În vizitã cu elevii mei la Memorialul Închisoarea Piteşti

Anul acesta am reuşit să vizitez Memorialul Închisoarea Piteşti atât cu elevii mei din clasa a VIII-a de la Coseşti cât şi cu elevi din clasele a VII-a şi a VIII-a de la Dârmăneşti, două săptămâni mai târziu. 

Nu pare ceva prea greu de făcut, dar când apar tot felul de situaţii care ţi se pun împotrivă, una după alta, vizita la un obiectiv din oraş pare o adevărată realizare ! Cel puţin cu elevii mei de la Dârmăneşti planurile s-au schimbat de 3-4 ori până  când am renunţat de-a dreptul, din cauze obiective ghidul nostru, Maria, neputând ajunge la ora şi în ziua găsită cu greu. Până la urmă, printr-un gest de încredere şi generozitate, ni s-a deschis Memorialul şi am făcut eu ghidajul pentru copii. 

Dar să mă întorc puţin în timp.

Prima oară când am avut de-a face cu ideea reeducării şi cu Închisoarea a fost în 2010 când l-am adus la Scoala Leicesti pe domnul Aristide Ionescu, fost deţinut politic trecut prin acest cumplit experiment. Apoi în anul următor în primăvara i-am dus pe primii mei elevi de la Cercul de Istorie în vizită, avându-l ca ghid pe domnul Aristide Ionescu. Închisoarea şi-a deschis atunci porţile nesperat fiindcă nu era nimic amenajat acolo şi dacă nu aveai pe cineva cu tine care să îţi poată povesti, nu înţelegeai mare lucru. 

Şi bineînţeles că nici nu aveai cum să simţi ceva deosebit. Aici este povestea de acum 6 ani pe care au trăit-o alţi elevi de-ai mei alături de domnul Ionescu.

                    Inca o lectie de istorie cu domnul Aristide Ionescu

De câţiva ani statutul Închisorii s-a schimbat, s-a înfiinţat Fundaţia Sfinţii Închisorilor de care se ocupa Maria Axinte şi localul este în plină amenajare. Se colaborează cu IICMER, sunt derulate proiecte pentru elevi şi studenţi, dar şi alte categorii de persoane. Bucuria mea a fost ca anul trecut trei eleve de-ale mele să participe la un astfel de Atelier al memoriei ţinut de Ioana Hasu, nepoata partizanul Gheorghe Hasu din Grupul Carpatin Fagarasan. Experienţa a fost de neuitat ori cel puţin aşa mi-au spus elevele mele !

           În continuarea acestor activităţi era normal să îi aduc şi pe elevii mei la Memorial. Cei de la Coşeşti cunoşteau problema reeducării de la orele despre  ,,Istoria rezistenţei anticomuniste’’, dar întâlnirea cu Maria care ,,povesteşte atât de frumos, de clar, de pătrunzător’’, cum mi-a zis cineva, a fost  cu totul deosebită. Ştiu că le va rămâne în memorie, aşa cum ştiu că orele mele despre această istorie ascunsă şi-au făcut efectul şi acum ei au imaginea de ansamblu a cum poate să acţioneze organele represive într-un regim totalitar.

       Eleva mea Roberta a scris despre experienţa ei astfel ,, Cel mai groaznic loc de tortură sadică, chiar, mi s-a părut închisoarea Piteşti... O clădire obişnuită, la exterior, însă numai pereţii acestei închisori ştiu cruzimile la care deţinuţii de acolo au fost supuşi. Bătăi nenumărate, câţiva dintre ei au decedat.

        Atunci când am păşit în închisoare îmi imaginam cum era atunci, cu fiecare cameră, cu fiecare lucru destăinuit de către domnişoara aceea (nu i-am reţinut numele), faptele inumane la care erau supuşi deţinuţii politici.... Îmi imaginam cum scoteau bâte de sub paturi şi începea bătaia, de cruzime, cum erau băgaţi cu capul în materiile fecale sau în urină... De-a dreptul înfiorător. Cum un singur sunet, produs la atingera unuei chei de o ţeavă, poate genera o frică uluitoare, o încremenire de moment.’’

          Aceste cuvinte, această trăire nu mai au nevoie de alte comentarii !

          Cu elevii de la Dârmăneşti, însoţiţi de doamna director Liliana Ducan problema s-a pus mai altfel fiindcă doar câţiva ştiau puţin despre fenomen, cât le putusem povesti într-o oră de cultură civică. Fiind un ghid ad-hoc, mi-am făcut cu grijă planul, m-am folosit şi de informaţiile pe care le-am aflat şi eu de la vizita anterioară, mai ales cele legate de istoricul clădirii. Şi am mers pe urmele paşilor Mariei, din cameră în cameră, de la subsol la etaj, până la infama Cameră 4 Spital transformată acum în paraclis. În mai bine de o oră cred că elevii au putut să înţeleagă destul de bine ce a însemnat acestă ,, cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane’’ după expresia lui Alexander Soljeniţân. Mi s-au pus şi întrebări, atât de la elevi cât şi de la adulţi, adică doamna director Ducan, Părintele Păiuş, Codruţa şi fosta mea eleva Melania. Cu noi a fost şi altă fostă elevă a mea, Ana Maria, pentru a treia oară la Închisoarea Piteşti.

         În Camera 4 Spital le-am citit despre grozăvia renunţării la credinţă, la care erau siliţi studenţii reeducaţi. Un fragment care m-a impresionat acum ani şi ani când l-am citit prima oară, aparţinându-i lui Dumitru Bordeianu: ,, Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinţa mea, un Gând care nu era al meu şi nici de la Dumnezeu, m-a stăpânit şi mi-a şoptit: „Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu!” Şi aşa am şi rostit, public, în camera 3 subsol: „Nu mai fac rugăciunea, nu mă mai rog lui Dumnezeu”. Şi, din acel moment nu mi-am mai spus rugăciunea. Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune, a fost că duhul satanei a intrat în mine şi m-a torturat şi m-a muncit, din august 1951 până la Pastile anului 1954.’’

          Şi apoi, după o lungă perioadă, reîntoarcerea la Hristos: 

        ,,Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anunţând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios.

Am căzut în genunchi în faţa ferestrei şi, cu mâinile încrucişate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu:

       <<Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, ştii că am ajuns la marginea suferinţei şi răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta>>.

        În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate şi ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi au început să-mi curgă şiroaie de lacrimi. Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: <<Doamne, fie-Ţi milă de mine!>>N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur şi o zvârcolire că a posedaţilor şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise şi mă stăpânise, timp de patru ani de zile.’’

        Teribile lecţii de viaţă, lecţii de moarte poţi învăţa venind aici. De aceea cred că fiecare piteştean ar trebui să calce în acest loc şi să îi afle secretele atât de bine ascunse până acum câteva decenii. Şi nu doar piteştenii, cu siguranţă…

         Vizita noastră s-a încheiat, vor urma cu siguranţă şi altele care vor avea rolul de a face puţină dreptate pentru memoria celor care au suferit aici chinuri inimaginabile, care au căzut şi nu s-au mai ridicat, care au căzut şi au avut totuşi puterea să se mai ridice şi să mărturisească…

         Aşa cum spunea doamna Ana Blandiana ,,Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de jusţitie’’.