta, care ar fi putut sã obţinã totuși îmbunãtãţirea condiţiilor și un tratament mai uman, ceea ce nu l-ar fi costat nimic, nu s-a trãdat nici pe el însuși! (...)
Trebuie restabilit adevãrul. Folosiţi mãrturia mea. Cu privire la ceea ce s-a spus, cã el s-ar fi spânzurat cu cearșaful (N. Carandino), faptul nu era posibil, pentru cã bolnavilor li se luau cearșafurile, ceea ce s-a întâmplat și cu el; deci nu avea nici mãcar un cearșaf, ca sã se evite o muncã în plus. Vreau sã vã spun, de asemenea, cã noi aveam obiceiul, la fiecare deces, de a ierta de pãcate, și cã am fãcut-o și în acea celulã, a lui G.B. Cu Maniu a fost altfel, deoarece nu aveam dreptul sã mã apropii.
Înainte de 2 februarie 1953, când el era bolnav și sfârșitul sãu era aproape, Carandino mi-a cerut sã fac unele lucruri. I-am spus: „Pe 2 este sãrbãtoare º și Sfânta Fecioarã trebuie sã ajute. Pregãtiţi-l, sã fie atent, voi încerca sã-i acord iertarea pãcatelor și el nu trebuie sã facã nimic, ci sã regrete doar pãcatele trecutului.” Așa s-au petrecut lucrurile și l-am iertat de pãcate cu mãtura în mânã.
 La ora judecãţii se va ţine seama, în ceea ce-l privește pe G.B., de cuvintele lui, care sunt un capitol de istorie. „Eu nu-mi voi trãda ţara.”

Alexandru Todea, 15 mai 1990, in Memoria


                                                (  Alexandru Todea in memorialramnicusarat.ro)